Pretenţii. Decizia nr. 466/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 466/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 20-05-2015 în dosarul nr. 466/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

-SECȚIA I CIVILĂ-

Dosar nr._

DECIZIA NR. 466

Ședința publică din data de 20 mai 2015

Președinte - V. G.

Judecători - M. I. G.

- E. M.

Grefier - J. Părcălăbescu

Pe rol fiind judecarea recursului formulat de reclamanta N. M., domiciliată în P., ., ., ., județ Prahova împotriva deciziei civile nr. 2028 pronunțată la 22 decembrie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, . City, nr.22, sector 1.

Recurs timbrat cu 2,50 lei timbru judiciar și cu 3329,53 lei taxă judiciară de timbru, conform chitanței nr. 6348, care au fost anulate la dosar.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-reclamantă N. M. asistată de avocat T. C. din Baroul Prahova și intimata-pârâtă . prin avocat O. L. din Baroul Prahova.

Procedură îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că la data de 14 mai 2015, prin Serviciul Registratură, intimata-pârâtă . a depus la dosar întâmpinare.

Se comunică recurentei, prin apărător, copie de pe întâmpinarea depusă de intimată.

Părțile, având pe rând cuvântul, arată că alte cereri nu mai au de formulat.

Curtea ia act că nu mai sunt cereri de formulat, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Avocat T. Claduia, având cuvântul, arată că hotărârea este afectată de nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C.pr.civilă.

Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unei rente anuale necesara pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost creat prin imposibilitatea edificării unei construcții pe terenul proprietatea sa, precum și la plata contravalorii lipsei de folosința pentru același teren.

Reclamanta a făcut dovada că a devenit proprietara terenului în anul 2009, iar de la acel moment a început demersurile necesare pentru obținerea autorizației de construcție, sens în care a obținut inițial certificatul de urbanism, din care a rezultat faptul imobilul este intravilan, are destinația de curți-construcții și se afla într-o zonă predominant rezidențială.

Ulterior, la momentul eliberării avizului de amplasament, reclamanta a constatat că acesta este nefavorabil deoarece P. deține o conductă de gaze cu presiunea 15 bar care traversează proprietatea sa.

Tribunalul a apreciat că în mod greșit instanța de fond a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 238/2004, întrucât acest act normativ reglementează situația juridică a terenurilor afectate de operațiuni petroliere, astfel cum sunt definite la art. 2 pct. 24, iar terenul reclamantei nu se încadrează în această categorie, subsolul acesteia fiind traversat de conducte de gaze, și nu de petrol.

De asemenea, s-au invocat dispozițiile art. 44 alin. 5 din Constituție care prevăd dreptul autorităților de a folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general, în condițiile acordării de despăgubiri proprietarului pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității

Limitarea exercițiului dreptului de proprietate prin folosirea de către o autoritate publică a subsolului unei proprietăți trebuie să fie justificată de un interes general și trebuie însoțită, obligatoriu, de acordarea unor despăgubiri al căror cuantum se calculează conform art. 44 alin. 6 din Constituție.

Obligația autorității publice de a-l despăgubi pe proprietar se referă la daunele provocate solului, plantațiilor sau construcțiilor, dar și la alte daune imputabile, sintagmă care poate include imposibilitatea proprietarului de a realiza construcții pe terenul afectat, scăderea valorii de circulație a terenului sau construcțiilor pe piața liberă.

Realizând un paralelism intre dispozițiile Legii 238/2004 și Legea gazelor nr. 351/2004, se poate constata ca ambele prevăd același tip de îngrădiri și interdicții proprietarilor care au terenuri afectate de conducte de gaze, respectiv conducte petroliere.

Ar fi o soluție total injustă ca unor situații similare, atât din punct de vedere faptic, dar și din punct de vedere juridic, să li se aplice tratamente juridice diametral opuse care îngrădesc, în mod substanțial dreptul de proprietate.

Atât la fond, cât și în apel, reclamanta a depus practică judiciară, respectiv hotărâri pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Apel Ploiești în spețe similare, în care proprietarii terenurilor au fost despăgubiți.

Instanța nu se poate raporta doar la o lege, excluzând toate celelalte dispozițiile legale incidente în speță.

De asemenea, Tribunal a reținut că reclamanta nu a făcut dovada existentei unui prejudiciu, potrivit dispozițiilor dreptului comun.

În speța, s-a invocat necesitatea acordării despăgubirilor față de interdicția de construire constatată de reclamantă după inițierea procedurilor în acest sens.

Prin instituirea acestui tip de interdicție se aduce o gravă atingere dreptului de proprietate, nu numai prin controlul folosirii bunurilor, ci și prin reducerea considerabilă a valorii economice a terenurilor afectate.

Și susținerile conform cărora reclamanta nu a făcut dovada achiziționării terenului în scopul ridicării unei construcții, sunt infirmate de extrasul de cont din care rezultă că reclamanta avea suma necesară edificării unei construcții. De asemenea, s-a făcut dovada că, ulterior, după ce a constatat că nu poate ridica o construcție pe terenul din cauza, reclamanta a cumpărat alte două case pentru copiii săi.

Instanța a ignorat și dispozițiile art. 480 din vechiul Cod civil.

Reclamanta, în calitate de proprietară a terenului, nu poate edifica o construcție, astfel că nu se poate bucura și dispune de lucrul său în mod exclusiv și absolut, conform prevederilor art. 480 Cod civil.

Pe terenul în litigiu ar fi existat posibilitatea legală de construire a unui imobil, deoarece este situat în intravilan, are destinația de curți-construcții și se află într-o zonă predominant rezidențială.

Imposibilitatea folosirii terenului echivalează cu scoaterea sa din circuitul civil, ceea ce în mod evident creează prejudicii reclamantei.

Potrivit Legii nr. 351/2004, operatorul poate fi obligat la plata de despăgubiri dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, iar în art. 91 se stabilește care sunt criteriile avute în vedere pentru stabilirea unor astfel de despăgubiri.

Aceste dispoziții legale au fost reluate și de art. 113 alin. 5 și 6 din Legea 123/2012.

În cauză, s-a efectuat și un raport de expertiză din care a rezultat că terenul se află într-o zonă construibilă, având categoria curți-construcții, însă este afectat de trei conducte de gaze, de înaltă și joasă presiune.

Expertul a calculat renta anuală necesară pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost creat reclamantei prin imposibilitatea edificării unei construcții pe terenul în litigiu, care este afectat de conductele de gaze, estimând-o la 469 EUR/lună.

De altfel, existența conductelor pe terenul proprietatea reclamantei nu a fost contestată niciun moment, astfel cum rezultă din adresa nr. 7641/21.09.2010.

Deși acțiunea a fost promovată sub imperiul vechiul Cod civil, fiind aplicabile dispozițiile art. 480, intimata a invocat dispozițiile noului Cod civil, respectiv art. 555 și 559 alin. 1 și 2.

Dispozițiile Noului cod civil sunt mult mai clare și mai ferme în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate, în art. 559 alin. 1 făcându-se mențiunea expresă că proprietatea terenului se întinde și asupra subsolului și spațiului de deasupra terenului.

Ca atare, atât timp cât reclamanta este proprietară și asupra subsolului terenului, este îndreptățită să primească despăgubiri.

Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul menținerii sentinței pronunțată de Judecătoria Ploiești.

Cu cheltuieli de judecată.

Avocat O. L., având cuvântul, solicită menținerea deciziei tribunalului, ca legală și temeinică, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente în speță.

Recurenta invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedura însă nu indică, în mod concret, care sunt motivele de nelegalitate ale hotărârii pronunțate, nici care sunt dispozițiile legale încălcate de instanța de apel.

Reclamanta deține un contract de vânzare-cumpărare din anul 2009, însă la baza acestui contract stă un titlu de proprietate emis cu încălcarea art. 42 alin. 3 din Legea 18/1991 și art. 4 din Legea nr. 1/2000, dispoziții legale care exceptează de la reconstituire terenurile care, înainte de anul 1990, au fost afectate de obiective petroliere, hidrologice sau de altă natură.

Cele două conducte de gaze de înaltă și joasă presiune au fost amplasate în anul 1972, deci primăria nu trebuia să reconstituie dreptul de proprietate pentru terenul în litigiu.

Primul proprietar a vândut terenul unei firme cu acționariat majoritar turc, Galeria T., iar atunci când acționarii au constatat că terenul este afectat de servituți legale și nu pot obține autorizație de construire, au vândut terenul fratelui reclamantei.

Fratele reclamantei, care avea cunoștință de existența conductelor de gaze și de faptul că nu se poate obține autorizație de construire, a vândut terenul reclamantei.

Reclamanta nu poate susține că nu a avut cunoștință de faptul că, deși terenul are categoria curți-construcții și este situat în intravilan, nu se poate construi pe el, întrucât, la o adâncime de cca.1,60 m, se află două conducte de gaze.

Ulterior cumpărării terenului, pentru a crea o aparență de legalitate, reclamanta face demersuri pentru a obține certificatul de urbanism.

Certificatul depus de reclamantă la dosar nu este un certificat de urbanism care precede o autorizație de construire, ci este un certificat de informare despre situația juridică și economică asupra terenului, în care se menționează că terenul este intravilan, arabil, dar și de categorie curți-construcții.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 238/2004, exercitarea dreptului de servitute legală se face contra plății unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de acesta, pe baza convenției încheiate între părți, iar în cazul în care acestea nu ajung la un acord de voință stabilirea cuantumului rentei se va face de către instanță.

Această lege se referă la obiectivele edificate după 1989, și nu pentru obiective anterioare care au fost și rămân în patrimoniul statului.

În speță, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 238/2004, întrucât, pe de o parte, nu este vorba de conducte de transport țiței, ci despre conducte de gaze, iar pe de altă parte, conductele sunt amplasate încă din anul 1972 și sunt în proprietatea statului.

Servituțile de utilitate publică, administrative sau legale speciale, constând în sarcini de drept public impuse unor imobile aflate în proprietate privată în scopul promovării unui interes general, grevează utilizarea fondurilor private pentru a permite o bună utilizare a unui bun aparținând domeniului public și se încadrează în noțiunea de „limitele determinate de lege" prevăzută de art. 480 cod civil sau art. 555 din noul cod civil, dar fără ca aceasta să echivaleze cu o scoatere a bunului din circuitul civil, cum tendențios susține reclamanta.

Limitele dreptului de proprietate sunt materiale și juridice, iar titularul dreptului este obligat să exercite atributele pe care legea i le recunoaște numai în interiorul acestora, dreptul de proprietate nefiind nici nelimitat și nici discreționar.

În speță este vorba despre o limitare instituită pentru un interes public, în profitul întregii colectivități, astfel că beneficiul servituții este acordat în mod accesoriu față de interesul general urmărit.

Având în vedere faptul că obiectivele din domeniul transportului de gaze naturale care traversează proprietatea recurentei au fost amplasate cu mult timp înainte de reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, coroborat cu natura legală a dreptului de uz și servitute instituite în favoarea societății, dar și cu prevederile art. 113 alin. 2 din Legea nr.123/2012, este evident că reclamanta nu este îndreptățită să obțină despăgubiri.

În recurs, reclamanta solicită și admiterea primului capăt de cerere la care a renunțat la fond și pentru care nu s-a timbrat, deci s-ar putea solicita și anularea cererii ca insuficient timbrată.

Solicită respingerea recursului ca nefondat.Fără cheltuieli de judecată.

Avocat T. C. arată că, într-adevăr, la instanța de fond a renunțat la primul capăt de cerere, însă în recurs nu se solicită decât renta anuală și lipsă de folosință.

Referitor la certificatul de urbanism, arată că nu a fost niciodată un certificat de informare, el fiind solicitat pentru a obține autorizație de construcție.

Afirmațiile intimatei, în sensul că reclamanta avea cunoștință de istoricul terenului, nu sunt reale. Sun simple susțineri nedovedite cu vreo probă.

Avocat Oprecu L., arată că certificatul prezentat de reclamantă este un certificat de informare, situație ce rezultă însăși conținutul acestuia. Reclamanta nu a depun niciun document din cele reglementate de Legea nr. 50/1991 pentru autorizarea executării lucrărilor de construire.

La solicitarea instanței, avocat Oprecu L. precizează că nu înțelege să invoce excepția insuficientei timbrări a cererii. ci solicită respingerea recursului ca nefondat.

CURTEA:

Deliberând asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr._ , reclamanta N. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. O. P. S.A. P. S.A.-Exploatare și Producție Ploiești- Zona de Producție VII a solicitat instanței de fond ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: în principal, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului intravilan, în suprafața de 3.437 mp situat în orașul Boldești –Scaeni, nefondat Prahova, în Tarlaua 21, . vecinii: DN1A, moștenitori I. S., V. G. și D. I., aflat în proprietatea sa, care este afectat de o conducta de gaze cu presiunea 15 bar aparținând pârâtei ; în subsidiar, solicitând obligarea pârâtei la plata unei rente anuale necesara pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost creat prin imposibilitatea edificării unei construcții pe terenul menționat mai sus afectat de conducta de gaze și la contravaloarea lipsei de folosința pentru același teren începând cu data de 17.08.2009, data la care a devenit proprietara imobilului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat faptul ca prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4053/17.08.2009 de Biroul Notarului Public T. M., a devenit proprietara terenului intravilan, în suprafața de 3.437 mp situat în orașul Boldești Scăeni, nefondat Prahova, în Tarlaua 21, . vecinii: DN1A, moștenitori I. S., V. G. și D. I..

După momentul achiziționării terenului, reclamanta a început demersurile necesare pentru obținerea autorizației de construcție în scopul edificării unei construcții, sens în care a obținut inițial certificatul de urbanism, din care a rezultat faptul imobilul este intravilan, are destinația stabilita conform PUG-ului localității-curți construcții și se afla . rezidențiala.

Ulterior, însă, la momentul eliberării avizului de amplasament pentru lucrarea „Construcție casa în Boldești-Scaeni, . a constatat ca acesta este nefavorabil deoarece „P. FC10 deține o conducta de gaze cu presiunea 15 bar care traversează proprietatea”.

În conformitate cu dispozițiile Legii 238/2004 a petrolului, societatea pârâta este obligata la despăgubiri pentru lipsa de folosința a acestui teren, sens în care reclamanta, în temeiul art. 7 alin 2 din aceasta lege a trimis o notificare acesteia prin care a solicitat sa i se acorde despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosința începând cu 17.08.2009, sa se studieze posibilitatea relocării acelei conducte, sau sa încheie o convenție pentru stabilirea unei rente lunare pentru imposibilitatea edificării unei construcții pe terenul afectat de conducta de gaze.

A arătat reclamanta că societatea pârâta nu a acceptat solicitarea sa, comunicând un răspuns lipsit de orice argumentație juridica, prin adresa nr. 7641/21.09.2010.

Reclamanta a arătat că solicitarea sa principala este aceea de obligare a pârâtei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului, având în vedere faptul că aceasta în calitate de proprietară nu poate edifica o construcție, astfel ca nu se poate bucura și dispune de lucrul său, în mod exclusiv și absolut, conform art. 480 Cciv.

S-a menționat totodată că unul din drepturile proprietarilor de teren este și acela de a-și construi o locuința pe acesta, în limitele determinate de lege, având în vedere ca, așa cum am arătat mai sus, pe respectivul teren ar fi existat posibilitatea legala de construire, acesta fiind intravilan, având destinația stabilita conform PUG-ului localitații-curti construcții și aflându-se . rezidențiala.

S-a arătat de asemenea că potrivit art. 44 alin 5 din Constituție „pentru lucrări de interes general autoritatea publica, este obligata sa despăgubească proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor precum și pentru alte daune”

O astfel de „alta dauna”, în prezenta speța, este și aceea că reclamanta nu poate să-și construiască o locuința pe terenul proprietatea sa, despre care nu a cunoscut la momentul dobândirii ca este afectat de o astfel de servitute legala.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe nefondat art.480 Cciv, art. 44 alin 5,6 Constituție, art 7 din Legea 238/2004.

La 01.04.2011, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 05.04.2011, reclamanta și-a precizat acțiunea solicitând instanței în principal, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului intravilan în suprafață de 3.437 mp situat în Orașul Boldești-Scăeni, nefondat Prahova, în T21 P A1090/6, între vecinii: DN1A, moștenitori: I. S., V. G. și D. I., aflat în proprietatea sa și care este afectat de o conductă de gaze cu presiunea 15 bar aparținând pârâtei; obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosință pentru același teren începând cu data de 17.08.2009, dată la care aceasta a devenit proprietara imobilului, până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, solicitând totodată în subsidiar, obligarea pârâtei la plata unei rente anuale necesară pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost creat prin imposibilitatea edificării unei construcții pe terenul sus-menționat afectat de conducta de gaze și obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosință pentru același teren începând cu data de 17.08.2009, dată la care aceasta a devenit proprietara imobilului până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii (fila 35 dosar).

La 12.04.2011, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. O. P. S.A. P. S.A.-EXPLOATARE ȘI PRODUCțIE PLOIEȘTI, ZONA DE PRODUCțIE VII și excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Ploiești, raportat la prevederile art. 7 alin. 1 Cod de proc. Civ, pe fondul cauzei solicitând instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiată.La 06.09.2011 instanța de fond a rămas în pronunțare pe excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, iar la termenul de judecată din 20.09.2011, instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile, acordând termen în vederea continuării judecării cauzei.

La termenul de judecată din 28.05.2014, reclamanta a depus la dosarul cauzei, cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să renunțe la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului intravilan în suprafață de 3.437 mp situat în Orașul Boldești-Scăeni, nefondat Prahova, în T21 P A1090/6, între vecinii: DN1A, moștenitori: I. S., V. G. și D. I., menținându-și celelalte două capete ale cererii de chemare în judecată.

În urma probelor administrate în cauză, Judecătoria Ploiești a pronunțat sentința civilă nr._/09.07.2014 prin care a admis în parte acțiunea precizată, a obligat pârâta la plata sumei de 105.930 lei către reclamantă reprezentând contravaloare prejudiciu cauzat ca urmare a imposibilității edificării unei construcții pe terenul arabil intravilan în suprafață de 3.437 m.p. situat în Boldești Scăieni, T 21, P A1090/6, nefondat Prahova, proprietatea reclamantei, sumă calculată conform raportului de expertiză evaluare și schiței de plan anexă acestuia, întocmit de expert N. D. (filele 330-334 dosar), a obligat pârâta la plata sumei de 469 euro/lună, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloare lipsă de folosință (lunar) ca urmare a afectării terenului sus-menționat de conducte subterane, sumă ce urmează a fi calculată de la data notificării, respectiv, iunie 2010 la zi și pe viitor, sumă lunară calculată conform aceluiași raport de expertiză sus-menționat, a obligat pârâta la plata sumei de 6956,86 lei către reclamantă, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată, respectiv: onorarii experți și taxă de timbru în limita pretențiilor admise, respingând în rest acțiunea precizată ca neîntemeiată.

În ceea ce privește primul capăt de cerere formulat de reclamantă referitor la obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul în litigiu începând cu data de 17.08.2009, dată la care aceasta a devenit proprietara imobilului și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, prima instanță a constatat că:

Terenul ce a făcut obiectul cauzei în suprafața de 3437 m.p. situat în Orașul Boldești-Scăeni, nefondat Prahova are regimul juridic intravilan și se află într-o zonă construibilă, prin urmare atributul folosinței bunului imobil potrivit destinației sale a fost afectat, reclamanta N. M. fiind obligată să folosească terenul ca pe unul cu destinație agricolă, acesta neputând fi utilizat pentru construcții datorită existenței conductelor de gaze și zonei de siguranță a acestora, astfel cum reiese și din conținutul raportului de expertiză topo-refacere întocmit de expert topo N. N. (filele 393-398 dosar).

Din conținutul raportului de expertiză evaluare întocmit de expert N. D. a reieșit faptul că terenul proprietatea reclamantei N. M. este afectat de trei conducte de gaze, astfel: două conducte străbat longitudinal terenul iar o altă conductă străbate transversal imobilul.

Ca urmare, pentru motivul mai sus precizat, reclamanta ar putea pretinde plata unei despăgubiri. Cuantumul despăgubirilor trebuie determinat în raport de nefondat art. 10 din Legea 238/2004, care au un caracter general. Cum atributul dreptului de proprietate afectat este cel al folosinței terenului pentru construcții, instanța de fond a apreciat că trebuie să se determine despăgubirea potrivit valorii de circulație a terenului, această valoare fiind cea afectată.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obliga pârâta S.C. O. P. S.A. P. S.A.-EXPLOATARE ȘI PRODUCțIE PLOIEȘTI, ZONA DE PRODUCțIE VII la plata către reclamantă a sumei de 105.930 lei cu titlu de despăgubire pentru imposibilitatea edificării de către aceasta a unei construcții pe terenul proprietatea sa, această sumă de bani reprezentând contravaloarea unui prejudiciu acordat o singură dată și nu sub forma unei rente anuale, astfel cum a solicitat reclamanta prin acțiunea introductivă.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt al cererii privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru același teren începând cu data de 17.08.2009, dată la care aceasta a devenit proprietara imobilului până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, prima instanță a constatat următoarele:

Conform art. 44 alin. 5 din Constituția României, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică va despăgubi proprietarii cu contravaloarea pagubelor aduse solului proporțional cu daunele aduse de eventualele plantații, construcții.

În cauza dedusă judecății, având în vedere faptul că reclamanta N. M. a dobândit terenul intravilan în suprafață de 3.437 mp situat în Orașul Boldești-Scăeni, nefondat Prahova, în T21 P A1090/6 conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4053/17.08.2009 de BNP T. M., devenind astfel proprietar al bunului imobil grevat de existența a trei conducte subterane, proprietatea pârâtei, limitându-i-se astfel reclamantei exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instanța de fond a reținut că acesteia i se cuvin dezdăunări pentru lipsa de folosință a terenului și scăderea valorii economice a acestuia.

Față de considerentele arătate și în temeiul nefondat art. 616 Vechiul Cod civ., instanța de fond a obligat pârâta la plata sumei de 469 euro/lună în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului afectat de conducte subterane, sumă acordată de la data punerii în întârziere respectiv, de la data notificării (iunie 2010-la zi și pe viitor) și nu de la data la care reclamanta a devenit proprietar, respectiv 17.08.2009, astfel cum s-a solicitat prin cererea introductivă.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel pârâta O. P. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că solicitând instanței de control judiciar, admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței apelate, în principal admiterea excepției necompetentei teritoriale a Judecătoriei Ploiești și trimiterea cauzei spre competenta soluționare Judecătoriei Sector 1 București, în subsidiar admiterea excepției lipsei capacității civile și implicit a lipsei calității procesual pasive a O. P. Exploatare și Producție Ploiești –Zona de Producție VII și respingerea acțiunii introductive fata de aceasta pârâta ; pe fondul pricinii respingerea în întregime a cererii de chemare în judecata, formulata de reclamanta N. M., ca neîntemeiata și lipsita de temei.

A arătat apelanta că aceasta a fost chemata în judecata . pretenții, având capăt principal de cerere obligarea societății parate la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului proprietatea reclamantei, afectat de o conducta de gaze; în subsidiar reclamanta a solicitat obligarea societății parate la plata unei rente anuale pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin imposibilitatea edificării unei construcții, precum și ia plata lipsei de folosința a aceluiași teren, începând cu data de 17.08.2009.

Reclamanta și-a precizat acțiunea la termenul de judecata din data de 28.05.2014, în sensul ca înțelege sa renunțe la primul capăt de cerere și sa menține doar celelalte doua capete de cerere, astfel: obligarea pârâtei la plata unei rente anuale, necesara pentru acoperirea prejudiciului care mi-a fost creat prin imposibilitatea edificării unei construcții pe terenul menționat mai sus, afectat de conducta de gaze și obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosința pentru același teren începând cu data de 17,08.2009. data la care am devenit proprietara imobilului pana la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătorești.

Apreciază apelanta că litigiul face parte din categoria proceselor în curs de judecata începute sub legea veche, art. 282 c. proc. civ. 1865 este aplicabil în cauza, raportat la natura litigiului și la valoarea obiectului cererii de chemare în judecata; astfel încât hotărârea primei instanțe este supusa apelului la tribunal.

Având în vedere obiectul litigiului, apelanta consideră ca în mod greșit calea de atac menționata în sentința civila pronunțata de Judecătoria Ploiești a fost recursul. Astfel, în temeiul art. 282¹ alin.l cod procedura civila, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în prima instanța... în litigiile al căror obiect are o valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, atât în materie civila, cat și în materie comerciala. Per a contraro, în litigiile al căror obiect depășește 200.000 lei, calea de atac împotriva hotărârii pronunțata în fond este apelul, or, în speța, cererea cu care a fost investita prima instanța are caracter patrimonial, obiectul fiecărui capăt de cerere de asemenea este evaluabil și a fost evaluat în bani, respectiv: 496.830 RON pentru capătul de cerere având ca obiect despăgubiri reprezentând valoarea de înlocuire a terenului, 105.930 RON pentru capătul de cerere având ca obiect renta anuala și 116.523 RON (lipsa de folosința) și astfel ca aceasta evaluare prezintă interes și din punctul de vedere al calificării caii de atac ce se poate exercita împotriva sentinței prin care s-a soluționat cererea, deoarece legea nu distinge după cum obiectul cererii H constituie un drept rea! Sau un drept de creanța.

Astfel apelanta consideră ca obiectul pricinii având o valoare cu mult peste 200.000 lei, calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii pronunțata în fond este apelul.

Subliniază apelanta și faptul că, deși prima instanța a admis acțiunea reclamantei în parte, a obligat pârâta la plata sumei de 105.930 RON cu titlu de despăgubire pentru imposibilitatea edificării unei construcții la care se adaugă prețul lipsei de folosință al aceluiași teren în suma de 469 EURO/lunar începând cu data iunie 2010, dar și pe viitor, ceea ce înseamnă 50 de luni x 469 euro/luna = 23.450 euro = 105.930 iei sau RON, deci subscrisa pârâta am fost obligata prin sentința apelata, în total la plata sumei de 211.860 RON, motiv pentru care am promovat apel, iar nu recurs împotriva acestei sentințe.

Referitor la starea de fapt dedusa judecații, apelanta arată că, în ceea ce privește pretinsa imposibilitate de a edifica construcții, reclamanta nu face dovada că ar fi făcut demersurile necesare în vederea autorizării vreunei lucrări de construire: de asemenea reclamanta nu face dovada existentei documentelor legale prealabile obținerii unei Autorizații de construire așa cum sunt prevăzute în art. 2 din legea nr. 50/1991, actualizată.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 50/ 1991, actualizata, autorizația de construire este actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisa executarea lucrărilor de construcții.Autorizația de construire se emite în baza documentației pentru autorizarea lucrărilor de construcții, elaborata în condițiile prezentei legi, în temeiul și cu respectarea prevederilor documentațiilor de urbanism, avizate și aprobate potrivit legii.Procedura de autorizare a executării construcțiilor începe odată cu depunerea cererii pentru emiterea certificatului de urbanism, în scopul obținerii ca act final, a autorizației de construire.

Menționează apelanta că reclamanta încearcă sa inducă instanța în eroare și depune în mod voit, eronat, în dosarul cauzei Certificatul de urbanism nr. 205 din 11.09.2009. emis de Primăria Orașului Boldesti-Scaeni, prin care încearcă sa facă dovada intenției de a efectua construcții pe teren.

Totodată apelanta arată că, analizând Certificatul de urbanism nr. 205 din 11.09.2009, rezulta ca scopul solicitării acestuia nu a fost obținerea unei Autorizații de construire ci obținerea de date tehnice-economice și juridice asupra terenului, așadar certificatul de urbanism a fost solicitat și emis pentru informare, fără a face dovada intenției și capacității de a construi o locuința pe teren, nedepunând nicio documentație de urbanism avizata sau aprobata potrivit legii, din analiza cuprinsului Certificatului de urbanism nr. 205/2009, rezultând ca acesta poate fi utilizat doar pentru obținere de date tehnice, economice și juridice asupra terenului.

În cuprinsul Certificatului de urbanism se menționează în mod expres ca Certificatul de urbanism nu tine loc de Autorizație de construire și nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcții, în concluzie, reclamanta nefăcând dovada existentei vreunui prejudiciu cert pentru imposibilitatea executării vreunei construcției pe teren.Pe de alta parte, pentru a face dovada existentei vreunui prejudiciu, reclamanta trebuia să facă dovada existenței unei fapte ilicite săvârșita de pârâta O. P. SA, ceea ce nu face.

Susține apelanta că răspunderea civila reparatorie intervine numai în cazul în care exista un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu ce trebuie potrivit legii sa fie reparat. Existenta unui prejudiciu este o condiție necesara pentru angajarea răspunderii dar insuficienta pentru nașterea obligației de reparare. De aceea, prejudiciul trebuie sa întrunească anumite condiții: sa fie cert, personal, direct, sa rezulte din atingerea sau Încălcarea unui drept sau a unui interes legitim.

Învederează apelanta că, în cazul dedus judecații, intimata-reclamanta nu face dovada existentei vreunui prejudiciu, nu face dovada existentei vreunei fapte ilicite care sa fi fost săvârșita de pârâta cu vinovăție, și nici nu exista raport de cauzalitate între primele doua, nu a dovedit decât împrejurarea ca este proprietara unui teren categoria de folosința arabil situat în intravilanul unei localități din anul 2009 și nu a valorificat terenul în scop agricol deși acesta are categoria de folosința arabil și nu a făcut dovada achiziționării terenului în scopul executării pe acesta a vreunei construcții.

Apreciază apelanta ca, în realitate, scopul vădit al achiziționării terenului de către reclamanta a fost acela de a promova o acțiune împotriva O. P. SA și de a obține venituri necuvenite de la aceasta companie aflând de existenta unor conducte de gaze în subteranul terenului situate la o adâncime de peste 1.80 m, fiind amplasate în subteran încă din anul 1972, reprezentând investiții ale statului, pe care le administrează O. P. SA.

Menționează că, în mod neîntemeiat reclamanta solicita pârâtei O. P. SA plata unei rente anuale în temeiul Legii nr. 238/2004, a petrolului, în cauza nefiind vorba de conducte de transport țiței sau alte produse petroliere, ci, conducte de gaze al căror regim juridic este reglementat prin Legea gazelor nr. 351/2004, respectiv în Legea nr. 123/2012.

Potrivit Legii nr. 351/2004 a gazelor, nu este reglementata plata vreunei rente anuale proprietarilor de teren iar potrivit Legii nr. 238/2004 a petrolului, potrivit art. 6 și art. 7, se stabilește plata unei rente anuale pentru dobândirea folosinței terenului sau accesul pe terenul proprietarului numai pentru amplasarea de obiective petroliere noi, amplasate după . iar nu și pentru obiective amplasate anterior, cu atât mai mult pentru obiective amplasate înainte de anii 1990.

Subliniază apelanta faptul ca în mod nelegal a fost emis Titlul de proprietate în temeiul Legii nr. 18 / 1991 asupra terenului către primul proprietar, deoarece terenul fiind afectat în subteran de conducte de gaze. Comisia de aplicare a legii fondului funciar a localității Boldesti-Scaeni avea obligația de a respecta dispozițiile art. 42 al.3 din Legea nr. 18 / 1991 și ale art. 4 din Legea nr. 1 / 2000. care exceptează de la reconstituire dreptul de proprietate asupra terenurilor ocupate cu investiții ale statului sau pe care se desfășoară activității petroliere, de gaze, hidrologice, miniere, etc, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Reclamanta a cumpărat terenul în anul 2009 de la doua persoane fizice care, la rândul lor, au cumpărat terenul în anul 2004 de la . 96,. SRL, care la rândul sau, presupunem ca a cumpărat de la alta/alte persoane fizice, cărora le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului afectat de investiții ale statului, cu încălcarea dispozițiilor art. 42 al.3 din Legea nr. 18/1991 și art. 4 din Legea nr. 1/2000, în mod neîntemeiat și nelegal fiind stabilit de către expert cuantumul pretinsei „ rente anuale ..care sa acopere întreg prejudiciul.

În cauza nu se face dovada existentei vreunui prejudiciu, iar expertul calculează aleator și fără niciun fundament științific un prejudiciu Inexistent și stabilește o valoare În suma de 105.930 lei, după un algoritm de calcul propriu fără niciun document sau alt suport real la baza, iar cuantumul „rentei anuale” în valoare de 105.930 lei, este urmare a unui calcul eronat stabilit unilateral de către expert prin înmulțirea a: 50 de luni x 469 euro/luna = 23.450 euro = 105.930 lei sau RON.

Învederează faptul că expertul nu a indicat niciun document avut în vedere pentru stabilirea sumei de 469 euro/luna iar din acest punct de vedere calcului este eronat și lipsit de orice temei legal.

Referitor la al doilea capăt de cerere, obligarea pârâtei la plata lipsei de folosința, apelanta apreciază că cererea este neîntemeiata deoarece folosința o reprezintă posibilitatea pe care o are o persoana, în puterea unui drept, de a Întrebuința un bun sau da a-i culege fructele iar reclamanta nu a făcut dovada imposibilității întrebuințării terenului în scopul valorificării acestuia după natura categoriei de folosința arabil, din culpa O. P. ȘA.

Intimata-reclamanta nu a lucrat în scop agricol terenul de la data achiziționării și pana în prezent și nici nu a făcut dovada împiedicării efectuării acestor lucrări agricole de către O. P. SA, pe de o parte, și nici nu a făcut dovada cu documente legale a efectuării demersurilor legale în scopul edificării vreunei construcții pe acest teren, iar cuantumul lipsei de folosința în valoare de 116.523 RON, așa cum a fost calculat și stabilit de expert este nereal, stabilit unilateral si cu rea-credința de către expert, fără sa tina seama de posibilele utilizări ale terenului, raportat la starea lui actuala.

Apreciază că în mod eronat, expertul pretinde ca a stabilit calcului lipsei de folosința având în vedere chiriile din zona dar nu depune niciun document doveditor din care sa rezulte categoriile de imobile la care a raportat chiriile au fost avute în vedere.

Apelanta apreciază că sentința civila nr._/09.07.2014 și încheierea de ședința din 20.09.2011 prin care au fost respinse excepțiile invocate, sunt hotărâri netemeinice și lipsite de orice temei legal, instanța de fond pronunțând aceste hotărâri prin aplicarea greșita a dispozițiilor legale incidente în speța, motiv de admitere a apelului și desființare în tot a sentinței apelate.

De asemenea, se susține de către apelantă că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a respins excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Ploiești, raportat la dispozițiile art. 7 alin. 1 Cod proc. civ. 1865, astfel că, potrivit art. 7 alin. 1 cod proc. civ. 1865 „cererea împotriva unei persoane de drept privat se face la instanța sediului ei principal”, iar în speța, O. P. S.A. este societate comerciala pe acțiuni cu capital majoritar privat cu sediul social în București, ., „P. City’’, sector 1 București.

Având în vedere, pe de o parte obiectul cererii de chemare în judecata – pretenții civile prin care se tinde la repararea unui pretins prejudiciu patrimonial, iar pe de alta parte împrejurarea ca sediul social al societății este cel enunțat mai sus, precum și dispozițiile art. 7 alin. 1 cod proc. civ. 1865, apelanta apreciază că instanța competenta sa soluționeze pricina în fond este Judecătoria Sector 1 București.În consecința, consideră că încheierea de ședința din data de 20.09.2009 pronunțata de Judecătoria Ploiești, prin care a fost respinsă excepția necompetentei teritoriale a instanței este nelegala, fiind pronunțata cu încălcarea dispozițiilor procedurale citate mai sus.

Printr-un alt motiv de apel, apelanta susține că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a respins excepția lipsei capacității civile și implicit a lipsei calității procesual pasive a pârâtei O. P. S.A, EXPLOATARE ȘI PRODUCȚIE PLOIEȘTI. ZONA DE PRODUCȚIE VII, invocata prin întâmpinare.

Pornind de la dispozițiile art. 5 alin.2 din Decretul nr.31/1954 în prezent art. 28 și urm: NCC coroborate cu art. 43 Cod proc. civ. 1865 privitor la persoanele fizice și juridice conform cărora capacitatea de folosința este capacitatea de a avea drepturi și obligații, capacitatea procesuala de folosința apare ca fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual. Persoana care are capacitate de folosința în sens material are și capacitate procesuala de folosința în legătura cu drepturile și obligațiile sale.

Capacitatea de folosința a persoanei juridice este[.„] acea parte a capacității civile a subiectului colectiv de drept civil care consta în aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile.

„Legalitatea capacității de folosința a persoanei juridice însemna însușirea acesteia de a fi instituita numai de către lege, de ai se stabili începutul, conținutul și încetarea doar prin norme legale. „

Zona De Producție Vil din cadrul Diviziei Explorare & Producție (E&P) a fost înființata prin actul de dispoziție (decizia nr. 233/29.07.2010 emisa de subscrisa) al societății în cadrul modului intern de organizare (în divizii) a activității noastre, fără organe proprii de conducere. Aceasta forma de creare nu se înscrie în cadrul dispozițiilor art. 28 al Decretului nr.31/1954, în vigoare la data înființării Zonei de Producție Vil.De altfel, potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 sediile secundare nu pot sta în judecata în nume propriu. În acest sens sunt și depozițiile art.41 C.pr.civ.

Prin urmare, consideră că pârâta chemata în judecata, O. P. SA – EXPLOATARE ȘI PRODUCȚIE PLOIEȘTI ZONA DE PRODUCȚIE VII, nu are capacitate de folosința, sens în care, în raport de dispozițiile art.41 alin.l C.pr.civ nu poate sta în judecata.

F. de aspectele învederate O. P. SA – EXPLOATARE ȘI PRODUCȚIE PLOIEȘTI ZONA DE PRODUCȚIE VII arată nu are capacitate de folosința și implicit nici calitate procesuala pasiva, sens în care, excepția invocata se impunea a fi admisa cu consecința respingerii acțiunii ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fără capacitate de folosința și lipsita de calitate procesual pasiva.

Cu privire la fondul cauzei, privind obligarea O. P. SA la plata unei despăgubiri globale pentru acoperirea prejudiciului creat pentru imposibilitatea edificării unei construcții pe teren, consideră că sentința apelata este lipsita de temei legal, menționând că în mod greșit instanța de fond a reținut ca temei de drept pentru admiterea a acestei cereri, prevederile art. 10 din Legea 238/2004 a petrolului. În realitate, dispozițiile legii petrolului nr. 238/2004 nu sunt aplicabile în speța, dimpotrivă raportat fa situația de fapt dedusa judecații – teren traversat de conducte transport gaz cu o presiune de 15 bari – în speța sunt incidente dispozițiile Legii 354/2004 a gazelor.

Astfel, Legea 351 din 2004 reglementează o . servituti și îngrădiri ale folosinței dreptului de proprietate, justificate de obiectivul dezvoltării durabile în domeniul exploatării gazelor naturale.

Art. 4 din legea 351 din 2004 dispune: „politica statului în domeniul gazelor naturale constă în stabilirea obiectivelor sectorului gazelor naturale și a modalităților optime de realizare a acestora în condițiile asigurării unei dezvoltări durabile”.

Arată că pentru realizarea politicilor menționate de art. 4, sunt prevăzute o . mijloace juridice menite să asigure prevalenta interesului public al exploatării raționale a resurselor de gaz natural. Astfel, asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice, în vecinătatea capacităților, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază în condițiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare și de întreținere a capacităților respective de următoarele drepturi:dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare În vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacității;dreptul de uz pentru asigurarea funcționarii normale a capacității prin efectuarea reviziilor, reparațiilor și a intervențiilor necesare;dreptul de servitute legala de trecere subterana, de suprafața sau aeriana pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacității și pentru accesul la locul de amplasare a acestora;dreptul de a obține restrângerea sau încetarea unor activități care ar putea pune în pericol persoane și bunuri;dreptul de acces la utilitățile publice.

În speță, fiind vorba despre o limitare instituită pentru un interes public, sau altfel spus în profitul întregii colectivități, beneficiul servituții este acordat în mod accesoriu fată de interesul generai urmărit, spre deosebire de servituțile stabilite prin codul civil în interes privat reglementate în scopul de a profita exclusiv unui fond dominant, și din acest motiv se exercită cu titlu gratuit, pe toată durata existentei capacității din domeniul gazelor, și nu dau dreptul la despăgubiri.

Astfel, art. 90 alin. 1 din Legea 351 din 2004, dispune: „drepturile de uz și de servitute legala, prevăzute la art. 86, asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publica sau proprietate privata a persoanelor fizice ori juridice au ca obiect utilitatea publica, au caracter legal și se exercita pe toata durata de viata a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie.”, iar la alin. 2 se prevede: „exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toata durata existentei acestora.”

Aceste dispoziții au fost reluate de art. 113 alin. 1 și 2 din Legea 123/2012, potrivit cărora: drepturile de uz și de servitute au ca obiect utilitatea publica, au caracter legal, iar conținutul acestora este prevăzut la art. 108 și se exercita fără Înscriere în cartea funciara, pe toata durata existentei obiectivului/sistemului de gaze naturale sau, temporar, cu ocazia retehnologizarii unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție, în caz de avarie.

Exercitarea drepturilor de uz și de servitute asupra proprietăților private afectate de obiectivul/sistemul care se vor realiza după . prezentei legi (16 iulie 2012 – subl. Ns.)se face în conformitate cu regulile procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenție-cadru, precum și pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor și a despăgubirilor și a modului de plata a acestora, care se aproba, împreuna cu convenția-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort.

Toate aceste drepturi recunoscute în favoarea concesionarilor din domeniul gazelor naturale, reprezintă în același timp, sub aspectul laturii pasive limite legale de interes public, denumite și limitări de ordine publică, servituți de utilitate publică, servituți administrative sau servituți legale speciale, constând în sarcini de drept public impuse unor imobile aflate în proprietate privată în scopul promovării unui interes general .

Aceste sarcini reale grevează utilizarea fondurilor private pentru a permite o bună utilizare a unui bun aparținând domeniului public prevăzută de art. 480 cod civil 1864, în prezent art. 555 NCC; dar fără ca aceasta să echivaleze cu o scoatere a bunului din circuitul civil, după cum tendențios susține reclamanta.

Limitele dreptului de proprietate sunt materiale și juridice. Iar titularul dreptului este obligat să exercite atributele pe care legea i le recunoaște numai în interiorul acestor limite, dreptul de proprietate nu este nici nelimitat și nici discreționar.

Astfel, potrivit art. 44 alin. 1 din Constituția României, invocat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, dreptul de proprietate privată este garantat cu mențiunea că legea reglementează conținutul și limitele acestui drept. Totodată alin. 7 al aceluiași articol stipulează: „dreptul de proprietate obliga ta respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți precum și la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.”

Cu privire la deosebirile de regim juridic dintre limitele de proprietate, sarcini reale și servituți, subliniază următoarele: în cazurile în care proprietarul sau titular altui drept real este ținut să suporte exercițiu! Dreptului aparținând altui titular, dar fără a avea datoria de a efectua o prestație pozitivă, ne aflăm în situația unei servituți; în cazul în care titularului dreptului real îi incumbă obligația de a efectua o prestație pozitivă în legătură stăpânirea bunului, avem de a face cu o obligație reală propter rem; în schimb în situația în care legiuitorul a stabilit anumite limitări temporare sau definitive pentru exercițiul dreptului de proprietate sau pentru exercițiul unuia /unora dintre prerogativele inerente acestui drept, pentru asigurarea prevalentei interesului public, ne aflăm în situația unei limitări stricto sensu aduse dreptului de proprietate, pentru care Statele se bucură de o marjă de apreciere.

Prin urmare dreptul legiuitorului de a aduce limitări utilizării, exploatării unor categorii de bunuri aflate în proprietate privată pentru a da prioritate și eficiență interesului public general, este în acord cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului care recunoaște statelor dreptul de a reglementa atributul folosinței unor bunuri. În conformitate cu interesul general și acordă în acest sens statelor o marjă largă de apreciere.

Concluzionează apelanta că statele membre fixează conținutul și limitele dreptului de proprietate putând chiar impune proprietarilor anumite prestații pozitive sau negative, acestea constituind sarcini de drept public impuse unor imobile aflate în proprietate privată în scopul promovării unui interes generai3.

Aceste sarcini reale grevează utilizarea fondurilor private pentru a permite o bună utilizare a unui bun aparținând domeniului public și se încadrează în noțiunea de Jn limitele stabilite de lege” prevăzută de art. 555 NCC4.

Respectarea acestor sarcini constituie o obligație legala pentru deținătorii unor categorii de imobile, făcând parte din noțiunea de sarcini reale în strânsa legătura cu stăpânirea lucrului, și care se transmit ope legis la toți dobânditorii succesivi ai bunului respectiv, inclusiv (a dobânditorii cu titlu particular.

De asemenea, potrivit art. 559 alin. 1 și 2 teza I NCC (1) „proprietatea ternului se întinde și asupra subsolului și a spațiului de deasupra ternului, cu respectarea limitelor legale. (2) proprietarul poate face deasupra și în subsolul terenului toate construcțiile plantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în afară de excepțiile prevăzute de lege și poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce.

În acest mod, dreptul legiuitorului de a aduce limitări utilizării, exploatării unor categorii de bunuri aflate în proprietate privată pentru a da prioritate și eficiență interesului public general, este în acord și cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului care recunoaște statelor dreptul de a reglementa atributul folosinței unor bunuri. În conformitate cu interesul general și acordă în acest sens statelor o marjă largă de apreciere, în speță, fiind vorba despre o limitare instituită pentru un interes public, sau altfel spus în profitul întregii colectivități, beneficiul servituții este acordat în mod accesoriu fată de interesul general urmărit, spre deosebire de servituțile stabilite prin codul civil în interes privat reglementate în scopul de a profita exclusiv unui fond dominant, și din acest motiv se exercită cu titlu gratuit, pe toata durata existentei capacității din domeniul gazelor, și nu dau dreptul la despăgubiri. Or, având în vedere faptul că obiectivul de transport gaz natural – conductele subterane au fost realizat și date în exploatare în 1972, coroborat cu natura legală a dreptului de uz și servitute instituite în favoarea societății pârâte ex lege și cu prevederile art. 113 alin. 2 din Legea 123/2012 care obligă la despăgubiri numai pentru obiectivele ce se vor realiza după . acestei legi: rezultă că reclamanta nu este îndreptățită să obțină nici un fel de despăgubiri: nici sub forma unei sume globale pentru imposibilitatea de construire nici periodic tunar pentru lipsa de folosința.

În acest context, arată apelanta că, instanța de fond a reținut în mod greșit în considerentele sentinței apelate ca temei de drept, prevederile art. 44 alin. 5 din Constituție pentru motivarea admiterii cererii având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosința, însă acest text de lege nici măcar nu este aplicabil în speță, întrucât nu au fost efectuate nici un fel de lucrări pe terenul proprietatea reclamantei, nicio daună nu a fost adusă soiului, plantațiilor sau construcțiilor, iar limitarea atributului folosinței, prin instituirea unei servituți legale în interes public, nu face parte din categoria „alte daune”, în plus, textul constituțional invocat vizează ipoteza în care subiectul pasiv al obligației de despăgubire este o autoritate publica, ceea ce nu este cazul în speța.

Arată că, în speța, sunt aplicabile normele juridice din domeniul gazelor naturale și anume prevederile art. 86 – 90 din Legea 351/2004, în prezent art. 109 – 113 din legea 123/2012.

Învederează totodată că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute în legea specială a gazelor naturale pentru acordarea de despăgubiri

Potrivit art. 90 alin. 2 teza a doua, din Legea 351/2004, operatorul poate fi obligat la plata de despăgubiri dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, iar art. 91 stabilește care sunt criteriile avute în vedere pentru stabilirea unor astfel de despăgubiri. Aceste dispoziții legale au fost reluate de art. 113 alin. 5 și 6 din Legea 123/2012.

Or, în speță, aceste condiții prevăzute în legea specială și care ar îndreptăți la plata unor eventuale despăgubiri, nu sunt îndeplinite: nu s-au efectuat lucrări de intervenții, reparații, revizii, avarii, etc, și nu s-au produs daune proprietarilor.

În egală măsură, trebuie avut în vedere că, edificarea construcțiilor și efectuarea de lucrări se vor face numai în baza autorizației de construire și cu respectarea regulilor în materia urbanismului, care conțin și prevederi referitoare la terenurile care nu pot servi unor asemenea scopuri, în această ordine de idei, nu orice teren intravilan este propice a fi destinat edificării de construcții, sau construcțiile ar putea fi realizate numai cu respectarea unor condiții speciale: terenurile aflate în vecinătatea cimitirelor, aeroporturilor, a șantierelor arheologice, etc.

Subliniază faptul că un teren situat administrativ în intravilan chiar daca se afla ., nu înseamnă în mod automat ca terenul este construibil. Pentru a verifica daca un teren este construibil, sau nu, trebuie verificat în primul rând regimul tehnic, economic și juridic al respectivului teren prin certificatul de urbanism care se emite în vederea obținerii autorizației de construire (iar nu un certificat de informare ca cel obținut în anul 2009 de reclamanta) în același sens fiind și evaluările imobiliare stabilite pentru grilele notarilor publici, la care și expertul N. D. face trimitere, și care fac în mod clar diferența intre terenuri construibile libere și terenuri ocupate.

Apreciază apelanta că, pentru a verifica conținutul dreptului de proprietate trebuie ca în primul rând să se verifice limitele acestui drept, în speță, reclamanta fiind proprietara unei suprafețe de 3347 mp, însă terenul fiind neconstruibil, legiuitorul a instituit o limitare în interes public a atributului folosinței.

În acest context, consideră că expertizele judiciare specialitatea evaluare imobiliară nu sunt utile, pertinente și concludente soluționării cauzei, terenul nefiind construibil, societatea nu putea fi obligată la plata contravalorii lipsei de folosință cât timp: „legea interzice construirea, în zonele de protecție și siguranța a conductelor, instituind o servitute care are caracter public, continuu și gratuit fiind instituita pentru salvgardarea unul interes public-siguranța în construcții.”

Tocmai de aceea, edificarea construcțiilor și efectuarea de lucrări se poate face numai în baza autorizației de construire cu respectarea regulilor în materia urbanismului, care implica respectarea actelor normative mai sus arătate. Aceste acte normative conțin și prevederi referitoare la terenurile care nu pot servi unor asemenea scopuri.Dimpotrivă, terenul intravilan în litigiu are categoria de folosință arabil, după cum corect și legal au reținut și experții judiciari, coroborate cu certificatul de urbanism care atestă această categorie de folosință pentru terenul intravilan.

Arată totodată pârâta, că reclamanta nu a dovedit în speță că pârâtă a împiedicat în vreun mod utilizarea terenului de către reclamantă, în scopuri agricole, conform destinației acestuia.

Concluzionând, arată că instanța nu poate obliga pârâta la plata lipsei de folosință prin raportare la valorile stabilite prin expertizele judiciare evaluatorii pentru terenuri construibile sau alte tipuri de Imobile, iar în privința folosirii terenului conform destinației sale reale (arabili, exercițiul folosinței nu este îngrădit în nici un mod.

A subliniat și faptul că reclamanta nu a dovedit în nici un mod că ar avea capacitatea de efectua investiții, realizarea vreunei construcții, dimpotrivă a renunțat la primul capăt de cerere privind obligarea societății la plata valorii de înlocuire a terenului, pentru a evita în fapt plata taxelor de timbru, în acest condiții apare evident faptul că imposibilitatea realizării unor investiții se datorează și reclamantei a cărei situație financiara nu îi permite să realizeze investiții.

Arată că acest aspect subliniază o data în plus lipsa raportului de cauzalitate intre existenta conductelor transport gaz și imposibilitatea reclamantei de a edifica construcții.

Mai mult, arată că, după cum a precizat și demonstrat din probele administrate în cauză, la momentul când reclamanta a devenit proprietar obiectivul conducte de transport gaze naturale preexistau din anul 1972, iar dacă reclamanta ar fi acționat diligent și prudent ar fi solicitat eliberarea unui certificat de urbanism anterior încheierii contractului de vânzare – cumpărare pentru a verifica dacă bunul poate fi utilizat conform destinației avută în vedere de reclamanta cumpărătoare.

Se mai susține de apelantă că instanța de fond în mod nelegal a admis simultan ambele cereri ale reclamantei și a obligat O. P. atât la plata unei despăgubiri globale cat și la plata unei sume periodice lunare, atât cat timp ambele obligații de plata au un izvor unic: existenta pe terenul reclamantei a unor conducte care fac imposibila edificarea vreunei construcții, prima instanță reținând în considerentele hotărârii apelate următoarele: „terenul ce face obiectul cauzei (...) are regimul juridic intravilan și se afla ., prin urmare atributul folosinței bunului imobil potrivit destinației sale a fost afectat (...). Ca urmare pentru motivul mai sus precizat, reclamanta poate pretinde plata unei despăgubiri. (...) Cum atributul dreptului de proprietate afectat este cel al folosinței terenului pentru construcții, instanța apreciază ca trebuie sa determine despăgubirea potrivit valorii de circulație a terenului.

Apreciază apelanta că instanța urmează a admite în parte acțiunea și obliga pârâta la plata sumei de 105.930 lei cu titlu de despăgubire pentru imposibilitatea edificării de către aceasta a unei construcții pe terenul proprietatea sa, aceasta suma de bani reprezentând contravaloarea unui prejudiciu acordat o singura data, și nu sub forma unei rente anuale, așa cum a solicitat reclamanta prin acțiunea introductiva.

În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, apelanta susține că, în ipoteza în care toate condițiile legale pentru acordarea de despăgubiri ar fi îndeplinite ceea ce oricum nu este cazul în speța, reclamanta nu ar putea fi îndreptățită la repararea prejudiciului decât o singura data: fie prin acordarea unei sume globale, fie prin acordarea unor sume periodice, dar În nici un caz nu poate beneficia de doua despăgubiri cumulate

Pentru motivele precizate pârâta solicită admiterea apelului și desființarea sentinței civile nr._/09.07.2014, precum și a încheierii de ședința din 20.09.2011.

Prin încheierea de ședință din data de 16.12.2014, instanța de judecată a recalificat calea de atac ca fiind apelul, față de obiectul cererii de chemare în judecată, cauza fiind soluționată de primi doi membrii ai completului menționați pe fișa de repartizare, respectiv E. C. D. și R. C..

Prin decizia civilă nr. 2028 pronunțată la 22 decembrie 2014, Tribunalul Prahova a admis apelul și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește critica apelantei în privința respingerii în mod greșit a excepției necompetenței teritoriale de către instanța de fond, tribunalul a reținut că este nefondată, soluția instanței de fond fiind corectă însă pentru alte considerente, respectiv:

Potrivit dispozițiilor art. 159 indice 1 Cod proc.civ., dispoziții introduce prin legea nr. 202/2010, care au intrat în vigoare anterior introducerii cererii de chemare în judecată, necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la prima zi de înfățișare.

Având în vedere faptul că potrivit art. 118 Cod proc.civ., întâmpinarea este obligatorie, dar și faptul că necompetența invocată este prevăzută de norme de ordine privată, tribunalul a apreciat că pârâta era decăzută din dreptul de a mai invoca excepția necompetenței teritoriale.

Chiar și în cazul în care Tribunalul reține că în mod greșit instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Ploiești, acest aspect nu poate face obiectul casării sentinței recurate, având în vedere dispozițiile art. 304 alin.1 pct.3, interpretate per a contrario.

Astfel, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, or în cauza pendinte competența teritorială este prevăzută de norme de ordine privată, astfel că aceste dispoziții nu sunt aplicabile.

În ceea ce privește critica apelantei privind greșita respingere de către instanța de fond a excepției lipsei capacității procesuale de exercițiu și a excepției lipsei calității procesuale pasive, Tribunalul a reținut că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Astfel, intimata-reclamantă a chemat în judecată . și nu un anumit punct de lucru, fără personalitate juridică, aspect ce rezultă din cererea de chemare în judecată, astfel că în mod corect instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive. Este adevărat că instanța de fond s-a pronunțat doar pe excepția lipsei calității procesuale pasive, însă aceasta a analizat ambele excepții, fiind o legătură indisolubilă între acestea două.

În ceea ce privește critica apelantei referitoare la modul de soluționare pe fond a cauzei, tribunalul a reținut următoarele:

Susținerea apelantei privitor la faptul că titlul de proprietate ai primului înstrăinător este lovit de nulitate absolută parțială, fiind emis cu încălcarea dispozițiilor art. 42 alin. 3 din Legea 18/1991, coroborat cu art. 4 alin. 1 din Legea nr. 1/2000, nu a fost reținută de instanță, întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere care să aibă ca obiect analiza legalității acestui titlu de proprietate.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP T. M. prin încheierea nr. 4053/17.08.2009-fila 7 dosar fond, intimata reclamantă a devenit proprietara ternului arabil intravilan, în suprafață de 3437 m, situat în Orașul Boldești Scăieni, Nefondat Prahova, în T 21, P A 1090/6 .

Așa cum rezultă din conținutul contractului de vânzare cumpărare mai sus menționat, vânzătorii au declarat pe proprie răspundere că terenul nu este grevat de sarcini sau servituți, iar intimata reclamantă a înțeles să dobândească dreptul asupra terenului în aceste condiții și pe riscul său. La rândul lor, vânzătorii au cumpărat terenul în anul 2004 de la . SRL, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8949/08.11.2004 (aspect ce rezultă din mențiunile efectuate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17.08.2009)

În fișa corpului de proprietate a imobilului întocmită la data de 22.04.2002, deci anterior transmiterii dreptului de proprietate către vânzătorii Ș. G. și Ș. C. – C. se face mențiune despre faptul că terenul în suprafață de 3427 mp este străbătut longitudinal de o conductă de înaltă presiune 0=4” și presiune de 8-15 bari, o altă conductă de gaze joasa presiune de 0=10” în aproprierea aliniamentului 1-4, iar altă conductă de presiune de 0=10” și presiune de 1,5 bari străbate transversal terenul.

Tribunalul a apreciat că în mod greșit instanța de fond a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 238/2004, întrucât acest act normativ reglementează situația juridică a terenurilor afectate de operațiuni petroliere, astfel cum sunt definite la art. 2 pct. 24 din legea mai sus amintită, iar terenul intimatei reclamante nu se încadrează în această categorie, subsolul acesteia fiind traversat de conducte de gaze și nu de petrol.

De asemenea, Tribunalul a reținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 616 Codul civil de la 1864, întrucât aceste dispoziții legale reglementează dreptul de servitute de trecere al proprietarului locului înfundat, ceea ce nu este cazul în speță pendinte.

S-a mai reținut că la data cumpărării imobilului de către intimata-reclamantă, erau în vigoare dispozițiile Legii gazelor nr. 351 din 14 iulie 2004, lege care în prezent este abrogată de art.200 din Legea nr. 123/2012 la data de 19 iulie 2012 și de legea nr.160/2012 la data de 6 octombrie 2012.

S-a mai arătat că din punctul de vedere al aplicării legii în timp, trebuie să se facă distincție între situații juridice de natură legală și crearea anumitor drepturi și obligații prin intermediul legii, cărora li se aplică legea nouă și situațiile juridice voluntare care sunt supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.În speța, este evident ca lucrarea realizata pe terenul proprietatea intimatei apelante este una de interes public - alimentarea cu gaze – dispozițiile legale aplicabile fiind cele prevăzute de art. 44 alin. 5 din Constituție, art. 480 Cod civil, art. 86, art. 90, 96 din Legea 351/2004.

Legea gazelor nr.351/2004 a reglementat, pe perioada cât a fost în vigoare, un domeniu de interes public, respectiv acela al politicii energetice a statului român în scopul satisfacerii cererii de gaze naturale pentru toate categoriile de consumatori.

Potrivit art.21 din Legea gazelor nr.351/2004, activitatea de transport al gazelor naturale constituie „serviciu public de interes național”, iar lucrările de realizare, exploatare și întreținere a obiectivelor sau sistemelor de transport de gaze naturale sunt „lucrări de utilitate publică”.

Potrivit art. 86 din Legea nr. 351/2004, asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privata a persoanelor fizice sau juridice, precum și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacitaților, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condițiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare și de întreținere a capacitaților respective, de următoarele drepturi: a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacitații;b) dreptul de uz pentru asigurarea funcționarii normale a capacitații prin efectuarea reviziilor, reparațiilor și a intervențiilor necesare; c) dreptul de servitute legala de trecere subterana, de suprafața sau aeriana pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacitații și pentru accesul la locul de amplasare a acestora; d) dreptul de a obține restrângerea sau încetarea unor activitatea care ar putea pune în pericol persoane și bunuri; e) dreptul de acces la utilitățile publice.

De asemenea, potrivit art. 90 din același act normativ prevede: (1) Drepturile de uz și de servitute legală, prevăzute la art. 86, asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toata durata de viață a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacitați în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie.(2) Exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietarilor afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toata durata existentei acestora. Daca, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacitaților din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația sa plătească despăgubiri în condițiile legii”.

Potrivit art. 91”(1) Despăgubirile se vor stabili avându-se în vedere următoarele criterii: a) suprafața de teren afectata cu ocazia lucrărilor; b) valorile pentru producțiile estimate ale culturilor și plantațiilor afectate, comunicate de organismele abilitate, precum și amenajările afectate de lucrări; c) valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate. (2) Cuantumul despăgubirii se stabilește prin acordul parților sau, în cazul în care părțile nu se înțeleg, prin hotărâre judecătorească”.

De asemenea, potrivit art. 96 din același act normativ “pentru protecția obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terților:a) sa realizeze construcții de orice fel în zona de siguranța a conductelor de gaze naturale; în cazul în care, în mod excepțional, este necesar ca pe terenul pe care este amplasată rețeaua de alimentare cu gaze naturale să se execute o construcție, beneficiarul acesteia și/sau proprietarul va/vor suporta toate cheltuielile de modificare a traseului rețelei, în următoarele condiții:1. obținerea acordurilor proprietarilor sau ale deținătorilor legali ai terenului de pe traseul unde urmează să fie plasata noua conductă, precum și a avizelor autorităților competente și a autorizației de construire; 2. includerea în patrimoniul operatorului licențiat a obiectivelor rezultate în urma modificării. B) sa efectueze săpături sau lucrări de orice fel sub ori peste conductele de gaze naturale ori în zona de protecție a acestora, fără avizul prealabil al operatorului de sistem; c) să depoziteze materiale pe căile de acces la conducte și în zona de protecție a acestora;d) să intervină în orice mod asupra conductelor, echipamentelor și instalațiilor de gaze naturale”.

Potrivit art. 3 Pct.55 și pct.56 din actul normativ mai sus menționat: “zona de protecție – zona adiacentă obiectivelor din sectorul gazelor naturale, extinsă în spațiu, în care se instituie interdicții privind accesul persoanelor, regimul activităților și al construcțiilor, stabilite prin norme tehnice” și “zona de siguranța – zona adiacenta obiectivelor din sectorul gazelor naturale, extinsa în spațiu, în care se instituie restricții și interdicții, în scopul asigurării funcționarii normale și pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor și mediului, stabilite prin norme tehnice; zona de siguranța cuprinde și zona de protecție”.

În speță, tribunalul a constatat că îngrădirea dreptului de proprietate privata în scopul satisfacerii unui interes public este permisa de Constituție, deci este vorba de o limitare legală a dreptului de proprietate al reclamantului, terenul străbătut de conducta de alimentare cu gaze fiind afectat de o servitute legala, potrivit art. 86 din Legea 351/2004.

În ceea ce privește caracterul gratuit al servituții, Tribunalul a reținut următoarele:

Prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, în prezent abrogate, însă aplicabile în speța pendinte, instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acestora, Dreptul de uz și dreptul de servitute asupra acestor terenuri, stabilite potrivit alin. (1) al acestui articol, privesc utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toată durata de existență a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie.

Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de capacități din domeniul gazelor naturale este determinată de un interes general și, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanță cu dispozițiile constituționale.

Cu privire la exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra unor terenuri afectate de capacități care au ca obiect utilități publice, Curtea Constituțională s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 72 din 26 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 22 martie 2004, și Decizia nr. 167 din 1 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 17 mai 2004, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (4), art. 18 și art. 37 alin. (4) și (7) din Legea energiei electrice nr. 318/2003. În aceste decizii Curtea a reținut că, exercițiul prerogativelor dreptului său de proprietate nu poate fi absolutizat, făcându-se abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit căruia „conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”, precum și de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietății private, „în condițiile legii organice”. Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul este, așadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității măsurile de limitare a exercițiului dreptului de proprietate. În cauza „James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei”, 1986, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei „utilități publice”, așa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aparținând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane, deci și în situația în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea însăși de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Or, în această materie, legea română respectă exigențele impuse de prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Art. 44 alin. (5) din Constituție prevede expres dreptul autorităților de a folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general, în condițiile acordării de despăgubiri proprietarului pentru „daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității”. Pe de altă parte, potrivit alin. (7) al aceluiași articol, „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

În fine, Curtea a reținut că nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu în urma operațiunilor de realizare și retehnologizare a capacităților din domeniul gazelor naturale care se execută pe terenurile proprietate privată să solicite statului sau societăților comerciale specializate repararea pagubelor produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun. Acest lucru rezultă, de altfel, chiar din cuprinsul prevederilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004.

Revenind la speța pendinte, Tribunalul a reținut în primul rând că, numai în cazul producerii unui prejudiciu în urma operațiunilor de realizare și retehnologizare a capacităților din domeniul gazelor naturale care se execută pe terenurile proprietate privată, proprietarii acelor terenuri pot solicita în temeiul dreptului comun repararea acelui prejudiciu.

Chiar și în cazul în care s-ar admite că sunt îndreptățiți să primească despăgubiri proprietarii terenurilor al căror subsol a fost afectat prin orice lucrări de interes public, trebuie să se facă dovada existenței unui prejudiciu, potrivit dispozițiilor dreptului comun.

În continuare, analizând dispozițiile dreptului comun, Tribunalul a constatat că intimata-reclamanta nu a dovedit săvârșirea unui prejudiciu în patrimoniul său, prejudiciu care să fi fost produs de către apelanta-pârâtă. Astfel, intimata-reclamantă a cumpărat un teren arabil, deci cu destinație agricolă și nicidecum un teren cu destinația de folosință curți construcții, și nu a dovedit că acesta nu ar putea fi folosit potrivit destinației agricole.

A apreciat tribunalul că în mod greșit instanța de fond, omologând raportul de expertiză efectuat în cauză, a obligat apelanta pârâtă la plata lipsei de folosință prin raportare la valorile stabilite prin expertizele judiciare evaluatorii pentru terenuri construibile sau alte tipuri de imobile.Dacă terenul ar fi avut categoria de folosința curți construcții la momentul achiziționării acestuia, s-ar fi putut pune problema producerii unui prejudiciu în cazul în care intimata-apelantă ar fi dorit să folosească terenul potrivit destinației sale (adică să construiască un imobil) ceea ce nu este cazul în speță.

Mai mult decât atât, la momentul achiziționării imobilului, pe de o parte cumpărătoarea a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren afectat de o servitute legală, pe care trebuie să o respecte, iar pe de altă parte cumpărătoarea și-a asumat riscul contractului, așa cum rezultă chiar din clauzele contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP T. M. prin încheierea nr. 4053/17.08.2009.

Conchide instanța că și în cazul în care nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 1340 din Codul Civil de la 1864, iar intimata-reclamantă a fost de bună-credință la încheierea contractului (nu a știut de existența conductelor de gaze) răspunderea pentru un eventual prejudiciu ar aparține vânzătorului în temeiul art. 1337 Cod civil și nicidecum apelantei-pârâte.

Pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, Tribunalul, în temeiul art. 295 și art. 296 Cod proc.civ, a admis apelul în sensul schimbării în tot a sentinței apelate, cu consecința respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta N. M. care a susținut că instanța trebuia să aibă în vedere ca dreptul de proprietate privată este un drept fundamental, în raport cu puterea, care îi reglementează conținutul și îl garantează, contribuind astfel la modelarea și organizarea economică și socială a statului.

Constituția României, în art. 44 alin. (1) și alin. (2) stabilește că „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular (...)”.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 3 din 3 februarie 1993 a statuat că „dreptul de proprietate este un drept natural, individual, permanent, transmisibil și inegal, iar reglementarea acestui drept se regăsește în legislație”.

Corelativ dreptului de proprietate, statului îi revine obligația de ocrotire a proprietății indiferent de titularul ei, iar ocrotirea acesteia este una din valorile majore ale unui stat de drept.

Pe de altă parte, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci comportă anumite limitări. Constituția reglementează câteva limitări ale dreptului de proprietate. Aceste limitări se pot grupa în două categorii, și anume limitări în rem (referitoare la bunuri) și limitări în personam (referitoare la persoane).

Limitările în rem, prevăzute de Legea fundamentală sunt următoarele: bunurile care constituie obiect exclusiv al proprietății publice, exproprierea și naționalizarea, lucrările de interes general, averea dobândită licit care nu poate fi confiscată.

Apreciază recurenta că importanta în prezenta speța este limitarea prevăzută de dispozițiile art. 44 alin. (5) Constituție potrivit cărora „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității”.

Astfel, pentru lucrări de interes general, autoritățile publice au posibilitatea folosirii subsolului oricărei proprietăți imobiliare (terenuri) cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse.

Dauna reprezintă atingerea persoanei sau a bunurilor persoanei vătămate, iar prejudiciul constă în lezarea intereselor patrimoniale sau extrapatrimonial, care sunt urmarea acestei atingeri.

În totalitatea sa, prejudiciul cuprinde atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât și lipsa câștigului ori a beneficiului pe care l-ar fi realizat persoana vătămată (lucrum cessans).

Susține recurenta că limitarea exercițiului dreptului de proprietate prin folosirea de către o autoritate publică a subsolului unei proprietăți trebuie să fie justificată de un interes general și trebuie însoțită, obligatoriu și de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul produs proprietarului.

Cuantumul acestor despăgubiri se calculează proporțional cu paguba produsă și se stabilește de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, de către instanța de judecată, conform art. 44 alin. (6) din Constituție.

Obligația autorității publice de a-l despăgubi pe proprietar se referă la daunele provocate solului, plantațiilor sau construcțiilor, dar și la alte daune imputabile, sintagmă care poate include imposibilitatea proprietarului de a realiza construcții pe terenul afectat, scăderea valorii de circulație a terenului sau construcțiilor pe piața liberă.

Legea petrolului nr. 238/2004 prevede următoarele limitări ale dreptului de proprietate privată: - asupra terenurilor necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare și asupra terenurilor necesare oricăror activități pe care acestea le implică se instituie, în favoarea titularului de licență, un drept de servitute legală; - asupra terenurilor aflate în proprietatea terților, cuprinse în zonele de protecție și de siguranță, se stabilește un drept de servitute legală; - exercitarea dreptului de servitute legală se face contra plății unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de acesta, pe baza convenției încheiate între părți cu respectarea 4 prevederilor legale, în termen de 60 de zile de la comunicarea către proprietarii de terenuri a unei notificări scrise din partea titularilor de acorduri și/sau permise; - dreptul de acces în perimetrul de operare a conductelor este diferențiat în funcție de natura operațiunilor ce urmează a se efectua, respectiv permanent sau ocazional; - exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Legea gazelor nr. 351/2004 instituie următoarele limitări ale dreptului de proprietate privată: dreptul de uz instituit în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale, asupra dreptul de uz instituit în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale, asupra terenurilor și bunuri proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităților pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacității și pentru asigurarea funcționării normale a capacității prin efectuarea reviziilor, reparațiilor și a intervențiilor necesare; dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafață sau aeriană pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacității și pentru accesul la locul de amplasare a acestora; proprietarii terenurilor și titularii activităților afectați de exercitarea de către concesionarii din sectorul gazelor naturale a drepturilor de uz și servitute, vor fi despăgubiți pentru prejudiciile cauzate acestora; interdicția realizării oricărui fel de construcții în zona de siguranță a conductelor de gaze naturale; - în cazul în care, în mod excepțional, este necesar ca pe terenul pe care este amplasată rețeaua de alimentare cu gaze naturale să se execute o construcție, proprietarul va suporta toate cheltuielile de modificare a traseului.

Realizând un paralelism intre dispozițiile Legii 238/2004 și Legea gazelor nr. 351/2004, se poate constata ca ambele prevăd același tip de îngrădiri și interdicții proprietarilor care au terenuri afectate de conducte de gaze, respectiv conducte petroliere.

Apreciază recurenta că, deși actele normative menționate reglementează activități care reprezintă servicii publice, pentru menținerea unui just echilibru între interesul general și cel particular și în virtutea principiului echității și al dreptului proprietarului la respectarea bunurilor sale, se impune acordarea unei despăgubiri care să acopere prejudiciile suportate de proprietar, prin restrângerea prerogativelor dreptului său de proprietate privată, atât în situația când terenul este afectat de conducte petroliere, dar și în situația în care este afectat de conducte de gaze.

Învederează recurenta că ar fi o soluție total injustă ca unor situații similare, atât din punct de vedere faptic, dar și din punct de vedere juridic sa li se aplice tratamente juridice diametral opuse care îngrădesc, în mod substanțial dreptul de proprietate.

Obligația despăgubirii proprietarului pentru restrângerea prerogativelor dreptului său de proprietate nu este reglementată în mod corespunzător la nivelul acestor legi speciale, nu numai prin raportare la prevederile constituționale, cât și față de cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Astfel, potrivit art. 1 Protocolul 1 al C.E.D.O., orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, jurisprudența Curții Europene fiind foarte bogată în materia limitării exercitării dreptului de proprietate.

În cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei, Curtea a reținut că nu a operat o expropriere de fapt a proprietarilor, cât timp aceștia puteau să-și folosească bunurile, să le vândă, să le lase moștenire, să le doneze sau să le ipotecheze.

Cu toate acestea, interdicțiile de construire, pierderea posibilității de a vinde imobilele în condiții normale de piață, deși lasă intact, din punct de vedere juridic, dreptul celor interesați de a dispune de bunurile lor și de a le folosi, sunt totuși în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora de a-l exercita.

În consecință, consideră recurenta, dreptul de proprietate devine precar, fiind afectat în însăși substanța sa, așa încât interdicțiile arătate se constituie într-o povară specială și excesivă pe care ar putea-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei interdicției sau aceea de a cere reparații. În cauza Mellacher și alții contra Austriei sau în cauza James și alții contra Marii Britanii, Curtea recunoaște competența statului de a reglementa folosința unor bunuri proprietate privată atunci când se urmărește un scop de interes general dar, în aceeași măsură, nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar păstrarea raportului de proporționalitate implică acordarea unei despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.

Având în vedere ca situațiile prevăzute în ambele texte legale vizează desfășurarea unor servicii publice, a căror realizare afectează în mod asemănător dreptul de proprietate privată a terților și faptul ca reglementarea unor drepturi de uz sau servitute în favoarea titularilor de licențe, prin instituirea unor interdicții de construire sau prin pagubele produse cu ocazia efectuării de lucrări specifice, este afectat în mod asemănător dreptul de proprietate privată al terților, recurenta consideră că aceste despăgubiri trebuie acordate în condiții similare.

Astfel, pentru asigurarea unei protecții reale a dreptului de proprietate privată, a principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, și nu în ultimul rând pentru respectarea dreptului la ocrotirea sănătății și dreptului la viață a proprietarilor afectați de desfășurarea unor activități economice ce constituie servicii publice, dar și pentru respectarea dispozițiilor constituționale dar și europene, se impune asigurarea unui tratament juridic unitar, tuturor persoanelor afectate de aceasta situație.

Pe de alta parte, recurenta solicită să se rețină ca, în conformitate cu art. 113 alin. 2 din Legea 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale „ Exercitarea drepturilor de uz și de servitute asupra proprietăților private afectate de obiectivismul/sistemul care se vor realiza după . prezentei legi se face în conformitate cu regulile procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute ., precum și determinarea cuantumului indemnizațiilor și a despăgubirilor și a modului de plata a acestora, care se aproba împreuna cu convenția-cadru prin Hotărârea Guvernului, la propunerea ministerului de resort”.

Art. 113 alin. 6 și 7 din aceeași lege, arata ca despăgubirile se stabilesc, avându-se în vedere suprafața de teren afectata ... valoarea de circulație a bunurilor mobile afectate; cuantumul despăgubirilor se stabilește prin acordul pârtilor sau, în cazul în care părțile nu se înțeleg prin hotărâre judecătorească.

Prin Legea 123/2012, prin care a fost abrogata Legea 351/2004 s-a realizat o raliere a reglementarilor privitoare ia dreptul la despăgubiri, atât fata de dispozițiile constituționale, cat și fata de cele europene, citate anterior.

Deși, acest text de lege a apărut în cursul soluționării prezentului litigiu, iar reclamanta formulase o notificare către pârâtă, în vederea stabilirii unor despăgubiri, aceasta nu a dat curs acestei solicitări, nici după . acestor dispoziții speciale.

F. de aceste argumente, recurenta apreciază că instanța de apel în mod greșit a luat în considerare doar aplicabilitatea Legii 351/2004, cu ignorarea, intenționata, a tuturor celorlalte reglementari care au incidență directa în cauză.

A mai arătat recurenta că în același sens, se mai argumentează de către Tribunal ca reclamanta nu a făcut dovada existentei unui prejudiciu, potrivit dispozițiilor dreptului comun. În speța, s-a invocat necesitatea acordării despăgubirilor, fata de interdicția de construire, constatata de reclamanta, după inițierea procedurilor în acest sens.Or, prin instituirea acestui tip de interdicție se aduce o gravă atingere dreptului de proprietate, nu numai prin controlul folosirii bunurilor, ci și prin reducerea considerabilă a valorii economice a terenurilor afectate.

Susținerile conform cărora reclamanta nu a făcut dovada achiziționării terenului în scopul ridicării unei construcții, sunt infirmate în totalitate de aceste demersuri pe care aceasta le-a efectuat.

Reclamanta nu a obținut autorizație de construcție, iar certificatul de urbanism nu tine loc de autorizație de construcție deoarece a obținut acel aviz nefavorabil care a împiedicat-o sa continue orice alte proceduri necesare acestui scop.

În faza procesuala a apelului reclamanta a făcut dovada faptului ca a dorit sa ridice o construcție pe acel teren, respectiv extras de cont din care rezulta faptul ca avea suma necesara edificării unei construcții, dar și faptul ca, ulterior, după ce a constatat ca nu poate ridica o construcție pe terenul din cauza, a cumpărat alte doua case pentru copiii săi, întrucât intenția de la bun început a fost aceea de a construi case acestora.

Consideră recurenta că societatea pârâta este obligata la despăgubiri pentru lipsa de folosința asupra acestui teren, sens în care inițial a trimis o notificare prin care a solicitat sa i se acorde despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosința începând cu data de 17.08.2009 și sa studieze posibilitatea relocării acelei conducte sau sa încheie o convenție pentru stabilirea unei rente lunare având în vedere imposibilitatea edificării unei construcții pe terenul afectat de conducta de gaze.

Societatea pârâta nu acceptat solicitarea, răspunzând prin adresa nr. 7641/21.09.2010, faptul ca nu se poate reloca conducta și nu exista justificări pentru despăgubire, răspunsul fiind lipsit de orice argumentație juridica.

În conformitate cu dispozițiile art. 480 Vechiul Cod civ. „ proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, insa în limitele determinate de lege „.

F. de aceasta situație, reclamanta, în calitate de proprietara a terenului, nu poate edifica o construcție, astfel ca nu se poate bucura și dispune de lucrul sau în mod exclusiv și absolut, conform art. 480 Vechiul Cod civ.

Unul din drepturile proprietarilor de teren este acela de a-și construi o locuința pe acesta, în limitele determinate de lege, având în vedere ca pe acest teren ar fi existat posibilitatea legala de construire deoarece este intravilan, are destinația stabilita conform PUG –ului localității-curți construcții și se afla . rezidențiala. Imposibilitatea folosirii terenului echivalează cu scoaterea sa din circuitul civil, ceea ce în mod evident creează prejudicii.

În acest sens, recurenta apreciază că este îndreptățită sa fie despăgubită în temeiul art. 44 alin 5 din Constituția României, în a cărei litera și spirit trebuie interpretate legile ce reglementează diversele domenii specifice.

În prezenta speța „o astfel de alta dauna”, prevăzuta de art. 44 alin 5 este aceea de a nu putea sa se realizeze construcția unei locuințe pe terenul proprietatea reclamantei despre care nu a cunoscut la momentul dobândirii ca este afectat de o astfel de servitute legala. De altfel, nici legislația speciala în domeniul petrolului și gazelor nu exclude o astfel de modalitate de despăgubiri.

Legea Petrolului nr. 238/2004 la art. 10 alin. 2 se refera la criteriul valorii de circulație a terenurilor afectate pentru determinarea despăgubirilor, iar Legea 351/2004 folosește și criteriul valorii de circulație a bunurilor imobile afectate ( art. 91 lit. c), aspecte reținute și în practica judiciara, respectiv decizia nr. 6584/24.11.2004 a ICCJ, Secția Civila și de Proprietate Intelectuala .

Prin raportul de expertiza topografica întocmit în cauza de expert N. N. a fost identificat terenul aflat în proprietatea reclamantei, constându-se ca acesta are, . 3.437 mp și se afla ., având categoria curți-construcții. Prin raportul de expertiza tehnica întocmit de ing. N. D., specialitatea evaluare bunuri s-a stabilit că terenul reclamantei este afectat de 3 conducte de gaze, astfel: 2 conducte care străbat terenul longitudinal, una de înalta presiune de 4” și presiune 8-15 bari, o alta conducta de joasa presiune de 10 „ 1 conducta de 10 „ înalta presiune 1,5 bari străbat transversal terenul.

Conform normativelor în vigoare ( NP02/2000) pe terenurile unde se afla conducte de gaze de înaltă și joasa presiune sunt restricții de construire de cc 20 ml, stânga, direcția conductei. Aceste conducte au fost evidențiate în Fisa corpului de proprietate (anexele nr. 1 și 2 la raportul de expertiza și anexele foto nr. 1 și 2 ).

Susține recurenta că tot în raportul de expertiza se retine faptul ca limitrof terenului în cauza se afla clădiri de societăți, birouri, hale de producție, depozite de materiale, o zona intens folosita și, de asemenea, din documentele existenta la dosar și precizările primite de la Primăria Orașului Boldesti-Scaieni, conductele de gaze care afectează terenul în litigiu sunt active. În aceste condiții, expertul a calculat renta anuala necesara pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost creat reclamantei prin imposibilitatea edificării unei construcții pe terenul sus-menționat afectat de conductele de gaze, estimând-o la 469 EUR/luna, respectiv 5.628 EUR /an.

De asemenea, expertul a calculat aceasta rentă anula, ținând certificatul de urbanism nr. 205/11.09.2009 și a duratei pentru obținerea unei autorizații de construcție estimata la cca 3 luni începând cu anul 2010 și pana în prezent, ajungând la suma de 105.930 lei.

În ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosința recurenta arată că aceasta a fost stabilita de expert în Fisa Tehnica nr. 2 ținând cont de chiriile la terenurile din zona orașului Boldesti-Scaieni (fila 4 raport expertiza), concluzionând ca în perioada 17.08.2009 pana la 05.03.2014 lipsa de folosința este evaluata la 116.523 lei.

Atât lipsa de folosința, cat și renta anuala au fost stabilite în mod corect prin analiza chiriilor la terenurile din zona Boldesti-Scaieni, asemănătoare ca și categorie de folosința la care a aplicat o reducere de 30% (comisioane de agenții, negocieri, restricții) rezultând un preț de 0,14 euro mp/luna, preturi care sunt prezentate în ofertele societăților imobiliare, respectiv anexele 8 și 9 ale raportului de expertiza.

Existenta conductelor pe terenul proprietatea pârâtei nu a fost contestata niciun moment, astfel cum rezulta și din adresa nr. 7641/21.09.2010, dar și prin apărarea formulata prin întâmpinare.

Consideră recurenta că este evidentă reaua-credința a pârâtei care nu a înțeles niciun moment faptul ca folosește, în exclusivitate un teren asupra căruia nu are calitatea de proprietar și pe care, proprietarul de drept al acestuia nu-l poate folosi în niciun fel.

Apărările pârâtei privitoare la faptul ca reclamanta nu a făcut dovada intenției de a construi, sunt înlăturate de documentele depuse la dosarul cauzei, respectiv certificatul de urbanism nr. 205/11.09.2009 și avizul nefavorabil nr._/03.11.2009, precum și celelalte argumente invocate anterior.

Susține recurenta că, deși aceasta acțiune a fost promovata sub imperiul Vechiul Cod civil, fiind aplicabile, astfel cum am arătat disp, art. 480, partea adversa invoca art. 555 și 559 alin. 1 și 2 Noul Cod civ.

Din aceasta perspectiva, dispozițiile Noului Cod civil sunt mult mai clare și mai ferme în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate, făcându-se mențiunea expresa ca „proprietatea terenului se întinde și asupra subsolului și spațiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale”- art. 559 alin. 1 Noul Cod civil.

Conchide recurenta că atât timp cât este proprietara și asupra subsolului terenului, cu atât mai mult are dreptul la toate despăgubirile.

În raport de motivele invocate, se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, raportat la art. 312 alin. 3 din vechiul Cod proc.civ, iar pe fond menținerea sentinței civile nr._/09.07.2014 pronunțata de Judecătoria Ploiești și obligarea intimatei-parate la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă . a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile nr. 2028/2014 pronunțată de Tribunalul Prahova ca legală și temeinică.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată următoarele:

Curtea de Apel, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată anterior datei de 15 februarie 2013,precum și faptul că dispozițiile art. 3 din legea 76/2012 prevăd că dispozitiile Codului de procedura civila se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după ., constată că prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile vechiului cod de procedură civilă și nu noului cod de procedură civilă, astfel cum a fost adoptat prin legea 134/2010.

Un prim aspect invocat în cererea de recurs de către reclamanta N. M. îl reprezintă ignorarea de către instanța anterioară a dreptului său de proprietate privată, drept fundamental, potrivit art. 44 alin. (1) și alin. (2), 45 și 46 din Constituția României și a Deciziei nr. 3 din 3 februarie 1993 a Curții Constituționale.

Aceste acte normative prevăd că “dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular (...)” și „dreptul de proprietate este un drept natural, individual, permanent, transmisibil și inegal, iar reglementarea acestui drept se regăsește în legislație”.

Chiar recurenta recunoaște, în cadrul cererii sale de recurs că, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci comportă anumite limitări și anume limitări în rem (referitoare la bunuri) și limitări în personam (referitoare la persoane).

O astfel de limitare este și cea prevăzută de dispozițiile art. 44 alin. (5) Constituție potrivit cărora „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității”.

În speță, așa cum a reținut și Tribunalul, terenul în suprafață de 3427 mp cumpărat de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP T. M. prin încheierea nr. 4053/17.08.2009-fila 7 dosar fond, este străbătut longitudinal de o conductă de înaltă presiune 0=4” și presiune de 8-15 bari, o altă conductă de gaze joasa presiune de 0=10” în aproprierea aliniamentului 1-4, iar altă conductă de presiune de 0=10” și presiune de 1,5 bari străbate transversal terenul.

Fiind evident că lucrarea realizată pe terenul proprietatea recurentei reclamante este una de interes public - alimentarea cu gaze – dispozițiile legale aplicabile, raportat la data introducerii acțiunii, respectiv anul 2010, sunt cele prevăzute de art. 86, art. 90, 96 din Legea 351/2004.

De altfel, se menționează acest lucru în mod expres la art.21 din Legea gazelor nr.351/2004, potrivit căruia, activitatea de transport al gazelor naturale constituie „serviciu public de interes național”, iar lucrările de realizare, exploatare și întreținere a obiectivelor sau sistemelor de transport de gaze naturale sunt „lucrări de utilitate publică”.

În aceste condiții nu se poate constata o încălcare a dreptului de proprietate a reclamentei, câtă vreme restrângerea dreptului său de proprietate este prevăzută atât de Constituția României cât și de Legea gazelor nr. 351 din 14 iulie 2004.

Chiar dacă Legea petrolului, nr.238/2004 și Legea gazelor nr. 351/2004, prevăd același tip de îngrădiri și interdicții proprietarilor care au terenuri afectate de conducte de gaze, respectiv conducte petroliere, așa cum susține recurenta, dar spre deosebire de legea petroluui, art. 90 alin. 2 din legea 351/2004 prevede că exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietarilor afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toata durata existentei acestora, Curtea de Apel constată că nu pot fi aplicate, prin extrapolare dispozițiile legii 238/2004, care stipulează condițiile speciale ale terenurilor străbătute de conducte petroliere și nu de gaze, întrucât nu există o similitudine între aceste situații prin prisma legiuitorului.

Dacă reclamanta aprecia că, restrângerea prerogativelor dreptului său de proprietate privată, cu titlu gratuit, conform art. 90 alin.2 din legea 351/2004, este neconformă Constituției României, avea posibilitatea de a solicita sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a acestui text, lucru care nu s-a întâmplat în cauză.

Deși recurenta apreciază că este o soluție total injustă ca unor situații similare, atât din punct de vedere faptic, dar și din punct de vedere juridic sa li se aplice tratamente juridice diametral opuse care îngrădesc, în mod substanțial dreptul de proprietate, Curtea, remarcă faptul că obiectul prezentei acțiuni nu a constat în solicitarea de a se constata o situație discriminatorie, în condițiile OG 137/2000, astfel încât antamarea acestor aspecte direct în cadrul căii de atac promovată, nu poate fi primită.

Instanța remarcă faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP T. M. sub nr. 4053/17.08.2009-fila 7 dosar fond, intimata reclamantă a devenit proprietara ternului arabil intravilan, în suprafață de 3437 m, situat în Orașul Boldești Scăieni, Nefondat Prahova, în T 21, P A 1090/6 .

Așa cum rezultă din conținutul contractului de vânzare cumpărare mai sus menționat, vânzătorii au declarat pe proprie răspundere că terenul nu este grevat de sarcini sau servituți, iar intimata reclamantă a înțeles să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului în aceste condiții și pe riscul său.

În mod just a constatat tribunalul că, la rândul lor, vânzătorii au cumpărat terenul în anul 2004 de la . SRL, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8949/08.11.2004 (aspect ce rezultă din mențiunile efectuate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17.08.2009), iar în fișa corpului de proprietate a imobilului întocmită la data de 22.04.2002, deci anterior transmiterii dreptului de proprietate către vânzătorii Ș. G. și Ș. C. – C. se face mențiune despre faptul că terenul în suprafață de 3427 mp este străbătut longitudinal de o conductă de înaltă presiune 0=4” și presiune de 8-15 bari, o altă conductă de gaze joasa presiune de 0=10” în aproprierea aliniamentului 1-4, iar altă conductă de presiune de 0=10” și presiune de 1,5 bari străbate transversal terenul.

La data achiziționării terenului, acesta era străbătut de conductele de gaze, lucru pe care cumpărătorii puteau să îl cunoască cu o minimă diligență, rezultând din actele de proprietate anterioare, astfel încât erau pe deplin aplicabile disp. art. 86 din Legea nr. 351/2004, potrivit căruia, asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privata a persoanelor fizice sau juridice, precum și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacitaților, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condițiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare și de întreținere a capacitaților respective, de următoarele drepturi: a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacitații;b) dreptul de uz pentru asigurarea funcționarii normale a capacitații prin efectuarea reviziilor, reparațiilor și a intervențiilor necesare; c) dreptul de servitute legala de trecere subterana, de suprafața sau aeriana pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacitații și pentru accesul la locul de amplasare a acestora; d) dreptul de a obține restrângerea sau încetarea unor activitatea care ar putea pune în pericol persoane și bunuri; e) dreptul de acces la utilitățile publice.

De asemenea, potrivit art. 90 din același act normativ drepturile de uz și de servitute legală anterior menționate au caracter legal și se exercită pe toata durata de viață a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacitați în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie cu titlu gratuit pe toata durata existentei acestora.

Ca atare, reclamanții nu pot solicita despăgubire care să echivaleze cu lipsa de folosință a terenului afectat de conducte ci doar despăgubirile pentru pagubele produse, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacitaților din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația sa plătească despăgubiri în condițiile legii”, care, potrivit art. 91se stabilesc avându-se în vedere următoarele criterii: a) suprafața de teren afectată cu ocazia lucrărilor; b) valorile pentru producțiile estimate ale culturilor și plantațiilor afectate, comunicate de organismele abilitate, precum și amenajările afectate de lucrări; c) valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate.

În condițiile în care, potrivit art. 96 din același act normativ “pentru protecția obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terților să realizeze construcții de orice fel în zona de siguranța a conductelor de gaze naturale, iar în cazul în care, în mod excepțional, este necesar ca pe terenul pe care este amplasată rețeaua de alimentare cu gaze naturale să se execute o construcție, beneficiarul acesteia și/sau proprietarul este obligat să suporte toate cheltuielile de modificare a traseului rețelei, în anumite condiții.

Ca atare, potrvit legii obligația autorității publice de a-l despăgubi pe proprietar se referă la daunele provocate cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, nicidecumdaunelor rezultate din imposibilitatea proprietarului de a realiza construcții pe terenul afectat sau scăderea valorii de circulație a terenului sau construcțiilor pe piața liberă, așa cum susține recurenta.

Tocmai cu ocazia pronunțării hotărârii în cauza Mellacher și alții contra Austriei sau în cauza James și alții contra Marii Britanii, invocate chiar de recurentă, Curtea a recunoscut competența statului de a reglementa folosința unor bunuri proprietate privată atunci când se urmărește un scop de interes general.

Pe de altă parte, protejarea interesului individual, este prevăzută de legea nr. 351/2004, iar păstrarea raportului de proporționalitate implică acordarea unei despăgubiri, în cazul producerii unor daune proprietății.

Trebuie menționat că asupra exercitării drepturilor de uz și servitute asupra unor terenuri afectate de capacități care au ca obiect utilități publice, s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 230 din 9 martie 2006, nr. 98 din 13 februarie 2007, nr. 1.188 din 17 septembrie 2009, reținând că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de capacități din domeniul gazelor naturale este determinată de un interes general și, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanță cu dispozițiile constituționale privind garantarea și ocrotirea proprietății.

În cadrul acestor decizii, Curtea Constituțională însăși reținând că, exercițiul prerogativelor dreptului de proprietate nu poate fi absolutizat, făcându-se abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit căruia „conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”, precum și de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietății private, „în condițiile legii organice”, a analizat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, apreciind însă că legea română respectă exigențele impuse de prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar măsura privativă de proprietate păstrează un echilibrul just între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului.

Analizând afectarea dreptului de proprietate prin prisma incidenței dispozițiilor legii 351/2004, Curtea Constituțională a arătat că art. 44 alin. (5) din Constituție prevede expres dreptul autorităților de a folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general, în condițiile acordării de despăgubiri proprietarului pentru „daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității”. Pe de altă parte, potrivit alin. (7) al aceluiași articol, „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

În fine, Curtea a reținut că nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu în urma operațiunilor de realizare și retehnologizare a capacităților din domeniul gazelor naturale care se execută pe terenurile proprietate privată să solicite statului sau societăților comerciale specializate repararea pagubelor produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun, acest lucru rezultând, de altfel, chiar din cuprinsul prevederilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004.

Temeiul de drept invocat de reclamantă în cadrul cererii de chemare în judecată au fost dispozițiile art.480 Cciv, art. 44 alin 5,6 Constituție și art 7 din Legea 238/2004, ultimul nefiind aplicabil în cauză, întrucât, așa cum s-a arătat anterior vizează terenurile afectate de conducte petroliere și nu de gaze, cum este cazul în speță.

Așa cum în mod corect a reținut tribunalul, reclamanta nu a dovedit săvârșirea unui prejudiciu în patrimoniul său, prejudiciu care să fi fost produs de către apelanta-pârâtă.

Câtă vreme a cumpărat un teren arabil, deci cu destinație agricolă și nicidecum un teren cu destinația de folosință curți construcții și nu a dovedit că acesta nu ar putea fi folosit potrivit destinației agricole, nu poate fi admisă acțiunea de acordare a despăgubirilor reprezentând plata lipsei de folosință.

În speță atât la momentul achiziționării terenului cât și la data introducerii acțiunii, nu s-a făcut dovada că terenul ar fi avut categoria de folosință curți construcții, ci categoria de folosință arabil, lucru ce rezultă atât din certificatul de urbanism nr. 205 din 11.09.2009 cât și din actele de proprietate prezentate.

Trecerea din categoria de folosință arabil în categoria de folosință curți construcții nu poate fi efectuată printr-o simplă mențiune, chiar și pe un certificat de urbanism, ci printr-un act administrativ, emis de Unitatea Administrativ Teritorială a localității, care poate fi atacat în condițiile legii, reclamanta nefăcând însă dovada existenței unui asemenea act.

Interdicția de construire, constatată de reclamantă, după inițierea procedurilor în acest sens, nu aduce atingere dreptului de proprietate, câtă vreme, potrivit actelor, categoria de folosință a terenului este arabil și nu curți construcții, speranța nelegitimă a reclamantei de a construi pe acel teren neavând suport juridic.

În aceste condiții, faptul că reclamanta a făcut dovada faptului că a dorit sa ridice o construcție pe acel teren, respectiv a depus extras de cont din care rezulta faptul ca avea suma necesara edificării unei construcții, dar și faptul că, ulterior, după ce a constatat ca nu poate ridica o construcție pe terenul din cauză, a cumpărat alte două case pentru copiii săi, întrucât intenția de la bun început a fost aceea de a construi case acestora, nu au relevanță în analiza cauzei.

Pe de altă parte, în mod greșit recurenta solicită să se rețină dispozițiile art. 113 din Legea 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale câtă vreme, nu acesta a fost temeiul de drept al acțiunii, ci așa cum s-a arătat anterior, acțiunea a fost întemeiată pe Legea petrolului nr. 238/2004.

Deși Legea 123/2012, a apărut pe parcursul soluționării prezentului litigiu, reclamanta nu și-a schimbat niciun moment temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată, deși ulterior anului 2012, respectiv la termenul de judecată din 28.05.2014, reclamanta a depus la dosarul cauzei, cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să renunțe la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului intravilan în suprafață de 3.437 mp situat în Orașul Boldești-Scăeni, nefondat Prahova, în T21 P A1090/6, între vecinii: DN1A, moștenitori: I. S., V. G. și D. I., menținându-și celelalte două capete ale cererii de chemare în judecată, fără însă a modifica temeiul de drept al acțiunii.

În aceste condiții, respectând principiul disponibilității părților, principiu ce guvernează procesul civil, în mod corect instanța de apel nu a avut în vedere aceste dispoziții, câtă vreme, pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a legii 123/2012, reclamanta nu a înțeles să uzeze de procedura specială prevăzută de această lege în materia despăgubirilor acordate și nici să o invoce ca temei de drept al acțiunii sale.

Faptul că recurenta a trimis o notificare prin care a solicitat sa i se acorde despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosința începând cu data de 17.08.2009 și sa se studieze posibilitatea relocării acelei conducte sau să se încheie o convenție pentru stabilirea unei rente lunare având în vedere imposibilitatea edificării unei construcții pe terenul afectat de conducta de gaze, nu atrage aplicabilitatea de plano, fără a se invoca ca temei de drept al acțiunii, a legii 123/2012 sau a prevederilor noului cod civil , inclusiv art. 555 și 559 alin. 1 și 2 din acesta din urmă, câtă vreme notificarea a fost anterioară intrării în vigoare a acestora, societatea pârâta răspunzându-i prin adresa nr. 7641/21.09.2010, faptul ca nu se poate reloca conducta și nu exista justificări pentru despăgubire.

Eventual aceste dispoziții pot forma obiectul unei alte acțiuni, cu al cărei temei reclamanta nu a înțeles să învestească instanțele în cadrul prezentului litigiu.

Față de considerentele mai sus arătate, nu pot fi avute în vedere concluziile rapoartelor de expertiză N. N. si N. D. referitoare la cuantumul rentei anule și contravaloarea lipsei de folosință

În raport de considrentele menționate anterior, nefiind constatate motive de modificare sau casare a hotărârii astfel cum sunt expres și limitativ indicate de art. 304 din vechiul cod de procedură civilă, Curtea, raportat la art. 312 alin. 1 Cod proc.civ, va respinge, ca nefondat recursul declarat în cauză.

Făcând aplicarea art. 274 c.pr.civ. și a principiului disponibilității părților, instanța va lua act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta N. M., domiciliată în P., ., ., ., județ Prahova împotriva deciziei civile nr. 2028 pronunțată la 22 decembrie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, . City, nr.22, sector 1.

Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2015.

Președinte, Judecători,

V. G. M. I. G. E. M.

Grefier,

J. Părcălăbescu

Red. GMI

Tehnored.PJ

2 ex /15.06.2015

d.f._ Judecătoria Ploiești

j.f. Z. S.

d.a._ Tribunalul Prahova

d.a. E. C. D., R. C.

operator de date cu caracter personal,

nr. notificare 3120

← Conflict de competenţă. Sentința nr. 37/2015. Curtea de Apel...		Strămutare. Sentința nr. 38/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Conflict de competenţă. Sentința nr. 37/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Strămutare. Sentința nr. 38/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Contestaţie la executare. Decizia nr. 322/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 440/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Grăniţuire. Decizia nr. 439/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI