Pretenţii. Decizia nr. 44/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 44/2014 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 09-01-2014 în dosarul nr. 7066/281/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ –
Dosar nr._
DECIZIA NR. 44
Ședința publică din data de 9 ianuarie 2014
Președinte – M. P.
Judecători – C. M. M.
- A. M. R.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamanții G. N. M., G. L., C. A., G. C., C. E., G. M. I. E., C. I. C., M. T. B., G. M., V. A., toți cu domiciliul ales la familia C. E., domiciliat în Ploiești, ., ., Prahova și pârâții M. P. PRIN PRIMAR și P. M. P., ambii cu sediul în Ploiești, ., județul Prahova, împotriva deciziei civile nr. 238 din 18 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul pârât C. N. "I. L. C.", cu sediul în Ploiești, .. 98, județul Prahova.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții reclamanți C. E. asistat de avocat F. A. din cadrul Baroului Prahova, în baza împuternicirii avocațiale nr._/20.11.2013, G. N. M., G. L., C. A., G. C., C. E., G. M. I. E., C. I. C., M. T. B., G. M., V. A., reprezentați de același avocat, recurenții pârâți M. Ploiești prin primar și P. M. Ploiești reprezentați de consilier juridic O. A., lipsind intimatul pârât C. Național „I. L. C.” Ploiești.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că dosarul se află la al doilea termen de judecată, recursul reclamanților este scutit de plata taxei judiciare de timbru, iar recursul pârâților este netimbrat.
Consilier juridic O. A., pentru recurenții pârâți, depune la dosar taxă judiciară de timbru în cuantum de 160,00 lei, potrivit chitanțelor nr._, nr._, nr._, nr._, nr._, nr._, nr._, nr._ și timbre judiciare în valoare de 5,0 lei, care au fost anulate la dosar.
Avocat F. A., având cuvântul pentru recurenții reclamanți, referitor la timbrarea recursului formulat de pârâți, apreciază că este insuficient timbrat, având în vedere că prin motivele de recurs se contestă și lipsa de folosință, astfel că trebuia să timbreze cu cel puțin 1045 lei.
Curtea reține susținerea apărătorului recurenților reclamanți, dar apreciază că în situația în care acesta avea obiecțiuni cu privire la stabilirea taxei judiciare de timbru, avea posibilitatea formulării cererii de reexaminare, potrivit Legii 146/1997, cale care nu a fost urmată de acesta.
Părțile, având cuvântul prin apărători, declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea și dezbaterea recursului.
Avocat F. A., având cuvântul pentru recurenții reclamanți, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul acordării cheltuielilor de judecată la fond și apel în cuantum de 6432 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii avocat și onorariul de expertiză, conform dovezilor existente la dosar.
Consilier juridic O. A., având cuvântul pentru recurenții pârâți, solicită admiterea recursului declarat de M. Ploiești prin primar și P. M. Ploiești pentru motivele detaliate pe larg, în scris, în cererea formulată, menționând că pârâții nu s-au opus la executarea hotărârii de retrocedare și nu sunt de vină că această hotărâre nu poate fi pusă în executare. Solicită obligarea recurenților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.
Referitor la recursul formulat de reclamanți solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Avocat F. A., având cuvântul pentru recurenții reclamanți, arată că în speță este vorba de lipsa de folosință a terenului proprietatea reclamanților, dat fiind faptul că pârâții de peste trei ani au uzitat de acest bun și nici nu au făcut vreo solicitare privind închirierea acestuia. Solicită respingerea recursului formulat de pârâți, ca nefondat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, Curtea constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr._ /15.04.2011 la Judecătoria Ploiești, reclamanții G. N. M., G. Letiția, C. A., G. C., C. E., Chica M. I. E., C. I. C., M. T. B., G. M. și V. A. au chemat în judecată pe pârâții M. Ploiești prin Primar, P. M. Ploiești, C. Național "I. L. C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea paraților la plata lipsei de folosința în perioada mai 2008 - ianuarie 2011 pentru terenul de 1450 mp situat în Ploiești, .. G. nr. 14 (fosta .), precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în baza deciziei civile nr. 317/A/ 30.10.2006 a Curții de Apel A. I. au dobândit în proprietate un teren de 3350 mp curți construcții situat in Ploiești, .. G., teren din care . reprezintă baza sportiva a paratului C. Național" I.L. C.", asupra căreia au fost puși în posesie la data de 23 mai 2008, dată de la care parații au continuat sa folosească terenul, neachitând contravaloarea folosinței acestuia., motiv pentru care aceștia datorează c/valoarea lipsei de folosință pentru terenul în litigiu.
La data de 16.06.2011, reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 3807 lei, reprezentând ½ din valoarea gardului despărțitor pe care l-au edificat în vederea delimitării terenului de proprietatea pârâților, motivându-se că în anul 2011, au edificat un gard despărțitor, suportând suma de 5438 lei, reprezentând contravaloarea materialelor folosite, lucrarea efectuându-se în regie proprie, iar contravaloarea manoperei a fost de 40 % din valoarea materialelor.
La data de 20.06.2011, pârâții M. Ploiești și P. M. Ploiești, au formulat o întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, atât timp cât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art.485, art.998 Cod Civil, deoarece nu a existat nicio opoziție din partea pârâților cu ocazia punerii în executare a deciziei civile nr.317/A/30.10.2006 iar terenul în litigiu este folosit ca bază sportivă, ținându-se seama de afectațiunea, poziționarea terenului, îngrădirea acestuia determinând perturbarea gravă a activității instituției de învățământ, însă, s-au efectuat demersuri în vederea achiziționării terenului de către pârâți, procedură nefinalizată datorită sumei foarte mari solicitată de către reclamanți care nu poate fi suportată de bugetul local, autoritatea publică locală considerând eficientă soluția exproprierii terenului.
La data de 23.05.2012, numita G. O. N., a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, solicitând instanței că prin hotărârea pe care o va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata lipsei de folosință pentru terenul în litigiu, cerere care la data de 05.07.2012, a fost anulată, ca netimbrată, întrucât nu a fost achită taxa de timbru aferentă pretențiilor formulate.
După administrarea probelor cu acte, interogatoriu, expertiză contabilă, prin sentința civilă nr._/06.07.2012 a Judecătoriei Ploiești, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților și a fost obligat pârâtul M. Ploiești, prin primar, să plătească reclamanților suma de 3.807 lei reprezentând contravaloarea a ½ din valoarea gardului despărțitor dintre imobilul proprietatea reclamanților și imobilul proprietatea pârâtului, fiind respins capătul acțiunii privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul de 1450 mp situat în Ploiești, .. G., nr. 14, ca neîntemeiat.
A fost obligat pârâtul M. Ploiești, prin primar, la plata către reclamanți a sumei de 313,52 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar aferente capătului de cerere admis.
Pentru a se pronunța o asemenea soluție, s-a reținut că în baza deciziei civile nr. 317/A/2006 a Curții de Apel A. I., irevocabilă, s-a dispus retrocedarea în favoarea reclamanților a imobilului situat în Ploiești, ., având construcții și un teren din care face parte . 1450 mp, reprezentând baza sportivă a pârâtului C. Național „I L C.” Ploiești, însă, în speță, reclamanții nu au invocat suportarea unei pagube efective, devenind aplicabile dispozițiile legale în ceea ce privește terenurile, punându-se în discuție plata contravalorii fructelor civile (chirii) nepercepute de proprietarul terenului din culpa acestuia, iar pârâtul C. Național „I L C.” a posedat, a stăpânit terenul cu rea credință, neexistând bună credință în sensul disp. art. 485 Cod civil, în condițiile în care disp. art. 486 cod civil definește buna credință ca fiind existența unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii să nu fie cunoscute, titlu nedeținut de către pârât care avea obligația să restituie proprietarului fructele civile nepercepute din neglijența sa, mai ales că, deși reclamanții au pretins despăgubiri civile echivalente cu chiria percepută de autoritatea publică locală la închirierea terenurilor ce aparțin domeniul public, aceștia nu au făcut dovada existenței unor oferte privind închirierea terenului, oferte care să justifice prejudiciul solicitat în urma folosirii terenului de către pârâtul C. Național I L C..
S-a menționat că potrivit recunoașterilor reclamanților din cuprinsul acțiunii, aceștia nu au primit oferte de închiriere a terenului, fiind cei care au făcut o astfel de ofertă autorității publice locale, neexistând nicio dovadă privind imposibilitatea practică de închiriere a terenului în raport de destinația acestuia, reprezentând baza sportivă a colegiului ce nu poate fi folosită decât împreună cu restul suprafeței de teren, caz în care reclamanții au pretins un prejudiciu prezumtiv (un beneficiu nerealizat, pur prezumtiv, speculativ), care se putea produce în anumite condiții și nicidecum un prejudiciu efectiv, fructele civile nefiind percepute de către pârât datorită culpei acestuia, nefiind suficient ca o persoană să fie lipsită de un teren pentru a obține beneficiu nerealizat, impunându-se dovedirea că dacă ar fi avut stăpânirea terenului reclamanții aveau posibilitatea minimală de a obține un beneficiu (adică faptul că fructele civile puteau în concret a fi obținute și doar neglijența a condus la neperceperea lor).
S-a specificat că este „profitabil” pentru un proprietar ca terenul să fie ocupat de un detentor de rea credință decât ca terenul să se afle în stăpânirea acestuia, aspect nelegal, inechitabil pentru că s-ar încuraja exercitarea abuzivă, neeconomică a dreptului de proprietate (a atributului jus fruendi) în dauna siguranței circuitului civil prin neutilizarea bunurilor în mod corect, stabil din punct de vedere juridic (proprietarii lăsând deliberat bunurile în stăpânirea unor terți pentru a pretinde apoi fructe civile pe care altfel nu le-ar fi putut obține niciodată), motiv pentru care a fost respins capătul acțiunii referitor la plata lipsei de folosință pentru terenul în litigiu.
În ceea ce privește cererea privind obligarea pârâților la plata sumei de 3.807 lei reprezentând contravaloarea a ½ din valoarea gardului despărțitor dintre imobilul proprietatea reclamanților și cel proprietatea pârâtului M. Ploiești, s-a constatat că potrivit actelor depuse la dosar, reclamanții au procedat la grănițuirea proprietăților prin ridicarea unui gard în valoare de 7.614 lei, cheltuieli care în baza disp. art. 584 Cod civil se suportă de proprietarul imobilului, adică de proprietarul terenului învecinat cu cel în litigiu, respectiv M. Ploiești care are obligația să achite cheltuielile de grănițuire, caz în care a fost admis acest capăt de cerere și a fost obligat pârâtul M. Ploiești să plătească reclamanților suma de 3.807 lei reprezentând contravaloarea a ½ din valoarea gardului despărțitor dintre imobilul proprietatea reclamanților și cel proprietatea pârâtului, fiind respins acest capăt de cerere în contradictoriu cu ceilalți pârâți.
În baza art. 274 Cod proc. civilă a fost obligat pârâtul M. Ploiești să plătească reclamanților suma de 313,52 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar aferente capătului de cerere admis.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii, acordarea lipsei de folosință în raport de concluziile coraportului, desființarea sentinței, trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării unei alte expertize, motivându-se că în perioada mai 2008- ianuarie 2011 pârâții au folosit terenul fără să achite lipsa de folosință a acestuia, să dețină un contract, cunoscând calitatea de proprietari a reclamanților, refuzând să răspundă notificărilor formulate privind modul de folosire a terenului și că expertul titular a stabilit o lipsă de folosință la suma de_ lei, în mod simplist, fără niciun argument, niciun criteriu de evaluare, pe baza unui calcul matematic constând în înmulțirea suprafeței măsurate cu 0,7 lei, majorată cu indicele de inflație, fără să se țină seama de chiria practicată pe piața liberă, obiectiv stabilit de către instanță, raportându-se strict la HCL nr. 7/2007, mai ales că expertul consilier a stabilit o valoare de 215.082,46 lei, în raport de actele existente la dosar, de documentația ce a stat la baza efectuării coraportului.
În continuare, reclamanții au arătat că exista discrepanțe mari între cele două expertize, fiind respinse eronat obiecțiunile formulate, impunându-se audierea experților, refacerea expertizei inițiale, rezumându-se rolul expertului consilier doar la acordarea asistenței părții, neavând rolul să efectueze o expertiză propriu zisă și că pârâții nu au formulat obiecțiuni la expertiza N. C., fiind de acord cu concluziile acesteia, considerentele sentinței având un caracter contradictoriu, existând subiectivism din partea instanței privind aplicarea dispozițiilor legale în materie, considerându-se eronat ca fiind nemotivată acțiunea în drept, deși s-au invocat disp. art. 485, 998 Cod civ., mai ales că în mod greșit s-a considerat inexistența dreptului lor de a solicita lipsa de folosință fără să se țină seama de definiția dată de codul civil dreptului de proprietate.
De asemenea, reclamanții au menționat că în cuprinsul considerentelor există aspecte contradictorii privind deținerea abuzivă de către pârâți a terenului, imposibilitatea reclamanților de a solicita lipsa de folosință atât timp cât nu există dovada referitoare la plata unei chirii, a unui prejudiciu cert, deși dreptul lor de proprietate a fost intabulat, fiind opozabil erga omnes pârâților care folosesc gratuit terenul, fără titlu și că pârâții nu au făcut dovada existenței unei oferte privind reglementarea situației terenului în perioada 2008-2011, ținându-se seama de afectațiunea specială a acestuia, fiind imposibil ca o persoană să dețină ilegal un teren, să îl folosească în timp ce proprietarul ar fi obligat să facă dovada existenței unei oferte spre folosință din partea unui terț, mai ales că au solicitat pârâților să nu mai folosească terenul, neexistând nici o împrejurare privind încurajarea pârâților să folosească abuziv terenul.
Totodată, reclamanții au precizat că soluția pronunțată creează un precedent judiciar grav, nu conferă protecție dreptului de proprietate, determinând folosirea abuzivă de către pârâți a terenului, neexistând nici o analiză a probelor administrate în cauză și că eronat nu s-a ținut seama de valoarea chiriei practicată în zonă, de valoarea stabilită de expertul titular, de obiecțiunea privind încadrarea terenului de 1435 mp ca fiind alee, împrejurare nejustificată de către expert, mai ales că nu a fost sancționată poziția pârâților privind modalitatea de folosire a terenului, nu s-a ținut seama de discrepanțele evidente între valorile stabilite de experți, impunându-se clarificarea acestora și că eronat a fost considerat coraportul ca fiind inutil, nu s-a ținut seama de inexistența unei probe din partea pârâților care să justifice folosirea terenului, aceștia necontestând lipsa de folosință.
Pe de altă parte, pârâții au învederat că eronat nu au fost acordate toate cheltuielile de judecată, neexistând nici o motivare în acest sens, nu s-a ținut seama de taxa de timbru achitată în raport de suma de 3807 lei, de reprezentarea acestora la fiecare termen de judecată de către avocat.
La data de 25.09.2012 au declarat apel, împotriva aceleiași sentințe pârâții M. Ploiești, P. mun. Ploiești, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, motivându-se că eronat au fost obligați la plata sumei de 3.807 lei despăgubiri fără să se țină seama de destinația terenului restituit reclamanților ca fiind teren de sport, folosit de C. Național I.L. C. și că nu s-a făcut dovada privind sumele cheltuite pentru edificarea gardului, chitanțele existente la dosar, nefiind dovezi în acest sens, a materialelor folosite la edificarea gardului, fiind obligați eronat la plata cheltuielilor de judecată, fără să se țină seama că onorariul apărătorului a fost disproporționat în raport de criteriile prevăzute de disp. art. 132 din Statutul Profesiei de avocat, respectiv dificultatea, amploarea, durata cazului, fiind posibilă recuperarea cheltuielilor de judecată reale, necesare și rezonabile.
În continuare, pârâții au arătat că în baza disp. art. 274 alin. 3 C. pr. civ. se impune micșorarea cheltuielilor de judecată datorită caracterului exagerat de mare al acestora, în raport de activitatea prestată de apărător, de disp. art. 31 alin. 1, art. 36 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 în baza cărora instanțele judecătorești au dreptul să cenzureze cuantumul onorariului de avocat în raport de proporționalitatea acestuia, ținându-se seama de amplitudinea, complexitatea activității depuse.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova cauza a fost înregistrată cu nr._ la data de 05.11.2012.
După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr. 238 din 18 aprilie 2013, respins apelul declarat de pârâți M. P. Prin Primar, P. M. P., împotriva sentinței civile nr._/06.07.2012 pronunțată de Judecătoria Ploiești, ca nefondat, a admis apelul declarat de reclamanți G. N. M., G. L., C. A., G. C., C. E., G. M. I. E., C. I. C., M. T. B., G. M., V. A., împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâtul M. Ploiești prin P. M. Ploiești să plătească reclamanților suma de 36.956,70 lei reprezentând lipsă de folosință pentru perioada mai 2008 - decembrie 2010 pentru terenul de 1450 mp situat în Ploiești, ..G., nr.14, jud. Prahova, a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat intimatul M. Ploiești prin P. Mun. Ploiești la 1000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie Tribunalul Prahova a reținut următoarele:
Prin decizia civilă nr. 317/A/30.10.2006 a Curții de Apel A.-I. rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului, în baza deciziei civile nr. 8028/26.11.2007 a ÎCCJ, au fost admise apelurile declarate de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 636/2001 a Tribunalului A., a fost schimbată în tot sentința atacată în sensul că a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamanți împotriva pârâților, a Statului Român prin D.G.F.P. Prahova, a M.A.I. și s-a constatat nelegalitatea trecerii prin expropriere în proprietatea statului român a imobilului situat în Ploiești, . fost nr. 9, având un teren de 3320 mp, construcții ce au aparținut defunctului G. Gh. V., fiind obligați pârâții posesori să le retrocedeze în natură reclamanților imobilul – teren și construcții identificat potrivit schițelor anexe 1,2 de la raportul de expertiză topo ing. A. F. corespunzător cotelor de proprietate deținute de fiecare pârât, delimitării efectuată de către expertul topo.
În conformitate cu procesele – verbale din 23.05.2008, 11.01.2008, somația din 11.01.2008 s-a procedat de către reclamanți la punerea în executare silită a deciziei civile nr. 317/A/2006, ocazie cu care reclamanții au fost puși în posesie asupra imobilului situat în Ploiești, ., constând într-un teren de 3327 mp și construcții, însă reclamanții au intrat efectiv în posesia doar a unei părți din acest teren, în condițiile în care . 1409 mp reprezintă teren de sport fiind folosit de către C. Național I. L. C..
Conform Hotărârii nr. 25/31.01.2011, a actelor anexate acesteia pârâții au efectua demersuri în vederea exproprierii terenului situat în Ploiești, .. G., nr. 14 de 1409 mp, teren reprezentând curtea Colegiului Național I.L. C., fiind folosit ca teren de sport, procedura aprobată la data de 31.01.2011.
În temeiul notificărilor și cererilor existente la dosar reclamanții i-au notificat pe pârâți în scopul înstrăinării terenului de cca. 1842 mp situat în Ploiești, .. G., nr. 14, oferind un preț de 900 euro pe mp, oferte refuzate de către pârâți care au inițiat procedura exproprierii terenului pentru cauză de utilitate publică.
Potrivit raportului de expertiză tehnică construcții ing. N. C., terenul în litigiu situat în Ploiești, .. G., nr. 14 în suprafață de 1435 mp este ocupat parțial de o tribună, fiind folosit ca teren de sport de către pârâtul C. Național I.L. C., teren împrejmuit parțial cu un gard edificat de către reclamanți, lipsa de folosință a terenului în litigiu în raport de chiriile practicate pentru terenurile aparținând domeniului public al Mun. Ploiești, ținându-se seama de H.C.L. nr. 7/2007 fiind de 36 956,70 lei pentru perioada mai 2008 – decembrie 2010.
În cuprinsul coraportului de expertiză tehnică construcții – evaluări imobiliare ing. M. I. s-a menționat că valoarea lipsei de folosință a terenului folosit de către pârâți în suprafață de 1 435 mp este de 54 357,80 euro, adică 215 082,46 lei pentru perioada mai 2007-decembrie 2010.
În baza chitanțelor existente la dosar reclamanții au edificat un gard în luna ianuarie 2011 fiind cei care au achiziționat materialele de construcție în acest scop în valoare totală de 7 614 lei.
Disp.art.480 Cod civil nemodificat, stipulează ca dreptul de proprietate presupune exercitarea de către titularul unui asemenea drept cu privire la imobilul pe care îl deține, exercitarea cumulativa a următoarelor prerogative: dreptul de a întrebuința bunul potrivit destinației sale, dreptul de a-i culege fructele sau productele, dreptul de a dispune de bun prin înstrăinare sau consumare.
De asemenea, disp. art.998-999 Cod civil nemodificat, prevăd că ca pentru a fi angajata răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, trebuie să fie îndeplinită cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, adică efectul negativ suferit de o anumită persoană; existența unei fapte ilicite constând în acea faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu în sensul că acesta din urmă a fost provocat de fapta ilicită; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciu constând în intenția, neglijența, imprudența cu care a acționat.
Totodată, disp. art. 482 și urm. cod civil nemodificat stabilesc că fructele naturale și industriale ale pământului se cuvin proprietarului terenului, cu excepția cazului în care posesorul terenului a posedat cu bună credință, adică a deținut un titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu ar fi fost cunoscute.
Așadar, tribunalul a constatat că din analiza probelor administrate în cauză, rezultă că în baza Deciziei civile nr. 317/30.10.2006 rămasă irevocabilă s-a constatat nelegalitatea trecerii în proprietatea Statului Român, în urma exproprierii, a unui imobil situat în Ploiești, ., având construcții și un teren de 3.320 mp., dispunându-se obligarea pârâților să le retrocedeze în natură reclamanților acest imobil, imobil compus din parcelele de teren de 1918 mp folosită de M.A.I., 1409 mp folosită de C. Național I. L. C., decizie în temeiul căreia s-a procedat la punerea în posesie a reclamanților asupra imobilului sus-menționat, însă, reclamanții au fost puși în posesie doar asupra parcelei de 1918 mp și a construcțiilor amplasate pe aceasta la data de 23.05.2008, fiind imposibil ca reclamanții să intre în posesia parcelei în litigiu de 1409 mp în suprafață reală de 1450 mp, în condițiile în care aceasta reprezintă terenul de sport folosit de către C. Național I. L. C., parcelă îngrădită de către reclamanți, fiind cei care au suportat costul împrejmuirii în luna ianuarie 2011 în valoare totală de 7 614 lei.
Ca atare, atât timp cât prin Decizia civilă nr. 317/2006 s-a dispus obligarea pârâților să retrocedeze reclamanților, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, întregul imobil preluat abuziv de către stat situat în Ploiești, ., având construcții și parcelele de teren de 1918 mp, 1450 mp, iar cu ocazia punerii în executare silită a deciziei sus-menționate pârâții au predat efectiv în natură reclamanților doar construcțiile și . 1918 mp, fiind imposibil ca aceștia să intre în posesia parcelei în litigiu de 1450 mp, aflată în folosința pârâților, înseamnă că, în realitate, reclamanții, în calitate de proprietari, se află în imposibilitate să exercite toate prerogativele conferite de dreptul de proprietate recunoscut prin decizia sus-menționată, constând în dreptul de a întrebuința . naturii, destinației acesteia, de a-i culege fructele sau productele, de a dispune de bun prin înstrăinare, datorită folosirii efective de către pârâți a acestei parcele de teren reprezentând teren de sport aflat în posesia pârâtului C. național I.L. C..
De altfel, analizându-se probele administrate în cauză, reiese cu certitudine că pârâții ocupă fără niciun drept . reclamanților, folosind-o ca teren de sport, fără, însă, să achite lunar c/valoarea folosinței, motiv pentru care reclamanții suportă un prejudiciu constând în imposibilitatea de a folosi terenul în calitate de proprietari, având dreptul să fie despăgubiți cu contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada mai 2008- decembrie 2010 calculată în raport de prețurile practicate în ceea ce privește închirierea terenurilor aparținând domeniului public, în valoare totală de 36 956,70 lei, conform raportului de expertiză construcții ing. N. C..
Instanța a apreciat că pretențiile reclamanților privind obligarea pârâților la plata unei lipse de folosință pentru terenul în litigiu de 215.082,46 lei, invocându-se coraportul de expertiză tehnică M. I., sunt neîntemeiate, întrucât, în realitate, reclamanții nu pot pretinde plata unei lipse de folosință calculată în raport de prețurile practicate pe piața imobiliară între terțe persoane fizice sau juridice în condițiile în care aceste prețuri au un caracter exagerat, fiind disproporționate în raport de valorile practicate în operațiunile de vânzare-cumpărare, mai ales că la data restituirii parcelei de teren în litigiu reclamanții au cunoscut modalitatea de folosire de către pârâți a acestei parcele, acceptând restituirea în natură a acestui teren cu o destinație specială, având chiar posibilitatea să solicite în compensare la data respectivă despăgubiri pentru acest teren.
De fapt, la stabilirea valorii reale a lipsei de folosință pentru . ține seama nu numai de dreptul reclamanților la încasarea unei despăgubiri cu titlu de prejudiciu în schimbul folosirii terenului în litigiu, ci și de interesul, posibilitățile financiare ale pârâților, de modalitatea de folosire a terenului, de principiul echității care operează, deopotrivă, în interesul tuturor părților din prezenta cauză, motiv pentru care pârâtul Mun. Ploiești are obligația să achite lipsa de folosință în favoarea reclamanților pentru terenul în litigiu în valoare totală de 36 956,70 lei pentru perioada mai 2008-decembrie 2010.
Mai mult chiar, în condițiile în care reclamanții, în calitate de proprietari, au obligația să-și îngrădească terenurile proprietatea lor, în scopul delimitării acestora, stabilirii liniei reale de hotar, calitate în temeiul căreia au edificat un gard ce desparte terenurile aparținând părților, achitând c/valoarea acestuia, inclusiv a materialelor în sumă de 7614 lei, înseamnă că în realitate pârâtul Mun. Ploiești în calitate de deținător al terenurilor aflate în domeniul public sau privat al localității are obligația la rândul său să suporte în cotă de ½ cheltuielile de grănițuire efectuate de către reclamanți, caz în care acesta are obligația să achite reclamanților suma de 3807 lei, reprezentând ½ din suma totală de 7 614 lei, în baza disp. art. 584 C. civ. nemodificat.
Astfel, s-a apreciat de tribunal că în mod greșit instanța de fond a reținut situația de fapt și a respins capătul de cerere privind plata lipsei de folosință pentru terenul în litigiu de 1450 mp, fără să țină seama că în realitate reclamanții, în calitate de proprietari, au dreptul la încasarea lipsei de folosință pentru acest teren datorită imposibilității de a-l folosi determinată de deținerea în continuare de către pârâți a acestei parcele de teren, utilizată ca teren de sport în vederea desfășurării unor activități școlare, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 480, art. 482 și urm. cod civil nemodificat, art. 998, 999 C. civ. nemodificat.
Pe de altă parte, în mod corect instanța de fond a reținut situația de fapt și a obligat pârâtul la plata c/valorii de ½ din cheltuielile suportate de către reclamanți pentru edificarea unui gard, întrucât în baza disp. art. 584 C. civ. nemodificat, pârâtul are obligația să suporte în egală măsură cheltuielile de grănițuire efectuate de către reclamanți în scopul delimitării terenurilor aparținând părților, constând în edificarea unui gard în vederea separării celor două proprietăți învecinate.
Referitor la motivele invocate de către reclamanți conform cărora pârâții au folosit terenul, fără să achite lipsa de folosință în perioada mai 2008- ianuarie 2011, fără să dețină un contract, cunoscând proprietarii, refuzând să răspundă notificărilor formulate privind modul de folosire al terenului, tribunalul a apreciat că sunt întemeiate, deoarece în condițiile în care pârâții folosesc fără niciun drept terenul în litigiu, împiedicându-i pe reclamanți să beneficieze de terenul proprietatea lor, să-i culeagă fructele sau productele, aceștia au obligația să-i despăgubească pe reclamanți pentru perioada sus-menționată, achitând lipsa de folosință pentru acest teren, folosință calculată în raport de prețurile practicate de către pârâți pentru terenurile închiriate din domeniul public sau privat al localității.
Totodată, instanța de apel a reținut că susținerile reclamanților potrivit cărora expertul titular a stabilit o lipsă de folosință la suma de_ lei, fără niciun argument, niciun criteriu de evaluare, pe baza unui calcul matematic constând în înmulțirea suprafeței măsurate cu 0,7 lei, majorată cu indicele de inflație, fără să țină cont de chiria practicată pe piața liberă, raportându-se strict la HCL nr. 7/2007 și că expertul consilier a stabilit o valoare de 215.082,46 lei, ținând seama de actele existente la dosar, de documentația ce a stat la baza efectuării coraportului, nu pot fi avute în vedere, întrucât lipsa de folosință a fost calculată de expert, ținându-se cont de hotărârile emise de autoritatea administrativă publică locală pentru anumite categorii de terenuri, de valorile practicate pentru categoriile de teren din domeniul public sau privat al localității, iar valoarea stabilită de 215 082,46 lei are un caracter disproporționat, exagerat de mare, fiind stabilită arbitrar, ținându-se seama doar de interesele financiare ale reclamanților.
Mai mult, tribunalul a apreciat că împrejurările invocate de către reclamanți, în sensul existenței unor discrepanțe mari între expertize, fiindu-le respinse eronat obiecțiunile, fără să se țină seama de rolul expertului consilier care nu se rezumă la acordarea unei asistențe părții, având dreptul să întocmească o expertiză, impunându-se audierea experților, refacerea expertizei și că pârâții nu au formulat obiecțiuni la expertiza N. C., achiesând la concluziile acesteia, reprezintă prin însăși natura lor aprecieri pur subiective ale reclamanților, fără să se țină seama că în realitate la momentul efectuării expertizelor s-a ținut seama de anumite valori practicate pe piața imobiliară cu privire la anumite categorii de terenuri, în funcție de calitatea anumitor persoane fizice sau juridice, iar, în speță, în mod corect au fost respinse obiecțiunile părților în condițiile în care s-a răspuns la obiectivele stabilite, nefiind necesară refacerea expertizei, audierea experților, mai ales că expertul consilier a efectuat expertiza în funcție de opțiunile reclamanților privind evaluarea lipsei de folosință în raport de anumite criterii practicate pe piața imobiliară.
Referitor la afirmațiile reclamanților în sensul că dispozițiilor legale în materie au fost aplicate în mod subiectiv, considerându-se eronat ca fiind nemotivată acțiunea în drept, fără să se țină seama de dispozițiile legale invocate și că eronat s-a considerat inexistența dreptului lor la plata lipsei de folosință, fără să se țină seama de noțiunea dreptului de proprietate, existând aspecte contradictorii referitoare la deținerea abuzivă de către pârâți a terenului, imposibilitatea reclamanților de a solicita lipsa de folosință atât timp cât nu ar fi făcut dovada unui prejudiciu cert, instanța de apel a reținut că sunt justificate, întrucât, într-adevăr, în cuprinsul considerentelor sentinței au fost descrise situații de fapt contradictorii, fiind enumerate diferite dispoziții ale Codului civil, fără să existe o analiză a acestora în raport de situația de fapt reală dedusă judecății, fără să se țină seama de obligația pârâților de a respecta dreptul de proprietate al reclamanților, de a-i despăgubi pentru folosirea fără niciun drept a terenului în litigiu.
Mai mult, tribunalul a constatat că sunt fondate criticile reclamanților în sensul că pârâții nu au făcut dovada existenței unei oferte în perioada 2008-2011, ținându-se seama de afectațiunea specială a acestuia, fiind imposibil ca proprietarul să fie obligat să facă dovada existenței unei oferte spre folosință din partea unui terț în cazul unui teren folosit abuziv de către pârâți cărora le-au solicitat să înceteze să mai folosească terenul, deoarece pârâții aveau obligația ca timp de 3 ani de zile începând cu data restituirii terenului să efectueze demersurile necesare în vederea despăgubirii reclamanților în schimbul folosirii terenului, neavând niciun drept să folosească cu titlu gratuit terenul, prevalându-se de destinația acestuia existentă la momentul restituirii ca fiind teren de sport, iar în speță nu există nicio dispoziție legală care să instituie în sarcina reclamanților obligația de a-i notifica pe pârâți, de a le face diferite oferte în ceea ce privește terenul asupra căruia reclamanții înșiși au un drept de proprietate.
De asemenea, aspectele invocate de către reclamanți potrivit cărora soluția pronunțată creează un precedent judiciar grav, nu conferă protecție dreptului de proprietate, determinând folosirea abuzivă de către pârâți a unui teren proprietate privată, nefiind analizate probele administrate în cauză și că eronat nu s-a ținut seama de valoarea chiriei practicată în zonă, de sumele stabilite de expertul titular, de folosirea terenului de către pârâți, sunt întemeiate, întrucât, într-adevăr, neacordarea lipsei de folosință are ca efect încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților, nerespectarea unui principiu elementar, respectiv garantarea dreptului de proprietate, fără să se țină seama de probele administrate în cauză, de folosirea fără niciun drept de către pârâți a terenului în litigiu, iar la stabilirea lipsei de folosință este necesar să se ține cont de valoarea chiriei practicată pentru terenurile închiriate de către autoritatea administrativă locală, de suma calculată de expertul titular cu titlu de lipsă de folosință și nicidecum de orice alte sume solicitate în mod arbitrar de către reclamanți.
Cu privire la apărările reclamanților conform cărora eronat a fost încadrat terenul de 1435 mp ca fiind alee, împrejurare nejustificată de către expert, existând discrepanțe între valorile stabilite de experți, impunându-se clarificarea acestora și că eronat a fost considerat coraportul ca fiind inutil, neexistând nicio probă care să justifice folosirea terenului de către pârâți, aceștia necontestând expertiza, tribunalul a apreciat că nu au relevanță în cauză, deoarece nu era necesară clarificarea împrejurărilor sus-menționate atât timp cât terenul în integralitatea sa este folosit de către pârâți ca teren de sport, iar existența unor valori diferite privind lipsa de folosință, a fost determinată de prețurile practicate în funcție de anumite categorii de terenuri, de anumite persoane fizice sau juridice, coraportul fiind întocmit în funcție de opțiunile, preferințele reclamanților, fiind necesară analizarea acestuia în strânsă legătură cu toate probele administrate și nicidecum în mod singular.
A mai reținut tribunalul că pretențiile reclamanților în sensul că eronat nu s-au acordat toate cheltuielile de judecată, neexistând nici o motivare în acest sens, nu s-a ținut seama de taxa de timbru achitată în raport de suma de 3807 lei, de reprezentarea acestora de către avocat, sunt neîntemeiate în condițiile în care cheltuielile de judecată au fost acordate, ținându-se seama de admiterea parțială a acțiuni, devenind aplicabile disp. art. 274, 276 C. pr. civ., iar în speță reclamanții nu au dreptul la încasarea tuturor cheltuielilor de judecată suportate în primă instanță, atât timp cât pretențiile acestora vizează acordarea cu titlu de lipsă de folosință a unei sume mai mici față de cea solicitată și în raport de care s-a achitat taxa de timbru.
Cu privire la criticile apelanților – pârâți în sensul că eronat au fost obligați la plata sumei de 3 807 lei despăgubiri fără să se țină seama de destinația terenului restituit reclamanților, folosit de C. Național I.L. C., reclamanții nefăcând dovada sumelor cheltuite pentru edificarea gardului, chitanțele existente la dosar, nefiind dovezi în acest sens și că nu s-a făcut dovada materialelor folosite la edificarea gardului, s-au apreciat ca neîntemeiate, întrucât, în realitate, pârâții au obligația să suporte în cotă de ½ cheltuielile efectuate de către reclamanți în scopul edificării unui gard de natură să delimiteze proprietățile părților, iar bonurile fiscale, chitanțele existente la dosar, constituie dovezi certe privind efectuarea unor asemenea cheltuieli, achiziționarea materialelor, împrejurări confirmate de raportul de expertiză construcții care atestă edificarea gardului de către reclamanți.
Tribunalul a apreciat ca nejustificate susținerile apelanților-pârâți potrivit cărora eronat au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată, fără să se țină seama de caracterul disproporționat al onorariului de apărător în raport de criteriile prevăzute de disp. art. 132 din Statutul Profesiei de avocat (dificultatea, amploarea, durata cazului), fiind posibilă recuperarea cheltuielilor reale, necesare, rezonabile și că în baza disp. art. 274 alin. 3 C. pr. civ. se impune micșorarea cheltuielilor de judecată exagerat de mari, în raport de activitatea prestată de apărător, de disp. art. 31 alin. 1, art. 36 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, întrucât în mod corect au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată în baza dispozițiilor sus-menționate în condițiile în care aceștia se află în culpă procesuală, ținându-se seama de neachitarea c/valorii gardului, iar suma de 313,52 lei reprezentând cheltuieli de judecată nu are un caracter exagerat, disproporționat, fiind corespunzătoare pretențiilor admise în primă instanță față de pârâți.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanții C. E., G. N. M., G. L., C. A., G. C., C. E., G. M. I. E., C. I. C., M. T. B., G. M., V. A., cât și pârâții M. Ploiești prin primar și P. M. Ploiești, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenții reclamanți au arătat în motivarea cererii de recurs, recurenții reclamanți au arătat că și instanța de fond, ca și instanța de apel, nu are în vedere că în cadrul acestui proces s-au achitat sume reprezentând taxe judiciare de timbru, onorariul expertiză topo și onorariul de avocat. Nu se motivează într-o manieră lipsită de echivoc de ce după ce se achită legal taxele judiciare de timbru și onorariile legate de expertize, reprezentare juridică, acestea se impun a fi ignorate și nu se acordă, deși dovada plății lor este făcută.
Ca și instanța de fond, instanța de apel nu motivează sub niciun aspect de ce se impune excluderea cu titlu de cheltuieli de judecată a onorariului de expert achitat la fond în sumă de 600 de lei, a onorariului de avocat care nu s-a acordat nici la fond și nici chiar de către instanța de apel, deși dovada achitării sale s-a făcut cu chitanța depusă.
Au arătat recurenții că prin admiterea apelului și modificarea sentinței instanței de fond, Tribunalul Prahova în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, deși nu a mai dispus efectuarea unui nou raport de expertiză și a achiesat la concluziile expertizei N. C., trebuia să oblige pârâții la plata acestor cheltuieli ocazionate de susținerea procesului. Este cert că instanța de fond respingând capătul principal al
acțiunii față de care s-a administrat proba cu expertiza topo, a apreciat că raportul de
expertiză deși încuviințat ca probă, nu are nicio eficiență juridică întrucât nu ar justifica pretențiile lor. În condițiile în care instanța de apel, dimpotrivă, î1 apreciază că legal întocmit și util soluționării cauzei, valorificând concluziile acestuia, cu atât mai mult se impunea obligarea pârâților la lata acestor cheltuieli ocazionate de efectuarea expertizei. Având în vedere că pretențiile lor, întemeiate cel puțin
în limita concluziilor acestui raport de expertiză, au fost admise, recurenții au considerat că se impunea și includerea acestui onorariu în cadrul acestor cheltuieli.
De asemenea, recurenții reclamanți au arătat că un alt motiv de nelegalitate privind acordarea cheltuielilor de judecată îl constituie și faptul că prin decizia pronunțată de Tribunal, instanța de apel a admis în parte capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință însă nu a fost acordată și taxa de timbru achitată la fond pentru acest capăt de cerere care fost timbrat cu mult peste valoarea atribuită. În aceste condiții, recurenții au apreciat că instanța de apel trebuia să acorde și contravaloarea taxei de timbru aferentă sumei de_,70 lei, mai exact suma de 2088 lei achitată la fond alături de contravaloarea expertizei în cuantum de 600 lei.
Recurenții au susținut că, nu înțeleg de ce pentru raționamentul vădit greșit al instanței de fond sunt sancționați, prin suportarea unor cheltuieli de judecată ce nu le sunt acordate nici când li se admite calea de atac promovată.
În ceea ce privește neacordarea cu titlu de cheltuieli de judecată a onorariului
de avocat atât de instanța de fond cât și de instanța de apel, recurenții au arătat că de asemenea, măsura instanței de apel este vădit nelegală.
Astfel, motivarea dată de Tribunalul Prahova a art. 274 și art. 276 Cod de procedură civilă pentru a susține în parte sentința instanței de fond este rezultatul unei interpretări și
aplicări greșite a legii. A criticat netemeinicia și nelegalitatea sentinței Judecătoriei
Ploiești și a solicitat prin calea de atac să se cenzureze dacă instanța de fond a
motivat neacordarea acestor cheltuieli. Din cuprinsul sentinței nu există nicio motivare
conform art. 274 Cod de procedură civilă privind neacordarea acestui onorariu de avocat.
Faptul că în alin. 3 al art. 274 se prevede dreptul judecătorilor „să mărească sau
să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorarilor
minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față
de valoarea pricinii sau munca îndeplinita de avocat" nu presupune sub nicio formă
excluderea acestui onorariu, chiar și în situația admiterii în parte a acțiunii.
Recurenții au arătat că în dosarul de față nici instanța de fond și nici cea de apel nu au făcut o interpretare și aplicare corectă și riguroasă a acestor norme procedurale.
Instanța de apel nu motivează de ce este legală sentința judecătoriei în condițiile în care la fond nu se arată motivul pentru care se dispune excluderea în totalitate a onorariului de avocat - deși codul de procedură civilă vizează strict mărirea sau diminuarea onorariului de avocat și nu înlăturarea totală a acestuia, așa cum s-a procedat în speța de față.
De asemenea, recurenții au apreciat că, având în vedere obiectul acțiunii al cărei cuantum s-a ridicat inițial la suma de peste_ lei, este vădit nelegal să raportezi onorariul de avocat la limita taxei de timbru achitată pentru capătul de cerere prin care s-a solicitat ½ din contravaloarea gardului edificat. Onorariul s-a achitat pentru susținerea întregii acțiuni, a fost justificat cu chitanța, iar neacordarea lui este rezultatul unei atitudini abuzive a instanței de fond pe care, în mod nelegal nici instanța de apel nu o sancționează.
Analizând decizia Tribunalului, recurenții au arătat că nici în ceea ce privește cheltuielile de judecata în apel instanța nu le-a acordat în mod legal. Astfel, deși au timbrat cu 2957 lei aferent contravalorii lipsei de folosința stabilită de expert M. I. și au făcut dovada onorariului de avocat achitat, instanța nu a acordat corect nici aceste cheltuieli de judecată. Astfel taxa de timbru proporțională cu lipsa
de folosință acordată (_,70 lei n.n) a fost în apel de 1044 lei și nu 1000 lei, iar
onorariul de avocat a fost de 400 lei potrivit chitanței depuse. În aceste condiții
contravaloarea cheltuielilor de judecată în apel se cifrează la 1444 lei și nu
doar 1000 lei.
Mai mult, recurenții au arătat că și instanța de fond, ca și Tribunalul Prahova nu motivează de ce nu se acordă și contravaloarea onorariului de avocat achitat în faza de apel, deși dovada plății acestuia s-a făcut. În măsura în care se aprecia că acesta este disproporționat trebuia ca motivat, să se arate de ce nu se acordă aceste cheltuieli potrivit dispozițiilor art. 274 alin 3 Cod de procedura civilă.
Față de cele prezentate mai sus, recurenții reclamanți au solicitat admiterea prezentului recurs, schimbarea în parte a deciziei în sensul acordării cheltuielilor de judecată la fond și apel în cuantum total de 6432 lei reprezentând taxei judiciare de timbru achitate la fond și apel, onorarii avocat și onorariul de expertiză.
Recurenții pârâți M. Ploiești prin primar și P. M. Ploiești, în motivarea cererii de recurs pârâții au arătat că instanța, în mod greșit, le-a respins apelul formulat, aplicând eronat dispozițiile art.485, art.598 și art.998 Cod civil, ce nu sunt incidente în speță.
Astfel, recurenții au învederat că prin acțiunea completată reclamanții au solicitat obligarea sa la plata lipsei de folosință, aferentă perioadei mai 2008-ianuarie 2010, pentru suprafața de 1.450 m.p. teren situat în Ploiești, .. G. nr.l4 (fosta .), precum și la plata sumei de 3.807 lei, reprezentând 1/2 din valoarea gardului despărțitor edificat de reclamanți pentru delimitarea terenurilor aparținând părților.
Instanța de apel, pronunțând decizia nr.238/18.04.2013, criticată pentru nelegalitate, a respins apelul declarat de apelanții-pârâți M. Ploiești și P. M. Ploiești, ca nefondat. De asemenea, a admis apelul declarat de apelanții G. M., G. L. s.a., schimbând în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâtul M. Ploiești și P. M. Ploiești la plata către reclamanți a sumei de 36.956,70 lei, reprezentând lipsă de folosință pentru perioada mai 2008 - decembrie 2010 pentru terenul în suprafață de 1.450 m.p., situat în Ploiești, . nr.l4, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate.
Au învederat recurenții faptul că prin decizia nr.317/A/30.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel A.-I., definitivă și irevocabilă, s-a constatat nevalabilitatea trecerii prin expropriere în proprietatea Statului Român a imobilului în suprafață de 3.320 mp teren șl 534 m.p. construcții situate în Ploiești, . (fost nr.9), ce s-a aflat în proprietatea defunctului G. Gh. V. și apoi a moștenitorilor acestuia.
Astfel, instanța a obligat pârâții posesori să retrocedeze în natură reclamanților imobilul constând din teren și construcții, corespunzător cotelor de proprietate deținute de fiecare pârât și delimitării făcute în schița anexă 2 la raportul de expertiză efectuat în cauză.
Au precizat recurenții că terenul restituit a avut destinația de teren de sport, fiind folosit de C. Național „I.L. C." Ploiești.
Au apreciat recurenții că în cauză nu a fost probată reaua credință privind folosirea terenului restituit, sens care au învederat că potrivit procesului-verbal încheiat la data de 23.05.2008 de Biroul Executorului Judecătoresc R. R., decizia nr.317/A/30.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel A.-I. a fost pusă în executare, reclamanții fiind puși în posesie asupra întregului teren.
Mai mult, recurenții au arătat că nu s-a opus executării, astfel cum rezultă și din adresa nr.5921/31.03.2008 înaintată Biroul Executorului Judecătoresc R. R.. Faptul că reclamanții nu s-au putut folosi de terenul restituit nu le poate fi imputabil și nu poate conduce automat la concluzia că nu au respectat dreptul de proprietate al acestora.
În acest sens, recurenții au subliniat că terenul restituit, în suprafață de 1450 mp, a făcut parte integrantă din imobilul (construcție și teren) în care își desfășoară activitatea C. Național „I. L. C.", având funcțiunea de teren de sport.
Au precizat recurenții, totodată, faptul că prin H.C.L. nr.233/25.12.2005, modificată și completată prin H.C.L. nr.94/2011, imobilele - clădiri și terenuri în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar, unde figura și imobilul în care funcționează C. Național "I.L. C." Ploiești, au fost date în administrare gratuită de către autoritatea publică locală către aceste unități școlare. Acest demers al autorității publice locale este întemeiat pe dispozițiile Legii nr.215/2001 privind administrația publică locală, republicată, raportate la prevederile art. 166 din Legea învățământului nr.84/1995, republicată, precum și la dispozițiile art. 17 din Legea nr.213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice, cu precizarea că dispozițiile legale la care facem referire sunt cele în forma valabilă la data adoptării hotărârii sus-menționată.
Totodată, recurenții au arătat faptul că, în virtutea prevederilor legislației în domeniul educației naționale, completate cu prevederile Legii nr.215/2001, autoritățile administrației publice locale au obligația de a asigura, în condițiile legii, buna desfășurare a învățământului preuniversitar în localitățile în care acestea își exercita autoritatea.
De asemenea, recurenții au solicitat a se observa că, în mod corect, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au făcut dovada existenței unei pagube efective, pentru a se putea solicita plata contravalorii fructelor civile nepercepute de proprietarul terenului din culpa pârâților, iar "discuția se poartă asupra beneficiului nerealizat" și, în consecință, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata lipsei de folosință pentru terenul în litigiu pentru perioada mai 2008 - ianuarie 2011, ca neîntemeiat.
În continuare recurenții pârâți au precizat faptul că reclamanții au formulat în mai multe rânduri, prin scrisori adresate instituției, oferte privind vânzarea terenului respectiv.
Astfel, prin adresa nr._/27.10.2008, reclamanții au oferit spre vânzare terenul contra sumei de 1.100 euro/mp, iar ulterior, prin adresa nr. l 198/17.01.2011, aceștia au reînnoit oferta la prețul de 900 euro/mp, ușor negociabil. Însă, întrucât suma solicitată de reclamanți era mult prea mare pentru a fi suportată din bugetul local, autoritatea publică locală a considerat oportună soluția exproprierii acestui teren. Astfel, prin Hotărârea nr.25/31.01.2011, Consiliul Local al municipiului Ploiești a aprobat inițierea procedurii de expropriere pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafață de 1409 mp situat în .. G. nr.l4, în scopul reîntregirii terenului ce face parte din domeniul public al municipiului Ploiești, aferent Colegiului Național „I L. C.".
Au mai precizat recurenții că obligațiile pe care municipalitatea ploieșteană le are față de unitățile școlare care funcționează pe raza unității administrativ-teritoriale locale și faptul că punerea în posesie a reclamanților asupra terenului având destinația de bază sportivă presupunea găsirea unor soluții care să contracareze perturbarea gravă a activităților curriculare ale Colegiului Național "I.L. C. Ploiești", efecte neanticipate la data pronunțării deciziei civile nr.317/A/2006 a Curții de Apel A. I., constituie împrejurări ce înlătură vinovăția instituției noastre pentru neîndeplinirea, de îndată, a obligației prevăzută în dispozitivului hotărârii menținută anterior.
Au mai subliniat recurenții faptul că cedarea în folosință gratuită a terenului în litigiu către unitatea școlară pârâtă, în vederea exercitării prerogativelor pe care legea le recunoaște educației, nu s-a făcut cu intenția de a păgubi pe reclamanții din prezenta cauză, ci mai degrabă aspectele care au întârziat punerea în posesie a reclamanților s-au datorat afectațiunii terenului în litigiu.
În consecință, recurenții au arătat că în cazul de față nu le poate fi angajată răspunderea civilă în ceea ce privește obligarea la plata c/val. lipsei de folosință pretinsă de reclamante, întrucât, sub aspectul laturii subiective, nu se poate reține vinovăția instituției față de aspectele circumstanțiate. Or, în lipsa acestui element esențial pentru angajarea răspunderii civile delictual (vinovăția), nu se poate reține aplicarea dispozițiilor art.998 - 999 C. civ..
în concluzie, recurenții au solicitat a se observa că motivele pentru care reclamanții nu au putut folosi terenul în cauză nu țin de reaua-credință a instituțiilor, ci mai degrabă de configurația și destinația specială a terenului restituit.
În ceea ce privește obligația lor la plata cheltuielilor ocazionate de ridicarea gardului despărțitor, prin invocarea prevederilor art.584 C.civ., recurenții au arătat că instanța de apel, în mod greșit, a admis acest capăt de cerere, întrucât conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei nu se face dovada că materialele pentru care au fost depuse documentele justificative au fost folosite la construirea gardului despărțitor.
De asemenea, în mod greșit instanța de apel a menținut măsura dispusă de instanța de fond cu privire la admiterea cheltuielilor de judecată formulate de reclamanți, acestea fiind nejustificate.
Sub acest aspect, practica judecătorească în materie a statuat că cel sau cei care au câștigat procesul pot recupera de la cel sau cei căzuți în pretenții numai cheltuielile de judecata reale, necesare și rezonabile.
Au mai învederat recurenții că în această speță trebuie să se aibă în vedere prevederile art.274 alin.3 Cod pr. civilă și să micșoreze suma cerută de reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată, deoarece această sumă este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită de avocat în această pricină.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art.31 alin. l din Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările și completările ulterioare "pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său", iar în conformitate cu prevederile art.36 alin. 1, contractul dintre avocat și clientul sau nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului", însă potrivit doctrinei în materie, prin aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 C. proc. civ., instanța de judecată nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică și nici nu îl controlează direct sau indirect, ci numai își exercită prerogativele de a cenzura cuantumul onorariului avocațial, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
Pentru aceste motive, recurenții au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei nr. 238/18.04.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul admiterii apelului formulat de apelanții-pârâți și respingerii apelului formulat de apelanții - reclamanți, iar pe fondul cauzei respingerea cererii, ca neîntemeiată.
La data de 18.11.2013, recurenții reclamanți au depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de pârâți, prin care au solicitat respingerea recursului formulat ca nefondat
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și la textele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Referitor la recursul declarat de pârâții M. Ploiești prin Primar și P. M. Ploiești, curtea va constata că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
O primă critică, expusă pe larg în motivele de recurs, se referă la acordarea lipsei de folosință pentru terenul proprietatea reclamanților.
Este cert că reclamanții sunt proprietarii terenului în litigiu, în baza deciziei civile nr. 317/A/30.10.2006 a Curții de Apel A.-I. – irevocabilă. Reclamanții au încercat punerea în executare silită a acestei decizii, așa cum rezultă din procesele – verbale din 23.05.2008, 11.01.2008, somația din 11.01.2008, însă au intrat efectiv în posesia doar a unei părți din terenul proprietatea lor, în condițiile în care . reprezintă teren de sport fiind folosit de către C. Național I. L. C..
S-au inițiat și proceduri pentru exproprierea parcelei menționate mai sus, dar acestea nu s-au finalizat.
Prin urmare, în mod corect tribunalul a reținut că reclamanții sunt proprietarii terenului de 1435 mp și că au fost lipsiți de folosința acestui teren, situație ce atrage aplicabilitatea disp. art.480, 482 și 998-990 Codul civil (în forma aplicabilă speței).
Din probele administrate a reieșit cu certitudine faptul că recurenții pârâți ocupă fără drept terenul în litigiu și îl folosesc fără a achita contravaloarea folosinței, la care proprietarii au dreptul.
Nu poate fi primită susținerea recurenților pârâți că nu le poate fi imputabilă lipsa folosinței terenului în litigiu, atâta vreme cât imobilul se află în folosința lor și nu plătesc nici un fel de despăgubiri proprietarilor.
De asemenea, nu are relevanță faptul că terenul de 1450 mp este utilizat cu titlu gratuit ca teren de sport de o unitate de învățământ, asigurarea spațiului pentru desfășurarea activităților școlare fiind în sarcina pârâților și nu a proprietarilor terenului în litigiu.
Reclamanții suportă un prejudiciu generat de imposibilitatea de a folosi terenul în calitate de proprietari, situație care atrage dreptul acestora să fie despăgubiți cu contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada mai 2008 - decembrie 2010 calculată în raport de prețurile practicate în ceea ce privește închirierea terenurilor aparținând domeniului public.
Corectă este și dispoziția tribunalului în sensul ca recurenții pârâți să suporte jumătate din cheltuielile de grănițuire.
Probele administrate au dovedit faptul că reclamanții au edificat gardul despărțitor pe cheltuiala lor exclusivă, situație în care, potrivit disp. art.584 Cod civil (vechi), pârâții trebuie să suporte jumătate din costul acestui gard, edificat în scopul delimitării terenurilor aparținând părților.
Nu poate fi primită nici susținerea că trebuiau aplicate disp. art.274 alin.3 C.pr.civ. și micșorate cheltuielile de judecată la fond.
Curtea va reține că nu există elemente care să conducă la concluzia că onorariul de avocat este exagerat de mare în raport de obiectul cauzei sau munca depusă de avocat.
Față de aceste considerente, curtea, văzând disp. art.304 și 312 alin.1 C.pr.civ., va respinge recursul declarat de pârâți ca nefondat.
Referitor la recursul declarat de reclamanți, curtea va constata că acesta este fondat.
Potrivit disp. art.274 alin.1 C.pr.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, ori, în cauza de față, în apel, s-a admis calea de atac promovată de apelanții reclamanți, situație în care sunt îndeplinite condițiile cerute de acest text de lege, respectiv pârâții se află în culpă procesuală.
Cheltuielile de judecată ce trebuiau acordate, potrivit solicitării reclamanților, cuprindeau taxa de timbru, onorariul de expert și onorariul de avocat, în sumă totală de 6432 lei.
Onorariul de avocat, singurul ce ar fi putut face obiectul unei reduceri potrivit disp. art.274 alin.3 C.pr.civ., a fost într-un cuantum rezonabil ce reflectă complexitatea cauzei și munca prestată de avocat.
Prin urmare, raportat la aceste considerente, curtea, văzând disp. art.304 pct.9 și 312 alin.1 C.pr.civ., va admite recursul declarat de reclamanți și va modifica în parte decizia civilă nr. 238 din 18 aprilie 2013 a Tribunalului Prahova în sensul că va obliga intimatul M. Ploiești la 6432 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și apel. Curtea va menține restul dispozițiilor deciziei.
În recurs, curtea, în baza disp. art.274 alin.1 C.pr.civ, va obliga recurenții pârâți la 600 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții M. P. PRIN PRIMAR și P. M. P., ambii cu sediul în Ploiești, ., jud. Prahova, împotriva deciziei civile nr. 238 din 18 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul pârât C. N. "I. L. C.", cu sediul în Ploiești, .. 98, Prahova, ca nefondat.
Admite recursul declarat de reclamanții G. N. M., G. L., C. A., G. C., C. E., G. M. I. E., C. I. C., M. T. B., G. M., V. A., toți cu domiciliul ales la familia C. E., domiciliat în Ploiești, ., . aceleiași decizii.
Modifică în parte decizia civilă nr. 238 din 18 aprilie 2013 a Tribunalului Prahova în sensul că obligă intimatul M. Ploiești la 6432 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și apel.
Menține restul dispozițiilor deciziei.
Obligă recurenții pârâți la 600 lei cheltuieli de judecată la recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 9 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
M. P. C. M. M. A. M. R.
GREFIER,
C. C.
Red.CMM
Tehnored.CC
2 ex./31.01.2014
d. fond._ Judecătoria Ploiești
J.fond. A. I..
d.apel._ Tribunalul Prahova
j.apel M. B.
M. Cârcioiu
Operator date cu caracter personal
Notificare nr. 3120
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1350/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Grăniţuire. Decizia nr. 2108/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|








