Acţiune în constatare. Decizia nr. 126/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 126/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 1212/310/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 126

Ședința publică din data de 10 februarie 2015

Președinte - E. S.

Judecător - V.-I. S.

Judecător - A.-C. B.

Grefier - C. C.

Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții D. STELUȚA N., domiciliată în G., .. 6, județul G. și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul de Avocatură „D. M. S.”, cu sediul în G., ., ., . și T. F. I., domiciliat în G., .. 6, județul G., împotriva deciziei civile nr. 352/29 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul A. C. ROMÂN, cu sediul în București, .. 27, sector 1 și cu pârâtul O. DE C. ȘI PUBLICITATE IMOBILIARĂ, cu sediul în G., Bulevardul 1907, nr. 1, ..

Recursul declarat de pârâtul T. I. a fost timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 510 lei, potrivit chitanței nr._/8.12.2014 emisă de Primăria G. și timbru judiciar în valoare de 5 lei.

Recursul declarat de pârâta D. Steluța N. a fost timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 510 lei, potrivit chitanței nr._/8.12.2014 emisă de Primăria G. și timbru judiciar în valoare de 5 lei.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul-pârât T. I., asistat de avocat A. C. V. din Baroul Prahova, potrivit împuternicirii avocațiale nr._/2014, recurenta-pârâtă D. Steluța N. prin mandatar avocat D. M. S. din Baroul G., intimatul-reclamant A. C. Român, reprezentat de avocat F. C., din Baroul Ilfov, lipsind intimatul-pârât O. de C. și Publicitate Imobiliară G..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință și se învederează că prin încheierea de ședință din data de 9.12.2014, s-a dispus în sarcina recurenților obligația de a depune la dosar originalele chitanțelor de plată a taxelor judiciare de timbru.

Avocat A. C. V., pentru recurentul-pârât T. I., depune la dosar împuternicirea avocațială și originalul chitanței de plată a taxei judiciare de timbru nr._/8.12.2014 și declară că nu are cereri de formulat.

Avocat D. M. S., pentru recurenta-pârâtă D. Steluța N., învederează că potrivit art. 68 alin. 5 Cod proc. civilă o reprezintă pe soția sa, copia certificatului de căsătorie fiind depusă la fila 28 dosar fond, prezentând totodată instanței legitimația nr.177/2005 emisă de Baroul G.. Depune la dosar originalul chitanței de plată a taxei judiciare de timbru nr._/8.12.2014 și menționează că nu are cereri de formulat.

Avocat F. C., pentru intimatul-reclamant A. C. Român, depune la dosar chitanța nr. 844/8.12.2014, reprezentând dovada achitării onorariului de avocat și precizează că nu are cereri de formulat, solicitând judecarea cauzei.

Curtea ia act de susținerile părților și în raport de actele și lucrările dosarului, reținând că nu s-au formulat cereri, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Avocat A. C. V., având cuvântul pentru recurentul-pârât T. I., pe linia criticilor dezvoltate prin cererea depusă în scris la dosar, solicită admiterea recursului, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în vederea administrării probelor respinse nelegal, în opinia sa, iar în subsidiar, modificarea ambelor hotărâri și respingerea acțiunii.

Învederează că a ridicat în apel problema necesității suplimentării proba-toriului, plecând de la existența hotărârii prin care s-a dispus vânzarea terenului reprezentând poligon auto, dat fiind că reclamantul a depus la dosar un extras al hotărârii, fără anexă, astfel că pentru lămurirea situației de fapt era necesar ca reclamantul să depună și această anexă, mai ales că recurenții invocă vânzarea celor două terenuri ca un tot unitar.

Referitor la suplimentarea probei cu martori, apreciază că aceasta era necesară dat fiind că în apel s-a arătat că terenul în suprafață de 186 mp era prins ca și o anexă a poligonului, iar în scopul dovedirii faptului că actele Filialei G. a ACR fuseseră ridicate abuziv s-a solicitat suplimentarea probei cu interogatoriu.

Apreciază că în mod nelegal tribunalul a unit cererea de probe cu concluziile pe fondul apelurilor, ceea ce echivalează cu o antepronunțare, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, iar pârâții nu au putut face dovada că, în realitate, poligonul auto era reprezentat de cele două terenuri.

Susține că în motivarea soluției, tribunalul pleacă de la ideea unei conivențe a pârâților în vânzarea terenurilor, ceea ce nu este real, având în vedere că s-au emis publicațiile de vânzare la licitație, s-a dat prețul vânzării și s-a încheiat un contract la notariat.

Arată că instanțele anterioare nu au înțeles că poligonul cuprindea atât terenul pe care se afla garajul, cât și terenul pe care se testau aptitudinile viitorilor conducători auto.

Referitor la procesele-verbale de inventariere, precizează că cele două instanțe au arătat că nu pot fi luate în considerare, fără a reține însă că în cadrul acestor inventare se face vorbire despre cele două terenuri ca fiind un tot unitar.

Solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.

Avocat D. M. S., având cuvântul în calitate de mandatar al recurentei-pârâte D. Steluța-N., solicită admiterea recursului, în temeiul art. 312 alin. 3 Cod proc. civilă, casarea deciziei și trimiterea cauzei la tribunal în vederea administrării probelor solicitate atât prin cererea de apel, cât și a celor menționate în încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 29.05.2014.

Apreciază că decizia este nelegală și netemeinică, dat fiind că nu s-au avut în vedere probatoriile administrate și nici necesitatea administrării de noi probe, a căror utilitate rezulta din administrarea probei testimoniale, cerere respinsă odată cu fondul cauzei.

Ca atare, apreciază că instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea disp. art. 295 coroborat cu art. 129 alin. 5 Cod proc. civilă și nu a dat dovadă de rol activ în scopul aflării adevărului judiciar, pârâta fiind cumpărător de bună-credință la momentul vânzării.

Susține că nu au fost avute în vedere nici inventarele depuse la dosar, din care rezultă că terenul de 186 mp făcea parte din întregul teren ce s-a hotărât a se vinde, Comitetul Executiv al ACR având cunoștință despre acest aspect, astfel că aceste acte fac dovada voinței părții reclamante de a vinde.

Apreciază că pentru lămurirea situației de fapt este necesară administrarea probelor, astfel cum acestea au fost solicitate, motiv pentru care se impune casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând c/val taxă judiciară de timbru și cheltuieli de transport, dovedite cu bonul nr. 34/10.02.2015.

Avocat F. C., având cuvântul pentru intimatul-reclamant A. C. Român, solicită respingerea recursurilor declarate de pârâți și menținerea soluției pronunțată de tribunal ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată, potrivit chitanței depusă la dosar.

La solicitarea instanței, formulată în baza rolului activ reglementat de art. 129 Cod proc. civilă, referitoare la terenul de 186 mp și a menționării acestuia în cadrul inventarului cu titulatura de poligon, apărătorul ales al intimatului-reclamant învederează că inventarele erau ținute de către pârâtul T. I., în calitate de director al Filialei ACR G. și trecea în acestea ceea ce credea că îi este util. Terenul de 186 mp, 189 la măsurători, are categoria intravilan, fiind situat în zona zero a orașului G. și nu a constituit anexă a poligonului, iar în inventare nu era trecut deloc. Restul terenului de 9224 mp are categoria extravilan și nu poate ști cât

s-a perpetuat situația.

Profitând de o hotărâre a Comitetului Executiv al ACR, prin care se hotărăște scoaterea terenului extravilan la vânzare cu prețul de 0,5 euro/mp, recurentul-pârât T. I., în calitate de director de filială, dă o decizie separată prin care se mandatează să vândă și terenul de 189 mp, situat în zona principală a orașului, pe . D., imobilul trecând în patrimoniului fiicei sale, fără ca prețul acestei vânzări să fi intrat în patrimoniul ACR.

Învederează că cei doi recurenți sunt cercetați în prezent pentru infracțiunea de delapidare și arată că nu s-a organizat vreo licitație, terenul fiind vândut pur și simplu fiicei sale.

