Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 501/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 501/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 04-06-2015 în dosarul nr. 501/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 501

Ședința publică din data de 4 iunie 2015

Președinte - V.-A. P.

Judecători - C. - P. B.

- E.-S. L.

Grefier - M. F.

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de pârâții B. L. E. și B. L., domiciliați în Târgoviște, ., ., județul Dâmbovița, împotriva deciziei civile nr.538/28.11.2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamantul B. V., domiciliat în comuna Glodeni, ., județul Prahova și cu pârâții C. Locală de Fond Funciar P., cu sediul în P., ., județul Dâmbovița, C. Județeană de Fond Funciar Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ..143, județul Dâmbovița și B. M., domiciliată în P., ., județul Dâmbovița.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 25.05.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, pentru a da posibilitate recurenților-pârâți să depună la dosar concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 29.05.2015, dată la care, având nevoie de timp mai îndelungat în vederea studierii actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea la 04.06. 2015, când a pronunțat următoarea soluție:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei P. sub nr._, reclamantul B. I. a chemat în judecată pârâții B. L. E. și B. L. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232 la data de 04.08.2003 de BNP I. E., ca efect al rezilierii contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.8002/01.11.1989 de notariatul de Stat Dâmbovița, prin decizia irevocabilă nr. 381 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița la data de 07.12.2011 și a tuturor actelor subsecvente și să se dispună radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate înscris de pârâți în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232 la data de 04.08.2003 de BNP I. E..

În motivarea acțiunii, s-a arătat că la data de 01.11.1989, reclamantul a încheiat cu B. M. și B. M. contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.8002/01.11.1989 de Notariatul de Stat Dâmbovița.

A învederat reclamantul că la data de 01.02.2011 a formulat o acțiune prin care a cerut instanței rezilierea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.8002/01.11.1989 de Notariatul de Stat Dâmbovița, iar prin decizia nr. 381 din data de 07.12.2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, a fost admisă acțiunea formulată de reclamant, decizia rămânând irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat.

După admiterea acțiunii, a susținut reclamantul, a depus diligențele necesare pentru a face cadastrul în vederea intabulării dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.8002/01.11.1989, moment în care s-a descoperit că debitorii obligației de întreținere (B. M. și B. M.) au înstrăinat fiului lor (B. E. E.) imobilul cumpărat prin contractul amintit mai sus, sens în care s-a încheiat contractul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003 la BNP I. E. din Târgoviște.

Având în vedere efectele rezilierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8002/01.11.1989, s-a arătat că drepturile dobândite de terți în virtutea contractului desființat rămân fără suport juridic, desființându-se și ele cu efect retroactiv conform principiului “resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis”.

Totodată, s-a susținut că pârâtul B. L. E. a cunoscut la data cumpărării imobilului situat în P., ., jud. Dâmbovița, faptul că dobândește dreptul de proprietate în baza unui contract afectat de o condiție rezolutorie (în speță, clauza de întreținere), precum și faptul că acest contract a făcut obiectul unei cereri de reziliere a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere pentru neexecutarea obligației de întreținere de către părinții săi. Prin urmare, acesta și-a asumat riscul ca în ipoteza rezilierii contractului de întreținere din culpa întreținătorilor, să suporte riscul desființării actului încheiat de acesta ca efect al desființării actului principal (în speță, contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.8002/01.11.1989). S-a subliniat că doctrina și practica instanțelor de judecată au statuat soluția potrivit căreia creditorul întreținerii, ca efect al rezilierii contractului de întreținere din culpa întreținătorilor, este îndreptățit a redobândi o deplină repunere în situația anterioară.

A mai precizat reclamantul că nu a știut până acum de existența încheierii contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003, încheiat la BNP I. E., respectiv că B. L. E. nu a venit niciodată să locuiască sau să pretindă vreun drept în legătură cu imobilul casă și teren, aflat în P., . (fost nr. 43), jud. Dâmbovița. În plus, s-a învederat și faptul că de înstrăinarea imobilului sus-menționat nu s-a făcut vorbire în cadrul apărărilor formulate de pârâta B. M. în dosarul nr._, astfel că până la depunerea diligențelor de intabulare a dreptului său de proprietate asupra imobilului situat mai sus, reclamantul nu a avut cunoștință de încheierea contractului de vânzare- cumpărare ce face obiectul acțiunii de față.

Ca urmare a decesului reclamantului B. I., ce a survenit la 17.05.2012, a fost introdus în cauză moștenitorul acestuia, B. V., soția supraviețuitoare B. E. renunțând la moștenire, așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 98/28.06.2012, ce a fost depus la dosar.

La data de 02.07.2012 pârâții au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția insuficientei timbrări a acțiunii, susținând că taxa de timbru trebuia calculată raportat la valoarea de impozitare a imobilului.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată cu motivarea că în momentul în care s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare (cu părinții săi), în anul 2003, așa cum se observă și din conținutul și redactarea acestuia, pârâtul nu a cumpărat și obligația de întreținere, care nu face parte din cuprinsul acestuia, ci doar nuda proprietate, fiind cumpărător de bună- credință. De asemenea, s-a menționat în cuprinsul actului redactat la notariat că din extrasul de carte funciară eliberat de către Judecătoria P. rezultă un drept de habitație în favoarea lui B. I. și B. E., care nu a fost niciodată încălcat de către pârâți.

Acest contract de vânzare - cumpărare încheiat în anul 2003 este înscris în cartea funciară de la acea dată și de asemenea, se afla și la Primăria orașului P., fiind și el trecut ca proprietar pe acest imobil. Pârâtul nu își explică raționamentul pentru care a fost introdusă această acțiune în instanță în condițiile în care a plătit un preț pentru imobil, a respectat clauzele contractuale, precizând că nu a cumpărat în cadrul acestui contract și obligația de întreținere.

În opinia pârâților nu poate fi vorba de o repunere în situația anterioară în speța dedusă judecății deoarece se află deja în fața unui alt act juridic încheiat legal.

Reclamantul B. V. a depus la dosar, la data de 29.08.2012, o cerere completatoare prin care a arătat că înțelege să completeze temeiul juridic ca fiind art.948 și următoarele cod civil și de asemenea, solicită și radierea din Cartea funciară nr.804 a Orașului P. a dreptului de proprietate și a tuturor mențiunilor privitoare la proprietate și sarcini făcute în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003, a cărui nulitate absolută a cerut a fi constatată.

S-a susținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat, a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, a avut loc pentru faptul că părțile contractante știau că există riscul iminent ca acest contract să fie reziliat pentru neexecutarea obligației de întreținere, dorind să ascundă intenția lor de a aduce creditorilor obligației de întreținere o pagubă, actul fiind fondat pe o cauză ilicită și fraudă la lege, având ca numitor comun reaua-credință a părților contractante.

Astfel, s-a ascuns încheierea actului în toată perioada, la momentul introducerii acțiunii ce a format obiectul dosarului nr._, B. I., în vârstă de 97 de ani, nu cunoștea că proprietatea fusese vândută, iar după ce au aflat, ulterior soluționării dosarului respectiv, de înstrăinare, atât el, cât și soția acestuia, nu au înțeles cum s-a putut perfecta această vânzare fără ca ei să fie întrebați, având în vedere faptul că acel contract avea clauze de care depindea existența lor în viitor, proprietatea neputând fi transmisă din punctul lor de vedere fără transmiterea clauzei de întreținere.

S-a mai învederat că acțiunea în constatare pentru diferența de suprafață de teren trebuia promovată în contradictoriu cu B. I. și nu cu părinții pârâtului și că actele încheiate pentru transmiterea dreptului de proprietate au fost acțiuni premeditate, astfel încât să nu se piardă dreptul de proprietate ca urmare a neexecutării obligației de întreținere.

Creditorii obligației de întreținere doreau rezilierea actului încheiat pentru neexecutarea obligației de întreținere, iar această situație era iminentă și de notorietate și prin actele încheiate, debitorii obligației de întreținere au dorit un singur lucru, respectiv să nu piardă acest imobil, fiind clar și fără putință de tăgadă faptul că părțile ce au încheiat aceste acte, au dorit ca nimeni să nu afle și să nu intervină în încheierea lor.

S-a conchis că este evident că în speță nu poate fi vorba despre buna-credință, din moment ce există culpă comună a părților contractante.

Pârâtul știa că vânzătorii sunt în postura iminentă de a pierde proprietatea, tocmai pentru acest motiv cumpărând imobilul în discuție, iar împreună cu aceștia s-a încheiat contractul și s-a făcut un plan pentru ca ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare să poată întabula dreptul de proprietate pe numele lor, dând astfel dovadă de rea-credință.

Frauda la lege este acea operațiune care constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic în scopul de a încălca alte dispoziții legale imperative, scopul imediat al convenției fiind în contradicție cu scopul mediat, cauza nu există datorită lipsei scopului imediat, iar cauza nu este reală, ci este imorală și ilicită.

Pârâtul-cumpărător a cunoscut situația juridică a imobilului pe care urma să-l cumpere, cunoștea faptul că actul care urma să stea la baza tranzacției putea să fie desființat de către vânzătorul cu clauză de întreținere, cunoștea dorința acestuia de a rezilia contractul încheiat din cauza neexecutării obligației de întreținere, cu toate acestea a consimțit să fie parte în toate aceste mașinațiuni sperând ca astfel își va ajuta părintele să păstreze pentru el posesia imobilului.

La data de 12.11.2012 reclamantul a depus o cerere completatoare prin care a solicitat introducerea în cauză a Comisiei Locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor oraș P., jud.Dâmbovița, a Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr.18/1991 pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și a numitei B. M., învederând că solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună și anularea titlului de proprietate nr._/23.12.1997 emis în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pentru suprafața de 366 m.p.teren pentru B. M. și B. M., cerere întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr.18/1991, ale Legii nr.169/1997 și Legii nr.1/2000, modificate prin Legea nr.247/2005.

S-a arătat că soții B. M. și B. M. nu erau persoane îndreptățite să li se reconstituie dreptul de proprietate în baza Legii nr.18/1991, neîntrunind cerințele prevăzute de lege, singurul care avea dreptul la reconstituire fiind B. I., în calitate de moștenitor al titularului dreptului de proprietate.

C. locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor oraș P., jud.Dâmbovița a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii completatoare privind anularea titlului de proprietate deoarece acesta nu a fost emis în vederea reconstituirii, ci ca o constituire a dreptului de proprietate conform prevederilor art.36 alin 3 din Legea 18/1991, cu referire la dispozițiile art.30 din Legea nr.58/1974.

Pârâta B. M. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că în anul 1989, împreună cu soțul său, a cumpărat de la autorul reclamantului, defunctul B. I., un imobil situat pe un teren loc de casă în suprafață de 366 mp., situat în P..

S-a arătat că după cum este stipulat în cadrul acestui contract, terenul în suprafață de 366 m.p. a trecut în proprietatea statului prin efectul legii, conform art.30 alin.2 din Legea nr.58/1974, urmând să se atribuie cumpărătorilor terenul necesar în folosință cu plată pe durata existenței construcției. Conform acestui paragraf din contractul de vânzare- cumpărare nr.8002/01.11.1989, cumpărătorii de la acea vreme erau singurii proprietari ai construcției și terenului aferent. În anul 1991 a apărut Legea nr.18, care permitea proprietarilor să solicite reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, lucru pe care l-a făcut, astfel că a fost emis titlul de proprietate pe numele său și al soțului defunct al pârâtei, B. M., fiind cei îndreptățiți să facă acest lucru, fiind proprietarii imobilului.Pârâta a susținut că nu era îndreptățit B. I. să solicite reconstituirea dreptului de proprietate deoarece nu avea decât un drept de habitație viageră asupra imobilului, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1989.

Și pârâții B. L. E. și B. L. au depus întâmpinare cu privire la cererea completatoare a reclamantului, solicitând respingerea acesteia, invocând, în esență, aceleași apărări ca cele invocate de pârâta B. M..

S-a mai arătat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare din anul 1989 și titlului de proprietate emis în anul 1997, B. M. și B. M. au vândut celor doi pârâți imobilul casă și teren, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.2232 din data de 04.08.2003, iar potrivit măsurătorilor cadastrale, s-a descoperit că suprafața de teren este mai mare decât cea inițială, respectiv de 478 m.p., pronunțându-se de către Judecătoria P. sentința civilă nr.771/25.08.2003, prin care se constată că B. E. este proprietarul și a diferenței de teren rezultată în urma măsurătorilor.

Reclamantul a depus note de ședință, prin care a arătat, printre altele, că numiților B. M. și B. M. le-a fost constituit, în condițiile legii, un drept de folosință pentru 100 m.p.teren, iar pentru suprafața de 266 m.p. s-a încheiat un contract de închiriere, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de C. locală P. și în aplicarea prevederilor art.36 alin.3 din Legea nr.18/1991, cumpărătorii pot dobândi în proprietate numai suprafața dată în folosința lor, aferentă construcțiilor, diferența de teren revenind proprietarilor terenului.

Instanța de fond a invocat, din oficiu, la termenul din 18.03.2013, excepția lipsei de interes privind capătul de cerere referitor la anularea titlului de proprietate, pe care a unit-o cu fondul.

Cu privire la excepția lipsei de interes a ultimului capăt de cerere, reclamantul a solicitat respingerea acesteia, învederând instanței, prin concluziile scrise depuse, că scopul prezentei acțiuni constă în reîntoarcerea bunului (imobilul casă și teren, ce a făcut obiectul contractului autentificat sub nr. 8002/01.11.1989), în patrimoniul reclamantului. Admiterea excepției formulate și menținerea titlului de proprietate a cărui anulare se cere, ar conduce spre imposibilitatea punerii în aplicare a deciziei nr. 381/07.12.2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr._, prin care s-a dispus rezilierea contractului autentificat sub nr. 8002/01.11.1989. Măsura reparatorie, constând în desființarea acestui act juridic, nu și-ar mai găsi aplicare, aflându-se în situația în care imobilul casă ar aparține reclamantului, iar imobilul teren ar rămâne pe numele pârâtei B. M., în baza unui act administrativ ce a avut ca izvor tocmai actul anulat prin decizia nr. 381/07.12.2011. Existența titlului de proprietate a cărui anulare se cere, nu ar face altceva decât să limiteze dreptul de proprietate al reclamantului și pe cale de consecință, acest drept nu ar mai fi unul absolut, titularul său nemaiavând libertatea oricărei acțiuni sau inacțiuni în legătură cu bunul său. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a folosi bunul avut în proprietate, în caz contrar proprietatea ar rămâne doar o simplă utopie. Dispoziția reprezintă prerogativa proprietarului de a dispune liber de proprietatea sa, prerogativă de care nu ar putea dispune reclamantul, dacă titlul de proprietate nu ar fi anulat.

Pârâții B. L. E., B. L. și B. M. au depus, la rândul lor, concluzii scrise, solicitând admiterea excepției lipsei de interes a reclamantului de a solicita anularea titlului de proprietate.

Pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.831 din 25.03.2013, Judecătoria P. a respins excepția lipsei de interes și a admis acțiunea, așa cum a fost precizată și completată constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232 la data de 4.08.2003 de BNP I. E. și a actelor subsecvente acestuia.

Prin aceeași sentință s-a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate înscris în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232 la data de 4.08.2003 de BNP I. E. și a tuturor mențiunilor privitoare la proprietate și sarcini făcute în baza aceluiași contract.

De asemenea, s-a constatat nulitatea titlului de proprietate nr._ din 23.12.1997 emis în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea lui B. M. și B. M. de către C. Județeană de Fond Funciar Dâmbovița și s-a luat act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 01.11.1989, reclamantul B. I. (in prezent decedat) a încheiat cu B. M. și B. M. contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.8002/01.11.1989 de Notariatul de Stat Dâmbovița, iar prin decizia irevocabilă nr. 381 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița la data de 07.12.2011, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul B. I. (în prezent decedat) la data de 01.02.2011 și s-a dispus „rezilierea contractului”.

Anterior dispunerii rezoluțiunii pe cale judiciară a contractului, debitorii obligației de întreținere (B. M. și B. M.) au înstrăinat fiului lor (B. E. E.) imobilul cumpărat prin contractul amintit mai sus, sens în care s-a încheiat contractul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003 încheiat la BNP I. E. din Târgoviște. În fapt, prin acest contract, a cărui nulitate s-a solicitat în prezenta cauză, s-a înstrăinat un imobil compus din casa în suprafață de 220 m.p. împreună cu terenul curți-construcții în suprafață de 366 m.p. față de 478 m.p. rezultat din măsurătorile cadastrale, făcându-se mențiunea că terenul a fost reconstituit vânzătorilor în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate nr._/ 23.12.1997.

Din extrasul de carte funciară pentru informare pentru poziția nr. 804, s-a arătat că rezultă că pârâții și-au înscris dreptul de proprietate prin încheierea nr.1686/21.11.2003, aceasta fiind singura înscriere privitoare la proprietate, în dreptul sarcinilor fiind menționat un drept de habitație pentru B. I. și E. și un drept de uzufruct viager în favoarea lui B. M. și B. M..

S-a reținut că s-a solicitat și anularea titlului de proprietate nr._/23.12.1997 (prin care s-a reconstituit suprafața de 366 m.p. în favoarea lui B. M. și B. M.) emis in baza prevederilor art.36 alin 3 din Legea 18/1991, cu referire la dispozițiile art.30 din Legea 58/1974.

Ca efect al rezoluțiunii judiciare, a reținut prima instanță, are loc desființarea retroactivă a transferului proprietății obiect al contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.8002/01.11.1989 de Notariatul de Stat Dâmbovița. Rezoluțiunea transferului proprietății va produce efecte și față de terți, drepturile lor desființându-se cu caracter retroactiv (excepție făcând invocarea unei eventuale uzucapiuni). Ca efect al rezoluțiunii judiciare, are loc repunerea părților în situația anterioară, astfel încât se consideră că părțile nici nu au fost legate juridic prin raporturile născute din contractul inițial.

Principiul “restitutio in integrum” atrage după sine și aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, astfel încât, actele juridice subsecvente se desființează ca efect al desființării actului juridic translativ de drepturi.

Pe cale de consecință, instanța a admis acțiunea reclamantului, înlăturând apărările pârâților bazate pe teoria validității aparenței (consacrată anterior în Legea nr. 7/1996), deoarece terțul se poate prevala de buna sa credință doar în situația unui drept real deja înscris în cartea funciară la data cumpărării (în cauza de față dreptul fiind înscris primo tempore chiar de către terț). Instanța nu a reținut susținerile reclamantului cu privire la reaua - credință a dobânditorilor, deoarece aceasta nu a fost demonstrată, existând posibilitatea de a se fi solicitat un extras de carte funciară, anterior promovării primei acțiuni în justiție.

Excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind anularea titlului de proprietate a fost respinsă cu motivarea că desființarea titlului de proprietate are drept causa proxima revenirea terenului în patrimoniul statului, nu al reclamantului. Cu toate acestea, deși reclamantul s-a aflat în culpă procesuală deoarece nu a înțeles să cheme în judecată comisiile de fond funciar pentru opozabilitate în cadrul primei sale acțiuni judiciare (în cuprinsul contractului supus rezoluțiunii judiciare făcându-se mențiune expresă cu privire la trecerea terenului în patrimoniul statului ca efect al Legii nr. 58/1974) și nici nu a înțeles să solicite de la început repunerea în situația anterioară, dreptul de proprietate al acestuia nu poate fi contestat, fiind deja recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. Ca efect al rezoluțiunii judiciare, se desființează și dreptul statului asupra terenului, astfel încât și capătul de cerere cu privire la constatarea nulității titlului de proprietate nr._ din 23.12.1997 emis în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea lui B. M. și B. M. a fost admis.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel pârâții B. L. E., B. L. și B. M..

În apelul lor, pârâții B. L. E. și B. L. au criticat sentința ca nelegală și netemeinică, susținând că instanța de fond nu a motivat în drept hotărârea pronunțată, prin trimiterea la un text de lege, cu privire la anularea titlului de proprietate emis în baza Legii nr.18/1991 și nici măcar anularea contractului de vânzare - cumpărare. Mai mult, deși in dispozitiv instanța de fond se pronunță asupra radierii din cartea funciară, în considerente aceasta nu motivează nici în fapt, nici in drept această hotărâre luată.

S-a arătat că instanța de fond s-a pronunțat pe ceea ce nu a fost cerut. Așa cum reiese din considerente, instanța s-a pronunțat asupra desființării dreptului statului asupra terenului, deși nimeni nu a solicitat acest lucru, după care aceeași instanță raționează în mod greșit că anulează titlul de proprietate ca urmare a acestei desființări a dreptului statului asupra terenului.

Instanța de fond, au învederat apelanții, în mod greșit și nelegal a reținut că rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1989 are efecte pentru trecut. Între nulitate și reziliere există, în esență, aceleași asemănări și deosebiri ca în cazul nulitate-rezoluțiune, cu mențiunea esențială că efectele nu sunt retroactive, ci numai pentru viitor. Or, dacă în cazul de față, așa cum a reținut și instanța de fond, este vorba despre o reziliere a unui contract din 1989, intervenită în 2011 prin sentința civilă nr.381 a Tribunalului Dâmbovița, efectele acesteia nu pot fi decât pentru viitor, ceea ce înseamnă că în mod legal, în baza acesteia nu se poate desființa un act subsecvent, nefiind vorba în cauză despre o nulitate.

Plecând de la această interpretare greșită a efectelor rezilierii unui contract, s-a arătat că în mod nelegal, instanța de fond a constatat că are loc o desființare retroactivă a drepturilor apelanților ca terți, deși chiar instanța reține că „nu va reține susținerile reclamantului cu privire la reaua credință a dobânditorilor deoarece aceasta nu a fost demonstrată.”

Reducând sfera de analiză a efectelor principiului ocrotirii bunei-credințe, în convenții este impusă de imperativul asigurării circuitului civil, a credibilității acestuia și a actelor juridice întocmite cu respectarea tuturor prescripțiilor legale.

Sacrificarea intereselor juridice ale dobânditorilor de bună - credință pe temeiul principiului nulității actului subsecvent unui act nul și nu reziliat, ar paraliza circuitul civil.

Au solicitat apelanții ca instanța să ia act de prevederile art. 909 Cod civil potrivit căruia, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) și-a înscris dreptul real în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credință, acesta din urmă va putea fi acționat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 909 alin. 3 Cod civil, acela de 3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris. După expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent.

Instanța de fond a admis în mod greșit cererea de radiere din cartea funciară, cu încălcarea prevederilor art.31,32,33 din Legea nr. 7/1996, fără să țină seama că reclamantul nu a urmat procedura prealabilă expres prevăzută în lege, de a se adresa mai întâi Oficiului de Cadastru. Mai mult, așa cum prevede în mod imperativ art.33 din această lege, radierea unei înscrieri din cartea funciară nu se poate face decât pe baza hotărârii instanței judecătorești definitive și irevocabile sau pe cale amiabilă, în baza unei declarații date în formă autentică, de titularul tabular, respectiv de titular, în baza unei documentații cadastrale, condiții care nu erau îndeplinite în cauza de față și peste care instanța de fond a trecut în mod nelegal.

S-a mai susținut că în mod nelegal instanța de fond a dispus anularea titlului de proprietate nr._/1997, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.III din Legea nr.169/1997. În cauză, la data emiterii titlului de proprietate nu au fost încălcate prevederile Legii nr. 18/1991, întrucât în mod corect, la acea dată contractul de vânzare - cumpărare încheiat de B. M. și M. era în vigoare și își producea în mod legal efectele. Mai mult, nu s-a invocat niciuna din condițiile prevăzute de acest text legal în mod limitativ pentru anularea unui titlu de proprietate.

În mod netemeinic instanța nu a ținut cont de situația de fapt care reiese din speța de față pentru a face o judecare corectă a cauzei. Astfel, s-a solicitat ca instanța de control să constate că este vorba despre un contract de vânzare- cumpărare a unui imobil construcție, valid încheiat în 1989, cu privire la care deși s-a achitat un preț, cumpărătorii și-au luat și sarcina acordării unei întrețineri pe timpul vieții, pe care au acordat-o vânzătorilor până la momentul în care aceștia din urmă s-au certat cu cumpărătorii. În tot acest timp, contractul de vânzare-cumpărare și-a produs efectele în mod legal. Acesta a fost înregistrat în cartea funciară, în baza acestuia s-a obținut titlul de proprietate pe terenul aferent clădirii cumpărate conform Legii nr. 18/1991 și a fost vândut în mod legal, cu respectarea legii, în 2003, către apelanți. Așa cum reiese din actele dosarului, reclamantul a obținut rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu B. M. și M. la 07.12.2011, datorită faptului că pârâții nu și-au făcut o apărare bună în dosar, instanța trecând cu ușurință peste probele de la dosar.În această situație, apelanții au considerat că admiterea cererii reclamantului este nu numai nelegală, ci și netemeinică.

În ceea ce privește apelul declarat de B. M., prin încheierea din data de de 10.06.2013, tribunalul a admis excepția netimbrării apelului declarat de aceasta și a anulat apelul acestei pârâte ca netimbrat pe motiv că deși apelanta-pârâtă B. M. a fost citată cu mențiunea de a depune taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, aceasta nu s-a conformat.

Intimatul-pârât B. V. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr.277 din data de 18.11.2013, Tribunalul Dâmbovița a admis apelul declarat de apelanții-pârâți B. L. E. și B. L. și a schimbat în parte hotărârea atacată, iar pe fond a respins acțiunea, fiind păstrate

restul dispozițiilor sentinței.

Prin aceeași decizie, a fost obligat intimatul - reclamant B. V. la plata sumei de 4555,5 lei către apelantul B. L. E., reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că B. I. a solicitat a se constata nulitatea contractuluu de vânzare cumpărare nr. 2232/4.08.2003 invocând ca motiv de nulitate rezilierea contractului de vânzare- cumpărare nr. 8002/01.11.1989 dispusă prin decizia civilă nr. 381/7.12.2011 a Tribunalului Dâmbovița.

La data de 3.09.2012, reclamantul și-a precizat acțiunea invocând dispozițiile art. 948 și urm. Cod civil de la 1865, în sensul că actul este fondat pe o cauză ilicită, având ca numitor reaua- credință a părților contractante.

Totodată, s-a solicitat și radierea din C.F. nr. 804 a UAT oraș P., județul Dâmbovița, a mențiunilor privitoare la proprietate și sarcini efectuate în baza contractului nr. 2232/2003, iar ulterior, s-a solicitat și anularea titlului de proprietate nr._/23.12.1997 pentru suprafața de 366 m.p. în considerarea faptului că proprietar al terenului era B. I., ca urmare a rezilierii contractului nr. 8002/1.11.1989.

A mai arătat tribunalul că din decizia civilă nr. 381/7.12.2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr._, reiese că s-a dispus rezilierea contractului nr. 8002/01.11.1989, în temeiul art. 1020-1021 Cod civil de la 1865, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

Deoarece rezilierea intervine în cazul neexecutării unor contracte cu execuție succesivă, ea face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor.

S-a conchis astfel, că motivul de nulitate invocat de reclamant, și anume cauza ilicită, nu se regăsește în speță, deoarece la momentul încheierii contractului nr. 2232/2003, vânzătorii aveau calitatea de proprietari ai bunului vândut, titlul lor nefiind desființat retroactiv.

Pentru a putea întruni acest motiv de nulitate, era necesar ca vânzătorul să fi încheiat actul „în frauda dreptului proprietarului cu complicitatea și, în orice caz, pe riscul cumpărătorului” ( Contracte civile și comerciale - Ed. Lumina Lex, 1993, autori prof.dr. Fr.D. și prof. S. Cărpenaru ), aspecte care, a reținut instanța de control judiciar, nu se regăsesc în cauza de față.

În consecință, neexistând motivul de nulitate invocat, în temeiul art. 304 pct.9 rap. la art. 312 Cod procedură civilă de la 1865, tribunalul, conform celor reținute în considerentele deciziei, a admis recursul modificând în parte hotărârea atacată în sensul respingerii cererii de constatare a nulității contractului de vânzare- cumpărare nr. 2232/2003.

Urmare a respingerii cererii principale, a fost respinsă și cererea accesorie privind radierea din C.F. nr. 804 a orașului P. a mențiunilor privitoare la proprietatea efectuată în baza acestui contract.

Pentru aceleași considerente, a fost respins și capătul de cerere privind constatarea nulității titlului de proprietate nr._/23.12.1997 pentru suprafața de 366 m.p., reținându-se că dreptul autorilor B. M. și B. M. nu era desființat la momentul eliberării titlului de proprietate, așa cum a reținut instanța de fond.

În temeiul art. 274 Cod pr. civilă, tribunalul a obligat intimatul - reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanți, reprezentând taxă judiciară de timbru ( 2855,5 lei ) și onorariu avocat ( 1700 lei).

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul, invocând disp.art.304 pct.5 teza I, art.304 pct.7, art.304 pct.8 și art.304 pct.9 Cod pr.civilă.

S-a susținut, în esență, că hotărârea tribunalului nu cuprinde motivele de fapt și de drept ce au stat la baza soluției pronunțate, încălcându-se astfel prevederile art. 261 pct.5 Cod pr.civilă, precum și ale art.6 alin.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

A precizat recurentul că din scurtele considerente expuse de tribunal, rezultă fără echivoc aprecieri contradictorii în legătură cu circumstanțele cauzei, în final, neînțelegându-se exact ce a creat convingerea instanței pentru a pronunța această soluție și pe ce texte de lege se bazează.

Ampla problemă de drept cu a cărei soluționare a fost învestită, a fost expediată de către instanța de control judiciar în două fraze, cu caracter de simple afirmații, lipsite de logică, respectiv alineatul 5, fila 6: „Deoarece rezilierea intervine în cazul neexecutării unor contracte cu executare succesivă, ea face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor” și alineatul 7, fila 6: „Pentru a putea întruni acest motiv de nulitate, era necesar ca vânzătorul să fi încheiat actul - în frauda dreptului proprietarului cu complicitatea și, în orice caz, pe riscul cumpărătorului”.

În fapt, aceste două fraze reprezintă singura creație/motivare în cuprinsul deciziei pronunțată de instanța de apel (în condițiile în care toate celelelalte pagini ale hotărârii conțin texte copiate din sentința de fond și motivele de apel) fiind, în mod evident, nu numai insuficiente, dar și improprii pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând în realitate cu lipsa oricăror considerente de natură să explice în fapt și în drept soluția pronunțată.

Mai mult decât atât, instanța de control judiciar, făcând numai un studiu sumar al speței deduse judecății, nu a înțeles exact nici care este calea de atac pe care o judecă, nici măcar asupra acestui lucru nu are o opinie clară și fermă. Astfel, încercând să formuleze o frază de final, în mod greșit, concluzionează: „În consecință, neexistând motivul de nulitate invocat, în temeiul art. 304 pct.9 rap.la art. 312 Cod procedură civilă de la 1865, tribunalul va admite recursul modifcând în parte hotărârea atacată în sensul respingerii cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.2232/2003”.

A apreciat recurentul că folosind în conținutul hotărârii atât temeiul legal și termenii specifici pentru calea de atac a recursului, cât și termenii specifici pentru calea de atac a apelului „Schimbă în parte”, fără însă a indica un temei legal pentru aceasta, instanța de control judiciar a fost într-o totală eroare la pronunțarea hotărârii atacate, context în care nu se poate înțelege dacă soluția pronunțată de Tribunalul Dâmbovița reprezintă sau nu rezultatul cercetării fondului, fiind astfel incidente dispozițiile reglementate de alin.5 teza I al art. 312 Cod pr.civilă.

