Revendicare imobiliară. Decizia nr. 517/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 517/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 07-04-2015 în dosarul nr. 525/105/2009**
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
Secția I Civilă
DOSAR Nr._
DECIZIA Nr. 517
Ședința publică din data 7 aprilie 2015
Președinte - V. S.
Judecător - V. G.
Grefier - V. M.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelurilor declarate de reclamantele C. E.-G. și M. E.-G., în calitate de succesoare ale defunctului reclamant R. N.G. - decedat pe parcursul procesului, ambele cu domiciliul ales la SCA R., I., M. & Asociații, în București, ..123, apt.1, sect.2, de intervenienta ., în prezent . SA cu sediul în Timișoara, Calea Șagului nr. 143/b, urmare a transmiterii calității procesuale a . către . SA, împotriva sentinței civile nr.1723 din 24 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtele ., cu sediul în Vălenii de M., ..72, ..A, ., M. E., Comerțului și Mediului de Afaceri prin M. E., cu sediul în București, Calea Victoriei, nr. 152, sect.1, cu intervenientul S. R. prin M. Finanțelor Publice prin Direcția Județeană a Finanțelor Publice Prahova, cu sediul în Ploiești, .. 22, jud. Prahova.
Prezența și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 31 martie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de mai sus, când, în urma deliberării, a dat următoarea hotărâre:
C u r t e a:
Asupra apelurilor civile de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Vălenii de M. la nr._ reclamantul R. G. a chemat in judecata pe parata . instanței ca prin hotărârea ce va pronunța sa dispună obligarea paratei sa-i lase in deplina proprietate si liniștită posesie imobilul proprietatea sa situat in ., jud. Prahova, compus din teren si construcții, precum si obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat ca parata ocupa in mod abuziv terenul proprietatea sa, obstrucționând prin toate mijloacele posibilitatea sa de a reintra in posesia si folosință exclusiva a proprietății sale, așa cum a descris-o anterior si, deși in alta cauza a solicitat evacuarea paratei, instanțele au ignorat practica judiciara in materie vizând temeiul juridic al evacuării.
Pârâta . a depus întâmpinare la 12.06.2008, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări a acțiunii, motivat de valoarea de cca. 1.500.000 lei a terenurilor și construcțiilor revendicate de reclamant, valoarea de 15.000 lei indicata de reclamant fiind derizorie, impunându-se efectuarea unor expertize de evaluare a imobilului pentru a se putea stabili valoarea taxei judiciare de timbru.
De asemenea, parata a invocat si excepția inadmisibilității acțiunii motivata de faptul ca imobilul in litigiu a fost solicitat in temeiul Legii nr.10/2001, astfel încât reclamantul nu putea formula acțiune in revendicare întemeiată pe prevederile art.480 cod civil, atât timp cat procedura administrativa prevăzută de Legea nr.10/2001 nu a fost finalizata.
Totodată, în ceea ce privește fondul litigiului, pârâta a arătat că reclamantul nu este proprietarul imobilelor revendicate, întrucât constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr.1265/12.12.2001, nr.373/ 22.03.2001 si nr.375/22.03.2001 si a certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr.2452/22.11.1995 si repunerea parților in situația anterioara, nu are ca efect dobândirea proprietății de către reclamantul R. G., iar prin repunerea părților in situația anterioara, imobilele au revenit in patrimoniul ., care este unitatea dobânditoare căreia reclamantul trebuia sa i se adreseze cu notificare in baza Legii nr.10/2001, astfel încât cat timp reclamantul nu a finalizat procedura administrativa prevăzută de Legea nr.10/2001 si nu a obținut o decizie de restituire in natura a imobilelor respective, acesta nu are un drept de proprietate asupra imobilelor revendicate.
A mai susținut pârâta . că este o societate comerciala privatizata anterior intrării in vigoare a Legii nr.10/2001, astfel încât conform art.29 din lege, persoana îndreptățită are dreptul numai la masuri reparatorii prin echivalent.
La data de 18.06.2008, parata . Valenii de M. a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului prin care a solicitat chemare in judecata a . in calitate de unitate deținătoare a imobilului revendicat, intrucât in urma constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr.1265/12.12.2001, nr.373/ 22.03.2001 si nr.375/22.03.2001, imobilul a revenit in patrimoniul .>
La data de 19.08.2008, reclamantul a depus întâmpinare la această cerere, prin care a solicitat respingerea cererii, arătând ca aceasta societate nu mai exista din punct de vedere juridic si nu poate avea calitate procesuala pasiva.
La data de 28.01.2009, . depus întâmpinare prin care a invocat exceptia de necompetenta materiala a Judecătoriei Vălenii de M., arătând ca litigiul este de natura comerciala data fiind legatură indisolubila a imobilului revendicat cu fondul de comerț căruia îi aparține si al cărui regim juridicîil urmează.
Totodată a invocat excepția de nulitate a cererii de chemare in judecata pentru insuficienta timbrării arătând ca valoarea obiectului cererii este mult mai mare decât cea indicata de reclamant, excepția de inadmisibilitate a acțiunii in revendicare motivând ca Legea nr.10/2001 suprima practic acțiunea de drept comun, astfel incât de la data intrării in vigoare a acestei legi, acțiunea in revendicare a imobilelor ce cad sub incidenta acestei legi nu mai este posibila.
La termenul de judecata din data de 28.01.2009, Judecătoria Vălenii de M. a invocat si din oficiul excepția de necompetenta materiala a instanței in raport de valoarea imobilului conform raportului de expertiza topo P. D..
Prin sentința civila nr. 236/28.01.2009 s-a admis excepția de necompetenta materiala a Judecătoriei Vălenii de M. si s-a declinat competenta de soluționare a cauzei in favoarea Tribunalului Prahova, având în vedere că valoarea terenului, conform raportului de expertiza, depășește suma de 500.000 lei, astfel incât in temeiul art.2 alin.1 lit.b, Cod pr. civila, competenta de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Prahova, tribunal in circumscripția caruia se afla imobilul in litigiu fiind incidente si disp. art.13 alin.1 cod pr. civila.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova cauza a fost inregistrată sub nr._ .
La data de 27.04.2009 s-a depus si raportul de expertiza tehnica construcții dispus de către Judecătoria Ploiesti a fi efectuat in cauza, expertiza conform căreia valoarea construcțiilor in litigiu se ridica la suma de 3.798.503 lei.
Prin încheierea din data de 25.05.2008, Tribunalul Prahova a respins excepția anularii acțiunii ca insuficient timbrata, motivat de faptul ca potrivit noilor reglementari legale in vigoare in materia taxelor judiciare de timbru, acțiunile vizând restituirea imobilelor pretins preluate de stat sau de alte persoane juridice in perioada 06.04._89 precum si cererile accesorii si incidentale sunt scutite de plata taxelor de timbru.
La data de 19.06.2009 parata . Vălenii de M. a invocat excepția de neconstituționalitate a disp.art.15 lit.r din Legea 146/ 1997, iar prin încheierea din 22.06.2009 instanța a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale căreia i-a înaintat dosarul pentru a se pronunța cu privire la excepția sus menționata.
Prin decizia nr.1677/15.12.2009, Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor arzt.15 lit.r din Legea nr.146/ 1997 invocata de parata.
La data de 30.04.2010, reclamantul a depus la dosar o cerere de chemare in judecata a altor persoane prin care a solicitat introducerea in cauza a Statului R. prin MFP in calitate de intervenient si admiterea in contradictoriu cu acesta a acțiunii in revendicare si lăsarea in deplina proprietate si liniștită posesie a imobilului sau compus din suprafața de 12.835 mp si construcțiile edificate pe acest teren situat in intravilanul ., P.cc 857, precum si obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Prin incheierea de ședință din data d e03.09.2010 tribunalul a dispus introducerea in cauza a Statului R. prin MFP si a M. E. prin Ministrul E..
La data de 12.10.2010 . a depus completare la întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii privind revendicarea terenului, motivând ca reclamantul nu este proprietar exclusiv al terenului revendicat, intrucât din contractul de vânzare cumpărare incheiat la 02.08.1937, rezulta ca R. N.G. a cumpărat împreună cu R. N. I. un teren de 10.000 mp. in ., iar din probele administrate nu rezulta daca R. N. I. este sau nu in viata, ori cine sunt moștenitorii acestuia, astfel in lipsa unor dovezi contrare terenul aparține in coproprietate fraților R..
Totodată, parata a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului in ceea ce privește revendicarea construcțiilor, motivând ca potrivit actelor depuse la dosar fabrica din pct. Teisani a fost proprietatea unor persoane juridice, respectiv a . „Intreprinderile G. si I.N. R.”, reclamantul arătând ca fabrica a fost naționalizata abuziv prin legea nr.119/1948 si trecuta in proprietatea statului, or aceasta lege viza naționalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere si de transporturi, adică a unor societăți comerciale care erau persoane juridice, ceea ce însemna ca reclamantul nu a deținut ca persoana fizica fabrica de la pct. Teisani.
Pe fondul cauzei parata a arătat ca reclamantul nu este proprietarul construcțiilor existente pe teren in condițiile in care acestea au fost edificate după anul 1951 de fosta Fabrica de preparare aditivi pentru fluide de foraj Pleașa, devenita ulterior ., si in patrimoniul căreia se afla aceste imobile.
A mai arătat parata, ca prin constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a contractelor de vânzare-cumpărare si repunerea părților in situația anterioara, terenul si construcțiile care au făcut obiectul acestor acte juridice nu au devenit proprietatea reclamantului, ci au revenit in patrimoniul ., căreia reclamantul trebuia sa i se adreseze cu notificarea prevăzută de Legea nr.10/2001, astfel incât in condițiile in care reclamantul nu a finalizat procedura administrativa prevăzută de lege si nu a obținut decizia sau dispoziția de aprobare a restituirii in natura a imobilelor in litigiu, susținerea reclamantului ca este proprietarul acestora, este nefondata.
A precizat parata că, pe de alta parte, din actele depuse la dosar reiese ca imobilele revendicate fac obiectul Legii nr.10/2001, situație care determina existenta unui concurs intre legea speciala(Legea nr.10/2001) si legea generala (art.480 cod civil invocat ca temei juridic al cererii) privind modul de soluționare al acțiunii in revendicare formulat de reclamant, caz in care potrivit deciziei in interesul legii nr.33/2008 al ICCJ, in materia revendicării imobilelor preluate abuziv in perioada 06.03._89 concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale.
A susținut pârâta că, de altfel, art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001 prevede ca persoana indreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de aceasta lege, ale cărei prevederi se aplica cu prioritate, iar conform art.22 alin.5 din aceiași lege, nerespectarea termenului de 6 luni pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita in justiție masuri reparatorii prin echivalent, situație in care, întrucât reclamantul nu a urmat procedura prevazuta de Legea nr.10/2001 pentru a obține un act de aprobare a restituirii in natura a imobilelor in litigiu, acțiunea in revendicare formulata de acesta este neintemeiata, nefacand dovada unui drept de proprietate asupra terenului si constructiilor revendicate.
La data de 29.10.2010 si intervenienta . depus o completare la intampinare prin care a invocat aceleasi excepții ca si parata si aceleasi aparari pe fondul cauzei.
La data de 14.12.2010 M. E., Comerțului si Mediului de Afaceri, succesor in dreptul si in obligației a Ministerului E. a depus intâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivând ca nu deține in proprietate terenul revendicat de reclamant ci este doar emitentul unor acte administrative de atestare a unui drept de proprietate existent in patrimoniul unor societăți comerciale necesar desfășurării propriilor lor activități.
În baza analizei ansamblului materialului probator administrat, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr. 1723/24.12.2010 prin care a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului, a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului E., Comerțului si Mediului de Afaceri succesor in drepturi al Ministerului E., a inadmisibilității acțiunii invocate de parata si intervenienți.
Prin aceeași sentință a respins ca neîntemeiată acțiunea precizata si completată formulata de reclamant, pe care la obligat la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecata către pârâta ..
A respins ca nedovedită cererea intervenientei . obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că, atât timp cât din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr.941/1937 reiese ca nu numai reclamantul, ci si fratele sau R. N. I. au dobândit in proprietate terenul in litigiu, însemna ca reclamantul nu poate pretinde singur un drept de proprietate asupra imobilului si deci nu poate formula singur acțiune in revendicare in condițiile in care nu a făcut nicio dovada ca la preluarea imobilului de către stat era unicul proprietar al acestuia, cu atât mai mult cu cat in cuprinsul actelor de preluare se menționează ca bunurile preluate sunt proprietatea lui R. N. N. si fiii, mențiune care exclude ipoteza dreptului exclusiv de proprietate al reclamantului asupra terenului revendicat.
In aceste condiții, pretenția reclamantului de a-i fi lăsata in deplina proprietate si pașnica posesie terenul de 12.803 mp. identificat pe schița de plan a raportului de expertiza topo efectuat in cauza, este neîntemeiata, reclamantul neputând pretinde un drept de proprietate asupra terenului, nefăcând dovada ca este unicul proprietar al acestuia.
In ceea ce privește construcțiile revendicate de reclamant, susținerile acestuia conform cărora construcțiile existente pe teren au fost proprietatea sa si ca atare se cuvine a-i fi restituite, sunt neîntemeiate întrucât din probele administrate nu rezulta ca imobilele construcții aflate pe terenul sus menționat, in prezent, sunt unele si aceleași cu cele preluate de stat in anul 1951 in baza Legii nr.119/1948.
Prin urmare, tribunalul in raport de aceste considerente, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului întrucât, atât timp cat acesta se pretinde proprietarul construcțiilor existente pe teren, pretins preluate de către stat, înseamnă ca exista identitate între reclamant si titularul dreptului dedus judecății, reclamantul având astfel calitate procesuala activa, caz in care se analizează temeinicia sau netemeinicia cererii in raport de probele administrate, respectiv dacă construcțiile existente în prezent pe teren sunt unele și aceleași cu cele edificate de reclamant și preluate de statul comunist.
De asemenea, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului E., Comerțului si Mediului de Afaceri succesor in drepturi al Ministerului E., având in vedere susținerile reclamantului in sensul ca prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acesta s-a considerat titular al unui drept de proprietate asupra terenului in litigiu, existând astfel identitate între persoana acestui pârât și cel pretins obligat în raportul juridic dedus judecății.
Totodată, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii întrucât, in condițiile in care reclamantul se considera unicul proprietar al bunului revendicat, acesta poate formula in principiu o acțiune in revendicarea bunului respectiv pe calea dreptului comun.
Împotriva sentinței au declarat apel în termen legal reclamantul R. N.G. - decedat pe parcursul procesului cauza fiind continuată de succesoarele C. E. G. și M. (R.) E. G. și pârâta ..
Prin decizia nr. 51/26.06.2012, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de pârâta . și a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința civilă nr. 1723/2010, trimițând cauza spre rejudecare la prima instanță- Tribunalul Prahova.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta . și intervenientul S. R. prin M. Finanțelor Publice, respinse ca nefondate prin decizia nr. 959/26.02.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova spre rejudecare sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 115 din 13 ianuarie 2014, Tribunalul Prahova a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la acțiunea în revendicarea construcțiilor, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a terenului, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. E., Comerțului și Mediului de Afaceri și a respins acțiunea precizată și completată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Totodată, a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată și completată, în contradictoriu cu S. R. prin M. Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, . și . .
A obligat reclamanții să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 3500 lei către pârâta . și a respins cererea intervenientei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu privire la acțiunea în revendicare a construcțiilor invocată de către pârâta . și de către intervenienta ., tribunalul a respins-o, pe considerentul că atât timp cat reclamanții se pretind proprietarii construcțiilor existente pe teren și pretins preluate de către stat, există identitate între reclamanți si titularii dreptului dedus judecății, reclamanții având astfel calitate procesuala activă.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a terenului, invocată de către intervenienta ., tribunalul a constatat că a fost motivată în sensul că după apariția legii 10/2001 imobilele preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 nu mai pot fi revendicate potrivit dreptului comun ci numai potrivit legii 10/2001 care este legea specială în acest domeniu.
Tribunalul reține că fiind vorba de un imobil preluat în patrimoniul statului în perioada de referință a legii 10/2001 în cauză sunt incidente dispozițiile legii speciale care se aplică cu prioritate.
Potrivit deciziei 33/ 2008 a ICCJ se apreciază că existența legii 10/2001 nu exclude în totate cazurile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe disp.art. 480 – 481 C.civ. și promovată după . Legii nr.10/2001, aceasta fiind admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate.
De aceea, acțiunea trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr.10/2001 ca lege specială derogatorie, fiind posibil ca reclamantul să se poată prevala, într-o astfel de acțiune, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a terenului, invocată de către intervenienta .,
Privitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. E., Comerțului și Mediului de Afaceri, invocată de acest pârât, instanța o va admite și va respinge acțiunea împotriva pârâtului M. E., Comerțului și Mediului de Afaceri prin M. E., fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, având in vedere că prin constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a contractelor de vânzare-cumpărare si repunerea părților in situația anterioara, terenul si construcțiile care au făcut obiectul acestor acte juridice au revenit in patrimoniul ., astfel că acest pârât nu justifică nici o calitate în raport cu pretențiile reclamanților ce au fost deduse prezentei judecăți.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut conform contractului de vânzare-cumpărare nr.941/2.08.1937 si procesului verbal de punere in posesie din data de 11.10.1937, filele 155 și urm. dosar fond tribunal, că frații I. N. G. și G. N. R. au cumpărat de la numitul M. P. A. si au fost puși in posesie asupra unui teren în suprafață de 10.000 mp., situat în ..
Conform certificatului de înmatriculare de la filele 153 și cererii de înmatriculare de la fila 152 dosar fond tribunal, sub nr. 8945/18.05.1943 a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului Ploiești, firma individuală a numitului ing. R. N. G. „Întreprinderile R.” care ulterior, respectiv la data de 13.08._ a obținut autorizația de construcție nr. 8/13.08.1943, pentru edificarea unei fabrici cu instalațiile și anexele necesare.
Prin decizia nr. 209/01.10.1951, fila 148 dosar fond tribunal s-a naționalizat în baza Legii nr.119/1948 si a fost trecuta in proprietatea statului „ca bun al întregului popor”, fabrica de la punctul Teisani, cu toate anexele și instalațiile din Vălenii de M. ce aparțin fabricii care este proprietatea R. N. și fii săi.
Ulterior, prin Ordinul nr.121/01.11.1952, societatea Sovrompetrol- Întreprindere Sovieto-Română de petrol a fost autorizată să ocupe terenul în suprafață de 11.036 mp. și clădirea, proprietatea moștenitorilor lui N. R. R., urmând ca drepturile bănești cuvenite proprietarilor de teren să fie stabilite conform Decretului nr.11/1950.
Ulterior, imobilul a trecut în administrarea . favoarea căreia M. Industriei și Petrolului a emis în anul 1995 certificatul de atestare a dreptului de proprietate MO3, nr.2452.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1265/12.12.2000 . vândul către . de 12.835 mp. și construcțiile existente pe teren, societate care, la rândul său, a înstrăinat același imobil către . SA, prin contractul de vânzare cumpărare nr.373/23.03.2001, care îl vinde pârâtei . în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.375/23.03.2001.
După . Legii nr.10/2001, reclamantul a formulat notificare către Primăria . acestei legi și apoi prin notificarea nr.165/19.11.2001 au solicitat paratei să procedeze la efectuarea unui proces-verbal privind starea de fapt a imobilului și întrucât parata a refuzat să dea curs acestei notificări, reclamantul în anul 2002 a introdus pe rolul Tribunalului Prahova acțiune vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului MO3, nr.2452/22.11.1995 și a contractelor de vânzare-cumpărare nr.1265/12.12.2000, nr.373/22.03.2001 și nr.375/22.03.2001, acte anulate prin sentința civilă nr.424/03.04.2003 cu repunerea părților în situația anterioară, sentință rămasă definitivă prin respingerea apelurilor în baza deciziei nr.987/12.09.2005 a Curții de Apel Ploiești și irevocabila prin respingerea recursurilor în baza deciziei nr. 6850/11.07.2006 a ICCJ.
Conform raportului de expertiză topo efectuat în cauză, terenul în litigiu are suprafața de 12.803 mp. și este situat în ., jud. Prahova.
Potrivit raportului de expertiză construcții întocmit de expert N. D. coroborat cu tabelul centralizator construcții, pe terenul în litigiu existau mai multe clădiri constând in Post trafo, depozit materie bruta, moara, depozit produse finite, clădire birou, depozit carburanți, cabina poarta, grup atelier întreținere, vestiare, grup social si laborator, cabina pod bascula, rețele distribuție electrica, drumuri si platforme in incinta, construcții ce au fost edificate in perioada 1954- 1974.
Astfel, imobilul în litigiu, teren și construcții, fiind naționalizat în baza Legii nr.119/1948, prin decizia nr. 209/01.10.1951, face obiectul Legii nr. 10/2001, reclamantul declanșând procedura administrativă reglementată de această lege specială, prin notificarea nr. 229/18.12.2001 adresată Comunei Teișani, împrejurări reținute cu autoritate de lucru judecat prin deciziile nr. 789/_ a ICCJ și nr. 6850/11.07.2006 a aceleași instanțe.
Tribunalul reține că după rămânerea irevocabilă a sent.civ.nr. 424/03.04.2003 a Tribunalului Prahova prin dec.civ.nr. 6850/11.07.2006 a ICCJ, reclamantul trebuia să continue procedura prevăzută de legea nr. 10/2001 care fusese suspendată pe perioada desfășurării procesului privind constatarea nulității contractelor de vânzare – cumpărare privind imobilul revendicat, potrivit art. 45 și 46, alin. 2 din legea nr. 10/2001.
Cum reclamantul nu a continuat procedura susmenționată, pentru a obține o decizie/dispoziție de restituire în natură a imobilelor revendicate și nici nu a făcut dovada că are un bun în sensul art. 1 din Potocolul adițional, va respinge prezenta acțiune de revendicare ca neîntemeiată.
Mai mult, cu privire la construcțiile aflate pe acest teren, identificate potrivit raportului de expertiză construcții întocmit de expert N. D., tribunalul reține că ele nu reprezintă Fabrica cu toate anexele și instalațiile pretins executate de către reclamant ce au trecut în proprietatea statului, fiind clădiri edificate începând cu anul 1965, așa cum rezultă din raportul de expertiză și mențiunile înscrise în cartea funciară nr.76 a localități Teișani cu număr cadastral 80,81. Astfel, și sub acest aspect, acțiunea în revendicare, cu privire la construcții este neîntemeiată.
Tribunalul a mai reținut că aceste construcții revendicate nu erau la momentul deposedării de către statul român proprietatea reclamantului, persoană fizică ci erau proprietatea unei Întreprinderii ce purta numele reclamantului. Cum între cele două patrimonii din punct de vedere juridic nu exista o identitate așa cum pretinde reclamantul, tribunalul apreciază că și sub acest aspect, acțiunea în revendicare, cu privire la construcții este neîntemeiată, din probele astfel administrate rezultând că reclamantul nu a fost nici înainte de deposedarea abuzivă, proprietarul acestor construcții.
Totodată, tribunalul a admis cererea de cheltuieli de judecată formulată de pârâta . și va obliga reclamanții să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 3500 lei, către pârâta ..
Potrivit acelorași prevederi legale, tribunalul a respins însă cererea formulată de către intervenienta . privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită, întrucât până la rămânerea în pronunțare această parte nu a făcut dovada cheltuielilor efectuate.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții C. E. G. și M. E. G., în calitate de moștenitori ai defunctului R. N.G., precum și intervenienta ..
Prin apelul formulat, intervenienta . criticat sentința sub aspectul respingerii cererii de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, în baza art. 274 din Codul de procedură civilă, era îndreptățită la admiterea cererii sale. În mod neîntemeiat, instanța a respins această cerere ca nedovedită, deși a depus la dosar facturile nr. 1238/06.01.2014 și nr. 1239/07.01.2014, cât și chitanțele nr. 250/06.01.2014 și 251/07.01.2014.
A solicitat apelante a se dispune admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate și admiterea cererii sale de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin apelul formulat, apelantele C. E. G. și M. E. G. au criticat sentința în ceea ce privește motivarea greșită a instanței de fond în pronunțarea soluției de netemeinicie, respectiv faptul că reclamantul nu a continuat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a obține o decizie/dispoziție de restituire în natură a imobilelor revendicate și nu a făcut dovada că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional, respectiv faptul că construcțiile revendicate nu erau la momentul deposedării de către statul român proprietatea reclamantului, persoană fizică ci erau proprietatea unei întreprinderi ce purta numele reclamantului.
Ambele motive sunt lipsite de temei legal întrucât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 a rămas lipsită de finalitate în cazul concret al reclamantului.
Astfel, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamantul a notificat cu notificarea nr. 229 din 18.12.2009, în termenul legal, Primăria Comunei Teișani în vederea restituirii în natură a imobilului compus din teren și construcții, situat în intravilanul comunei Teișani, Punctul „Gara", Județul Prahova. Prin adresa cu nr. 998 din 4.06.2001, Primăria Comunei Teișani comunică Reclamantului că imobilul a cărui restituire se cere este în proprietatea pârâtei .. Ulterior, prin adresa cu nr. 2887/25.01.2002 Primăria Comunei Teișani comunică Reclamantului că imobilul a cărui restituire se cere se află în evidența primăriei ca fiind „naționalizat și trecut în proprietatea statului ca bun al întregului popor" și în proprietatea pârâtei ..
Prin acest răspuns Primăria comunei Teișani se dezinvestește practic de competența de a soluționa în baza Legii nr. 10/2001 notificarea Reclamantului, prin emiterea unei decizii și indică în baza art. 20 din Legea nr. 10/2001, în mod greșit, drept unitate deținătoare o societate cu capital integral privat, si anume, .. Această societate este de fapt un terț subdobânditor al imobilului în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat cu nr. 375 din 22.03.2001, intervenit la scurt timp de la . Legii 10/2001.
Fiind o societate comercială cu capital integral privat, pârâta .. nu intră în categoria unităților deținătoare, conform art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, și care ar putea emite o decizie de restituire sau de despăgubire. Acesta a fost și scopul înstrăinărilor succesive și frauduloase ale imobilului.
Primăria Comunei Teișani, în calitate de entitate inițial notificată avea obligația de a transmite notificarea și documentația aferentă entității deținătoare. în cazul concret primăria comunei Teișani trebuia să trimită notificarea și documentația aferentă către M. E. și Comerțului sau entității implicate în privatizare în vederea acordării de despăgubiri în echivalent bănesc.
De asemenea, trebuie menționat că la momentul notificării Primăriei Comunei Teișani, intervenienta S.C. C. S.A. înstrăinase imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni și avea capital integral privat ca urmare a finalizării procesului de privatizare, ceea ce făcea ca la acel moment să nu intre în categoria unităților deținătoare.
Arată apelantele și faptul că după momentul rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile cu nr. 424 din 3.04.2003, mai exact după publicarea deciziei nr. 6850 din 11.07.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._/1/2005, ca urmare a efectului repunerii părților în situația anterioară, s-a pus problema restituirii imobilului către reclamant.
Analizând în concret situația fiecărei entități juridice, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, niciuna dintre entitățile menționate nu mai poate emite o decizie de restituire în natură. Astfel, în ceea ce privește primăria comunei Teișani aceasta, deși poate fi unitate deținătoare în sensul art. 20 din Legea nr. 10/2001, nu a deținut și nu deține în patrimoniu, ca unitate administrativ teritorială, bunul imobil a cărui revendicare se cere. Prin urmare, primăria comunei Teișani nu poate emite o decizie de restituire în natură.
In ceea ce privește, pârâta ., aceasta, ca urmare a anulării contractului de vânzare - cumpărare autentificat cu nr. 375 din 22.03.2001 și repunerii părților în situația anterioară, deține imobilul ca un dententor precar, exercitând posesia pentru stat. Din acest i punct de vedere și coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, pârâta .. nu poate fi considerată unitate deținătoare competentă să emită o decizie de restituire în natură.
Cu privire la intervenienta S.C. C. S.A., aceasta, ca urmare a anulării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului M03 nr. 2452 din 22.11.1995, nu deține în patrimoniu în baza unui titlu imobilul a cărui revendicare se cere, având prin efectul repunerii părților în situația anterioară, doar un drept de folosință. Având în vedere faptul că S.C. C. S.A. este în prezent o societate comercială privatizată integral și raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, nici această entitate nu poate fi considerată unitate deținătoare competentă să emită o decizie de restituire în natură.
Ca o concluzie la cele menționate mai sus, deși reclamantul a deschis procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără a se putea reține vreo culpă din partea acestuia, procedura administrativă nu mai poate fi continuată în sensul emiterii unei dispoziții de restituire în natură a imobilului, rămânând în ceea ce îl privește pe acesta, fără nici o finalitate.
Pe de altă parte, reclamantul este proprietarul bunului imobil așa cum îl confirmă în mod expres și fostele dispoziții ale art. 2 alin.2 din Legea 10/2001, care, chiar dacă au fost abrogate, acest lucru nu poate însemna că reclamantul nu mai este proprietar întrucât acest lucru ar echivala cu o veritabilă expropriere. Odată ce reclamantul a fost confirmat expres prin disp. Legii 10/2001 ca păstrându-și calitatea de proprietar, acesta nu își poate pierde această calitate decât în baza unei exproprieri sau prin încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Convenție ce a fost ratificată de România prin Legea 30/1994.
Bunul mobil există și se află în patrimoniul statului român, care l-a preluat fără titlu valabil. Pe de altă parte, bunul nu se mai află în posesia statului, ci în posesia unei societăți cu capital integral privat, ceea ce înseamnă că statul nu poate restitui în natură acest bun.
Astfel, având în vedere că principiul realizării dreptului trebuie să primeze față de principiul formalismului procedurii și având în vedere faptul că reclamantul nu mai poate, din motive neimputabile, utiliza dispozițiile Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare apare ca fiind singurul și cel mai eficient mijloc de restituire a bunului imobil de care a fost deposedat reclamantul. De altfel, ar fi greu să ne imaginăm un mecanism prin care statul intră în posesia bunului imobil (practic statul ar trebui să revendice bunul imobil de la pârâta ..) pentru ca ulterior să fie restituit Reclamantului în baza unei notificări pentru care Reclamantul nu mai este în termen, independent de voința lui.
Prin urmare, față de principiul dominant al realizării dreptului și față de lipsa de finalitate a demersurilor în baza Legii nr. 10/2001, în cazul concret, acțiunea în revendicare este o cale efectivă, proporțională și singura ce poate asigura finalitatea unei măsuri de reparații.
Susțin apelantele și faptul că reclamantul este singurul titular al dreptului de proprietate. Imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni în revendicare a fost trecut abuziv în proprietatea statului prin Decizia nr. 209 din 10 octombrie 1951, emisă în baza Legii nr. 119/1948, unde se menționează că „cu data de 20 octombrie 1951 se naționalizează [...] Fabrica de la punctul Teișani cu toate anexele și instalațiile din Vălenii de M.[..] care este proprietatea R. N. și fii săi".
Legea nr. 119/1948 naționalizează conform art. 1 categoriile de întreprinderi menționate la punctele 1 - 77 și la alin. 2. De asemenea, potrivit alin. 3 al art. 1 existau liste anexe care fac parte integrantă din lege. Or, nu s-a făcut nicio dovadă că imobilul figurează în vreuna din cele 28 de liste anexe ale legii și nici că se încadrează în cele 77 de criterii prevăzute de legea nr. 119/194.
În aceste condiții preluarea s-a făcut fără titlu valabil și abuzivă, așa cum se reținea și prin dispozițiile art. 2 alin. 1 lit.a din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, M. Industriei și Petrolului, prin Ordinul nr. 121 din 1.12.1952, deci după data la care se pretinde că imobilul a fost naționalizat, „autorizează" SOVROMPETROL - întreprindere Sovieto-Română - să ocupe terenul în suprafață de 11.036 mp. și clădirea din .. De aici rezultă că asupra imobilului Sovrompetrol a avut doar un drept de folosință și nicidecum un drept de proprietate, ceea ce întărește concluzia cu privire la preluarea imobilului fără titlu valabil de către stat.
În aceste condiții, fără documente privind titlul de proprietate al statului, intervenienta C. S.A. nu poate invoca dobândirea unui drept de proprietate nici „instantaneu", la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, nici ulterior, ca urmare a emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului M03 nr. 2452 din 22.11.1995 emis de M. Industriilor, asupra proprietății altuia.
De altfel, așa cum se reține prin sentința civilă nr. 424 din 3.04.2003 „Certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de M. Industriilor și Resurselor a avut la baza adresa M.M.P. nr._/20.04.1962 și adresa Sfatului Popular al Regiunii Ploiești către SOVROMPETROL, și aceste două acte nu constituie titlu de proprietate ci doar atesta dreptul de folosință asupra imobilului. De altfel, pârâtul M. Industriilor și Resurselor, în răspunsul la interogatoriu, arată că la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu a avut un titlu valabil de proprietate asupra imobilului. Pârâta S.C. C. S.A. [...] cunoștea faptul că imobilul a fost dat în administrarea Ministerului Industriilor și Petrolului, deci nu în proprietate, astfel cum afirmă în răspunsul ta interogatoriu (fila 83)."
Prin urmare, prin sentința civilă cu nr. 424 din 3.04.2003, rămasă definitivă și irevocabilă, sunt anulate Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului M03 nr. 2452 din 22.11.1995 emis de M. Industriilor, contractul de vânzare - cumpărare cu nr. 1265/12.12.2000, contractul de vânzare - cumpărare cu nr. 373/22.03.2001 și contractul de vânzare - cumpărare cu nr. 375/22.03.2001, iar părțile sunt repuse în situația anterioară emiterii, respectiv încheierii acestor acte juridice.
Pe cale de consecință, anularea actelor menționate mai sus și repunerea părților în situația anterioară are drept efect întoarcerea imobilului în proprietatea aparentă și viciată a statului uzurpator, și a Ministerului E., cel care fără a avea un titlu valabil (imobilul a fost naționalizat fără respectarea legii nr. 119/1948 în dispozițiile căreia Reclamantul nu se încadra și prin încălcarea Constituției de la acea dată), a naționalizat imobilul și l-a trecut „în proprietatea statului ca bun al întregului popor".
Așa cum au reținut pe rând instanța de fond și instanțele căilor de atac, ce au judecat cererea de anulare a actelor de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, M. Industriilor și Petrolului a transmis către SOVROMPETROL (actuala S.C. C. S.A.) doar un drept de folosință, situația ce s-a menținut și după apariția Legii nr. 15/1990 De altfel, M. Industriilor și Resurselor nu putea transmite mai mult decât deținea, și anume doar un drept de folosință, „nemo potest plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet".
Așa cum în mod judicios a reținut și instanța de judecată în considerentele sentinței civile nr. 424 din 3.04.2003 și întărit în considerentele deciziei nr. 987 din 12.09.2005, de la momentul deposedării abuzive în baza Legii nr. 119/1948, care nici măcar nu era aplicabilă situației Reclamantului, niciun subiect de drept nu a dobândit în mod valabil un drept de proprietate asupra imobilului revendicat.
În concluzie, singurul care ar putea pretinde un drept de proprietate asupra terenului și clădirilor aparținând Reclamantului, este S. român și/sau M. E.. în privința acestora, însă, așa cum a fost reținut de către instanțele de judecată, acesta nu are un titlu de preluare valabil, întrucât naționalizarea s-a făcut cu încălcarea Legii nr. 119/1948 (nu s-a făcut dovada că imobilul figurează în vreuna din cele 28 de liste anexe ale legii și nici că se încadrează în cele 77 de criterii prevăzute de legea nr. 119/1948) și a Constituției acele vremi, fiind în prezența unei preluări abuzive.
în acest sens elocvente sunt și prevederile fostului art. 2 alin.2 din legea 10/2001 conform cărora „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării [...]."
Susțin apelantele și efectivitatea procedurii raportat la dispozițiile art. 6 din CEDO, arătând că nu trebuie limitată problema efectivității numai la problema despăgubirilor prin echivalent bănesc întrucât generalitatea conceptului de procedură efectivă, presupune cu necesitate și problema despăgubirii constând în restituirea în natură.
De asemenea, efectivitatea nu trebuie raportată la altceva decât la procedura de drept comun sau, mai bine zis, la rezultatul urmărit prin această procedură. Problema la care trebuie să se aplice soluția ar putea fi formulată în termenii următori: calea specială (Legea nr. 10/2001) oferită permite atingerea rezultatului ce ar fi fost atins urmând calea generală (spre exemplu, acțiunea în revendicare) dacă aceasta ar fi putut fi folosită?
Astfel, reclamantul nu mai poate uza într-un mod eficient de dispozițiile legii speciale, întrucât niciuna dintre entitățile pârâta .., intervenienta S.C. C. S.A., Primăria comunei Teișani, nu are calitatea de unitate deținătoare sau nu are bunul în patrimoniu. De asemenea, în ceea ce privește statul roman, acesta nu a fost, din cauze neimputabile reclamantului, notificat în acest sens și nu are posesia bunului (care se exercită corpore alieno prin pârâta ..). Prin urmare, în cauza concretă, analiza efectivității procedurii legii speciale trebuie analizată raportat la rezultatul final urmărit de Reclamant prin declanșarea acestei proceduri, i.e. restituirea bunului în natură la proprietarul lui de drept. Or, așa cum am demonstrat mai sus, trimiterea la reluarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu mai poate eo ipso asigura atingerea acestui rezultat, deși bunul există și se află în patrimoniul statului uzurpator.
Se poate observa că în cazul acțiunii în revendicare rezultatul vizat este restituirea bunului în natură. Fată de acest rezultat operațiunea realizată de CEDO - analiza efectivității mecanismului de restituire sau despăgubire - își recapătă sensul deplin si redevine argumentul convingător care conduce la admiterea încălcării articolului 6 alin. 1 din Convenție.
În sprijinul celor reținute de Curte în cauza Faimblat c. României, menționăm și cele reținute în Decizia nr. 20/_ pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, în justificarea plenitudinii de jurisdicție a instanțelor de judecată, ÎCCJ reține că "O astfel de soluție se impune și pentru că. In îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire".
Mai departe, se reține de către ÎCCJ că " [...] reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte".
Trimiterea reclamantului la reluarea unei proceduri administrative care, în cazul concret, nu mai este în măsură să ducă în mod efectiv la asigurarea scopului legitim constând în restituirea în natură a bunului, reprezintă o prelungire nejustificată și fără finalitate a procedurii.
Ca o concluzie generală, față de jurisprudența CEDO și luând în considerare cele două decizii ale ÎCCJ menționate, instanțele de judecată ar trebui să analizeze în concret particularitățile fiecărei cauze deduse judecății. Pe baza unei astfel de analize, instanța de judecată va putea constata că procedura legii speciale nu mai poate asigura efectivitatea măsurii restituirii bunului în natură iar trimiterea petentului la reluarea unei proceduri administrative lipsite de eficacitate nu ar face decât să prelungească în mod nejustificat o astfel de procedură.
Numai procedând astfel, instanța de judecată va respecta dispozițiile art. 6 din Convenție, principiul plenitudinii de jurisdicție, principiul dominant al realizării dreptului față de formalismul procedurii și nu ultimul rând va sigura finalitatea scopului legitim urmărit de reclamant - restituirea bunului în natură.
Susțin apelantele și faptul că reclamantul dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție. Un aspect important este faptul că față de prevederile exprese ale art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001, reclamantul își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării.
Așadar, statul a recunoscut explicit și retroactiv dreptul de proprietate al tuturor proprietarilor deposedați fără titlu valabil, drept care a rămas nealterat până în prezent, în tot acest timp proprietarul pierzând doar posesia.
Dreptul de proprietate al apelanților-reclamanți nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestora, aceștia pierzând doar posesia.
O dispoziție legală ulterioară, respectiv Legea nr. 1/2009 prin care a fost abrogat alin. 2 al art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu poate avea valoarea unei negări a unui drept de proprietate anterior recunoscut întrucât am fi în prezența unei noi exproprieri, care nu poate avea loc decât pentru cauză de utilitate publică si cu justă si prealabilă despăgubire.
Odată recunoscut un drept de proprietate care reprezintă un bun, acesta nu mai poate fi retras sau nerecunoscut ulterior printr-o dispoziție legala adoptată din rațiuni pur politice (de aceea i se mai spune si legea V.) fără încălcarea Constituției României si fără încălcarea chiar a Articolul 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.
Nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită si retroactivă a supraviețuirii vechiului drept, iar recurenții-reclamanți sunt titularii unui bun recunoscut în dreptul român si care era protejat de art. l din Protocolul nr. l la Convenție.
Chiar Legea nr. 10/2001 recunoaște existența dreptului.
Dimpotrivă, recunoașterea unui drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv încalcă dispozițiile art. l din Protocolul nr. l Adițional la CEDO.
În concluzie, conform dispozițiilor Codului Civil, a Constituției României în materie de recunoaștere și protecție a dreptului de proprietate si a C.E.D.O., apreciem că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor legale considerând în mod greșit că apelanții-reclamanți nu se mai pot prevala de un "bun actual,, motiv pentru care solicităm admiterea cererii de apel.
În ceea ce privește regimul juridic al construcțiilor, instanța de fond reține în mod greșit că în ceea ce privește construcțiile revendicate acestea nu erau la momentul deposedării e către statul român proprietatea reclamantului, persoană fizică ci erau proprietatea unei întreprinderi ce purta numele reclamantului.
Așa cum reiese din cererea de înmatriculare în Registrul Comerțului Ploiești nr. 215/01.06.1943 și din certificatul nr. 5606/1947 eliberat de Registrul Comerțului Ploiești, s-a solicitat și s-a înmatriculat firma individuală având numele comercial „Inginer Constructor G. N. R." și emblema „Întreprinderile N. R.". Calificarea dată de firma individuală împreună cu numele comercial și emblema atestă în mod indubitabil că suntem în prezența unei firme „întreprindere individuală" și nu a unei firme în sensul de societate comercială clasică.
În acest sens, dacă se observă data la care s-a solicitat înmatricularea firmei individuale, respectiv 01.06.1943, se constată că legislația în vigoare la acea dată și care reglementa formele de exercitare a comerțului și regimul lor juridic, este aceea cuprinsă în principal în Codul Comercial C. al II -lea.
Distincția este esențială și are relevanță din punct de vedere al regimului juridic diferit al celor două forme de exercitare a unor fapte de comerț. Astfel, conform art. 125 „Societățile comerciale au de obiect unul sau mai multe acte de comerț șl se deosebesc în următoarele feluri: 1. societatea în nume colectiv, ale cărei obligațiuni sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea solidară și nemărginită a tuturor asociaților; 2. societatea în comandită simpla, ale cărei obligațiuni sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea solidară și nemărginită a unuia sau mai multor asociați comanditați; comanditarii răspund numai până la concurența aportului lor; 3, societatea pe acțiuni, ale cărei obligațiuni sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociații sunt obligați numai la plata acțiunilor lor; 4. societatea în comandită pe acțiuni al cărei capital social este împărțit în acțiuni, iar obligațiunile sociale sunt garantate prin patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociatului sau asociaților comanditați; 5. societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligațiuni sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociații, în număr limitat, răspund numai cu cota lor de capital”.
După cum se poate observa, aceste forme de societate sunt asemănătoare cu cele existente în prezent și sunt persoane juridice cu personalitate și patrimoniu propriu și distinct de cel al asociaților care le compun. Ceea ce este relevant este că firma individuală „Inginer constructor N. R.” nu se regăsește în nici una dintre cele 5 forme de societate prevăzute limitativ de Codul comercial C. al II-lea, rațiunea pentru care nu se regăsește fiind că firma individuală„Inginer constructor N. R.” nu este o societate comercială cu personalitate juridică și patrimoniu propriu, ci este o societate individuală, o formă de exercitare de fapte comerț în regim de persoană fizică autorizată care, din punct de vedere al formalităților, se înmatriculează după aceeași procedură ca și societățile comerciale.
De altfel, numele firmei „Inginer constructor N. R.” indică în mod cert că este vorba de exercitarea de fapte de comerț strâns legat de persoana R. N. G., care era inginer constructor.
În prezent, sub imperiul OG 44/2008 întreprinderea individuală și-a recăpătat consacrarea legislativă, așa cum a fost concepută și în trecut.
În concret, întreprinderea individuală „Inginer Constructor N. R.”este reprezentată în relații cu terții de către persoana fizică G. N. R., iar construcțiile a căror autorizare s-a solicitat nu intră în patrimoniul firmei ci tot în patrimoniul persoanei fizice G. N. R., desigur afectat exercitării faptelor de comerț pentru care s-a autorizat conform legii.
Argumentul instanței de fond în sensul că bunul a fost naționalizat de la „Întreprinderile R. N. G.” nu este în măsură să răstoarne argumentele mai sus invocate, având în vedere că cei care s-au ocupat de naționalizătri nu au fost ei în măsură să facă calificări cu privire la regimul juridic al persoanei de la care au naționalizat, aceste calificări fi8ind de competența legii și judecătorului.
După naționalizarea terenului cu construcțiile existente pe el, este clar că Reclamantul nu a mai putut exercita faptele de comerț întrucât i-a dispărut patrimoniul afectat acestor fapte de comerț.
În concluzie, firma la care se face referire în documentele depuse la dosar nu reprezintă o societate comercială ci o întreprindere individuală, fără personalitate juridică, fără patrimoniu distinct, ci doar un patrimoniu afectat de către persoana fizică exercitării unor fapte de comerț, și din acest punct de vedere neexistând o separație de patrimonii, reclamantul este cel care justifică un drept de proprietate.
Pentru toate motivele de mai sus, se solicită admiterea cererii de apel, anularea sentinței civile nr. 115 din 13.01.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, iar pe fondul cauzei admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, dar și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește apelul declarat de apelanta-intervenientă ., Curtea reține că acesta se referă exclusiv la respingerea cererii sale de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Din actele dosarului, Curtea reține că prin sentința apelată, instanța de fond a respins cererea intervenienteide obligare la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedită, întrucât până la rămânerea în pronunțare nu a făcut dovada cheltuielilor solicitate.
Potrivit dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În cauză, Curtea constată că, deși intervenienta, prin apărător, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, aceasta nu a făcut dovada realizării unor asemenea cheltuieli. În acest sens, la dosarul cauzei nu a fost depusă chitanța fiscală care să ateste achitarea onorariului de avocat.
De altfel, se reține și faptul că apelanta a depus facturile fiscal și chitanțele de plată a onorariului de avocat în dosarul de apel, aceste dovezi neregăsindu-se, astfel cum corect a apreciat instanța de fond, la dosar.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 274 din Codul de procedură civilă, intervenienta nedovedind cheltuielile solicitate și, în temeiul dispozițiilor art. 296 alin.1 din Codul de procedură civilă, va respinge apelul declarat de intervenienta ., ca nefondat.
În ceea ce privește apelul declarat de reclamantele C. E. G. și M. E. G., în calitate de moștenitoare ale defunctului R. N.G., Curtea reține că reclamantul R. N. G. si fratele său R. N. I. au cumpărat de la numitul M. P. A. si au fost puși in posesie asupra unui teren situat in . in suprafață de 10.000 mp, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.941/2.08.1937 si procesului verbal de punere in posesie din data de 11.10.1937.
În baza certificatului de înmatriculare nr. 8945/18.05.1943 a fost înmatriculata firma individuala intitulata „Intreprinderile R.”, iar în baza autorizației de construcției nr. 8/13.08.1943, a fost autorizata edificarea unei fabrici cu instalațiile si anexele necesare.
Prin decizia nr.209/01.10.1951 a fost naționalizată în baza Legii nr.119/1948 si trecută în proprietatea statului fabrica de la punctul Teisani și toate anexele si instalațiile din Vălenii de M. ce aparțineau fabricii, proprietatea lui R. N. si a fiiilor acestuia. Prin Ordinul nr.121/01.11.1952, societatea Sovrompetrol-Întreprindere Sovieto-Română de petrol a fost autorizată să ocupe terenul în suprafață de 11.036 mp. și clădirea, proprietatea moștenitorilor lui N. R. R., urmând ca drepturile bănești cuvenite proprietarilor de teren să fie stabilite conform Decretului nr.11/1950.
Ulterior, imobilul a fost trecut in administrarea . i s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate MO3 nr.2452/1995, de către M. Industriei si Petrolului.
Imobilul în litigiu a suportat înstrăinări succesive, către . baza contractului de vânzare-cumpărare nr.1265/12.12.2000, către . SA prin contractul de vânzare cumpărare nr.373/23.03.2001, respectiv către intimata-pârâtă . in baza contractului de vânzare-cumpărare nr.375/23.03.2001.
Prin sentința civila nr.424/03.04.2003, pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a admis acțiunea promovată de reclamant și s-a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului MO3 nr.2452/22.11.1995 si a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare nr.1265/12.12.2000, nr.373/22.03.2001 si nr.375/22.03.2001 subsecvente, cu repunerea părților în situația anterioară. Această sentință a rămas definitiva prin respingerea apelurilor in baza deciziei nr.987/12.09.2005 a Curții de Apel Ploiesti si irevocabila prin respingerea recursurilor in baza deciziei nr. 6850/11.07.2006 a ICCJ.
După . Legii nr.10/2001, în baza acestei legi speciale, reclamantul a formulat notificarea nr. 229/18.12.2009, către Primăria . restituirii în natură a imobilului. Prin adresa nr. 998 din 04.06.2001, Primăria comunei Teișani a comunicat reclamantului că imobilul în litigiu este proprietatea pârâtei ., situație confirmată și prin adresa nr. 2887/25.01.2002, în sensul că imobilul se află în evidența autorității locale ca fiind ”naționalizat și trecut în proprietatea statului ca bun al întregului popor”, în prezent fiind proprietatea pârâtei ..
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul R. G., autorul apelantelor, a formulat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu pârâta ., posesoarea imobilului în litigiu, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Autorul apelantelor-reclamante a arătat că a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificarea prevăzută de lege, dar a introdus și prezenta acțiune în revendicare, invocând, pe parcursul procedurii judiciare, faptul că deține un ”bun” în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Au precizat apelantele faptul că procedura administrativă prevăzută de Legea 10/2001 nu poate fi finalizată prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului, fără a se putea reține vreo culpă din partea reclamantului ori a succesoarelor acestuia.
Imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiza topo și raportul de expertiza tehnica construcții întocmit de expert N. D., terenul in litigiu fiind suprafață de 12.803 mp., situat in ., jud.Prahova. Pe terenul in litigiu au fost identificat mai multe clădiri constând in Post trafo, depozit materie bruta, moara, depozit produse finite, clădire birou, depozit carburanți, cabina poarta, grup atelier întreținere, vestiare, grup social si laborator, cabina pod bascula, rețele distribuție electrica, drumuri si platforme in incinta, construcții ce au fost edificate in perioada 1954- 1974.
In baza dispozițiilor articolului 480 din Codul civil, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Susținerea apelantelor-reclamante cu privire la efectivitatea procedurii speciale raportat la dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului vizează aspectul admisibilității acțiunii în revendicare, aspect litigios ce a fost tranșat definitiv și irevocabil prin respingerea excepției inadmisibilității acțiunii de către instanța de fond. Se observă, în acest sens, de către instanța de apel, că soluția pronunțată asupra acestei excepții a intrat în puterea lucrului judecat, neconstituind obiect al unui apel declarat de persoanele interesate, respectiv de pârâtă sau intervenientă. Față de soluția pronunțată, reclamantele nu au interesul să reitereze problema admisibilității acțiunii în revendicare, respectiv a caracterului efectiv al procedurii administrative speciale prevăzute de Legea 10/2001.
Pe de altă parte, nu se poate reține lipsa de finalitate a procedurii administrative prevăzute de Legea 10/2001 în privința reclamantului, respectiv lipsa oricărei culpe a acestuia în finalizarea procedurii, în condițiile în care acesta nu a contestat răspunsul Primăriei comunei Teișani și nici nu a chemat în judecată această autoritate administrativă locală pentru a fi obligată să înainteze documentația Ministerului E. Și Comerțului sau entității implicate în privatizare, în vederea acordării de despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate legală pe care chiar apelantele o recunosc ca existentă, prin motivele de apel.
Totodată, se reține că reclamantul nu a uzat nici de calea prevăzută de art. 28 din Legea nr. 10/2001 pentru ipoteza în care deținătorul imobilului nu este identificat, de a chema în judecată statul, prin M. Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la răspunsul comunicat de Primăria comunei Teișani, pentru a solicita restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, împrejurare confirmată și de adresa nr._/24.03.2015, emisă de M. Finanțelor Publice.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 778/22.11.2010), s-a statuat faptul că reclamantul nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la ”bunurile” sale în sensul acestei prevederi.
Noțiunea de ”bunuri” include, în accepția instanței europene, atât ”bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin ”o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Se reține și faptul că existența unui ”bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus restituirea bunului.
În cauză, apelantele nu dețin un act al unei autorități publice sau o hotărâre judecătorească irevocabilă care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și care să fi dispus restituirea acestuia, astfel că nu sunt titularele unui ”bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Existența unei hotărâri judecătorești care constată că naționalizarea imobilului este nelegală nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acelui imobil, ci poate valora o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.
Pentru aceste considerente, Curtea constată ca neîntemeiat motivul de apel referitor la greșita motivare a soluției de respingere a acțiunii în revendicare, instanța de fond reținând corect faptul că reclamantul nu a făcut dovada că deține un ”bun” în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Neîntemeiat este și motivul de apel referitor la greșita reținere a regimului juridic al construcțiilor existente pe terenul în litigiu, întrucât din probele administrate în cauză a rezultat că aceste construcții au fost edificate ulterior preluării terenului în proprietatea statului, respectiv în perioada 1954- 1974.
În aceste condiții, apelantele-reclamante nu au dovedit, în cadrul acțiunii în revendicare, calitatea lor de proprietar asupra acestor construcții, în mod corect instanța de fond respingând acțiunea ca neîntemeiată.
Împrejurarea că construcțiile existente la momentul naționalizării pe terenul în litigiu au fost proprietatea reclamantului sau a întreprinderii industriale înființate de acesta este lipsită de relevanță în cadrul prezentei acțiuni în revendicare, în care nu există identitate între acele construcțiile naționalizate și cele aflate în prezent pe teren.
În acest sens, se rețin concluziile raportului de expertiză construcții, întocmit de expertul N. D., în sensul că construcțiile identificate pe terenul în litigiu sunt edificate începând cu anul 1954, respectiv ulterior preluării imobilului în proprietatea statului.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelurile ca nefondate, menținând ca legală și temeinică sentința instanței de fond.
În baza disp. art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea va obliga apelantele reclamante la plata către intimata . a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată, constând în onorariu apărător.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile declarate de reclamantele declarate de reclamantele C. E.-G. și M. E.-G., în calitate de succesoare ale defunctului reclamant R. N.G. - decedat pe parcursul procesului, ambele cu domiciliul ales la SCA R., I., M. & Asociații, în București, ..123, apt.1, sect.2, de intervenienta ., în prezent . SA cu sediul în Timișoara, Calea Șagului nr. 143/b, urmare a transmiterii calității procesuale a . către . SA, împotriva sentinței civile nr.1723 din 24 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtele ., cu sediul în Vălenii de M., ..72, ..A, ., M. E., Comerțului și Mediului de Afaceri prin M. E., cu sediul în București, Calea Victoriei, nr. 152, sect.1, cu intervenientul S. R. prin M. Finanțelor Publice prin Direcția Județeană a Finanțelor Publice Prahova, cu sediul în Ploiești, .. 22, jud. Prahova, cauză venită pentru continuarea judecării, urmare admiterii recursului formulat împotriva încheierii de suspendare, prin decizia nr. 69 din 15 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Obligă apelantele reclamante la plata către intimata . a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 7 aprilie 2015.
Președinte, Judecător,
V. S. V. G.
Grefier,
V. M.
red. VG
tehnored. VG/VM
8 ex./06.05.2015
d.f._ Tribunalul Prahova
j.f. C. R.
Operator de date cu caracter
personal Nr.notificare 3120
| ← Strămutare. Sentința nr. 33/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Modificări acte constitutive persoane juridice. Decizia nr.... → |
|---|