Dacă terenul extravilan în suprafață de 9224 mp s-a vândut pe bază de chitanță și factură, acest lucru nu este valabil și pentru imobilul în suprafață de 189 mp. S-a dorit a se face de către pârâți dovada plății prețului prin audierea martorei B., ceea ce nu poate fi admis din punct de vedere procedural.

Susține că pârâtul T. I. a ținut ascunse aceste operațiuni, care au fost descoperite abia la momentul când ACR chiar a dorit vânzarea acestui imobil, iar maniera în care s-a procedat culpabilizează părțile recurente, contractul de vânzare-cumpărare astfel încheiat fiind nul, neexistând consimțământul proprietarului bunului la momentul înstrăinării, recurentul T. fiind directorul unei agenții, fără personalitate juridică. De asemenea, nu s-a făcut nici dovada plății prețului, deși în contract se menționează că s-a dat anterior și actul notarial constituie chitanță descărcătoare.

Avocat A. C. V., având cuvântul pentru recurentul-pârât T. I., solicită admiterea recursului declarat de pârâta D. Steluța N., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.

Referitor la susținerile apărătorului ales al intimatului-reclamant, solicită a se reține că s-a menționat faptul că terenul nu a fost prins în inventar.

Precizează că prin administrarea probei cu martori dorea a se dovedi faptul că cele două terenuri constituiau un tot unitar și că actele agenției au fost preluate în mod abuziv de către conducerea ACR, nefiind depusă nici anexa la hotărâre.

Consideră că toate actele au înrâurire în aflarea adevărului și solicită obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând c/val taxei judiciare de timbru, în ipoteza admiterii recursurilor și modificării deciziei.

Avocat D. M. S., având cuvântul în calitate de mandatar al recurentei-pârâte D. Steluța-N., solicită admiterea recursului declarat de pârâtul T. I. și amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise, dat fiind că s-au formulat de către apărătorul ales al intimatului-reclamant apărări ce exced întâmpinării depuse la dosar.

Avocat F. C., având cuvântul pentru intimatul-reclamant A. C. Român, arată că nu solicită amânarea pronunțării.

Curtea, în raport de actele și lucrările dosarului și față de concluziile orale detaliate ale reprezentanților părților, reținând și poziția procesuală adoptată de apărătorul ales al intimatului-reclamant, apreciază că în speță nu se impune amânarea pronunțării, argumente pentru care în baza art. 156 alin. 2 Cod proc. civilă, respinge cererile formulate în acest sens de către recurenții-pârâți.

CURTEA,

Deliberând, conform art. 256 din vechiul Cod de procedură civilă, asupra recursurilor civile de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei S. la data de 16.09.2013, sub număr de dosar_, venită prin strămutare de la Judecătoria G., reclamantul A. C. Român i-a chemat în judecată pe pârâții T. F. I. și D. Steluța N., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6575/22.12.2008 de Biroul Notarial Public N. M. și să se dispună rectificarea cărții funciare nr. 6791/N la nr. cadastral 5600, în sensul înscrierii Automobilului C. Român ca proprietar al terenului în suprafață de 186 m.p. (189 m.p. din măsurători), situat în mun. G. .., jud. G..

S-a solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul T. F. I. a îndeplinit funcția de director al Filialei Interjudețene G. – Călărași - Teleorman a A. C. Român, din data de 18.01.1999 până la data de 18.11.2010, când i-a fost desfăcut contractul individual de muncă, din motive disciplinare.

A învederat reclamantul că la data de 22.12.2008, pârâtul T. F. I., fără a avea dreptul și vreo împuternicire din partea persoanei juridice A. C. Român, a vândut fiicei sale, respectiv pârâtei D. Steluța N., terenul în suprafață de 189 mp, situat în mun. G., .., jud. G., având CF 6791/N nr. cadastral 5600, proprietatea A. C. Român, contractul de vânzare-cumpărare fiind autentificat de către nașa de cununie N. M., sub nr. 6575/22.12.2008 (BNP N. M.).

S-a precizat, de către reclamant, că niciodată nu a avut intenția de a vinde terenul în suprafață de 189 m.p., situat în mun. G., .., jud. G. având CF 6791/N nr. cadastral 5600 și că orice vânzare se făcea în conformitate cu statutul ACR și cu aprobarea comitetului executiv al ACR, aprobare care nu a existat niciodată pentru vânzarea terenului.

Reclamantul a mai arătat că suma de 15.000 lei stipulată în contract ca preț nu a intrat niciodată în contul său.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe disp. art. 111 C.pr.civ. art. 948 și urm. Cod civil.

Legal citați, pârâții s-au prezentat în instanță și au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Parata D. Steluța N. a arătat că – din cunoștințele sale - suma preț a ajuns la numitul C. N. președintele ACR, că exista o hotărâre a Comitetului executiv de aprobare a vânzării și că nu exista nicio interdicție în ceea ce privește persoana cumpărătorului, în sensul ca acesta să nu fie rudă cu mandatarul vânzătorului.

La rândul său, pârâtul T. I. a susținut, în cadrul apărărilor formulate, că Poligonul ACR înstrăinat către fiica sa, are o suprafața de 9224 mp și că suprafața de 189 mp era tratată ca un corp comun al poligonului. A mai arătat ca a fost demis nelegal.

În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri și interogatorii.

Prin sentința civilă nr. 1205 pronunțată la data de 09.12.2013, Judecătoria S. a admis excepția lipsei calității procesuale a Oficiului de C. și Publicitate Imobiliară G. și a respins cererea față de acesta, pentru lipsa calității procesuale pasive.

A admis acțiunea civilă formulată împotriva pârâților T. F. I. și D. Steluța N. și a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumpărare nr. 6575/22.12.2008, autentificat de Biroul Notarului Public M. N., dispunând rectificarea CF nr. 6791 N G., în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei D. Steluța N. și înscrierea ca proprietar a reclamantului.

Au fost obligați pârâții la 3348 lei cheltuieli de judecată, către reclamant.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a avut în vedere următoarele considerente:

Pârâtul T. F. I. a îndeplinit funcția de director al Filialei Interjudețene G. - Călărași - Teleorman a A. C. Român din data de 18.01.1999 până la data de 18.11.2010, când i-a fost desfăcut contractul individual de muncă.

Potrivit dispozițiilor Statutului A.C.R., art. 41 coroborat cu art. 28, a arătat judecătorul fondului, filialele județene au gestiune, au în administrare fonduri fixe și alte mijloace și răspund de integritatea acestora, buna lor administrare și gospodărire, nu au personalitate juridică și funcționează pe baza delegărilor de competențe aprobate de Comitetul Executiv.

Destinația și modul de administrare și îmbunătățire al mijloacelor fixe, precum și al celor bănești, în lei sau valută, se fac cu aprobarea Comitetului Executiv.

S-a reținut, ca situație de fapt, că din patrimoniul A.C.R. și în administrarea Filialei G. făcea parte terenul de 9224 mp situat în ., jud. G..

Titlul de proprietate pentru acest teren este reprezentat de sentința civilă nr. 2822/1997 a Judecătoriei G., prin care s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui teren; prin aceeași hotărâre, în cuprinsul considerentelor s-a făcut referire la destinația acestui teren - „poligon auto, ., în suprafața de 9224 mp”.

Cu privire la acest teren și în acord cu dispozițiile Statutului – legea de funcționare a ACR și a filialelor sale, a arătat judecătorul fondului – Comitetul Executiv al reclamantului a emis hotărârea nr. 9 din 24.10.2008, prin care s-a hotărât vânzarea Poligonului ACR din cadrul Filialei G., în suprafață de 1 ha extravilan, la prețul de minim 0,50 euro/mp.

Profitând de faptul că hotărârea Comitetului Executiv făcea referire la suprafața de 1 ha, pârâtul T. I. a hotărât să o lămurească și a emis personal, dar nestatutar, o decizie prin care personal hotăra vânzarea atât a poligonului de 9224 mp, cât și a terenului de 189 mp situat în cu totul altă locație și cu altă destinație (garaj), pe care l-a denumit anexa a poligonului, deși din niciun alt act nu mai rezulta aceasta calitate.

Cu privire la terenul de 9224 mp vândut între pârâți, pârâtul ca reprezentant al vânzătoarei și fiica sa în calitate de cumpărătoare nu sunt aspecte contradictorii, a arătat prima instanță, fiind încheiat în acord cu hotărârea nr. 9 din 24.10.2008 a Comitetului Executiv.

În ceea ce privește însă vânzarea terenului de 189 mp, cu contractul autentificat sub nr. 6575/22.12.2008, în mod evident, a motivat judecătorul fondului, acesta a fost vândut cu încălcarea dispozițiilor Statutului (art. 41 și 28), neexistând o hotărâre a Comitetului Executiv pentru vânzarea acestui imobil, fiind folosit un act emanat de la tatăl cumpărătoarei, pentru a servi drept act de decizie al persoanei juridice.

Este evident, în acest context, a constatat judecătoria, că în mod fraudulos, cu încălcarea dispozițiilor legale, pârâtul T. I., în lipsa voinței legal exprimate a entității juridice pe care o reprezenta, a vândut fiicei sale, pârâta D. Steluța N., terenul de 189 mp din mun. G., . fiind, în raport de art. 948 pct. 1 si 4 cod civil vechi rap. la art. 6 Cod civil nou, nul absolut.

Prima instanță a apreciat apărarea pârâtului legată de starea de confuzie ce ar fi fost determinată de identitatea celor două terenuri sau de prevederi în listele de inventar anuale, ca fiind conjuncturală și lipsită de relevanță.

Astfel, a arătat prima instanță, este cert că cele doua terenuri sunt situate în două unități administrativ teritoriale diferite -municipiul G. și . în evidențe funciare diferite și nu poate exista nicio confuzie.

Faptul că ar fi fost cuprinse laolaltă în inventarele anuale nu poate fi decât o eroare de inventariere, cu consecințe în plan contabil, dar în niciun caz aceasta nu are vreo înrâurire cu privire la regimul juridic al terenurilor, a stabilit prima instanță.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept expuse, instanța de fond a admis cererea, a constatat nulitatea absolută a actului juridic contestat și a dispus rectificarea cărții funciare.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a OCPI G., excepție invocata de pârâți, instanța de fond a reținut că și reclamantul a fost de acord că această entitate nu are calitate în cauză, fiind evident că în speță nu se stabilesc drepturi potrivnice față de OCPI.

În baza art. 274 Cod procedura civilă, prima instanță a obligat pârâții căzuți în pretenții la plata de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului, compuse din taxe judiciare și costuri deplasare, conform dovezilor aflate la dosarul cauzei.

Împotriva sentinței civile nr. 1205/09.12.2013, pârâții T. I. și D. Steluța N. au formulat apel, în termen legal, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de apel, apelantul-pârât T. I. a învederat că prin sentința civilă nr. 2822/18.06.1997 a Judecătoriei G., pronunțată în dosarul nr. 1481/1997, A. Clubul Român - Filiala G. a dobândit dreptul de proprietate asupra mai multor terenuri si construcții (denumite anexe), printre care și terenurile ce fac obiectul prezentului litigiu. De asemenea, prin aceeașisentință s-a constatat că obiectivul „Poligon" este compus din „garaj Cinema, .. G., in suprafața de 186,2 mp" și din „poligon auto ., în suprafața de 9224 mp".

Apelantul pârât a menționat că terenul de 186,2 mp (din măsurători 189 mp) este de fapt un teren pe care se afla un garaj ACR, anexa la Poligonul ACR, în suprafața de 9224 mp.

Sentința civilă nr. 2822/18.06.1997 a rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare, iar prin acesta sentința Filiala G. ACR și nu Asociația A. Clubul R. a dobândit dreptul de proprietate, ceea ce duce la concluzia, a apreciat apelantul, că aceasta are personalitate juridica și că avea un patrimoniu distinct de cel al Asociației, dată fiind calitatea sa procesual activă manifestată în acel dosar.

Potrivit inventarelor Filialei G. – Teleorman - Călărași, ce se întocmeau anual și apoi se comunicau la sediul central, unde erau verificate și valorificate, în Poligonul ACR erau incluse cele doua terenuri - teren „garaj Cinema, .. G., in suprafața de 186,2 mp" si teren poligon auto ., în suprafața de 9224 mp".

Apelantul a precizat că pentru a nu se crea o stare de confuzie în ceea ce privește vânzarea terenului de 1 ha, menționat în Hotărârea nr. 9/2008, în calitate de președinte al Filialei G. ACR, a solicitat clarificări președintelui ACR - C. N., care a precizat telefonic, în prezența unor martori, că în terenul de 1 ha, pe lângă terenul „poligon auto ., în suprafața de 9224 mp", este inclus și terenul „garaj Cinema, .. G., în suprafața de 186,2 mp" (din acte 189 mp), astfel că urmează a fi scoase împreuna la vânzare, formând un tot unitar.

De altfel, a arătat apelantul, nu putea să vândă un teren în suprafața de 1 ha daca acesta ar fi fost compus numai din terenul „poligon auto ., în suprafața de 9224 mp".

În aceste condiții, a susținut apelantul-pârât, în calitate de director al Filialei ACR G. - Teleorman- Calarasi, a emis Decizia nr. 36/10.12.2008, prin care se prevedea că urmare a Hotărârii Comitetului Executiv al ACR nr. 9/24.10.2008, se va scoate la vânzare Poligonul Auto al ACR, compus din terenul în suprafață de 186,2 mp (189 mp din măsurători), reprezentând garaj ACR- anexa la Poligonul ACR, precum și terenul în suprafața de 9224 mp, reprezentând poligon auto ..

În acest context, a apreciat apelantul, instanța de fond a considerat în mod eronat că „Profitând de faptul ca hotărârea Comitetului Executiv făcea referire la suprafața de 1 ha, pârâtul T. I. a hotărât să o lămurească și a emis personal, dar nestatutar, o decizie prin care personal hotăra vânzarea atât a poligonului de 9224 mp cât și a terenului de 189 mp, situat într-o altă locație și cu alta destinație, aceea de garaj, pe care l-a denumit anexa a poligonului - deși din niciun alt act nu mai rezulta aceasta calitate".

De asemenea, a susținut apelantul, instanța de fond a arătat complet eronat că terenul de 189 a fost vândut cu încălcarea dispozițiilor art. 41 și ale art. 28, deși neexistând o hotărâre a Comitetului Executiv pentru vânzarea acestui imobil.

În realitate, a învederat apelantul, Comitetul Executiv, atunci când a emis Hotărârea nr. 9/24.10.2008 pentru suprafața de 1 ha, a gândit în spiritul legii, având reprezentarea că suprafața scoasă la vânzare este compusa din doua terenuri; terenul in suprafața de 186,2 mp (189 mp din măsurători), reprezentând garaj ACR, anexa Poligonului ACR, precum si terenul în suprafață de 9224 mp, reprezentând Poligon auto ..

A apreciat apelantul că judecătorul de fond nu a înțeles nici ce înseamnă „poligon" și nici faptul că în acest poligon circulă niște autoturisme care, după orele de program, trebuie parcate într-un garaj aferent Poligonului.

A mai susținut apelantul că în mod obsesiv, judecătorul de fond a arătat că înstrăinarea activului Poligon (în integralitatea lui) s-a făcut de către apelantul pârât către fiica sa, pârâta Dragulin, prin intermediul nașei de cununie a acesteia, notarul N. M..

A învederat apelantul că la data cumpărării terenului în litigiu, fiica sa nu era căsătorită, astfel că nu avea nici nașă de cununie; că vânzarea nu a fost efectuată nelegal, fiind efectuată publicitatea vânzării, astfel ca toți potențialii cumpărători să participe la procedurile de vânzare-cumpărare; că Hotărârea Comitetului Executiv nu cuprindea vreo interdicție cu privire la persoanele ce voiau sa achiziționeze obiectivul Poligon.

A mai arătat că judecătorul de fond s-a pronunțat fără a avea cunoștință de cauză, apreciind că întrucât cele două terenuri au fost cuprinse laolaltă în inventarele anuale, aceasta reprezintă o greșeală de inventariere, fapt eronat, deoarece potrivit inventarelor Filialei G., ce se întocmeau anual și erau trimise la sediul central, unde erau verificate și valorificate, în Poligonul ACR era inclus și terenul de 189 mp ce face obiectul litigiului, pe acesta fiind construit un garaj și fiind gândit ca o anexă la terenul mai mare - Poligon ACR.