Pe fondul cauzei, recurentul a precizat că în cazul în care contractul de întreținere este desființat, bunul ce formează obiectul convenției va fi redobândit de înstrăinător, beneficiar al întreținerii, astfel cum a statuat doctrina și practica judiciară, aspect ignorat de instanța de control judiciar.

De asemenea, s-a învederat că în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, transferul dreptului de la creditor la debitor se produce uno ictu și nu succesiv, iar în cazul neexecutării, contractul se desființează cu efecte retroactive, instanța de apel trecând și peste faptul că prin acțiunea principală reclamantul a solicitat, ca efect al rezilierii contractului de vânzare-cumpărare nr.8002/01.11.1989, ca drepturile dobândite de terți în virtutea contractului desființat rămân fără suport juridic, desființându-se, și ele, cu efect retroactiv, conform principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

A mai arătat recurentul că tribunalul nu a ținut cont de faptul că subdobânditorul din contractul atacat, B. L. E., care avea calitatea de fiu al vânzătoarei B. M. (debitor al obligației de întreținere) și de nepot al creditorului obligației de întreținere - numitul B. I., avea cunoștință de situația conflictuală dintre părți, știa că există riscul iminent ca respectivul contract să fie reziliat pentru neexecutarea obligației de întreținere, cu toate consecințele care derivă din această sancțiune.

În acest context, este cert că instanța de apel a interpretat greșit actele deduse judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, nu a întemeiat în drept hotărârea pronunțată și a făcut o aplicare greșită a legii.

Intimații-pârâți B. L. E. și B. L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, întrucât nu vizează aspecte de nelegalitate.

Pe fondul cauzei, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat susținând că sentința fondului, schimbată prin decizia recurată, conține în argumentarea sa motivări total împotriva instituțiilor deja cunoscute ale dreptului, pe lângă marea greșeală de a confunda efectele rezoluțiunii cu efectele nulității, este de remarcat că și la nulități există excepții, iar buna-credință, în contractele cu titlu oneros, este una dintre excepții. Trecând peste aceste aproximări în drept făcute de instanța fondului, intimații au arătat că nu se poate desființa un contract încheiat în 2003 în ideea că în anul 2011 o instanță constată că nu au fost respectate clauzele unui contract de întreținere. Nu puteau prevedea în 2003 ce se va întâmpla în 2011.

Au concluzionat intimații că nu s-a făcut dovada vreunui motiv de nulitate, cumpărătorul de bună-credință este apărat împotriva eventualei desființări a actului principal, cu atât mai mult cu cât nu mai este același imobil, nici valoric, nici din punctul de vedere al configurației, urmare a modificărilor de structură aduse acestuia.

Prin decizia civilă nr.760 din data de 01.04.2014, Curtea de Apel Ploiești a respins ca neîntemeiată excepția nulității recursului, excepție invocată de intimații-pârâți B. L. E. și B. L. și a admis recursul reclamantului B. V. - moștenitorul reclamantului decedat B. I., casând decizia civilă nr. 277/18.11.2013 a Tribunalului Dâmbovița și trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Tribunalul Dâmbovița.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea, pronunțându-se cu prioritate, conform art.137 alin.1 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acțiunii), asupra excepției nulității recursului, excepție invocată de intimații B. L. E. și B. L., a reținut că aceasta este neîntemeiată și a respins-o cu motivarea că deși conform art.306 Cod pr.civilă, recursul este nul dacă motivele sale nu se regăsesc în niciunul din cazurile prevăzure de art.304 Cod pr.civilă, în speța dedusă judecății, criticile formulate de recurent pot fi încadrate în dispozițiile art.304 Cod pr.civilă.

Referitor la criticile din recurs, Curtea, examindu-le în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, a reținut, sub un prim aspect, că prin art. 261 alin. 1 pct.5 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acțiunii) s-a consacrat principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea.

Pe de altă parte, s-a arătat că potrivit art.295 alin.1 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acțiunii) instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Or, a reținut instanța de recurs, în speța dedusă judecății, din lecturarea deciziei, s-a constatat că tribunalul nu s-a conformat dispozițiilor legale menționate în precedent, analizând sumar și generic soluția primei instanțe și numai sub aspectul legalității, nu și al temeiniciei acesteia, nefăcând nicio referire concretă la probatoriul administrat.

În acest context, Curtea a apreciat că indicarea, în considerentele deciziei, ca temei de drept al admiterii căii de atac a art.304 pct.9 raportat la art. 312 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acțiunii) nu reprezintă o simplă eroare materială. Fără arătarea motivelor și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Procedând astfel, s-a conchis că tribunalul a încălcat în mod flagrant dreptul părților la un proces echitabil, reglementat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, drept care impune în sarcina instanțelor obligația de a proceda la o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant, în jurisprudența sa, că întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile formulate de părți sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată (Hotărârea Artico împotriva Italiei, Hotărârea V. der Hurt împotriva Olandei).

S-a precizat, de asemenea, că necesitatea asigurării unei respectări efective a dreptului părților la un proces echitabil, implică și ca acestea să poată beneficia de accesul la dublul grad de jurisdicție, consacrat legislativ la data introducerii acțiunii.

În considerarea argumentelor expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1, 2 și 3 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acțiunii, aplicabilă în speță față de dispozițiile art.24 și art.25 alin.1 Cod pr.civilă, forma actuală) a admis recursul și a casat decizia trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Tribunalul Dâmbovița.

După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, fiind depuse la dosar o . înscrisuri.

Prin decizia civilă nr. 538/28.11.2014, Tribunalul Dâmbovița a respins apelul declarat de apelanții-pârâți B. L. E. și B. L. și a luat act act că intimații vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut, în esență, că la data de 01.11.1989 autorul apelanților, B. I. (în prezent decedat) a încheiat cu B. M. și B. M. contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.8002/01.11.1989 de Notariatul de Stat Dâmbovița (filele 73-74 dosar fond). Obiectul contractului a fost reprezentat de o casă din cărămidă compusă din 5 dormitoare, bucătărie, două wc-uri, trei cămări, sală închisă, antreu deschis și o anexă cu două camere situată în perimetrul construibil al orașului P., ., jud. Dâmbovița, pe un teren loc de casă în suprafață de 366 m.p., prețul vânzării fiind de 90.000 lei, din care s-a primit la autentificarea contractului suma de 40.000 lei, urmând ca restul de preț să fie plătit la domiciliul până la data de 01.11.1992. De asemenea, cumpărătorii aveau obligația de a întreține la nevoie pe vânzător și soția sa până la deces cu îmbrăcăminte, medicamente, etc.

Prin decizia irevocabilă nr. 381 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița la data de 07.12.2011 (fiele 1421 dosar fond) a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul B. I. la data de 01.02.2011 și s-a dispus „rezilierea contractului”.

Anterior dispunerii rezoluțiunii pe cale judiciară a contractului, debitorii obligației de întreținere (B. M. și B. M.) au înstrăinat fiului lor (B. E. E.) imobilul cumpărat prin contractul amintit mai sus, sens în care s-a încheiat contractul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003 încheiat la BNP I. E. din Târgoviște.Prin acest contract, a cărui nulitate s-a solicitat în prezenta cauză, s-a înstrăinat un imobil compus din casa în suprafață de 220 m.p. împreună cu terenul curțiconstrucții în suprafață de 366 m.p. față de 478 m.p. rezultat din măsurătorile cadastrale, făcându-se mențiunea că terenul a fost reconstituit vânzătorilor în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate nr._/ 23.12.1997.

A arătat tribunalul că reiese din extrasul de carte funciară pentru informare pentru poziția nr. 804 (filele 64 și urm. dosar fond) că apelanții B. L. și B. L. și-au înscris dreptul de proprietate prin încheierea nr.1686/21.11.2003, aceasta fiind singura înscriere privitoare la proprietate, în dreptul sarcinilor fiind menționat un drept de habitație pentru B. I. și E. și un drept de uzufruct viager în favoarea lui B. M. și B. M..

Totodată, s-a reținut că prin precizarea acțiunii de la filele 92 - 95 dosar fond, reclamantul - intimat B. V. și-a precizat acțiunea în sensul invocării nulității absolute a contractului pe temeiul fraudei la lege, invocând existența unei înțelegeri frauduloase între creditorii obligației de întreținere și subdobânditor - fiul acestora.

În continuare, a arătat instanța de apel, rezoluțiunea, potrivit art.1020 Cod civil, este acea sancțiune care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor de către una dintre părțile contractului, iar rezilierea reprezintă o sancțiune a neexecutarii culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, constând în încetarea efectelor contractului pentru viitor (art.1021 Cod ciivil).

Unul dintre efectele principale ale rezilierii contractului este repunerea părților în situația anterioară, restituindu-și uneia celeilalte tot ceea ce și-au prestat în temeiul contractului desființat.

Restituirea prestațiilor are în vedere înapoierea exactă a ceea ce s-a primit în temeiul contractului anulat/desființat, astfel încât în cazul în care obiectul uneia dintre contraprestații nu mai există în materialitatea sa, partea este îndreptățită la acordarea despăgubirilor corespunzătoare.

În litigiul de față, s-a solicitat constatarea nulității contractului ca urmare a rezoluțiunii actului juridic ce justifică dreptul de proprietate al înstrăinătorului imobilelor, invocându-se frauda la lege (precizare filele 92 și următoarele dosar fond).

Contractul este rezultatul unui acord de voință, acord în temeiul căruia iau naștere obligații contractuale reciproce între părți, de la care părțile nu pot abdica prin voința lor unilaterală.

Printre condițiile de perfectare a actelor juridice se numără și existența unei cauze (art.948 Cod civil) definită ca scopul sau obiectivul urmărit la încheierea actului și care trebuie să fie reală, licită și morală. Conform art.966 Cod civil, obligația nelicită nu poate avea niciun efect. Pentru ca o cauză să fie ilicită este necesar ca aceasta să fie interzisă de lege, adică scopul urmărit la perfectarea actului să fie nelegal.

Frauda la lege presupune folosirea dispozițiilor legale în alt scop decât cel voit de legiuitor, în așa fel încât scopul și rezultatul obținut eludează dispozițiile legale. Aceasta înseamnă că părțile s-au folosit de prevederile legale în așa fel încât să se ajungă la un rezultat ilegal.

Pentru a putea constata existența unei fraudări a legii, a arătat tribunalul, este necesar a se face dovada faptului că părțile au avut intenția de a se folosi de dispozițiile legale pentru a da o aparență de legalitate scopului ilegal urmărit. În cauză, instanța de apel a avut în vedere faptul că părțile contractante se află în raporturi de rudenie (părinții înstrăinând către fiu imobilul, ce anterior fusese dobândit de ei, de la bunici), precum și faptul că anterior înstrăinării imobilului între părți mai existase un litigiu având ca obiect rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr.8002/01.11.1989 (ce justifică dreptul de proprietate al vânzătorilor din contractul a cărui anulare se solicită), dovadă în acest sens fiind sentința civilă nr.1970/02.03.1995 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._/1993. Chiar dacă prin această hotărâre judecătorească acțiunea a fost respinsă, împrejurarea că între părți a mai existat un alt dosar prin care se solicita desființarea contractului de întreținere, face dovada relațiilor tensionate dintre debitorii și creditorii obligației de întreținere, relații de altfel cunoscute de întreaga familie (inclusiv de cumpărătorul imobilului), dată fiind rudenia dintre acestea.

În considerarea acestor relații, debitorii obligației de întreținere au înstrăinat către fiul lor bunul dobândit, înstrăinarea fiind realizată cu rezerva uzufructului pentru vânzători, aspect ce dovedește, conform celor reținute de tribunal, încă odată, înțelegerea frauduloasă dintre părți, în sensul ieșirii aparente a bunului imobil din patrimoniul vânzătorilor, astfel încât creditorii obligației de întreținere să nu mai poată invoca pretenții asupra acestuia.

În aceste condiții, a conchis instanța de control judiciar, nu se poate reține că părțile nu au urmărit prin folosirea unei dispoziții legale (încheierea unui contract de vânzare - cumpărare cu rezerva uzufructului) un alt scop decât cel urmărit de lege, respectiv evitarea unor eventuale pretenții ale autorului inițial al imobilului, ca urmare a desființării contractului de întreținere autentificat sub nr.8002/01.11.1989.

Referitor la radierea dreptului de proprietate al cumpărătorului B. L. E., tribunalul a constatat că într-adevăr, conform extrasului de carte funciară nr._/27.04.2012 (fila 65 dosar fond) și încheierii de carte funciară nr._/27.04.2012 (fila 64 dosar fond) B. L. E., căsătorit cu B. L., au înscris în cartea funciară, dreptul de proprietate asupra imobilului teren curți - construcții împreună cu o casă cu 10 încăperi, situate în localitatea P., dobândite prin contractul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003.

Având în vedere aceste considerente, s-a apreciat că în mod corect s-a dispus radierea dreptului de proprietate.

Pentru toate aceste considerente, potrivit art.296 Cod pr. civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții B. L. E. și B. L., criticând decizia ca nelegală, invocând disp.art.304 pct.7 și 9 Cod pr.civilă.

În legătură cu nulitatea prevăzută de art.304 pct.7 Cod pr.civilă, cu referire la teza motivării străine de natura pricinii, se susține că în mai multe propoziții, începând cu pagina a treia, tribunalul confundă, în mod nepermis, două instituții cu efecte relativ diferite, respectiv rezilierea și rezoluțiunea, atunci când se referă la aceeași decizie a Tribunalului Dâmbovița, din data de 07.12.2011, cu numărul 381, decizie care are același număr cu sentința fondului.

Se învederează că instanța afirmă, fără să nuanțeze, că „unul dintre efectele principale ale rezilierii contractului este repunerea părților în situația anterioară, restituindu-și uneia celeilalte tot ceea ce și-au prestat în temeiul contractului desființat”.

Se susține că lucrurile nu stau așa, întrucât rezilierea se deosebește radical, din punct de vedere al efectelor sale, de rezoluțiune, pentru că cele două instituții se aplică unor genuri de contracte diferite. Rezilierea privește un contract cu executare succesivă și efectele contractului, ce s-au produs până în momentul pronunțării hotărârii definitive, rămân neatinse, desființându-se numai efectele viitoare, care nu se mai produc, pe când rezoluțiunea, ce se aplică unui contract cu executare imediată, în care fiecare parte și-a executat obligația corelativă în momentul încheierii contractului, vizează desființarea pentru trecut a efectelor și repunerea părților în situația anterioară, exact ca la nulitate deși între cele două instituții există deosebiri radicale în ceea ce privește momentul la care intervine cauza de nulitate, respectiv de rezoluțiune.

Astfel, la o vânzare, contractul este desființat pentru nulitate pentru că în momentul încheierii contractului, o dispoziție imperativă este încălcată. Rezoluțiunea presupune un contract perfect încheiat. De exemplu, la vânzare, un contract în care bunul s-a remis și prețul s-a stabilit, chiar dacă el urmează să se plătească ulterior, contractul fiind tot cu executare imediată. În acest din urmă caz intervine rezoluțiunea și nu nulitatea, în situația în care cumpărătorul, în timp, nu-și execută obligația de plată a prețului stabilită în contract.

Mai arată recurenții că nu poți să tratezi instituții diferite, aplicabile unor tipuri de contracte diferite, printr-o teorie sui-generis creată de instanță.

În legătură cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă, se învederează că instanța, în argumentarea soluției de respingere a apelului, înfrânge câteva texte de lege - și anume, art. 948 pct. 4 VCC, art. 966, dar mai ales art. 968 VCC (Cod aplicabil speței, conform art. 6 NCC).

După ce, în finalul paginii a șaptea și în pagina a opta, instanța definește cauza, probabil dintr-un tratat sau reluând sentința fondului, ajunge să aplice prezumții simple judecătorești, atunci când afirmă că întrucât aceștia sunt fiii cumpărătorului, în mod obligatoriu, după părerea instanței, dată fiind rudenia între ei, a existat o înțelegere frauduloasă: „În considerarea acestor relații, debitorii obligației de întreținere au înstrăinat către fiul lor bunul dobândit, înstrăinarea fiind realizată cu rezerva uzufructului pentru vânzători, aspect ce dovedește încă o dată înțelegerea frauduloasă dintre părți”. Se arată că instanța concluzionează:„În aceste condiții, nu se poale reține că părțile nu au urmărit, prin folosirea unei dispoziții legale, un alt scop decât cel urmărit de lege”.

Cu alte cuvinte, arată recurenții, instanța constată că în anul 1993, printr-o hotărâre irevocabilă, se respingea acțiunea în rezoluțiunea convenției, iar zece ani mai târziu, cumpărătorii trebuiau să se gândească că este posibil să se intenteze o nouă acțiune.Se susține că este total greșit raționamentul instanței, făcându-se trimitere la cele statuate în literatura juridică, de profesorul B., în cursul său de D. civil roman, editura Șansa, București, (1995, la pagina 149, începând cu paragraful 1 de sus în jos, atunci când analizează cauza actului juridic civil, acesta spune, referindu-se la art. 967 VCC, că acest text de lege - de asemenea, încălcat de instanță - creează două prezumții, dar nu judecătorești, ci prezumții juris tantum. Acestea sunt: prezumția de valabilitate a cauzei, indiferent că se intenționează sau nu acest element în instrumentum probationis și prezumția de existență a cauzei. În consecință, cauza nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată.

Se citează în continuare cele reținute de același profesor:„Ambele prezumții sunt prezumții juris tantum, prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic, acela trebuie să dovedească aceasta și, în consecință, să răstoarne prezumția”. Or, reclamantul din cauză nu a dovedit cu nimic nevalabilitatea cauzei și deci, nu a răsturnat prezumția.

Un alt motiv de nelegalitate vizează modul în care instanța înțelege acest principiu, restitutio in integrum. Este drept că în materie de rezoluțiune, aplicându-se prin asemănare regulile de la nulitate, părțile trebuie să își restituie ceea ce s-a prestat reciproc, dar această acțiune, care este motivată pe cauză ilicită, este argumentată pe efectele primei decizii, nr. 381/2011. Recurenții arată că nu înțeleg de ce se invocă o cauză ilicită când ar fi putut să se invoce efectele primei decizii, spre a se obține același rezultat. Dar problema nu este că nu înțeleg recurenții, ci că nu a înțeles instanța și nu a înțeles că în această materie, regula are și excepții. Toți cei care au scris despre acest efect fac vorbire despre o excepție de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (încă o dată se învederează că deși este vorba de rezoluțiune, prin asemănare se aplică principiile efectelor nulității), anume situația subdobânditorului cu titlu oneros și de bună - credință al unui bun imobil.

Deși încă din anul 2003, când recurenții au cumpărat, imobilul era înscris în cartea funciară, în anul 2011, când s-a solicitat rezilierea convenției din 1989, nu s-a solicitat concomitent, cum ar fi fost normal ca efect al admiterii acestui capăt de cerere, și nulitatea sau rezoluțiunea actului subsecvent, ci, in mod josnic, neloial, s-a așteptat rezultatul primei acțiuni spre a se introduce o a doua, pentru că, dacă cele două acțiuni se introduceau concomitent, s-ar fi făcut dovada, pe care de altfel, susțin recurenții, au făcut-o în acest dosar în apel, că din 1989, când s-au cumpărat niște construcții în suprafață de 112 m.p., în 2003, recurenții au cumpărat o suprafață construită de 220 m.p., iar aceste noi construcții, care au schimbat fundamental configurația primelor, sunt edificate cu proiect, cu autorizație, deci, cu alte cuvinte, în loc să se repună în situația anterioară pentru cei 112 m.p. de spațiu construit, reclamanții primesc „cadou” de la instanță încă 100 m.p. de suprafață construită legal și ai căror proprietari inițiali nu au fost, deci instanța îi îmbogățește fără justă cauză.Ca atare, nu rezistă argumentația instanței privitoare la reaua-credință a recurenților, câtă vreme nu sunt chemați în proces în anul 2011, sunt obligați să restituie ceea ce vânzătorul nu a avut în anul 1989, când a vândut intimatei B. M., fiind vorba de o îmbogățire fără justă cauză.

S-a solicitat, pentru aceste motive, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței civile nr.381/25.03.2013 a Judecătoriei P. și pe fond, respingerea acțiunii.

Intimatul-reclamant B. V. a depus la dosar întâmpinare, calificată de instanță drept concluzii scrise, întrucât nu a fost depusă în termenul legal procedural prev.de art.308 alin.2 Cod pr.civilă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate.

Intimata-pârâtă C. Locală P. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând că numiții B. M. și B. M. au devenit, în baza contractului de vânzare-cumpărare, proprietarii construcției, iar potrivit art.36 alin.3 din Legea nr.18/1991, aceștia erau și persoane îndreptățite să primească titlul de proprietate pentru terenul atribuit în folosință pe durata existenței construcției.

Intimata-pârâtă B. M. a depus, la rândul său, întâmpinare, prin care a arătat că este de acord cu admiterea recursului, susținând, în esență, că cei doi recurenți sunt dobânditori de bună-credință și că din anul 1989 când intimata-pârâtă a cumpărat și până în anul 2003, când a vândut, intimata, împreună cu defunctul său soț, au transformat radical gospodăria.

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Decizia instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, iar acestea nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, astfel cum pretind recurenții, motivarea răspunzând exigențelor cerute de art.261 alin.1 pct.5 Cod pr.civilă, fiind arătate de către instanța de apel care sunt argumentele de fapt și de drept în raport de care s-a concluzionat că se impune respingerea apelului pârâților B. L. E. și B. L. ca nefondat.

Faptul că recurenții-pârâți nu sunt de acord cu argumentele instanței de apel nu poate conduce la concluzia incidenței în cauză a motivului de modificare prev.de art.304 pct.7 Cod pr.civilă.

Nu se poate reține că soluția pronunțată se bazează pe o confuzie între rezoluțiune și reziliere.Legat de distincția dintre rezoluțiune și reziliere, este adevărat că în cazul rezoluțiunii, efectul esențial este desființarea retroactivă a contractului, pe când în cazul rezilierii, aceasta din urmă face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor, însă trebuie precizat că distincția provine din faptul că rezoluțiunea se aplică în caz de neexecutare a unor contracte cu executare instantanee, iar rezilierea se aplică în cazul unor contracte cu execuție succesivă, cum este, spre exemplu, un contract de închiriere.

În cazul unui contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, pentru desființarea contractului datorită neexecutării culpabile a obligației de întreținere, practica judiciară folosește atât termenul de rezoluțiune, cât și de reziliere, cu aceeași semnificație juridică, același fapt juridic, respectiv neexecutarea obligației contractuale de întreținere față de reclamant neputând fi considerat purtător de două regimuri juridice diferite numai ca urmare a terminologiei folosite de parte sau de instanță.

Pentru acest motiv, în literatura juridică s-a subliniat că terminologia corectă ce se impune a fi folosită este cea de rezoluțiune și nu de reziliere întrucât rezilierea este specifică contractelor cu executare succesivă, în condițiile în care succesivitatea în executare caracterizează prestațiile ambelor părți și nu doar a uneia dintre ele.

Pe de altă parte, efectele juridice ale rezilierii se produc doar pentru viitor, pe când desființarea unei contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere sau a unui contract de întreținere pentru neexecutarea obligației de întreținere de către întreținător are, însă, caracter retroactiv, iar împrejurarea că persoana întreținută nu restituie prestația de întreținere, ci doar întreținătorul restituie bunul sau dreptul real primit cu acest titlu, nu este un efect al rezilierii, ci doar o excepție de la efectele rezoluțiunii, având în vedere caracterul aleatoriu al obligației de întreținere asumate.

Așadar, împrejurarea că în dispozitivul deciziei civile nr.381 din data de 07.12.2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, prin care, admițându-se apelul declarat de B. I. împotriva sentinței civile nr.965/04.07.2011 pronunțată de Judecătoria P., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. M. - B. M. fiind decedat la momentul promovării acelei acțiuni - a fost schimbată în tot sentința atacată în sensul admiterii cererii și rezilierii contractului autentificat sub nr.8002/01.11.1989, soluție rămasă irevocabilă conform deciziei civile nr.1521 din data de 11.04.2012 a Curții de Apel Ploiești, folosindu-se în cuprinsul deciziei civile nr.381 din data de 07.12.2011 a Tribunalului Dâmbovița termenul de reziliere și nu de rezoluțiune, nu schimbă datele problemei în cauza de față, fiind vorba doar de folosirea celei mai potrivite terminologii juridice, aptă să caracterizeze precis operațiunea juridică supusă desființării, desființarea contractului prin hotărâre irevocabilă pentru neexecutarea prestației asumate de către întreținător având caracter retroactiv.

Contractul autentificat sub nr.8002/01.11.1989, încheiat între B. I., în calitate de vânzător și B. M. și B. M., în calitate de cumpărători, a presupus, pe lângă plata unui preț, conform clauzelor contractuale, și asigurarea, în caz de nevoie, a întreținerii vânzătorului și a soției acestuia, B. E., cu îmbrăcăminte, medicamente, etc., până la deces, conchizându-se în finalul considerentelor deciziei civile nr.381/07.12.2011 a Tribunalului Dâmbovița, față de complexul împrejurărilor rezultate din probatoriul administrat, că din anul 2010, intimata-pârâtă B. M. nu și-a dovedit disponibilitatea privitoare la suportarea obligației de întreținere nici sub forma modificată (pecuniar) datorită propriilor dificultăți, dar nici sub forma acordării îngrijirii personale impuse de vârstă și starea sănătății soților B., ca urmare a culpei pe care a dovedit-o în raport cu contractul pe care l-a încheiat, considerent pentru care cererea reclamantului B. I. a fost privită ca fondată, potrivit art.1020-1021 Cod civil.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici confuzia instanței de apel între nulitate și rezoluțiune, cauzele nulității fiind contemporane încheierii contractului, pe când cele ale rezoluțiunii sunt posterioare încheierii acestuia, constând în refuzul nejustificat de executare a unui contract, rezoluțiunea având ca premisă un contract valabil încheiat, soluția pronunțată prin decizia recurată nefiind bazată pe o confuzie între nulitate și rezoluțiune.

În consecință, nu poate fi reținută incidența în cauză a motivului de modificare prev.de art.304 pct.7 Cod pr.civilă.

Recurenții au mai invocat drept motiv de modificare dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, ce privesc situațiile în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată.Altfel spus, instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea nu este motivată în drept ori că în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate nu există un text care să justifice soluția în speță, împrejurare care nu poate fi reținută în cauză.

În ceea ce privește încălcarea sau aplicarea greșită a legii, aceasta presupune că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, în litera și spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.Spre exemplu, instanța încalcă sau aplică greșit legea atunci când:aplică o normă generală nesocotind existența uneia speciale sau aplică o normă care nu este incidentă în speță, ori interpretează greșit textul de lege corespunzător situației de fapt, niciuna din împrejurările respective neputând fi reținute în speță.

Astfel, la prima instanță, la data de 29.08.2012, reclamantul B. V. a depus la dosar o cerere completatoare, prin care a arătat că înțelege să completeze temeiul juridic ca fiind art.948 și următoarele Cod civil și de asemenea, solicită și radierea din Cartea funciară nr.804 a Orașului P. a dreptului de proprietate și a tuturor mențiunilor privitoare la proprietate și sarcini făcute în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003, a cărui nulitate absolută a cerut a fi constatată.

S-a învederat că ei au ascuns încheierea actului în toată perioada, la momentul introducerii acțiunii ce a format obiectul dosarului nr._, B. I., în vârstă de 97 de ani, nu cunoștea că proprietatea fusese vândută, iar după ce au aflat, ulterior soluționării dosarului respectiv, de înstrăinare, atât el, cât și soția acestuia, nu au înțeles cum s-a putut perfecta această vânzare fără ca ei să fie întrebați, având în vedere faptul că acel contract avea clauze de care depindea existența în viitor, proprietatea neputând fi transmisă din punctul lor de vedere fără transmiterea clauzei de întreținere.

Creditorii obligației de întreținere, a arătat reclamantul, doreau rezilierea actului încheiat pentru neexecutarea obligației de întreținere și această situație era iminentă și de notorietate, iar prin actele încheiate, debitorii obligației de întreținere au dorit un singur lucru, respectiv să nu piardă acest imobil, fiind clar și fără putință de tăgadă faptul că părțile ce au încheiat aceste acte au dorit ca nimeni să nu afle și să nu intervină în încheierea lor.

S-a conchis că este evident că în speță nu poate fi vorba despre buna-credință, din moment ce există culpă comună a părților contractante.

Frauda la lege, a învederat reclamantul, este acea operațiune care constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic în scopul de a încălca alte dispoziții legale imperative, scopul imediat al convenției fiind în contradicție cu scopul mediat, cauza nu există datorită lipsei scopului imediat, iar cauza nu este reală, ci este imorală și ilicită.În speță, a arătat reclamantul, voința reală a părților, motivul pentru care aceștia au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, a fost de a păstra imobilul cu orice preț, fără să se achite de obligația de întreținere, încheind un contract de vânzare-cumpărare care să creeeze o stare de aparență favorabilă lor, respectiv proprietatea pe numele fiului și folosința pe numele lor.

S-a mai susținut că pârâtul cumpărător a cunoscut situația juridică a imobilului pe care urma să-l cumpere, cunoștea faptul că actul care urma să stea la baza tranzacției putea să fie desființat de către vânzătorul cu clauză de întreținere, cunoștea dorința acestuia de a rezilia contractul încheiat din cauza neexecutării obligației de întreținere, cu toate acestea a consimțit să fie parte în toate aceste mașinațiuni sperând ca astfel își va ajuta părintele să păstreze pentru el posesia imobilului.

Prin urmare, prin completarea la acțiune formulată la prima instanță, a fost invocată o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003 de BNP I. E., cauza nulității absolute invocate fiind contemporană încheierii actului și nu ulterioară acestuia.

Aceasta, independent și diferit de motivul de desființare a contractului invocat prin acțiunea introductivă de către reclamant și reiterat și în finalul cererii completatoare depusă la dosar la data de 29.08.2012, generat de aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis și ținând cont de soluția de admitere a acțiunii sale anterioare, conform deciziei civile nr.381/07.12.2011 a Tribunalului Dâmbovița, mai sus menționată, decizie rămasă irevocabilă potrivit deciziei civile nr.1521/11.04.2012 a Curții de Apel Ploiești.De menționat, că potrivit acestui principiu, în cazul unor contracte subsecvente încheiate între părți și terți, de regulă, actele juridice subsecvente se desființează ca efect al desființării actelor translative de drepturi, nu numai în cazul nulității, ci și în ipoteza rezoluțiunii, regulă ce cunoaște și excepții, indiferent de cauza de ineficacitate care determină desființarea, cu efect retroactiv, a actului translativ de proprietate, cum este cazul subdobânditorului cu titlu oneros și de bună-credință, care este, în general, la adăpost de acest efect retroactiv, excepție ce nu poate fi reținută, însă, în prezenta cauză, după cum se va arăta în continuare.

Legat de motivul de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003, a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, se reține că potrivit art.948 pct.4 din vechiul Cod civil, ale cărui prevederi sunt aplicabile în cauză, una din condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții este aceea de a avea o cauză licită, iar conform art.966 din același Cod, obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect.

Este adevărat, după cum susțin și recurenții, că în ceea ce privește cauza actului juridic, art. 967 din vechiul Cod civil instituie două prezumții juris tantum, și-anume: prezumția de valabilitate a cauzei și prezumția de existență a cauzei.

Acestea pot fi însă răsturnate de cel ce invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei, iar în pricina de față, s-a conchis în mod corect de către tribunal cu privire la existența unei cauze ilicite la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003, contract încheiat între B. M. și B. M., în calitate de vânzători și fiul lor, B. L. E., în calitate de cumpărător, căsătorit cu B. L., concluzia instanței de apel nebazându-se pe simple prezumții.

Titlul de proprietate al vânzătorilor B. M. și B. M. asupra construcției, astfel cum este în mod clar menționat și în contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat, era contractul autentificat sub nr.8002/01.11.1989 de fostul Notariat de Stat Județean Dâmbovița.Or, acest din urmă contract este un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, ce a fost perfectat între B. I., în calitate de vânzător și proprietar al imobilului înstrăinat și B. M. și B. M., în calitate de cumpărători, iar pe lângă plata unui preț, potrivit clauzelor contractuale, cumpărătorii s-au obligat prin respectivul contract și să asigure, în caz de nevoie, întreținerea vânzătorului și a soției acestuia, B. E., cu îmbrăcăminte, medicamente, etc., până la deces, contractul respectiv - încheiat în mod evident de către vânzătorul B. I. în considerarea persoanei cumpărătorilor B. M. și B. M. - fiind supus unei condiții rezolutorii în cazul neîndeplinirii obligației asumate de către debitorii obligației de întreținere.Trebuie menționat și faptul că potrivit art.969 alin.1 din vechiul Cod civil, convențiile legal făcute - cum este contractul autentificat sub nr.8002/01.11.1989 de fostul Notariat de Stat Județean Dâmbovița - au putere de lege între părțile contractante, iar conform art.970 alin.1 din același Cod, convențiile trebuie executate cu bună-credință.

În această situație, de vreme ce vânzătorul B. I. a încheiat cu cumpărătorii B. M. și B. M. un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, prin care cumpărătorii și-au asumat și obligația asigurării întreținerii vânzătorului și a soției acestuia, B. E., cel de-al doilea contract, prin care B. M. și B. M. au înstrăinat fiului lor imobilul din P., . - devenit nr.39 în urma renumerotării, nu putea fi încheiat fără înștiințarea și acordul primului vânzător B. I., care era beneficiarul clauzei de întreținere stabilită în sarcina cumpărătorilor inițiali B. M. și B. M., întreținere asumată de aceștia și față de soția vânzătorului B. I., clauza de întreținere neîncetând în vreo formă până la perfectarea celui de-al doilea contract.

În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003 se impuneau a fi reglementate și aspectele legate de modalitatea de asigurare, în continuare, a întreținerii asumate inițial de către cumpărătorii B. M. și B. M., prin contractul autentificat sub nr.8002/01.11.1989, iar acest lucru trebuia realizat, după cum s-a arătat mai sus, cu înștiințarea și acordul vânzătorului inițial B. I., care, în mod evident, și-a înstrăinat proprietatea cu luarea în considerare a persoanei cumpărătorilor, aceștia fiind obligați personal să execute obligația asumată, de întreținere, neputând presta întreținerea nicio altă persoană în contra voinței creditorului.

Or, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003 nu cuprinde vreo clauză privitoare la întreținere, deși în conținutul său se face referire la titlul vânzătorilor B. M. și B. M. asupra construcției înstrăinate, ca fiind contractul autentificat sub nr.8002/01.11.1989, contract prin care aceștia își asumaseră și obligația de întreținere a vânzătorului B. I. și a soției acestuia, în condițiile stipulate în contract, obligație ce nu încetase sub nicio formă, contractul respectiv fiind supus, după cum s-a arătat mai sus, unei condiții rezolutorii în cazul neîndeplinirii obligației asumate de către debitorii obligației de întreținere.

Clauzele contractului autentificat sub nr.8002/01.11.1989 erau cunoscute, în mod evident, cumpărătorului B. L. E., nu numai pentru că, de principiu, la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare se prezintă cumpărătorului și titlul vânzătorilor, ci și pentru că acesta este fiul lui B. M. și al lui B. M., având, fără îndoială, cunoștință de procesul anterior de rezoluțiune a contractului autentificat sub nr.8002/01.11.1989, purtat între B. I. și B. E., pe de o parte, și părinții săi, pe de altă parte.Astfel cum corect a reținut și instanța de apel, chiar dacă acțiunea respectivă a fost respinsă prin sentința civilă nr.1970/02.03.1995 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._/1993, împrejurarea că între părți a mai existat un alt dosar prin care se solicita desființarea contractului face dovada relațiilor tensionate dintre debitorii și creditorii obligației de întreținere, relații de altfel cunoscute de întreaga familie (inclusiv de cumpărătorul imobilului), dată fiind rudenia dintre acestea.

În plus, respingerea acțiunii respective nu însemna, sub nicio formă, că o nouă acțiune în rezoluțiune nu ar fi putut fi, de principiu, introdusă, pentru nerespectarea, în continuare, de către cumpărători, a obligației de întreținere, astfel cum a fost asumată prin contract, ceea ce s-a și întâmplat, de altfel, în anul 2011, prin promovarea unei noi acțiuni de către B. I., în vârstă de 96 de ani la acea dată, pentru nerespectarea obligației de întreținere asumată față de el și soția acestuia, acțiune care a fost admisă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv decizia civilă nr.381/07.12.2011 a Tribunalului Dâmbovița, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1521/11.04.2012 a Curții de Apel Ploiești.

Raportat la cele mai sus reținute, este evident că nu poate fi reținută buna-credință a cumpărătorului B. L. E., căsătorit cu B. L., iar modul în care s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003 conduce la concluzia, corect reținută și de instanța de apel, a unei cauze ilicite la încheierea acestuia, prin fraudarea legii de către părțile contractante la încheierea contractului respectiv folosindu-se anumite dispoziții legale dar nu în scopul pentru care au fost edictate, ci în scopul de a încălca alte dispoziții legale imperative.

Cel de-al doilea motiv invocat prin acțiunea adresată primei instanțe, de desființare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003, susținut prin cererea introductivă și reiterat și în finalul cererii completatoare depusă la dosar la data de 29.08.2012, a fost, după cum s-a arătat mai sus, cel legat de aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, având în vedere soluția de admitere a acțiunii anterioare a reclamantului, ce a format obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei P., promovată împotriva pârâtei B. M., conform deciziei civile nr.381/07.12.2011 a Tribunalului Dâmbovița, rămasă irevocabilă potrivit deciziei civile nr.1521/11.04.2012 a Curții de Apel Ploiești.

S-a susținut în prezentul recurs că regula respectivă cunoaște și excepții, cum este cazul subdobânditorului cu titlu oneros și de bună-credință al unui bun imobil, ceea ce este adevărat, însă în cazul de față nu poate fi aplicabilă această excepție, de vreme ce, pentru argumentele pe larg expuse mai sus, nu poate fi reținută buna-credință a cumpărătorului B. L. E., contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003 fiind încheiat cu părinții acestuia, B. M. și B. M., fără înștiințarea și acordul vânzătorului inițial, B. I. deși cumpărătorii inițiali, B. M. și B. M. își asumaseră obligația de a-i asigura vânzătorului B. I. și soției acestuia, B. E., și întreținerea conform clauzelor din contractul încheiat cu acesta, autentificat sub nr.8002/01.11.1989, contract supus, astfel cum s-a arătat mai sus, unei condiții rezolutorii, iar cumpărătorul cunoștea, în mod evident, atât clauzele contractului anterior încheiat de părinții săi cu B. I., precum și relațiile tensionate existente între aceștia și faptul că fusese deja promovată a acțiune de rezoluțiune a contractului autentificat sub nr.8002/01.11.1989, neavând relevanță că aceasta a fost respinsă.

Acceptând să încheie contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003 în asemenea condiții, cumpărătorul și-a asumat, în mod evident, și riscul desființării contractului său ca efect al desființării contractului inițial, de care s-au prevalat vânzătorii, părinții săi, respectiv contractul autentificat sub nr.8002/01.11.1989, contract supus unei condiții rezolutorii, existând, fără îndoială, posibilitatea promovării unei noi acțiuni, pentru nerespectarea, în continuare, de către cumpărători, a obligației de întreținere asumate prin contractul respectiv, chiar dacă prima a fost respinsă.

Legat de distincția dintre rezoluțiune și reziliere, în privința efectelor acestora, care este reală, după cum s-a arătat pe larg mai sus, cu prilejul analizării primului motiv de recurs, întemeiat pe art.304 pct.7 Cod pr.civilă, deși în practica judiciară s-a folosit atât termenul de rezoluțiune a unui contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, cât și cel de reziliere, în literatura juridică s-a subliniat că termenul corect este cel de rezoluțiune, pentru considerentele expuse mai sus, ce nu se impun a fi reluate.Faptul că în cuprinsul deciziei civile nr.381 din data de 07.12.2011 a Tribunalului Dâmbovița a fost folosit termenul de reziliere și nu de rezoluțiune, nu schimbă în vreun fel datele problemei în prezenta cauză, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.8002/01.11.1989 a fost desființat pentru nerespectarea culpabilă a obligației de întreținere asumate, desființarea contractului prin hotărâre irevocabilă pentru neexecutarea prestației asumate de către întreținător având caracter retroactiv, astfel cum s-a reținut anterior, tot cu prilejul analizării primului motiv de recurs.

Se reproșează vânzătorului inițial B. I., în vârstă de 96 de ani la momentul promovării celui de-al doilea proces împotriva pârâtei B. M., în anul 2011 - la acel moment soțul pârâtei, B. M., fiind decedat - că nu a chemat în judecată în cauza respectivă și pe pârâții B. L. E. și B. L., însă B. I. a arătat că nu a avut cunoștință de înstrăinarea realizată în anul 2003 de soții B. M. și B. M., către fiul lor, iar acesta a chemat în judecată, în mod evident, pe cea care-i datora întreținere atât lui, cât și soției sale, B. E., conform contractului pe care-l încheiase în anul 1989, respectiv pe pârâta B. M., invocând în acea pricină nerespectarea de către cumpărătoare, a obligației asumate, de întreținere, acțiunea fiind întemeiată în drept pe disp.art.1020-1021 Cod civil.

În cauza sus-menționată, soluționată irevocabil în favoarea vânzătorului B. I., pârâta B. M. nu a formulat vreo cerere reconvențională, prin care să solicite, în caz de admitere a acțiunii reclamantului, obligarea acestuia la plata vreunei sume de bani, indicând ce reprezintă aceasta, nu a adus la cunoștința instanței, astfel cum era firesc, despre înstrăinarea imobilului, realizată în anul 2003, către fiul său, B. L. E., căsătorit cu B. L., iar nici B. L. E. nu a formulat vreo cerere de intervenție în cauza respectivă, cu toate că avea, cu siguranță, cunoștință, de cel de-al doilea proces pornit împotriva mamei sale.

În mod normal, toate aceste aspecte și cereri, în măsura în care ar fi fost formulate, trebuiau discutate într-un singur proces, respectiv în cauza ce a format obiectul dosarului nr._, ceea ce nu s-a întâmplat însă, având în vedere cele mai sus arătate, iar prin acțiunea de față, astfel cum a fost precizată și completată, a fost explicat pe larg contextul care a condus la necesitatea declanșării unui nou litigiu, cel ce formează obiectul prezentului dosar.

Se impune, de asemenea, a se menționa și faptul că în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2232/04.08.2003, a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, s-a arătat în mod expres, cu privire la casa înstrăinată, descrisă în cuprinsul contractului, că aceasta a fost dobândită de vânzătorii B. M. și B. M., conform contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8002/01.11.1989 de fostul Notariat de Stat Județean Dâmbovița, transcris sub nr.1586-1589/1989.

Împrejurarea că ulterior încheierii contractului respectiv, cumpărătorii B. M. și B. M. au adus o . îmbunătățiri și extinderi construcției în discuție și că nici în prezenta cauză pârâta B. M. nu a formulat vreo cerere reconvențională, prin care să indice și să cuantifice pretențiile pe care le are împotriva reclamantului, arătând temeiul de fapt și de drept al acestora, nici recurenții-pârâți neformulând la prima instanță vreo cerere reconvențională, nu poate constitui, având în vedere considerentele mai sus arătate, un argument pentru respingerea prezentei acțiuni, contravaloarea îmbunătățirilor, extinderilor, etc. putând fi solicitată pe cale separată, printr-o nouă acțiune, formulată cu respectarea dispozițiilor legale.

De principiu, pasivitatea pârâtului, ce nu a introdus o cerere reconvențională în cauză, nu poate justifica respingerea unei acțiuni ce se dovedește a fi întemeiată, cum este acțiunea de față.

Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a deciziei, prev.de art.304 pct.7 și art.304 pct.9 Cod pr.civilă, invocate de recurenți în motivarea recursului, decizia atacată fiind legală.

Urmează, de asemenea, a se lua act că intimatul-reclamant B. V. își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții B. L. E. și B. L., domiciliați în Târgoviște, ., ., județul Dâmbovița, împotriva deciziei civile nr.538/28.11.2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamantul B. V., domiciliat în comuna Glodeni, ., județul Prahova și cu pârâții C. Locală de Fond Funciar P., cu sediul în P., ., județul Dâmbovița, C. Județeană de Fond Funciar Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ..143, județul Dâmbovița și B. M., domiciliată în P., ., județul Dâmbovița.

Ia act că intimatul-reclamant B. V. își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 4 iunie 2015.

Președinte, Judecători,

V.-A. P. C.-P. B. E. - S. L.

cu opinie separată fiind în concediu de odihnă

prezenta se semnează de

președintele instanței

Grefier,

M. F.

Red. VAP/Tehnored MF

2 ex./07.07.2015

Dosar fond_ - Judecătoria P.

Judecător fond - M. O. O.

Dosar apel_ - Tribunalul Dâmbovița

Judecători apel- S. I., C. G.

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr.3120/2006

Cu opinie separată în sensul că:

Admite recursul.

Modifică în tot decizia și în parte sentința în sensul că respinge acțiunea precizată și completată ca neîntemeiată.

Menține dispozițiile sentinței în ceea ce privește respingerea excepției lipsei de interes.

Obligă intimatul-reclamant să plătească recurenților suma de 7906 lei, cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință publică, azi 4 iunie 2015.

Judecător Grefier

C. P. B. M. F.

OPINIE SEPARATĂ

Curtea reamintește că rezilierea, ca instituție juridică, face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor.

Așadar, repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, a cărei reziliere se dispune, nu operează de drept.

Prin decizia civilă nr. 381/7.12.2011 a Tribunalului Dâmbovița (devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 1521/11.04.2012 a Curții de Apel Ploiești) s-a dispus „ rezilierea contactului autentificat sub nr. 8002/1.11.1989”.

Ca atare, atâta timp cât nu s-a cerut și nu s-a dispus de către instanța de judecată repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului autentificat sub nr. 8002/1.11.1989, reclamantul-vânzător nu a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce a fost înstrăinat prin actul respectiv.

Este de menționat și faptul că actul autentificat sub nr. 8002/1.11.1989, a cărei reziliere s-a dispus, nu este un contract de întreținere pur și simplu, ci un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, prin care imobilul ( compus din cinci dormitoare, bucătărie, două wc-uri, trei cămări, sală închisă, antreu deschis și o anexă cu două camere și teren aferent în suprafață de 366 m.p. -trecut în proprietatea statului, conform legislației de la momentul încheierii actului) situat în orașul P., ., a fost înstrăinat nu doar în schimbul întreținerii, ci și pentru suma de bani de 90.000 lei, cu titlu de preț (deloc modic) achitată în integralitate, situație confirmată de vânzător prin înscrisul sub semnătură privată intitulat „ angajament solemn”, datat 6.08.1992.

În contextul prezentat, atâta timp cât reclamantul nu a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr. 8002/1.11.1989, Curtea apreciază, în opinia minoritară, că nu se poate invoca, în mod legal, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2232/4.08.2003 de notarul public E. I., încheiat între pârâții persoane fizice.

Chiar și în situația în care s-ar face abstracție de împrejurarea că reclamantul nu a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce a format obiectul actului autentificat sub numărul 8002/1.11.1989 (evident, nu în mod legal, în opinia minoritară, pentru considerentele arătate în precedent) nu se poate constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2232/4.08.2003, pentru argumentele ce se vor expune în continuare.

Sub un prim aspect, se impune a se preciza că imobilul, ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2232/4.08.2003, este diferit de cel înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr. 8002/1.11.1989, atât în ceea ce privește suprafața construită-220 m.p. față de 118,30 m.p., la care se adaugă îmbunătățirile la construcțiile existente, efectuate de B. M. și B. M., cât și sub aspectul terenului aferent construcțiilor, pentru care s-a constituit dreptul de proprietate, în baza Legii fondului funciar, lui B. M. și B. M..

Este de menționat și faptul că noile construcții și îmbunătățirile la cele existente ( de o valoare ridicată) au fost făcute cu consimțământul vânzătorilor B. I. și B. E. și pe baza autorizațiilor legale obținute în acest scop, astfel cum s-a reținut ( cu autoritate de lucru judecat) în sentința civilă nr. 1970/2.03.1995 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._/1993 (devenită irevocabilă)- pagina 5, alineatele 5 și 7:” (…) construcțiile au fost făcute după o prealabilă autorizare legală, cu acceptul (…)reclamanților, ceea ce semnifică faptul că părțile au avut intenția unei coabitări normale și pașnice (…) concluziile raportului de expertiză ing. M. C. relevă o situație împovărătoare pentru reclamanți, construcțiile edificate și îmbunătățirile făcute cu acordul acestora având o valoare ridicată”.

Pe de altă parte, cu putere de lucru judecat, s-a reținut buna credință a lui B. M. și B. M. în îndeplinirea obligației contractuale de întreținere până în anul 2010.

Astfel, în sentința civilă nr. 1970/2.03.1995 a Judecătoriei Târgoviște (devenită irevocabilă) s-a reținut că „(…) Buna credință a pârâților a fost dovedită prin faptul că au consemnat lunar suma la care s-au angajat pe numele reclamanților pentru a le sta la dispoziție în caz de nevoie.” (pag. 5, alineatul 1) iar în decizia civilă nr. 381/7.12.2011 a Tribunalului Dâmbovița ( devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 1521/11.04.2012 a Curții de Apel Ploiești) tribunalul “(…) conchide că din anul 2010, chiar dacă apelantul și soția sa manifestă o anumită reticență față de intimată, aceasta din urmă nu și-a dovedit disponibilitatea privitoare la suportarea obligației de întreținere începând cu anul 2010(…).”( pagina 7, alineatul 2).

Sub aspectul principiului autorității de lucru judecat, se impune a se preciza că acesta împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile între două hotărâri judecătorești, în sensul că constatările făcute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise, printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

În acest sens, în jurisprudența C.E.D.O s-a statuat constant că preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât presupune, de esență, respectarea principiului siguranței raporturilor juridice și, în special, a hotărârilor judecătorești, care se bucură de autoritate de lucru judecat.

În contextul prezentat, în opinia minoritară, se constată, în concordanță cu principiul autorității de lucru judecat, că, în speța dedusă judecății, nu se mai poate analiza buna credință a lui B. M. și B. M. în îndeplinirea obligației de întreținere la nivelul anului 2003 ( anul încheierii contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 2232/4.08.2003, a cărei nulitate se solicită) atâta timp cât existența ei, până în anul 2010, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1970/2.03.1995 a Judecătoriei Târgoviște și decizia civilă nr. 381/7.12.2011 a Tribunalului Dâmbovița (astfel cum s-a arătat în precedent) raționamentul, în sens contrar, al judecătorilor apelului, neavând fundament legal.

În considerarea argumentelor expuse, în mod indubitabil, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2232/4.08.2003, părțile contractante au fost de bună-credință, obiectul actului respectiv nu este identic cu cel al contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr. 8002/1.11.1989, în care, de altfel, nu este stipulată interdicția înstrăinării imobilului.

Ca atare, în opinia minoritară, se apreciază că la data de 4.08.2003 nu a existat concern fraudulos, cauză ilicită, fraudă la lege, astfel că nu se poate constata nulitatea contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 2232/4.08.2003 și, pe cale de consecință, nici a titlului de proprietate nr._/23.12.1997 și nici nu se poate dispune radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate înscris în baza actului menționat.

Pe cale de consecință, pentru toate argumentele expuse în precedent, în opinia minoritară, în temeiul art.312 alin. 1 Cod pr.civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acțiunii) se impune admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei și în parte a sentinței, în sensul respingerii acțiunii precizate și completate ca neîntemeiată. Se mențin dispozițiile sentinței în ceea ce privește respingerea excepției lipsei de interes.

În baza art. 274 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acțiunii) intimatul-reclamant va fi obligat să plătească recurenților suma de 7906 lei, cheltuieli de judecată, în toate fazele procesuale.

Judecător

C. P. B.

Red/CPB

Teh/MF

10.06.2015

← Conflict de competenţă. Hotărâre din 04-06-2015, Curtea de...		Revendicare imobiliară. Decizia nr. 504/2015. Curtea de Apel... →

Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 501/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 501/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI