Pretenţii. Decizia nr. 52/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 52/2014 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 09-01-2014 în dosarul nr. 5463/120/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ –
Dosar nr._
DECIZIA NR. 52
Ședința publică din data de 9 ianuarie 2014
Președinte – A. M. R.
Judecători – V. S.
- M. P. G.
Grefier - C. C.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror T. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de reclamantul V. NICUȘOR, domiciliat în comuna Mogoșani, . împotriva Sentinței civile nr. 380 din 7 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilăîn contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin reprezentant DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE DÂMBOVIȚA, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească, nr.166, județul Dâmbovița.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că dosarul se află la primul termen de judecată după formularea cererii de repunere pe rol, iar recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Totodată, s-a menționat că, prin intermediul Serviciului Registratură al instanței, apărătorul recurentului reclamant, avocat A. A., a depus la dosar o cerere prin care solicită lăsarea cauzei la ultima strigare, întrucât se află la Tribunalul Dâmbovița într-un litigiu având ca obiect asigurări sociale, iar în situația în care nu va putea fi prezent și instanța nu va putea acorda un alt termen de judecată, solicită judecata recursului în lipsa sa.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de recurentul reclamant.
Curtea dispune repunerea pe rol a cauzei, având în vedere că sunt îndeplinite dispozițiile legale în acest sens.
Totodată, având în vedere că dosarul se ia într-o altă compunere a completului de judecată și cu participarea obligatorie a procurorului și dat fiind faptul că apărătorul recurentului reclamant a solicitat judecata cauzei și în lipsa acestuia, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței Tribunalului Dâmbovița ca legală și temeinică, urmând a se constata că în mod corect a fost respinsă acțiunea reclamantului întrucât situația acestuia nu se regăsește printre cazurile prevăzute de dispozițiile art. 504 -505 Cod pr. penală.
CURTEA:
Prin cererea de chemare în judecată a pârâtului S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, la 05.07.2012, reclamantul V. Nicușor a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de daune morale, ca urmare a privării sale de libertate în mod nelegal, precum și la 50.000 lei despăgubiri materiale, reprezentând cheltuielile efectuate pentru punerea sa în libertate, cu cheltuieli de judecată.
Motivând cererea, reclamantul a arătat că prin sentința penală definitivă nr.107/01.03.2006, pronunțată în dosarul nr. 2263/2005 al Judecătoriei Găești, a fost condamnat la 1 an închisoare, în baza art.79 alin.4 din O U G nr.195/2002, iar la emiterea mandatului de executare, el se afla în Italia.
S-a menționat că autoritățile române au solicitat extrădarea sa pentru executarea pedepsei, însă nu s-a dispus extrădarea, solicitându-se ca executarea pedepsei să se facă în Italia.
În continuare, reclamantul a susținut că în urma demersurilor efectuate în Italia, a fost pus în libertate, stabilindu-se o sancțiune cu suspendarea, anulată, iar la revenirea sa în țară, a fost arestat la 04.12.2011 de către Direcția generală a Poliției Municipiului București – secția 19, cu mandatul nr. 267/2006 emis de Judecătoria Găești și trimis Penitenciarului Rahova.
Totodată, s-a arătat că prin sentința penală nr. 481/29.02.2012 a Judecătoriei Sectorului 5 București s-a admis contestația la executare formulată de reclamant, fiind pus în libertate conform biletului de liberare nr._/2012, astfel că în perioada 04.12.2011 – 29.02.2012 a fost restrânsă în mod nelegal libertatea sa.
În drept, se invocă art.504-506 Cod procedură penală.
S-au anexat cererii sentința penală menționată, sentința din 13.01.2011 a Curții de Apel Napoli, prin care s-a recunoscut hotărârea română de condamnare, decizia aceleiași autorități din 10 mai 2011 de anulare a pedepsei prin suspendare a condamnării, în traducere, mandatul de executare a pedepsei închisorii, emis de Judecătoria Găiești, biletul de liberare și adresa din 10.01.2012, emisă de Direcția D. Internațional și Cooperare Judiciară.
Pârâtul a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița pe considerentul că în conformitate cu dispozițiile art.460 Cod procedură penală, instanța competentă să dispună asupra contestației la executare este instanța de executare sau instanța corespunzătoare în grad, în a cărei rază teritorială se află locul de deținere, competență care nu este alternativă ci este determinată de instanța celui condamnat, cu excepția cazului prevăzut de art.461 lit.c) Cod procedură penală, când competența revine instanței ce a pronunțat hotărârea ce se execută.
Sub aspectul fondului cauzei, cererea se apreciază ca nefondată, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 139 -140 din Legea nr.302/2004 și subliniindu-se că Judecătoria Sectorului 5 București a fost înștiințată de Direcția D. Internațional – Serviciul cooperare judiciară internațională în materie penală, prin adresa nr._, înregistrată la această instanță, în data de 21.02.2012, despre decizia pronunțată de Curtea de Apel Napoli.
În privința daunelor morale, s-a susținut că nu pot fi acordate pentru că reclamantul nu a evidențiat în ce măsură i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale și nici nu a prezentat înscrisuri doveditoare iar pentru daune materiale nu s-au administrat dovezi.
În completarea probațiunii s-a solicitat Judecătoriei Găești înaintarea dosarului nr. 2263/2005, iar Judecătoriei Sectorului 5 București, sentința penală nr. 482/29.12.2012, pronunțată în dosarul nr._ .
După administrarea probatoriilor Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă a pronunțat Sentința civilă nr. 380 din 7 februarie 2013 prin care a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița invocată de pârâtă, a respins cererea formulată de reclamantul V. Nicușor, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, ca nefondată, precum și cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, în conformitate cu prevederile art.506 al. 3 Cod procedură penală, competența pentru soluționarea cererii de reparare a pagubei materiale sau a daunelor morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării de libertate în mod nelegal, aparține tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, împrejurare în care excepția necompetenței tribunalului a fost privită ca nefondată, obiectul cererii dedusă judecății nefiind circumscrisă ipotezelor reglementate de art. 460-461 Cod procedură penală.
De asemenea, tribunalul a avut în vedere că prin art.504 Cod procedură penală sunt determinate în mod strict și limitativ cazurile care dau dreptul la repararea pagubei și potrivit alin.2 al acestui text, beneficiază de acest drept persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertate în mod nelegal.
Sub acest aspect, alin.3 al art.504 Cod procedură penală prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit. j), ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art.10 alin.1 lit. j).
A mai reținut instanța de fond că, situația dedusă judecății nu se situează în niciuna dintre ipotezele enumerate, considerent pentru care solicitarea de acordare a despăgubirilor materiale și morale nu apare ca fiind întemeiată.
Astfel, după ce sentința penală nr. 107/01.03.2006 a Judecătoriei Găești prin care V. Nicușor a fost condamnat la 1 an închisoare cu executare pentru infracțiunea prevăzută de art.79 alin.4 din OUG nr. 195/2002 (conducerea unui autovehicul pe drumurile publice, sub influența alcoolului) a devenit definitivă, s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 267/10.04.2006.
Ca urmare a constatării împrejurării că acesta a părăsit țara (adresa nr._/21.06.2006 a IPJ Dâmbovița – serviciul de Investigații criminale) a fost dat în urmărire națională, la 27.06.2006 și internațională, la 19.10.2006, astfel încât instanța de executare, Judecătoria Găești,a emis mandatul european de arestare nr. 7/20.05.2008.
La 21.10.2010, Judecătoria Găești a fost înștiințată de Inspectoratul General al Poliției Române că V. Nicușor a fost arestat provizoriu în Italia, la data de 20.10.2010 în vederea predării către România (fila 76 dosar nr. 2263/2005 al Judecătoriei Găești).
Cu adresa nr. 459.244/06.12.2011 IPJ Dâmbovița a comunicat Judecătoriei Găești că persoana condamnată a fost arestată la 04.12.2011 la punctul de frontieră Băneasa, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii.
De asemenea, instanța de executare a înregistrat la 17.01.2012 adresa nr._/10.01.2012 a Serviciului de cooperare judiciară internațională în materie penală prin care acest serviciu a arătat că i s-a comunicat decizia Curții de Apel Napoli privind respingerea executării mandatului european, dispunându-se ca executare pedepsei să se facă în Italia.
La o dată ulterioară, respectiv la 21.02.2012 s-a înregistrat cu adresa din 08.02.2012 traducerea în limba română a precedentei adrese (fila 134) iar la 20.02.2012 (fila 152), Judecătoria Sectorului 5 București a solicitat Judecătoriei Găești relații privind măsurile dispuse în urma hotărârii Curții de Apel Napoli din 11.04.2011 prin care i s-a acordat condamnatului beneficiul suspendării. Aceasta din urmă a transmis faptul că la data de 17.01.2012 a fost sesizată de Serviciul de cooperare judiciară internațională în materie penală că prin decizia Curții de Apel Napoli s-a respins executarea mandatului european și s-a dispus executarea în Italia a pedepsei, adresa respectivă fiind însoțită de decizia instanței italiene, netradusă în limba română. S-a mai evidențiat că pe rolul Judecătoriei Găești nu s-a înregistrat nicio cerere având ca obiect contestație la executare, formulată de V. Nicușor.
În cadrul contestației la executare ce a făcut obiectul dosarului nr._, Judecătoria Sectorului 5 București a dispus anularea mandatului de executare nr. 267/10.04.2006 al Judecătoriei Găești, dispunându-se punerea de îndată în libertate a condamnatului la 29.02.2012.
În contextul în care înștiințarea autorităților judiciare române de către autoritățile judiciare italiene a fost ulterioară arestării reclamantului, intervenită la 04.12.2004, iar pe de altă parte el însuși nu a fost în posesia hotărârilor penale străine pentru a împiedica arestarea sa, tribunalul concluzionează că nu există culpă în sarcina autorităților judiciare române pentru angajarea răspunderii Statului R..
Esențial este faptul că instanța de executare nu a fost informată despre cea de a doua hotărâre a Curții de Apel Napoli, cu nr. 74/10.03.2011 prin care s-a constatat că faptei ce a făcut obiectul condamnării în România, îi este aplicabil beneficiul suspendării, potrivit Legii nr. 241/2005, așa încât condamnarea a fost anulată prin suspendare. Această hotărâre, esențială pentru clarificarea situației persoanei condamnate a fost depusă abia în dosarul prin care s-a contestat executarea mandatului emis de Judecătoria Găești iar pe de altă parte, în circumstanțele expuse, - reclamantul fiind arestat la 04.12.2012 fără ca instanța de executare să aibă cunoștință despre situația executării creată în Italia, acest incident nu putea fi lămurit decât în cadrul contestației la executare reglementată de art. 461 Cod procedură penală, cum de altfel s-a întâmplat.
Față de cele ce preced, în condițiile în care s-a înregistrat o întârziere în înștiințarea autorităților române cu privire la situația executării sentinței penale nr. 107/01.03.2006, tribunalul a apreciat că nu se poate reține nicio culpă a acestora pentru activarea răspunderii prevăzută de art.504-505 Cod procedură penală.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul V. Nicușor, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs recurentul a arătat că instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, motivat de faptul că nu există culpă în sarcina autorităților romane pentru lipsirea de libertate nelegal.
A învederat recurentul reclamant că avocatul său a depus la dosarul cauzei concluzii scrise unde a fost arătat istoricul situației expuse prin cererea de chemare în judecată, însă nimic din ceea ce s-a arătat în concluziile scrise nu a fost analizat de instanța de fond.
A mai arătat recurentul că, prin sentința penala nr. 107 pronunțata de Judecătoria Găești, a fost condamnat la un an închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute si pedepsite de art. 79 alin. 4 din O.U.G. 195/2002. Judecata procesului s-a făcut în lipsa inculpatului deoarece acesta era plecat la muncă în Italia. La data de 10.10.2006 este dat în urmărire internațională în vederea extrădării. La data de 20.10.2006 prin adresa Nr._/20.10.2006 Biroul Național Interpol a fost informat că la data de 19.10.2006 inculpatul a fost pus în urmărire internațională. Prin demersurile făcute de organele abilitate, Biroul Național Interpol informează la data de 10.2006 ca a fost localizat . Italia. La data de 25.11.2011 LP.J. Dâmbovița - Serviciul de Investigații Criminale informează că inculpatul a fost arestat și se fac demersuri în vederea extrădării.
Prin adresa Nr._/06.12.2011 LP.J. Dâmbovița - Serviciul de Investigații Criminale informează ca mandatul a fost executat, inculpatul fiind depistat la P.C.T.F. Băneasa și introdus în arestul politiei.
La data de 08.12.2011 LP.J. Biroul Național Interpol informează ca urmărirea penala a fost revocata la data de 08.12.2011, inculpatul fiind introdus in arest si restituit mandatul european de arestare.
Această adresă cu numărul_/2010 a fost înregistrata la instanța de executare la data de 17.01.2012, prin această adresă a fost comunicată sentința Curții de apel din Napoli în limba italiana.
Din data de 04.12.2011 când reclamantul a fost reținut la P.C.T.F. Băneasa până la data de 29.02.2012 când a fost pronunțată sentința penală nr. 481/29.02.2012 a Judecătoriei sectorului 5 București, libertatea reclamantului a fost restrânsă nelegal.
A mai precizat recurentul că motivarea instanței este străină de natura pricinii.
Astfel, din considerentele sentinței pronunțate, instanța de fond susține că situația expusă în cererea de chemare în judecată putea fi rezolvată în cadrul contestației la executare. Această susținere este străină de natura pricinii.
Situația de fapt și temeiul de drept arătate prin cererea de chemare în judecată impunea o altă modalitate de rezolvare.
Cert este faptul că a fost lipsit de libertate nelegal, iar aceasta situație intră în contradictoriu cu dispozițiile prevăzute de Constituția României și cu dispozițiile din Convenția Europeana A Drepturilor Omului.
Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, nu a depus la dosar întâmpinare, deși a fost legal citat cu această mențiune.
Curtea, analizând cererea de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, criticilor formulate și dispozițiilor legale incidente, reține următoarele:
Inițial Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă a fost investit cu o cerere având ca obiect obligarea Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 800.000 lei reprezentând prejudiciul moral și a sumei de 50.000 lei cu titlu de prejudiciu material în favoarea reclamantului V. Nicușor, recurent în prezenta fază procesuală.
La baza demersului judiciar al reclamantului au stat dispozițiile art. 504 – 506 Cod pr. penală, așa cum rezultă din chiar conținutul cererii de chemare în judecată.
Procedând la soluționarea cauzei instanța de fond a respins acțiunea.
La fundamentarea raționamentului juridic tribunalul a pornit de la situația de fapt stabilită pe bază de probatorii și la care a aplicat dispozițiile legale invocate drept temei juridic al pretențiilor, așa cum se reține din considerentele hotărârii ce face obiectul prezentei căi de atac.
Aceiași succesiune a datelor și aceleiași înscrisuri au fost invocate și în concluziile scrise și reiterate în motivele de recurs.
Așa fiind sunt nefondate criticile recurentului potrivit cărora tribunalul nu a analizat susținerile făcute de parte.
În ceea ce privește celelalte critici subsumate primului motiv de recurs și care vizează legalitatea și temeinicia hotărârii prin prisma a chiar soluției pronunțate Curtea reamintește că, în lumina dispozițiilor art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Alineatul 2 al aceluiași text de lege dispune că, are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Potrivit alineatului 3 privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alit. 1 lit. j Cod procedură penală, or prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărârea definitivă de încetare a procesului penal, în temeiul art. 10 alin.1 lit. j.
Raportând aceste dispoziții legale la situația de fapt rezultată din probatorii Curtea constată că în mod legal a apreciat prima instanță că în cauză nu sunt întrunite condițiile existenței unei erori judiciare.
Astfel, desfășurarea de activități de punere în executare a hotărârii penale, chiar finalizate cu arestarea recurentului și depunerea acestuia în arest o anumită perioadă de timp ulterior modificării modalității de executare nu au avut în sine un caracter ilicit, neputându-se susține că autoritățile statului au acționat în contra sa în mod abuziv.
Aceasta întrucât, așa cum în mod corect a apreciat și instanța de fond autoritățile române au fost notificate cu întârziere de cele italiene cu privire la schimbarea formei de executare a pedepsei, iar reclamantul recurent la momentul reținerii sale nu a fost în măsură să producă dovezi care să împiedice arestarea sa în vederea punerii în executare a mandatului.
Pentru motivele arătate Curtea constată că sunt nefondate toate criticile subsumate primului motiv de recurs.
Sub aspectul criticilor ce fac obiectul celui de al doilea motiv de recurs Curtea reține că acestea vizează considerentele care au stat la baza pronunțării soluției, apreciate de către recurent ca fiind străine de natura pricinii.
După cum s-a arătat în doctrină și jurisprudență, o hotărâre poate fi modificată pentru acest motiv dacă motivarea este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată sentința respectivă.
Ori, așa cum s-a arătat și în precedentul prezentelor considerente tribunalul a stabilit situația de fapt pornind tocmai de la susținerile reclamantului și pe baza probatoriului administrat, a redat în mod corect dispozițiile legale aplicabile și a făcut o aplicare corespunzătoare a acestora.
Împrejurarea că instanța de fond a reținut că singura modalitate de rezolvare a situației juridice a reclamantului, față de modul de acțiune al autorităților italiene, era formularea unei contestații la executare nu este de natură să conducă la o altă concluzie, acesta reprezentând un argument pentru lipsa caracterului ilicit al arestării acestuia în România.
Așa fiind Curtea apreciază ca nefondate și criticile subsumate celui de al doilea motiv de recurs.
Pentru toate motivele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 al. 1 Cod pr. civ. coroborat cu art. 3041 Cod pr. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul V. NICUȘOR, domiciliat în comuna Mogoșani, . împotriva Sentinței civile nr. 380 din 7 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilăîn contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin reprezentant DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE DÂMBOVIȚA, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească, nr.166, județul Dâmbovița, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 9 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
A. M. R. V. S. M. P. G.
GREFIER,
C. C.
Red. AMR
2 ex./17.01.2014
d.f. nr._ Tribunalul Dâmbovița
j.f. A. S.
Operator date cu caracter personal
Notificare nr. 3120
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 162/2014. Curtea de Apel... | Grăniţuire. Decizia nr. 2518/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