În dovedirea motivelor de apel, pârâtul a solicitat admiterea probei cu înscrisuri noi și obligarea Biroului Notarial M. N. să depună la dosarul cauzei actele care au stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, probe cu martori și un supliment de interogatoriu pentru președintele ACR.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și acordarii de cheltuieli de judecată.

Apelanta-pârâtă D. Steluța-N. a susținut la rândul său, în motivele de apel formulate, că afirmațiile reclamantei din cererea de chemare în judecată sunt nefondate, întrucât prin sentința civilă nr. 2822/18.06.1997 a Judecătoriei G., pronunțată în dosarul civil nr. 1481/1997, A. Clubul Român – Filiala G. a dobândit dreptul de proprietate asupra mai multor terenuri și anexe, printre care și terenul ce face obiectul litigiului, a învederat apelantul.

Filiala G. și nu Asociația A. Clubul Român a dobândit dreptul de proprietate, ceea ce duce la concluzia că aceasta ar fi avut personalitate juridică și că avea un patrimoniu distinct de cel al Asociației.

A mai susținut apelanta că deși reclamanta, prin apărătorul său, a încercat să inducă în eroare instanța, precizând că nu există inventare și că pârâtul T. I. ar fi premeditat această vânzare neincluzând în inventar terenul ce face obiectul litigiului, atât din declarațiile martorilor propuși de reclamantă (C. R. și D. G.), cât și din cele ale martorilor propuși de apelanții-pârâți (Soica N. și B. F.) a rezultat faptul că anual erau întocmite inventare, ce erau transmise către sediul central.

A învederat apelanta că reclamanta nu poate susține că din eroare ar fi fost trecută în hotărârea Comitetului Executiv nr. 9/24.10.2008 suprafața de 1 ha (10.000 mp), câtă vreme chiar din actele de proprietate rezultă faptul că poligonul auto avea o suprafață de 9.224 mp.

În realitate, prin această hotărâre s-a dispus vânzarea conform inventarelor Asociației, voința Comitetului Executiv fiind aceea de a vinde poligonul ACR, așa cum era el menționat în inventare, împreună cu terenul ce face obiectul litigiului.

De asemenea, a învederat apelanta, nu există nicio explicație logică pentru faptul că, având inventarele complete ale Filialei G.-Teleorman-Călărași în fiecare an, reclamanta nu s-a sesizat cu privire la lipsa unui teren și a anexei construită pe acesta, în perioada 18.06.1997 (data dobândirii) și până la data de 04.10.2011 (data introducerii plângerii).

În acest context, a arătat apelanta, cu toate că instanța de fond a reținut că apărările pârâtei sunt conjuncturale și lipsite de relevanță și că faptul că această „eroare de inventariere" nu poate avea consecințe decât în plan contabil, a pierdut din vedere faptul că intenția de vânzare a vizat poligonul ACR, astfel cum era cunoscut de către reclamantă, conform inventarelor, acesta fiind și motivul pentru care hotărârea cuprinde suprafața de 1 ha (10.000 mp) și nu 9224 mp.

S-a arătat că trebuie avută în vedere și imposibilitatea morală a preconstituirii unor alte înscrisuri doveditoare, având în vedere relațiile de subordonare izvorâte din raporturile de muncă pe care le-a avut pârâtul T. I. cu reclamanta, precum și raporturile conflictuale cu reclamanta, începând cu anul 2010.

În ceea ce privește Decizia nr.36/10.12.2008 a directorului Filialei Interjudețene G.-Călărași-Teleorman emisă de către pârâtul T. I., a apreciat că aceasta a fost necesară la notarul public, având în vedere caracterul general și ambiguu al Hotărârii Comitetului Executiv nr. 9/24.10.2008.

A apreciat apelanta că din conținutul acesteia nu reiese că ar fi fost încălcat mandatul dat de către Comitetul Executiv al Asociației, prin Hotărârea nr. 9/2008, pârâtul T. I., având obligația de a face toate demersurile pentru vânzarea Poligonului ACR din cadrul Filialei G., în suprafață de 1 ha, la prețul de minim 0,50 euro/mp.

Astfel, pentru a avea mandat în ceea ce privește acte de dispoziție cu privire la patrimoniul asociației/filialei, pârâtul T. I. avea nevoie de hotărârea Comitetului Executiv. Decizia acestuia, în calitate de director al Filialei nu face decât să nuanțeze hotărârea comitetului, nu o încalcă, ci dimpotrivă o completează, a apreciat apelantul.

S-a mai arătat că decizia acestuia a fost înregistrată în registrul Filialei G.-Teleorman-Călărași, fiind transmisă și conducerii centrale, însă, având în vedere relațiile încordate dintre acesta și conducerea Asociației, există o imposibilitate obiectivă de a proba prin înscrisuri situația de fapt, motiv pentru care au fost audiați martori în acest sens.

Referitor la martora C. R., apelanta a precizat că declarațiile acesteia sunt nereale, fiind puțin probabil ca, în calitatea martorei de contabil-șef și având în vedere litigiul existent formulat chiar de către reclamantă, să nu aibă cunoștință despre existența acestor inventare și despre persoana desemnată să le verifice din cadrul Asociației.

Apelanta a solicitat să se aibă în vedere și dispozițiile art. 1898 alin. 1 din Codul civil în vigoare la data încheiere actului convenției, potrivit cărora este cumpărătoare de bună-credință, având la momentul încheierii contractului „credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".

S-a solicitat admiterea apelului și schimbarea în totalitate a sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către intimata-reclamantă A. C. Român ca neîntemeiată și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta a mai solicitat probe cu înscrisuri, martori și orice alte probe a căror necesitate va rezulta din cuprinsul dezbaterilor.

Intimata-reclamantă A. C. Român a formulat întâmpinare, conform disp. art. 115 din vechiul Cod de procedură civilă, prin care a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate și obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a învederat că prin organul său statutar de conducere, Comitetul executiv, nu a încuviințat vânzarea imobilului teren în suprafață de 186 mp (189 mp din măsurători) situat în Municipiul G., .., iar prețul acestei vânzări nu a intrat vreodată în conturile sale.

Intimata a expus pe larg împrejurările în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat, reiterând susținerile formulate în fața instanței de fond.

La data de 29 mai 2014, Tribunalul Prahova a pronunțat decizia civilă nr. 352, prin care a respins cererile de probatorii formulate de cei doi apelanți ca neîntemeiate, dispunând respingerea ambelor apeluri ca nefondate și obligarea apelanților, în solidar, la plata sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Cu privire la cererile de probatorii formulate de apelanții D. Steluța N. și T. I., tribunalul a arătat că sunt neîntemeiate, întrucât nu se impune suplimentarea probatoriului sub aspectele invocate, pe de o parte față de conținutul actelor și lucrărilor dosarului, din care rezultă că instanța a administrat întregul material probatoriu solicitat și, pe de altă parte întrucât, în măsura în care apelanții înțelegeau să administreze aceste probatorii trebuiau să facă demersuri, potrivit art. 129 Cod pr.civilă și să depună la dosar probatoriile invocate.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6575/22.12.2008, A. C. Român-Filiala interjudețeană G.-Călărași-Teleorman, reprezentată de apelantul-pârât T. I., a vândut apelantei-pârâte D. (fostă T.) Steluța N., terenul curți-construcții situat în intravilanul municipiului G., .. G., identificat cu nr. cadastral provizoriu 5600, în suprafață de 186 mp. (la măsurători 189 mp), pe care era ridicată o construcție cu caracter provizoriu în suprafață de 55 mp, care s-a vândut cu acest teren.

Din conținutul aceluiași act a rezultat că terenul a fost dobândit de vânzătoare conform sentinței civile nr.2822/18.06.1997 pronunțată de Judecătoria G., se afla în circuitul civil, că prețul vânzării a fost de_ lei, achitat integral până la data vânzării.

Potrivit considerentelor sentinței civile nr.2822/18.06.1997, tribunalul a reținut că ACR G. a devenit proprietarul poligonului auto din satul Remuș, . de 9224 mp. și a terenului de 1306,3 mp situat pe raza municipiului G., suprafață care includea și terenul în litigiu pe care se afla amplasat (potrivit susținerilor reclamantului) și garajul Cinema Lumina (construcția cu caracter provizoriu ce a făcut obiectul vânzării), în suprafață de 186,2 mp.

Examinând extrasul hotărârii Comitetului executiv din data de 24.10.2008, tribunalul a reținut că s-a hotărât vânzarea poligonului ACR, din cadrul Filialei G., în suprafață de 1 ha extravilan, la un preț minim de 0,50 euro/mp., ceea ce, raportat la sentința sus amintită, a constatat tribunalul, înseamnă că s-a hotărât vânzarea poligonului auto din satul Remuș, . de 9224 mp. și nu a terenului în litigiu, care se afla pe raza municipiului G., era intravilan și nu făcea parte din poligonul auto, cum neîntemeiat au susținut apelanții-pârâți.

Că este așa, respectiv că acest teren nu avea nicio legătură cu poligonul auto, au arătat judecătorii apelului, rezultă și din încheierea de intabulare a dreptului de proprietate al reclamantului nr._/2008, terenul fiind intabulat distinct, fără nicio referire la terenul din satul Remuș, . din răspunsurile la interogatoriu ale reclamantului, aflate la fila 64 dosar fond.

Potrivit deciziei nr.179/01.07.2005, aflată la fila 57 dosar fond, tribunalul a reținut că apelantul pârât T. I., începând cu data de 01.07.2005, a fost numit Director al filialei interjudețene G.-Călărași-Teleorman, calitate pe care a avut-o inclusiv la data derulării demersurilor aferente încheierii contractului în litigiu, cât și la data încheierii acestuia act.

Tribunalul a constatat că în această calitate și cu depășirea împuternicirii date prin hotărârea Comitetului executiv din data de 24.10.2008, în condițiile în care s-a autorizat doar vânzarea poligonului auto, apelantul-pârât, prin decizia nr. 36/10.12.2008, a hotărât și vânzarea terenului în litigiu, pe care l-a catalogat ca fiind garaj ACR, anexă la poligonul ACR, deși potrivit considerentelor sentinței civile nr. 2822/18.06.1997, dar și listelor de inventar ale patrimoniului asociației din filiala condusă de apelant, nu avea această destinație. Același aspect, a arătat tribunalul, rezultă și din depoziția martorei S. N., care a declarat că acest teren nu era prins în inventar și deci nu era parte a poligonului auto, pentru care s-a hotărât vânzarea.

Tribunalul a reținut în acest sens și depoziția martorului D. G., care a ocupat aceeași funcție ca și apelantul și care a arătat că poligonul auto și terenul în litigiu se află la o distanță de 10 km unul de celălalt, iar pentru vânzarea de bunuri documentele de întocmesc de administrația centrală și nu de către directorul de filială.

În ceea ce privește depoziția martorei B. F., tribunalul a arătat că nu poate fi primită, susținerile acesteia fiind infirmate de conținutul inventarului întocmit în anul 2008, în care nu regăsește suprafața de teren în litigiu și nici nu se menționează că aceasta ar fi parte integrantă a poligonului auto.

Sub acest aspect, a reținut tribunalul, martora C. R. a arătat că pentru terenul în litigiu nu se hotărâse vânzarea, motiv pentru care nici nu s-a emis factură pentru acest teren.

Tribunalul a mai constatat că din conținutul statutului ACR rezultă că organele de conducere ale acestuia sunt: Conferința națională, Consiliul de conducere și Comitetul executiv, respectiv că filialele județene nu au personalitate juridică și funcționează pe baza delegărilor de competențe aprobate de către Comitetul executiv, ceea ce înseamnă că aceste filiale, printre care și cea condusă de apelantul-pârât, trebuie să pună în aplicare hotărârile Comitetului executiv, fără a avea posibilitatea să adopte alte măsuri care exced cadrului stabilit în hotărârile Comitetului, cum s-a întâmplat prin decizia indicată anterior.

De asemenea, a menționat instanța de apel, la art.41 se arată expres că destinația și modul de administrare al mijloacelor fixe ale asociației se fac cu aprobarea Comitetului executiv și nu pe baza deciziei directorului de filială.

Astfel, deși apelantul, prin răspunsul la întrebarea nr. 6 din interogatoriul formulat de reclamant, a pretins că a respectat Hotărârea Comitetului executiv, această susținere este infirmată de conținutul înscrisurilor sus analizate, înscrisuri care conduc la concluzia că acesta și-a depășit atribuțiile, întrucât a adoptat o decizie privind patrimoniul asociației care nu era în competența sa și pe de altă parte, pentru că a vândut mai mult decât se hotărâse de către Comitetul executiv, singurul cu atribuții sub aspectul patrimoniului, a constatat tribunalul.

Totodată, tribunalul a arătat că este lipsită de relevanță procedura de inven-tariere a bunurilor aflate în patrimoniul asociației, în condițiile în care dispozițiile statutare sunt explicite și fără echivoc cu privire la patrimoniu și la modificarea acestuia prin înstrăinarea de bunuri.

Ca atare, raportat la situația de fapt astfel reținută, tribunalul a constatat că în mod corect instanța fondului a stabilit că vânzarea terenului de 189 mp, prin contractul autentificat sub nr. 6575/22.12.2008 (teren aferent unui garaj situat în cu totul altă locație decât poligonul auto și fără nicio legătură cu acesta), a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor art. 28 și 41 din Statut, neexistând o hotărâre a Comitetului Executiv pentru vânzarea acestui imobil, respectiv că, hotărârea Comitetului Executiv s-a referit strict la locația poligonului cu privire la care nicio confuzie nu poate să existe.

De asemenea, au arătat judecătorii apelului, în mod corect s-a reținut că este evident că în mod fraudulos, cu încălcarea dispozițiilor legale (statutul fiind legea entității ACR) apelantul T. I., in lipsa voinței legal exprimate a acestei entități, a vândut fiicei sale terenul de 189 mp din mun. G., . fiind, în raport și de prevederile art. 948 pct. 1 și 4 Cod civil vechi rap. la art. 6 Cod civil, nul absolut.

În acest context, a arătat tribunalul, criticile apelantei pârâte privind calitatea de proprietar a Filialei G. asupra terenului în litigiu, interpretarea hotărârii Comitetului executiv al ACR nr.9/24.10.2008, a inventarelor filialei, cât și cu privire la patrimoniul asociației, sunt total nefondate, prin prisma considerentelor expuse anterior, motiv pentru care au fost respinse ca atare.

Din aceeași perspectivă, tribunalul a reținut că și criticile formulate de apelantul-pârât, care vizează aceleași aspecte invocate și de apelanta-pârâtă sunt nefondate, fiind infirmate de probatoriul administrat, probatoriu care confirmă concluziile instanței fondului.

Pentru aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 296 Cod pr.civilă, a respins ambele apeluri ca nefondate, iar în temeiul art.274 Cod pr.civilă, i-a obligat pe apelanți, în solidar, să plătească intimatului cheltuieli de judecată în sumă de 2000 lei.

Împotriva deciziei au declarat recurs, în termenul legal reglementat de art. 301 din vechiul Cod de procedură civilă, pârâții T. F. I. și D. Steluța-N., criticând-o ca nelegală.

În dezvoltarea motivelor sale de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din vechiul Cod de procedură civilă, pârâtul T. F. I. a învederat că instanța de apel a încălcat dreptul său la un proces echitabil, antepronunțându-se în cauză, întrucât a arătat că se va pronunța asupra cererii de suplimentare a probatoriului odată cu soluționarea fondului apelului, sens în care a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul pentru dezbaterea apelului.

Referitor la incidența cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 din vechiul Cod de procedură civilă, recurentul a susținut că instanța de apel a preluat ad literam concluziile instanței de fond și a apreciat în mod eronat că „Profitând de faptul că hotărârea Comitetului Executiv făcea referire la suprafața de 1 ha, pârâtul T. I. a hotărât să o lămurească și a emis personal dar nestatutar o decizie prin care personal hotăra vânzarea atât a poligonului de 9224 mp, cât și a terenului de 189 mp, situat într-o altă locație și cu altă destinație, aceea de garaj, pe care l-a denumit anexă a poligonului, deși din nici un alt act nu mai rezulta această calitate”.

Cu privire la această susținere a instanței de fond, a arătat recurentul, instanța

s-a aflat într-o gravă eroare de apreciere a probelor și a situației de fapt și de drept.

A mai susținut recurentul că instanța de apel, în încercarea de a motiva hotărârea, a arătat că recurentul ar fi profitat de faptul că hotărârea Comitetului Executiv se referea la vânzarea unui teren în suprafață de 1 ha, această afirmație fiind însă complet greșită și fără corespondent în realitate.

A precizat recurentul, sub acest aspect, că terenul de 189 mp face parte din „Obiectivul Poligon”, alături de suprafața de 9224 mp, ce constituie Poligonul ACR G. și reprezintă garajul aferent Poligonului, fiind folosit pentru parcarea autoturismelor Filialei ACR G., uzitate pentru instruirea candidaților la obținerea permiselor auto.

Recurentul a apreciat că nici judecătorul instanței de fond și nici cei din apel nu au înțeles ce înseamnă „poligon” și nici faptul că autoturismele care circulă în acest poligon trebuie parcate într-un garaj aferent poligonului, spre deosebire de Comitetul Executiv, care atunci când a emis Hotărârea nr. 9/2008, pentru suprafața de 1 ha, a avut reprezentarea că suprafața scoasă la vânzare este compusă din două terenuri – cel de 186,2 mp, reprezentând garaj ACR și cel de 9224 mp, reprezentând Poligon.

A mai susținut recurentul, în cadrul acestui motiv de recurs, că în motivarea deciziei, instanța de apel a luat apărarea judecătorului de la fond, ignorând faptul că în mod abuziv, acesta a arătat că înstrăinarea terenului s-a făcut către fiica recurentului, prin intermediul nașei de cununie a acesteia, notarul public N. M..

În fapt însă, a învederat recurentul, la data cumpărării terenului, fiica sa nu era căsătorită, astfel că nu avea nici nașă de cununie; în cauză nu se poate discuta despre nelegalitatea vânzării, atât timp cât a fost efectuată publicitatea acestuia și nu există vreo interdicție cu privire la persoanele care voiau să achiziționeze terenul; dacă nașa fiicei sale ar fi vrut să o avantajeze nu ar fi încheiat două contracte de vânzare-cumpărare, ci numai unul.

Recurentul a mai arătat că judecătorii instanțelor anterioare, fără să analizeze dispozițiile legii noi comerciale, au menționat în motivare că apărarea legată de starea de confuzie în privința identității celor două terenuri este conjuncturală și lipsită de relevanță. Aceste susțineri, a arătat recurentul, „sunt ușor de demontat”, atât timp cât pe teritoriul României se află puncte de lucru ale unor societăți comerciale și chiar dacă acestea sunt situate la distanțe apreciabile fac parte din același obiectiv, terenurile aferente activității comerciale figurând în patrimoniul comun și fiind evidențiat în inventarele anuale.

În mod similar, a mai apreciat recurentul, instanța de apel s-a pronunțat fără a avea cunoștință de cauză, considerând că întrucât cele două terenuri au fost cuprinse împreună în inventare anuale, aceasta reprezintă o greșeală de inventariere, fiind total eronat, întrucât inventarele se întocmeau în trecut de oameni cu experiență profesională.

A învederat recurentul că intimata-reclamantă a încercat să inducă în eroare instanța de fond, afirmând că nu există inventare și că recurentul ar fi premeditat această vânzare, neincluzând în inventar terenul ce face obiectul litigiului, fapt ce a fost infirmat de depozițiile martorilor propuși de intimata-reclamantă și de recurent.

Astfel, a arătat recurentul, martora C. R. a arătat că în perioada 1998 – 2008, contabilitatea era întocmită la București, la sediul central, ceea ce dovedește că terenul de 186 mp făcea parte integrantă din Poligonul ACR, în suprafață de 10.000 mp.

Recurentul a mai susținut că tribunalul a preluat concluzia judecătorului fondului și a apreciat că la momentul vânzării, recurentul nu ar fi avut aprobarea Comitetului Executiv al ACR pentru înstrăinarea terenului de 186 mp, fapt nefondat în raport de sentința civilă nr. 2822/1997 a Judecătoriei G. și Hotărârea Comitetului Executiv nr. 9/2008, acte ce au fost depuse de recurent la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și care dovedesc că Filiala ACR G. era proprietara terenului, iar recurentul deținea calitatea de reprezentant legal al reclamantei, care hotărâse, prin Comitetul Executiv, vânzarea Poligonului ACR în suprafață de 1 ha.

S-a solicitat admiterea probei cu înscrisuri și admiterea recursului, urmând a se modifica în tot decizia și a se respinge acțiunea ca neîntemeiată.

La rândul său, pârâta D. Steluța-N. a învederat în recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul Cod de procedură civilă, că niciuna dintre instanțele anterioare nu a analizat faptul că potrivit actelor de proprietate, poligonul auto avea o suprafață de 9224 mp, acesta fiind și motivul pentru care a solicitat tribunalului administrarea probei cu înscrisuri și audierea președintelui ACR.

Recurenta a precizat că a apreciat ca utilă cauzei administrarea acestor probe, pentru a înlătura dubiile cu privire la situația din punct de vedere contabil a terenurilor și pentru a lămuri, totodată, intenția Comitetului Executiv la emiterea Hotărârii nr. 9/2008, însă tribunalul, încălcând dispozițiile art. 295 alin. 2 din vechiul Cod de procedură civilă, coroborat cu art. 129 alin. 5 din vechiul Cod de procedură civilă, nu a dorit aflarea adevărului, deși era evident că recurenta, în calitate de cumpărătoare, se afla într-o imposibilitate morală de preconstituire a unor înscrisuri doveditoare.

A mai învederat recurenta că deși a solicitat și efectuarea de adrese către instituții care nu răspund persoanelor fizice, tribunalul a rămas în pronunțare, iar prin decizia pronunțată a făcut referire la dispozițiile art. 129 din vechiul Cod de procedură civilă, fără a avea în vedere principiile disponibilității și al rolului activ al instanței, rezumându-se la a o admonesta pentru că nu a făcut aceste demersuri, deși cauza se afla la primul termen de judecată cu procedura completă.

Recurenta a mai susținut că în speță există semne de întrebare cu privire la voința reală a reclamantei, deoarece aceasta nu poate susține că a trecut din eroare în hotărârea nr. 9/2008 suprafața de 1 ha a terenului, cât timp din actele de proprietate rezulta că poligonul auto este de 9224 mp.

În realitate, a susținut recurenta, prin această hotărâre s-a dispus vânzarea conform inventarelor asociației, voința Comitetului Executiv fiind de a vinde poligonul așa cum era menționat în inventare, împreună cu terenul în litigiu.

De asemenea, a apreciat recurenta, nu există nicio explicație logică pentru care, față de existența inventarelor anuale, reclamanta nu s-a sesizat în perioada 18.06.1997 – 4.10.2011 cu privire la lipsa unui teren și a anexei construită pe acesta, cu atât mai mult cu cât comisiile de inventariere se numeau anual de către conducerea centrală.

A mai susținut recurenta că tribunalul nu s-a pronunțat, prin hotărârea dată, asupra apărărilor sale referitoare la dispozițiile art. 1898 alin. 1 din vechiul Cod civil, care vizau calitatea sa de cumpărător de bună-credință, neexistând nicio mențiune, nici din partea instanței de fond, asupra acestei apărări.

A precizat recurenta că din actele depuse de reclamantă, prin reprezentantul său legal, recurentul T. I., la momentul încheierii contractului, rezultă că filiala G. era proprietara terenului având extras de carte funciară, certificat fiscal, documentație cadastrală și sentința civilă nr. 2822/1997 a Judecătoriei G., iar conform Hotărârii nr. 9/2008 a Comitetului Executiv și deciziei nr. 36/2008 a directorului Filialei interjudețene G.-Teleorman-Călărași, recurentul-pârât T. I. avea calitate de reprezentant legal al reclamantei.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei la Tribunalul Prahova, în vederea administrării probelor solicitate prin cererea de apel și în ședința din data de 29.05.2014.

Intimata-reclamantă ACR a depus, conform dispozițiilor art. 308 alin. 2 din vechiul Cod de procedură civilă, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, intimata a reiterat situația de fapt, susținând că tribunalul a menținut în mod corect hotărârea pronunțată de instanța de fond, deoarece vânzarea terenului în litigiu s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor statutare, recurentul-pârât T. I. procedând în mod fraudulos la încheierea actului de vânzare-cumpărare cu fiica sa, recurenta-pârâtă D. Steluța-N..

Intimatul OCPI G. nu a fost reprezentat în instanță și nu a depus întâmpinare, conform dispozițiilor art. 308 alin. 2 din vechiul Cod de procedură civilă.

Examinând decizia atacată sub aspectul criticilor formulate, Curtea apreciază ca nefondate recursurile declarate de cei doi pârâți, pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei:

Cu referire la recursul declarat de pârâtul T. F. I., Curtea notează, cu titlu preliminar, că deși acesta a invocat ca temei de drept al căii de atac exercitate dispozițiile pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă, controlul judiciar asupra deciziei pronunțate de Tribunalul Prahova urmează a fi exercitat de către Curte doar din perspectiva cazurilor de modificare reglementate de pct. 7 și 9 ale art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă, întrucât doar în acestea este posibilă încadrarea motivelor de recurs formulate.

Procedând la examinarea primei critici formulate de către recurent, prin care s-a susținut că instanța de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, antepronunțându-se în cauză, critică ce se încadrează în pct. 9 al art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă, Curtea constată că este nefondată, măsura dispusă de tribunal, de acordare a cuvântului pe fond, pentru a se pune concluzii atât pe cererea de suplimentare a probatoriului, cât și pe aspectele de fond ale apelului nefiind în măsură să aducă atingere garanțiilor procesuale reglementate de art. 6 din CEDO.

Curtea reamintește că potrivit articolului menționat, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, iar acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Raportat la această accepțiune a dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că în cauză, recurentul-pârât nu poate pretinde existența vreunei vătămări a drepturilor sale procesuale, atât timp cât instanța de apel a supus analizei sale cererea de suplimentare a probatoriului și a motivat, în considerentele deciziei pronunțate, măsura de respingere.

Faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra acestei cereri înainte de a dispune deschiderea dezbaterilor în fond nu poate fi considerat ca o atingere adusă dreptului statuat de art. 6 alin. 1 din CEDO, întrucât partea a obținut examinarea cererii sale, chiar dacă acest lucru s-a întâmplat printr-o decizie și nu printr-o încheiere de ședință, caz în care nu se poate prevala de existența vreunei vătămări ce ar fi fost adusă dreptului său la un proces echitabil.

De asemenea, în cauză nu se poate discuta nici despre o antepronunțare a instanței de apel, astfel cum a pretins recurentul-pârât, întrucât o atare situație intervine doar atunci când instanța, prin măsurile dispuse, lasă să se întrevadă soluția pe care o va pronunța în cauză, ori faptul reclamat de recurent se referă la mijloace de probă și nicidecum la soluția pe fondul cauzei.

Curtea reamintește, sub acest aspect că încheierile de încuviințare a probatoriilor (sau de respingere a acestora) au, conform art. 268 din vechiul Cod de procedură civilă, caracter preparator, instanța având posibilitatea de a reveni asupra măsurilor dispuse, cu obligația de a motiva acest aspect, fiind prin urmare imposibil ca aceste încheieri să fie asimilate unei hotărâri judecătorești care soluționează fondul cauzei și asupra căreia instanța nu mai poate reveni după pronunțare (art. 258 din vechiul Cod de procedură civilă).

În atare situație, este evident că nu se poate asimila măsura dispusă de către instanța de apel, de a acorda cuvântul părților asupra cererii de suplimentare a probatoriului odată cu susținerea pe fond a apelului, unei antepronunțări, o atare critică fiind formulată cu încălcarea vădită a dispozițiilor art. 268 și 258 din vechiul Cod de procedură civilă, analizate în precedent.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din vechiul Cod de procedură civilă, Curtea reamintește că potrivit acestui text de lege, sunt supuse modificării instanței de recurs hotărârile pronunțate de instanțele anterioare care, fie nu sunt motivate, fie cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În cadrul acestui motiv de recurs, pârâtul T. F. I. a formulat mai multe critici, prin care a susținut fie că instanța de apel a preluat ad literam concluziile instanței de fond (invocând astfel o lipsă a motivării), fie „în încercarea de a motiva hotărârea” ar fi formulat „afirmații complet greșite și fără corespondent în realitate”, „neînțelegând ce înseamnă poligon și faptul că autoturismele care circulă în acest poligon trebuie parcate într-un garaj aferent”, „luând apărarea judecătorului fondului”, care ar fi făcut referire „obsesivă” la nașa de cununie a fiicei sale, deși pârâta D. Steluța N. nu era căsătorită la data încheierii actului de vânzare-cumpărare; formulând susțineri „ușor de demontat” legate de apărarea recurentului cu privire „la starea de confuzie în privința identității celor două terenuri”.

Tot în cadrul acestui motiv, recurentul a mai susținut că instanța de apel s-ar fi pronunțat „fără a avea cunoștință de cauză”, considerând eronat că există o greșeală de inventariere, respectiv că intimata-reclamantă a încercat să inducă în eroare instanța de fond, afirmând că nu există inventare și că recurentul ar fi premeditat această vânzare, dar aceste susțineri ar fi infirmate de depozițiile testimoniale administrate și de actele depuse la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare contestat.

Expunerea acestor critici determină Curtea să constate că deși formal se invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 din vechiul Cod de procedură civilă, în realitate, singura critică ce poate fi încadrată în acest caz de modificare, al cărui conținut a fost menționat de Curte anterior, este cea prin care se pretinde că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât ar fi preluat integral, fără a efectua o analiză proprie, concluziile instanței de fond.

În ceea ce privește celelalte critici se constată că nu pot fi supuse controlului exercitat de instanța de recurs, întrucât ar impune un control de netemeinicie al deciziei, ce excede limitelor presupuse de art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă.

Curtea notează, sub acest aspect, că în realitate, prin aceste critici sunt vizate doar aspecte legate de interpretarea probelor administrate și de aprecierile instanțelor față de situația de fapt dedusă judecății, eludându-se astfel normele imperative reglementate de disp. art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă, conform cărora nu pot constitui motive de recurs decât aspectele de nelegalitate ale soluției pronunțată de instanța anterioară.

Curtea reamintește că pct. 11 al art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă, singurul care permitea în recurs cenzurarea greșelilor grave de fapt, consecutive eronatei aprecieri a probelor, a fost abrogat încă din anul 2000, prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.

În atare situație, procedând la analizarea singurei critici care se încadrează în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 din vechiul Cod de procedură civilă, Curtea constată că este nefondată, susținerile recurentului fiind infirmate de considerentele deciziei atacate.

Se constată astfel că instanța de apel a efectuat, în decizia pronunțată, o analiză a tuturor motivelor de apel cu a căror soluționare a fost învestită (pag. 17 – 19 din decizie), asigurând, conform art. 261 alin. 1 pct. 5 din vechiul Cod de procedură civilă și o motivare în drept a soluției pronunțate, iar faptul că a validat raționamentul juridic prezentat de instanța de fond nu poate fi asimilat unei nemotivări a deciziei, aceasta fiind concluzia la care a ajuns în urma exercitării controlului judiciar, ca instanță de apel.

Curtea notează, sub acest aspect, că în cauză nu se poate asimila situația în care o instanță de control judiciar realizează în hotărârea pronunțată, o analiză a situației de fapt, la care aplică normele de drept incidente și în raport de care examinează criticile formulate de părți, pentru ca în final, să constate, în baza verificărilor efectuate că se impune validarea soluției pronunțate de judecătorul fondului, situație care se regăsește în speță, celei în care instanța de control judiciar nu efectuează această analiză și se rezumă la a prelua concluziile primei instanțe, această ultimă situație echivalând, într-adevăr cu o nemotivare a hotărârii.

Referitor la recursul declarat de pârâta D. Steluța-N., Curtea notează, cu titlu preliminar, că a fost fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct.9 din vechiul Cod de procedură civilă, text de lege conform căruia o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii,fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial, fie atunci când interpretează greșit norma juridică aplicabilă.

Curtea constată, ca situație de fapt, că în cadrul acestui motiv de recurs, pârâta a formulat mai multe critici, prin care a susținut că instanțele anterioare nu au analizat că potrivit actelor de proprietate, poligonul auto avea o suprafață de 9224 mp; că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 alin. 2 și ale art. 129 alin. 5 din vechiul Cod de procedură civilă, neîncuviințând administrarea probelor cu înscrisuri și audierea președintelui ACR, respectiv efectuarea de adrese către diferite instituții; că tribunalul nu a avut în vedere principiile disponibilității și rolului activ al instanței, rezumându-se la a o admonesta că nu ar fi făcut personal demersuri pentru a afla informațiile pentru care a solicitat efectuarea de adrese; că în speță există semne de întrebare cu privire la voința reală a intimatei-reclamante, deoarece aceasta nu poate susține că a trecut din eroare suprafața de 1 ha în Hotărârea nr. 9/2008, cât timp poligonul era de 9224 mp; că nu există nicio explicație logică pentru faptul că, față de existența inventarelor anuale, intimata-reclamantă nu s-a sesizat în perioada 18.06.1997 – 4.10.2011 cu privire la lipsa unui teren și a unei anexe;că tribunalul nu s-a pronunțat asupra apărărilor sale, întemeiate pe disp. art. 1898 alin. 1 din vechiul Cod civil; respectiv că prin actele depuse de recurentul-pârât ca reprezentant legal al intimatei-reclamante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a dovedit că aceasta din urmă era proprietara terenului.

Și în acest caz, pornind de la normele statuate de cazul de modificare invocat de recurentă ca temei de drept al căii sale de atac – art. 304 pct. 9 din vechiul Cod de procedură civilă – Curtea constată că nu poate supune controlului său decât criticile prin care s-a invocat încălcarea disp. art. 129 și 295 din vechiul Cod de procedură civilă (principiul disponibilității procesului civil, principiul rolului activ al instanței și încuviințarea de probe în apel), respectiv pe cele legate de nerespectarea disp. art. 261 alin. 5 din vechiul Cod de procedură civilă, determinate de nepronunțarea tribunalului asupra apărărilor formulate de recurentă, referitoare la calitatea sa de cumpărătoare de bună-credință, conform art. 1898 alin. 1 din vechiul Cod civil.

Celelalte critici formulate de către recurentă vizează, ca și în cazul recurentului-pârât T. F. I., aspecte de netemeinicie ale deciziei, ce exced limitelor presupuse de art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă, întrucât se cere reaprecierea situației de fapt în raport de probe ce au fost administrate, cerea ce ar implica un control de temeinicie asupra deciziei, ori cadrul reglementat de art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă nu mai permite o atare măsură, urmare a abrogării, încă din anul 2000, a pct. 11 al acestui articol.

Cu referire la criticile prin care s-a invocat încălcarea de către tribunal a dispozițiilor art. 129 și art.295 din vechiul Cod de procedură civilă, Curtea constată că sunt nefondate, măsura dispusă de instanța de apel, de respingere a cererii recurentei-pârâte de completare a probatoriului fiind legală.

Curtea reamintește că potrivit dispozițiilor art. 295 alin. 2 din vechiul Cod de procedură civilă, instanța de apel are posibilitatea și nu obligația de a dispune completarea probatoriului, dacă apreciază că o atare măsură este utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei.

În situația în care instanța de apel constată că își poate forma convingerea în baza probelor administrate de către instanța de fond, textul de lege menționat o îndreptățește să respingă cererea de completare a probatoriului, singura sa obligație fiind de a-și motiva măsura.

În speța pendinte ne aflăm într-o astfel de ipoteză, tribunalul motivând în pagina 14 a deciziei măsura de respingere a cererii de completare a probatoriului, caz în care se constată că instanța de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege și nu a încălcat prin aceasta nicio dispoziție legală.

Astfel, nu se poate considera, astfel cum a pretins recurenta-pârâtă, că procedând ca atare, instanța ar fi încălcat principiile disponibilității procesului civil și pe cel al rolului activ, reglementate de art. 129 din vechiul Cod de procedură civilă, întrucât faptul că părțile sunt cele care fixează, în baza principiului disponibilității, cadrul procesual și limitele cererii, nu înseamnă că acestea au și dreptul de a li se încuviința toate probele solicitate, acesta fiind un drept exclusiv al instanței, conform disp. art. 167 din vechiul Cod de procedură civilă, care statuează în mod imperativ că probele pot fi încuviințate „numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii”.

Referitor la rolul activ al instanței, Curtea notează că acesta presupune, în esență, doar aflarea adevărului judiciar, ori atât timp cât instanța de apel a considerat că probele administrate la instanța de fond sunt în măsură să lămurească situația dedusă judecății și să permită, prin urmare, atingerea acestui scop, având în vedere și posibilitatea ce i-a fost conferită de legiuitor prin art. 295 alin. 2 din vechiul Cod de procedură civilă, nu se poate discuta despre nicio încălcare a acestui principiu.

Nefondată este și critica prin care recurenta-pârâtă a susținut că tribunalul nu s-a pronunțat asupra apărărilor sale, referitoare la calitatea sa de cumpărătoare de bună-credință, întrucât astfel cum s-a precizat în motivele de recurs (pagina 5, fila 6 dosar) în cadrul acestei apărări recurenta a invocat, în concret, că prin actele depuse la momentul încheierii convenției a dovedit că tatăl său, recurentul-pârât T. F. I., avea calitatea de reprezentant legal al intimatei-reclamante, respectiv că Filiala G. avea proprietatea terenului în litigiu, „având extras de carte funciară, certificat fiscal, documentație cadastrală, precum și sentința civilă nr. 2822/18.06.1997 a Judecătoriei G.”.

Aceste aspecte au fost analizate de către tribunal în pagina 16 a deciziei, context în care, chiar dacă instanța nu a făcut referire expresă la dispozițiile legale invocate de către recurentă, atât timp cât a analizat argumentele subsumate acestei apărări, nu se poate considera că a încălcat dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din vechiul Cod de procedură civilă, omițând să expună motivele pentru care a înlăturat apărarea recurentei-pârâte.

În considerarea acestor argumente de fapt și de drept, Curtea va proceda, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, la respingerea ambelor recursuri ca nefondate.

Stabilind culpa procesuală a recurenților, Curtea îi va obliga pe aceștia, în temeiul art. 274 din vechiul Cod de procedură civilă, la plata sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu de avocat în recurs, conform chitanței aflată la fila 54 dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții D. STELUȚA N., domiciliată în G., .. 6, județul G. și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul de Avocatură „D. M. S.”, cu sediul în G., ., ., . și T. F. I., domiciliat în G., .. 6, județul G., împotriva deciziei civile nr. 352/29 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul A. C. ROMÂN, cu sediul în București, .. 27, sector 1 și cu pârâtul O. DE C. ȘI PUBLICITATE IMOBILIARĂ, cu sediul în G., Bulevardul 1907, nr. 1, ..

Obligă pe recurenții D. Steluța N. și T. F.I. să plătească intimatului-reclamant A. C. Român suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 10 februarie 2015.

Președinte, Judecători,

E. S. V.-I. S. A.-C. B.

Grefier,

C. C.

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr. 3120/2006

Red. ACB

Tehnored.CC

2 ex./26.02.2015

d.f. nr._ - Judecătoria S.

j.f. A.-M. M.

d.a. nr._ - Tribunalul Prahova

j.a. G. M., C. A. M.

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 177/2015. Curtea de Apel...		Strămutare. Sentința nr. 13/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Strămutare. Sentința nr. 13/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Strămutare. Sentința nr. 12/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 132/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Validare poprire. Decizia nr. 218/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI