Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 183/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 183/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 18-02-2015 în dosarul nr. 183/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

-SECȚIA I CIVILĂ-

Dosar nr._

DECIZIA NR.183

Ședința publică din data de 18 februarie 2015

Președinte - P. M. G.

Judecători - V. G.

- A. M. R.

Grefier - J. Părcălăbescu

Pe rol fiind judecarea recursului formulat de reclamantul H. C., cu domiciliul in Ploiești, ., județ Prahova împotriva sentinței civile nr. 1893 pronunțată la 3 septembrie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții M. M., FAMILIEI, PROTECȚIEI SOCIALE ȘI PERSOANELOR VÂRSTNICE, cu sediul in București, ., nr. 2-4, sector 1 și S. R. - M. DE FINANȚE, cu sediul in București, ., sector 5.

Recurs scutit de taxă de timbru.

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul-reclamant H. C. reprezentat de avocat N. F. din Baroul București, lipsind intimații M. M., Familiei Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și S. R. prin M. Finanțelor.

Procedură îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că la data de 17.02.2015, prin Serviciul Registratură, intimatul M. M., Familiei Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a depus la dosar întâmpinare.

Avocat N. F., având cuvântul, solicită să se ia act că reclamantul nu înțelege să se judece în contradictoriu cu M. M., Familiei Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, deoarece acesta nu are calitate procesuală în prezenta cauză. La instanța de fond reclamantul a precizat că își întemeiază cererea numai pe prevederile Legii nr. 221/2009, iar potrivit art. 4 pct. 4 din lege, cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin M. Finanțelor Publice.

Curtea rectifică citativul întocmit pentru termenul din 18.02.2015, în sensul că din eroare a fost conceptat ca parte M. M., Familiei Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, intimat-pârât fiind doar S. R. prin M. Finanțelor Publice.

Avocat N. F. depune noua carte de identitate a recurentului și arată că alte cereri nu mai are de formulat.

Curtea ia act că nu mai sunt cereri de formulat, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Avocat N. F., având cuvântul, arată că în mod netemeinic prima instanță nu a constatat caracterul politic al detenției recurentului, deși erau aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009.

Caracterul politic a fost dovedit prin faptul că în anul 1970, când a venit în România, recurentului i s-a recunoscut cetățenia română.

Recurentul a fost dintotdeauna cetățean român, deoarece în anul 1970 acestuia nu i s-a acordat cetățenia română, ci i-a fost recunoscută.

Măsura abuzivă a fost luată de fosta securitate și miliția existente în România în perioada 1945 -1989, care nu au permis autorităților, prin instituțiile sale, să facă demersuri pentru a repatria cetățenii români încarcerați în lagărele din fosta URSS.

Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

În cauză este vorba de un caz special, întrucât, deși nu a fost arestat, condamnat sau deportat, recurentul a suportat regimul de detenție alături de ceilalți deținuți din lagărele din fosta URSS.

Pentru umilințele la care a fost supus și lipsurile pe care le-a suportat, instanța poate constata că detenția recurentul a avut caracter politic.

Referitor la daunele morale, arată că, într-adevăr, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 12/2011 a statuat că dispozițiile art. 4 și art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru acordarea despăgubirilor, însă pentru umilințele fizice și psihice de neimaginat la care a fost supus recurentul, se poate acorda o reparație în baza art. 1381 și art. 1391 din Cod civil.

Solicită admiterea recursului și schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost modificată și completată.

Reprezentantul parchetului, având cuvântul, arată că hotărârea atacată este legală sub toate aspectele.

În mod just tribunalul a apreciat că situația reclamantului nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute expres la art.3 lit.a-f din Legea nr. 221/2009 și a respins cererea acestuia privind constatarea caracterului politic al condamnării sale și, pe cale de consecință, cererea de acordare de despăgubiri morale.

Solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței, ca legală și temeinică.

Avocat N. F., având cuvântul în replică, solicită să se aibă în vedere dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009 care prevăd că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. 3 urmând să se aplice în mod corespunzător.

CURTEA :

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București sub nr._ , reclamantul H. C., a solicitat în contradictoriu cu M. M., Familiei și Protecției Sociale și S. R. prin M. Finanțelor obligarea în solidar la acordarea drepturilor ce i se cuvin în calitate de fost deținut politic, în lagărul de la „PECIORA" din fosta URSS, a despăgubirilor compensatorii provizorii în cuantum de 10.000 lei pentru neexecutarea de către pârâți a obligațiilor ce îi revin față de reclamant (tardivitatea răspunsului la cererile sale) și neasigurarea protecției cuvenite lui (trai decent), daunelor morale în cuantum de 10.000 lei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost născut în lagăr în fosta U.R.S.S din părinți români. După revenirea sa în România, la data de 14.04.1970 a sperat ca statul român să-i recunoască drepturile ce i se cuvin ca cetățean român, drepturi pe care niciodată nu le-a primit, din neglijența statului român. În opinia sa statul roman avea și are dreptul și obligația de a asigura protecția tuturor persoanelor de cetățenie română. Cum nu și-a onorat aceste obligații, a apelat prin cereri, la care, tot din neglijență nu i-a răspuns în termenul legal de 30 de zile, așa cum obligă legea contenciosului nr.554/2004.

În data de 31.10.2012 pârâtul M. M., Familiei și Protecției Sociale a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului M. Familiei si Protecției Sociale. M. M., Familiei si Protecției Sociale nu a fost inițiatorul Decretului - Lege nr. 118/1990 acesta fiind inițiativă parlamentară susținută de Asociația foștilor deținuți politici care a stabilit în mod exact atât categoria de beneficiari, cat și drepturile de care aceștia beneficiază, societatea pârâtă neavând decât atribuția de stabilire și de plată a acestor indemnizații prin agențiile pentru prestații sociale și casele teritoriale de pensii.

A mai arătat pârâtul menționat că Decretul Lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, reglementează acordarea unor drepturi cetățenilor romani, care au fost persecutați din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Prestațiile sociale necontributive acordate foștilor deținuți politici si soțului supraviețuitor al acestora au în esență caracter predominant reparatoriu acordându-se în vederea compensării unor privațiuni de ordin material și moral la care aceste categorii de beneficiari au fost expuși de către dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate in străinătate ori constituite în prizonieri de către autoritățile romane.

Mai arată pârâtul că, din expunerea reclamantului rezultă că persecuțiile suportate de mama sa și de el au fost aplicate de către autoritățile din Republica M., invocând în acest sens Decizia nr. 303/10.07.2003 a Curții Constituționale, precum si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 241/21.01.2013, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București Secția a IX-a C. unde a fost înregistrată sub nr._ – reținând că reclamantul solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat S. R. prin M. Finanțelor Publice și MMFPS la plata unor despăgubiri în sumă de 10 mii lei pt. prejudiciul moral suferit în perioada în care s-a aflat în lagărul de la „Peciora" din fosta URSS de la data nașterii sale, 21.01.1952 și până la data amnistierii mamei sale la 1.06.1956.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a reținut că temeiul de drept al cererii îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6.03._89, astfel că, având în vedere dispozițiile art. 4 alin. 4 din actul normativ menționat, competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, iar potrivit dispozițiilor art. 158 și art. 159 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale Tribunalului București Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, invocată și în consecință a declinat soluționarea cauzei în favoarea București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal sub nr._ .

La termenul din 07.10.2013 S. R. prin M. Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei competenței teritoriale și funcționale a Secției a IX a C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului București in raport de primul și ultimul capăt de cerere - privind acordarea drepturilor cuvenite in calitate de fost deținut politic și, respectiv daune morale - apreciind că aceasta competență aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

În ce privește al doilea capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri compensatorii provizorii, pârâtul arătat a invocat excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice pentru S. R., precum și excepția lipsei calității procesual pasive a Statului R. reprezentat de M. Finanțelor Publice, apreciind că, în raport de obiectul acțiunii, chemarea in judecata a Statului R. prin M. F. P. este nejustificată, având in vedere că reclamantul nu a avut nici un fel de raport juridic sau alte raporturi obligaționale cu M. Finanțelor Publice, nici în nume propriu și nici ca reprezentant al Statului R..

Tot referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, pârâtul menționat a arătat că acțiunea este inadmisibilă, atât pentru lipsa procedurii prealabile administrative prevăzuta de art.7 alin.1 din Legea nr. 554/2004, față de S. R. prin M. Finanțelor Publice, cât și pentru lipsa procedurii prevăzute de art.10 alin.3,4,5 din Decretul Lege nr.118/1990 rep., având in vedere prevederile art.10 din actul normativ menționat.

Prin sentința civilă nr. 5964/2.12.2013 a Tribunalului București Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței menționate, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova Secția a II-a Civilă de C. Administrativ și Fiscal sub nr._ la data de 26.03.2014, iar la termenul de 7.05.2014, secția a II-a a instanței menționate, în temeiul disp.art. 4 alin. 4 din Legea nr. 221/2009 a transpus cauza la Secția I Civilă a Tribunalului Prahova, conform încheierii pronunțate la termenul menționat.

Primindu-se dosarul cauza a fost înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr._ *.

La data de 08.07.2014 reclamantul a depus o nouă cerere modificată și completată, prin care a solicitat, în temeiul art.4 din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al detenției sale în lagărele din fosta U.R.S.S., iar în temeiul art.5 din aceeași lege să fie obligați pârâții să-i plătească despăgubiri în cuantum de 10.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, respectiv pentru faptul că a fost încarcerat timp de 12 ani în lagărele de la Peciora, Caraganda și altele – menținând motivarea din cererea inițială.

La data de 28.08.2014 D.G.R.F.P. Ploiești în numele Ministerului Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare la cererea de modificare și completare a acțiunii, prin care, cu privire la daunele morale a invocat decizia nr.12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar cu privire la constatarea caracterului politic al detenției reclamantului în lagărele din fosta URSS, a arătat că reclamantul nu a făcut dovada că se încadrează în prevederile art.3 lit.a-f din Legea nr. 221/2009, precizându-se că voința legiuitorului care a adoptat Legea nr. 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de regimul totalitar instaurat la 06.03.1945, ori măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic.

In consecință, s-a solicitat respingerea cererii de modificare a acțiunii ca tardiv formulată, iar in subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

De asemenea, pentru termenul din 03.09.2014 atât D.G.R.F.P. Ploiești în numele Ministerului Finanțelor Publice a formulat concluzii scrise prin care a solicitat admiterea excepțiilor invocate prin întâmpinarea depusă inițial, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru considerentele arătate in cea de-a doua întâmpinare.

Pentru același termen de judecată, M. M., Familiei și Protecției Sociale a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, susținând totodată că dreptul la acțiune s-a prescris având in vedere depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art.5 alin.1 din Legea nr. 221/2009.

După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 1893 pronunțată la 3 septembrie 2014, Tribunalul Prahova a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. M., Familiei și Protecției Sociale, invocată de acesta și a respins acțiunea față de acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă în cauză.

De asemenea, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru S. R., excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. reprezentat de M. Finanțelor Publice - invocate prin întâmpinare, precum și excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 rep., invocată de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Publice.

Prin aceeași sentință, tribunalul a respins acțiunea modificată și completată formulată de reclamantul H. C., ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. M., Familiei și Protecției Sociale, invocata de acesta prin întâmpinare, tribunalul a apreciat că este întemeiată și a admis-o ca atare, cu consecința respingerii acțiunii față de pârâtul menționat, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că pârâtul menționat a fost chemat în judecată, inițial, în condițiile în care reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 și a Legii nr. 221/2009, ulterior invocând și prevederile Decretului Lege nr. 118/1990 – în raport de niciuna dintre aceste prevederi legale nejustificându-se calitatea procesuală a Ministerului M., Familiei și Protecției Sociale, cu atât mai mult cu cât in acțiunea formulată inițial, reclamantul a invocat practic obligația Statului R. de a asigura protecția tuturor persoanelor de cetățenie română, fără a formula pretenții concrete in raport de acest minister.

Singura împrejurare ce s-ar putea deduce din susținerile reclamantului, aceea că nu i s-ar fi răspuns la solicitările formulate, nu poate fi reținută, în condițiile în care, prin adresa nr.8710/R/_ DAS/28.05.2012, M. M., Familiei și Protecției Sociale a răspuns detaliat solicitărilor reclamantului care, de altfel, nu îi parveniseră în mod direct, ci urmare a petiției adresată Președintelui României remisă ulterior Ministerului M., abia ulterior, nemulțumit de acest răspuns, reclamantul formulând adresa depusă la fila 7, în care însă nu mai formula solicitări concrete ci numai comunica intenția de a acționa in judecată pârâtul menționat.

Pe de altă parte, tribunalul a considerat că în mod corect M. M., Familiei și Protecției Sociale a comunicat reclamantului că situațiile prezentate de acesta nu se încadrează în dispozițiile Decretului Lege nr. 118/1990, iar ministerul menționat nu a fost inițiatorul respectivului act normativ, neavând decât atribuția de stabilire și plată a indemnizațiilor categoriilor de beneficiari prevăzute de acest decret, prin Agențiile pentru prestații sociale și Casele teritoriale de pensii.

În ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru S. R. și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. reprezentat de M. Finanțelor, tribunalul a constatat că aceste excepții nu pot fi reținute în raport de precizarea ultimă a reclamantului, în sensul că, acesta își întemeiază cererea numai pe prevederile Legii nr. 221/2009, nemaisusținând ca temei de drept și Legea nr.554/2004 și Decretul Lege mr. 118/1990, precum și având în vedere că, potrivit aceleiași precizări ultime, reclamantul nu a mai susținut practic capătul 2 de cerere al acțiunii inițiale, privind acordarea de despăgubiri compensatorii, provizorii, pentru neexecutarea de către pârâți a obligațiilor față de reclamant și neasigurarea protecției cuvenită acestuia, în raport de care pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Publice a invocat cele două excepții menționate, urmând astfel, a fi respinse în consecință.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile prev. de Decretul Lege nr.118/1990 rep., invocata de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Publice, tribunalul a constatat, de asemenea, că în raport de ultima precizare a temeiului de drept al acțiunii reclamantului, în care nu se mai regăsește și Decretul Lege nr. 118/1990, aspectul vizând procedura prealabilă invocată, nu mai poate fi reținut și, în consecință, excepția inadmisibilității acțiunii pentru acest motiv urmează a fi respinsă.

De altfel, această ultimă precizare formulată la data de 08.07.2014, tribunalul a considerat că nu poate fi apreciată decât ca o restrângere a acțiunii inițiale, sub aspectul temeiului de drept invocat și, implicit, a cererilor formulate în raport de acest temei, având în vedere că Legea nr. 221/2009 a fost indicată ca temei de drept încă din cererea inițială de chemare în judecată înregistrată la data de 4.12.2012, însă, inițial, alături de alte prevederi normative, la care reclamantul a renunțat ulterior.

În ce privește fondul cererii formulate de reclamant, astfel cum a fost motivată și completată, tribunalul a constatat că solicitările reclamantului sunt neîntemeiate în raport de prevederile concrete ale acestei legi, situația sa neîncadrându-se în cazurile exprese reglementate de aceasta.

Astfel, cu privire la constatarea caracterului politic al detenției reclamantului in lagărele din fosta URSS, solicitată de reclamant, in cauză, s-a constatat că, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06.03.1045 sau după această dată, și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945.

De asemenea, art. 3 alin.1 din aceeași lege, prevede că „constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei Miliții sau securități”, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu; internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative limitativ și expres prevăzute –art.4 detaliind persoanele și condițiile prevăzute de lege în sensul arătat.

Or, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă încadrarea situației reclamantului în niciunul din cazurile prevăzute expres la art.3 lit.a-f din Legea nr. 221/2009, cea care a suferit arestări și condamnări politice, de către organele securității de stat din fosta Republică Sovietică Socialistă M., fiind mama sa, H. S., pentru „ agitație antisovietică” – reclamantul fiind născut în lagărul Peciora din Siberia în anul 1952, suportând indirect consecințele detenției mamei sale și, implicit abuzurile la care aceasta a fost supusă în lagărele de pe teritoriul fostei URSS.

Pe de altă parte, prin Decizia nr.303/10.07.2003, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 16 alin.(l) din Constituție vizează egalitatea in drepturi intre cetățeni in ceea ce privește recunoașterea in favoarea acestora a unor drepturi si libertăți fundamentale, iar nu si identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor masuri, indiferent de natura lor - în felul acesta justificându-se nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar si necesitatea lui.

Pe cale de consecința, s-a stabilit că hotărârea legiuitorului de a se acorda masuri reparatorii numai persoanelor condamnate ori celor care au suferit masuri represive aplicate de dictatura instaurata în România ori celor care au suferit masuri represive aplicate de dictatura instaurata in România nu contravine principiului egalității in drepturi sau principiului nediscriminării, întrucât statului roman nu îi revine nici o obligație fata de cetățenii romani asupra cărora au fost exercitate masuri politice sau dispoziții abuzive de autoritățile altor state, în afara teritoriului sau, în speță, de regimul dictatorial din Republica M..

În același sens, s-a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind interzicerea discriminării, ce reprezintă o încălcare a acestor prevederi, orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați in situații analogice, fără o justificare obiectivă și rezonabilă.

Astfel limitarea impusă de dispozițiile legale, respectiv acordarea de beneficii numai anumitor categorii de persoane, expres enumerate, are o justificare obiectivă si rezonabilă, și anume aceea că statul roman este responsabil.

In ce privește capătul de cerere modificat și completat privind obligarea la plata de “despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, respectiv pentru faptul că a fost încarcerat timp de 12 ani în lagărele de la Piciora, Caraganda și altele” – tribunalul a constatat, pe de o parte, că nici din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, ca de altfel nici din susținerile reclamantului nu rezultă că acesta ar fi suferit vreo condamnare, rezultând că detenția sa a fost efectul unor împrejurări nefaste, respectiv a faptului nașterii sale în lagărul unde mama sa se afla în detenție urmare a unor condamnări politice, rezultând deci că reclamantul, personal, nu se regăsește în situația reglementată de art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1959-22 decembrie 1989 poate solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Pe de altă parte, având in vedere decizia nr. 12/19.09.2011 a ICCJ prin care se stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, în temeiul disp. Legii nr. 221/2009 – tribunalul a apreciat că pretențiile reclamantului în ceea ce privește obligarea pârâților la plata daunelor morale, în cazul în care ar fi suferit o condamnare politica, sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Pentru considerentele arătate, Tribunalul a respins în fond acțiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost modificată și completată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Hârtia C., care a susținut că hotărârea atacată nu corespunde cerințelor în materie, fiind greșită dezlegarea dată problemelor de drept cât și interpretarea normelor și motivelor pe care se sprijină.

În opinia apelantului, instanța a apreciat în mod rigid dispozițiile art. 3 alin. 1 lit. a-f din Legea 221/2009, fără a da efect și dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009.

Astfel, judecătorul fondului precizează corect faptul că „mama petentului Hârtia S. a fost condamnată și a suferit arestări și condamnări politice, de către organele securității de stat din fosta RSS Moldovenească, pentru agitație antisovietică”, însă afirmația că Hârtia C. a suportat indirect consecințele detenției mamei sale, trebuie (completată) legată de adevăratele fapte, în sensul recunoașterii faptului că și petentul a suferit detenția în lagărele din fosta URSS, iar acest fapt are caracter politic.

Susține apelantul că securitatea și miliția existentă în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu au permis autorităților statului de atunci, prin instituțiile sale, să facă demersuri pentru a repatria cetățenii români încarcerați în lagărele din fosta URSS, iar vinovăția acestor instituții constă în starea de pasivitate de care au dat dovadă.

Susține apelantul că a suferit regimul „GULAGULUI” fără să fie condamnat de vreo instanță și în prezent, este condamnat de statul român al cărui cetățean este.

Decizia nr. 303 din 10.07.2003 a Curții Constituționale dovedește încă odată recunoașterea drepturilor și libertăților cetățenești, iar tratamentul juridic este normal să fie diferit, funcție de ce regim de detenție și cum a suferit fiecare individ în parte tratamentul din detenție, ori cum i-a fost aplicat fiecăruia din cei vizați.

În cauză, susține apelantul, caracterul politic a fost dovedit prin faptul că i s-a recunoscut cetățenia română, aceasta nefiind dobândită în anul 1970 când a venit în România, iar consecința este că a fost o victimă a măsurilor administrative asimilate condamnărilor cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Consideră apelantul că temeiul de drept este Legea 221/2009, completată prin Ordonanța de Urgență nr.62/30 iunie 2010 și nu Decizia nr.12 din 19.09.2011 a ÎCCJ, avută în vedere de instanță.

Legea 221/2009 nu a fost abrogată, ci doar ÎCCJ în Decizia nr.12 din 19.09.2011 a hotărât asupra art. 5 din Legea 221/2009, nu și asupra dispozițiilor din OUG Nr. 62 din 30 iunie 2010.

Dispozițiile art. 1, pct. (3) din Legea 221/2009, stipulează că „ ...privind calitatea de luptător în rezistența anticomunistă ... precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire."

Precizează apelantul că are calitatea de Luptător Pentru V. Revoluției din Decembrie 1989, cu Merite Deosebite.

Mai mult, potrivit art. 4, alin. (2), din Legea 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Consideră apelantul că este îndreptățit să solicite să se constate caracterul politic al detenției sale în lagărele din fosta URSS și, pe cale de consecință, asupra despăgubirilor morale solicitate, despăgubiri care sunt un plus de recunoaștere a suferințelor pe care le-a îndurat.

De asemenea, apelantul apreciază că inexistența vreunei legi speciale, îi dă posibilitatea să acționeze în instanță S. R. pentru lipsa de reacție (starea de pasivitate) față de el, pe principiul că cel care provoacă unui terț un prejudiciu, este dator să îl repare.

În raport de motivele invocate, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost modificată și completată.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată următoarele:

Prin cererea modificată și completată potrivit precizării depusă la 8 iulie 2014 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic a detenției sale efectuate în lagărele din fosta URSS și să i se plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în temeiul art. 5 din Legea 221/2009.

Prin urmare acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamant în fața primei instanțe, se întemeiază în drept numai pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care în mod temeinic și legal a apreciat prima instanță netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de apel, calificată de instanță, potrivit legii procesual civile aplicabile, ca fiind recurs, recurentul a invocat numai dispozițiile Legii 221/2009, iar cu ocazia concluziilor orale formulate în dezbateri a invocat pentru prima dată ca temei al cererii sale de chemare în judecată dispozițiile art.1381 și art.1391 din Codul civil, cu încălcarea disp. art. 296 din Codul de procedură civilă.

Tot direct în recurs, cu încălcarea disp. art. 316 rap. la art. 296 din Codul de procedură civilă, care interzic schimbarea în calea de atac a cauzei și obiectului cererii, recurentul a invocat faptul că securitatea și miliția existentă în România, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu au permis autorităților statului de atunci prin instituțiile sale să facă demersuri pentru repatrierea cetățenilor români încarcerați în lagărele din fosta URSS, atitudine care se încadrează în măsurile administrative prev. de art. 4 alin.2 din Legea 221/2009.

Totodată a invocat atitudinea sa anticomunistă confirmată prin atribuirea titlului de Luptător pentru V. Revoluției din Decembrie 1989, cu Merite Deosebite.

Raportat la criticile recurentului privind temeiul de drept al cererii sale, Curtea reține că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin.1 teza întâi din Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reținând, în esență, că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, „ conducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanțele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă”.

Prin decizia nr.12/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 teza întâi din Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Față de cele arătate, Curtea reține că dispozițiile art.5 alin.1 teza întâi din Legea 221/2009 nu pot constitui temei juridic pentru cererile formulate și înregistrate pe rolul instanțelor după publicarea deciziilor constituționale menționate, cum este și cazul cererii formulată de recurentul din prezenta cauză la data de 7 iunie 2013.

În acest sens prima instanță a reținut în mod corect că în temeiul dispozițiilor legale speciale menționate nu se mai pot acorda despăgubiri pentru prejudicii morale.

Chiar dacă s-ar fi dovedit săvârșirea de către statul român prin organele sale represive a unor fapte delictuale împotriva reclamantului, întrucât astfel de fapte ar fi fost săvârșite anterior intrării în vigoare a noului cod civil, acest aspect ar exclude aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1381 și art. 1391 din Codul civil menționate, față de dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 6 alin.5 din Codul civil.

Pe de altă parte se reține că în mod temeinic și legal a apreciat prima instanță, că se pune problema aplicării în cauză a legii speciale, respectiv a Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în raport de legea generală, respectiv art. 998 și urm. privind răspunderea delictuală din vechiul cod civil, dând eficiență principiului „specialia generalibus derogant”.

Evidențiem de asemenea jurisprudența CEDO, potrivit căreia dreptul de acces la un tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Se constată astfel că reclamantul nu poate susține că este deținătorul unui bun în sensul art.1 din Protocolul 1 al Convenției. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. Protocolul 1, decât dacă ea a fost constată sau stabilită printr-o decizie intrată în puterea lucrului judecat”( Fernandez-Molina Gonzales ș.a. c. Spaniei, 18 octombrie 2002).

În ceea ce privește noțiunea de „ speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale ( M. Atansiu ș.a. c. României) .

Ori dreptul reclamantului de a solicita daune morale, pe lângă faptul că nu are susținere în legea specială - Legea 221/2009 așa cum am arătat, nu se bazează nici pe o jurisprudență clară și coerentă de natură a-i conferi o speranță legitimă, actuală, protejată de CEDO.

Cu privire la situația de fapt, prima instanță a reținut în mod temeinic faptul că cea care a suferit arestări și condamnări politice, din partea organelor securității de stat din fosta Republică Sovietică Socialistă M., a fost mama reclamantului, H. S., pentru „ agitație antisovietică” – reclamantul fiind născut în lagărul Peciora din Siberia în anul 1952, suportând indirect consecințele detenției mamei sale și, implicit abuzurile la care aceasta a fost supusă în lagărele de pe teritoriul fostei URSS.

S-au reținut astfel în mod evident ca fiind incidente în cauză și aplicabile speței considerațiile Deciziei nr.303/10.07.2003, ale Curții Constituționale care a stabilit că dispozițiile art. 16 alin.(l) din Constituție vizează egalitatea în drepturi intre cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, iar nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor - în felul acesta justificându-se nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui.

Pe cale de consecință, s-a stabilit că hotărârea legiuitorului de a se acorda măsuri reparatorii numai persoanelor condamnate ori celor care au suferit măsuri represive aplicate de dictatura instaurată în România nu contravine principiului egalității în drepturi sau principiului nediscriminării, întrucât statului roman nu îi revine nici o obligație față de cetățenii români asupra cărora au fost exercitate măsuri politice sau dispoziții abuzive de autoritățile altor state, în afara teritoriului său, în speță, de regimul dictatorial din Republica M..

Astfel limitarea impusă de dispozițiile legale, respectiv acordarea de beneficii numai anumitor categorii de persoane, expres enumerate, are o justificare obiectivă și rezonabilă, și anume aceea că statul roman este responsabil.

Ori reținerea și arestarea mamei reclamantului de către organele de miliție și securitate ale fostei RSS Moldovenească precum și detenția pe care suportat-o și reclamantul alături de aceasta în lagărele sovietice aflate în administrarea exclusivă a URSS, nu pot fi imputate statului român, indiferent cine era la conducerea acestuia.

Chiar reclamantul susține că i s-a recunoscut cetățenia română încă din anul 1970, de la venirea în România, fără a putea dovedi că începând din acest moment, respectiv de la data venirii sale în țară, a fost supus de către organele fostei miliții sau securități române vreunei măsuri administrative cu caracter politic de genul celor enumerate în art. 3 din Legea 221/2009 sau care s-ar putea încadra în prevederile art. 4 alin.2 din aceeași lege.

Se apreciază astfel că în condițiile în care reclamantul nu a dovedit existența unei fapte săvârșite de organele represive ale statului român împotriva sa, nu se poate reține săvârșirea unor măsuri administrative de natură a atrage constatarea caracterului lor politic în temeiul art. 4 alin.2 din Legea 221/2009.

Nu pot fi reținute ca fapte săvârșite de către reclamant împotriva fostului regim de natură a atrage aplicarea dispozițiilor Legii 221/2009, acțiunile desfășurate de acesta în timpul revoluției din 1989, care se situează după data de 22 decembrie 1989, și pentru care a beneficiat potrivit legislației speciale de calitatea de luptător pentru victoria revoluției din Decembrie 1989, cu merite deosebite.

În sprijinul soluției primei instanțe, Curtea reține de asemenea că faptele semnalate s-au petrecut anterior anului 1989, excedând controlului Curții Europene privind respectarea drepturilor omului, posibil numai după ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului prin Legea nr.30/1994.

Reținând că sentința recurată este legală și temeinică, sub aspectul tuturor criticilor analizate anterior, Curtea urmează ca, în baza dispozițiilor art.312 al.1 și art. 304¹rap. la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul H. C., domiciliat în Ploiești, ., județ Prahova împotriva sentinței civile nr. 1893 pronunțată la 3 septembrie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul S. R. - M. DE FINANȚE, cu sediul in București, ., sector 5.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2015.

Președinte, Judecători,

P. M. G. V. G. A. M. R.

Grefier,

J. Părcălăbescu

Red. GMP

Tehnored.PJ

2 ex /23.03.2015

j.f. C. A. M.

d.f._ Tribunalul Prahova

operator de date cu caracter personal,

nr. notificare 3120

← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 400/2015. Curtea de...		Obligaţie de a face. Decizia nr. 678/2015. Curtea de Apel... →

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 183/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 183/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI