Servitute. Decizia nr. 692/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 692/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 28-10-2015 în dosarul nr. 692/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA NR. 692
Ședința publică din data de 28 octombrie 2015
Președinte - E. S.
Judecători - V.-I. S.
- A.-C. B.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta D. E., domiciliată în ., ., județul Dâmbovița, împotriva deciziei civile nr. 233/3 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanta M. E. M., domiciliată în București, ., ., ..
Recurs timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 55 lei, potrivit chitanței nr._/29.09.2015 și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, anulate la fila 11 dosar.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta-pârâtă D. E., reprezentată de avocat D. G., din Baroul Dâmbovița, lipsind intimata-reclamantă M. E. M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că apărătorul ales al intimatei-reclamante, avocat O. S. M. din Baroul Dâmbovița a depus la dosar xerocopia împuternicirii avocațiale . nr._/29 septembrie 2015 pentru prezenta cauză.
Pentru asigurarea efectivă a dreptului la apărare al părților, cu acordul apărătorului ales al recurentei-pârâte, Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, pentru a acorda posibilitate avocatului ales al intimatei-reclamante să se înfățișeze și să depună la dosar originalul împuternicirii avocațiale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, a răspuns recurenta-pârâtă D. E., reprezentată de avocat D. G., lipsind intimata-reclamantă M. E. M..
Avocat D. G., având cuvântul, pentru recurenta-pârâtă D. E., declară că nu are cereri de formulat și solicită judecarea cauzei.
Curtea ia act că nu s-au formulat cereri, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat D. G., având cuvântul, pentru recurenta-pârâtă D. E., pe linia criticilor dezvoltate pe larg în cuprinsul cererii depusă în scris la dosar, solicită admiterea recursului, în principal modificarea deciziei, admiterea apelului și respingerea acțiunii, iar în subsidiar, casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță de apel, cu cheltuieli de judecată pentru toate ciclurile procesuale, reprezentând onorariu de avocat și taxe de timbru.
Precizează că motivele de recurs sunt întemeiate pe cazurile de nelegalitate reglementate de pct. 7 și 9 ale art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă, iar
printr-o primă critică susține că pârâta nu trebuia să formuleze cerere reconvențională prin care să fi solicitat obligarea reclamantei la despăgubiri în proporție cu pagubele ce s-ar fi putut ocaziona, deoarece, sub un prim aspect, această obligație rezulta din chiar cuprinsul dispozițiilor art. 616 Cod civil, iar pe de altă parte, prin precizarea la acțiune s-a menționat de către reclamantă că înțelege să o despăgubească pe pârâtă pentru lipsa de folosință a terenului afectat de servitutea de trecere.
Sub un alt aspect, consideră că instanța de fond a admis în mod greșit excepția lipsei de interes a reclamantei pentru capătul de cerere vizând obligarea sa la despăgubiri, invocată din oficiu, iar tribunalul a menținut soluția astfel pronunțată, respingând apelul promovat. Astfel, deși instanța a pus în vedere apărătorilor părților să precizeze dacă există și un al doilea capăt de cerere vizând obligarea reclamantei la despăgubiri, iar în măsura în care pârâta avea la rândul său o astfel de cerere se impunea să formuleze cerere reconvențională, învederează instanței de control judiciar că partea pe care o reprezintă nu mai era în termenul legal de a putea formula o astfel de cerere, conform art. 119 din vechiul Cod de procedură civilă.
Apreciază că prin soluția pronunțată, instanța de fond a respins în mod nelegal inclusiv cererea de completare a raportului de expertiză ce viza calcularea c/val lipsei de folosință a terenului afectat de servitutea de trecere.
Consideră că judecătoria a respins greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, invocată prin cerere scrisă depusă la dosar, admițând în mod nelegal acțiunea și stabilind amplasamentul drumului de trecere la calea publică, cu obligația corelativă a pârâtei de a-i permite reclamantei accesul pe drumul de servitute. Aceasta, deoarece potrivit tuturor înscrisurilor depuse la dosar, pârâta a donat numitului C. D. nuda proprietate asupra imobilului afectat de servitute, astfel că între părțile litigante nu mai existau niciun fel de obligații în raportul juridic dedus judecății, pârâta având calitatea de detentor precar, situație în care se impunea a fi chemat în judecată donatarul, aspect asupra căruia instanța de apel nu a făcut niciun fel de trimiteri. D. urmare, apreciază că hotărârea nu poate produce consecințe juridice față de pârâta D. E..
Printr-o ultimă critică, învederează că prin cererea de recurs s-a susținut aspectul potrivit căruia, în condițiile în care cererea de chemare în judecată ar fi fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive, pârâta nu ar mai fi fost obligată la plata sumei de 3.926,00 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și 1.000 lei în apel.
CURTEA
Deliberând, conform dispozițiilor art. 256 din vechiul Cod de procedură civilă, asupra recursului civil de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște, sub număr de dosar_, reclamanta M. E. M., în contradictoriu cu pârâta D. E., a solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să fie obligată pârâta să-i permită trecerea de la terenurile proprietatea sa, pe terenul pârâtei către calea publică; să fie identificată servitutea de trecere prin stabilirea unei laturi de cca. 3 m lateral și o lungime corespunzătoare până la loturile proprietatea sa, care să aibă caracter permanent, cu îndatorirea de a o despăgubi.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia nr. 1808/19 07 1995, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul promovat de pârâta D. E. împotriva deciziei civile nr. 1077 din 21.12.1994 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, fiind casată sentința civilă 3860/1993 a Judecătoriei Târgoviște și dispunându-se partajarea bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctului D. P. conform încheierii de admitere în principiu și variantei a IV a din raportul de expertiză B. G..
A precizat reclamanta că în această variantă s-a stabilit că întrucât i s-au acordat terenurile din spate, va avea acces, pe perioada cât stăpânește terenurile, pe terenurile pârâtei prin curtea din față, pe sub gang, în perioadele de recoltare și periodic, ori de câte ori este nevoie să se facă lucrările de întreținere.
A apreciat reclamanta că această dispoziție irevocabilă este echivocă, întrucât nu precizează condițiile și modalitatea în care își poate exercita dreptul de proprietate asupra terenurilor proprietatea sa, prin crearea servituții de trecere, hotărârea neputând fi pusă în executare datorită pârâtei, care împiedică accesul la terenurile proprietatea sa.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 616-636 din vechiul Cod civil.
Pârâta D. E. a formulat, conform dispozițiilor art. 115 din vechiul Cod de procedură civilă, întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat prevăzută de dispozițiile art. 1201 din vechiul Cod civil, coroborat cu art. 166 din vechiul Cod de procedură civilă, întrucât prin decizia nr. 1808/1995, irevocabilă pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 1741/1995, s-au stabilit atât loturile părților, cât și servitutea de trecere.
În data de 23.04.2012 reclamanta, prin apărător, a depus precizări scrise cu privire la primul capăt de cerere (instituirea servituții de trecere), în sensul că solicită: să se identifice servitutea de trecere pe terenul proprietatea pârâtei până la terenul proprietatea reclamantei, cu caracter permanent și cu îndatorirea de a despăgubi corespunzător prin crearea unui drum de trecere cu latura de aproximativ 3 m. lungime.
Prin sentința civilă nr. 4594/10.10.2012 pronunțată de Judecătoria Târgoviște s-a dispus admiterea excepției autorității de lucru judecat invocată de către pârâtă, fiind respinsă acțiunea.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta D. E., calea de atac fiind admisă de Tribunalul Dâmbovița prin decizia civilă nr.44/2013, rămasă irevocabilă, prin respingerea recursului, prin care s-a anulat sentința civilă nr. 1949/27.05.2009 și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.
În motivarea soluției adoptate, instanța de control judiciar a reținut că autoritatea de lucru judecat ca excepție de fond, peremptorie și absolută prevăzută de art. 166 din vechiul Cod de procedură civilă și ca prezumție legală absolută și irefragabilă prevăzută de art. 1201 din vechiul cod civil presupune o triplă identitate de părți, obiect și cauză.
Prin decizia civilă nr. 1808/19.07.1995 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești instanța a admis recursul, a casat decizia, dispunând partajarea bunurilor conform încheierii de admitere în principiu și variantei IV din raportul de expertiză, menționând că în această variantă, pârâta care primește terenurile din spate, va avea acces pe perioada cât stăpânește terenurile din curtea din față, pe sub gang (garaj), în perioadele de recoltare și periodic, de câte ori este necesar să se facă lucrări de întreținere.
Prin prezenta acțiune s-a solicitat obligarea pârâtei să permită trecerea de la terenurile proprietatea sa pe terenul proprietatea acesteia și identificarea servituții de trecere prin stabilirea unei laturi de circa 3 m lateral și a lungimii corespunzătoare, până la loturile proprietatea sa.
În concluziile raportului de expertiză întocmit de expert B. G., s-a arătat că accesul stabilit prin dec. civ. nr. 1808/19.07.1995 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești este același cu cel solicitat prin prezenta acțiune, neexistând nicio altă posibilitate de ieșire la calea publică care să treacă pe sub gang (garaj).
Deși aparent între cele două cauze există tripla identitate de obiect, cauză și părți, în realitate, obiectul litigiului de față este diferit, a stabilit instanța de control judiciar. Astfel, dacă în primul litigiu s-a dispus stabilirea unui drept de trecere „pe sub gang”, în cauza pendinte urmează ca trecerea respectivă să fie identificată în concret, prin delimitarea exactă a drumului de trecere pe terenul aservit și stabilirea unor criterii de individualizare.
Chiar dacă în raportul de expertiză expertul a arătat că nu există o altă posibilitate de ieșire la calea publică decât prin gang, creând deci aparența unei identități de obiect între cele două cauze, același expert a arătat că respectând decizia civilă, servitutea de trecere cerută este cuprinsă între punctele A-B-C-D-E-F, ceea ce înseamnă practic o individualizare exactă a servituții de trecere de care se face vorbire în decizia civilă nr. 1808/19.07.1995 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.
De altfel, identificarea cu exactitate a servituții de trecere este de natură a evita eventualele conflicte ce s-ar putea ivi între proprietarii celor două fonduri, referitoare la dimensiunile și amplasamentul acesteia în cazul în care drumul de trecere, cu excepția celui amplasat sub gang, ar rămâne la libera apreciere a fiecăreia dintre părți, a stabilit instanța de apel.
Cauza a fost înregistrată în rejudecare, pe rolul Judecătoriei Târgoviște, la data de 21.11.2013.
Prin cererea depusă pentru termenul din data de 26.02.2014, pârâta a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, pe care instanța, prin încheierea din data de 07.07.2014 a respins-o ca neîntemeiată, reținând, în esență, că din analiza motivelor de fapt și de drept ale acțiunii, raportat la obiectul și temeiul de drept al acțiunii, rezultă că reclamanta a invocat formal drept temei al acțiunii dispoziții de drept civil referitoare la dreptul de servitute, dispoziții care prevăd că sarcina este impusă asupra unui imobil pentru uzul sau stăpânirea unui imobil având alt stăpân (art. 576 C.civ. de la 1865). Totodată acțiunea destinată apărării dreptului are natura unei acțiuni confesorii.
Or, o astfel de acțiune presupune ca persoana chemată în judecată să fie titularul unui drept asupra bunului ce face obiectul servituții care să confere stăpânirea.
În cauză, a arătat judecătorul fondului, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 1808/1995 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, precum și din hotărârile pronunțate anterior de către instanțele de control, toate impunându-se cu putere de lucru judecat în acest proces și în acest ciclu procesual, pârâta a primit în urma unui partaj, pe lângă o . bunuri, și terenul ce face obiectul prezentei acțiuni, afectat de menționată servitute de trecere.
În aceste condiții nu se poate reține că pârâta nu ar avea calitate procesuală pasivă.
Împrejurarea că pe parcursul procesului printr-un act juridic (contractul de donație autentificat sub nr. 3443/2012 (fila 102) pârâta a înstrăinat cu titlu gratuit nuda proprietate nu este de natură a schimba soluția adoptată, întrucât în continuare partea stăpânește terenul astfel cum menționează legea (art. 576 din vechiul Cod civil) stăpânirea exercitându-se de această dată în calitate de titular al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, și anume drept de uzufruct.
La termenul de judecată din data de 25.09.2014 având în vedere că partea reclamantă prin apărător a invocat necesitatea completării obiectivelor expertizei inițiale cu un nou obiectiv prin care să se evalueze folosința pentru dreptul de trecere, instanța a pus în vedere părților, prin apărători, să facă precizări în scris cu privire la cadrul procesual, astfel:
- reclamanta, în măsura în care consideră că a existat un capăt de cerere distinct, să precizeze că există și un al doilea capăt al acțiunii care vizează obligarea sa la plata despăgubirilor;
- pârâta, în măsura în care consideră că a formulat o astfel de pretenție, aceasta ar avea natura unei cereri reconvenționale și trebuie depusă în scris, astfel cum impun dispozițiile art. 119 din vechiul Cod de procedură civilă.
La ultimul termen de judecată s-a prezentat exclusiv apărătorul pârâtei care a arătat în mod expres că nu înțelege să formuleze o cerere reconvențională, apreciind că instanța din oficiu este obligată a se pronunța cu privire la eventualele despăgubiri la care ar fi îndreptățit proprietarul fondului aservit.
În ceea ce o privește pe partea reclamantă, la dosar a fost depusă o cerere precizatoare comunicată prin fax, prin care se indica faptul că partea nu are precizări de formulat și că înțelege să solicite judecarea cererii astfel cum a fost formulată.
În privința acestei chestiuni de drept ca și a celei privind necesitatea suplimentării obiectivelor expertizei, instanța de fond a arătat că nu este întemeiată susținerea pârâtei în sensul că instanța este chemată din oficiu a stabili un drept de creanță constând în dreptul de a pretinde despăgubirile menționate, întrucât potrivit principiului disponibilității, instanța este obligată să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății (art. 129 alin. 6 din vechiul Cod de procedură civilă).
S-a motivat că dispozițiile invocate de către parte, art. 616 din vechiul Cod civil, nu stabilesc, o excepție de la principiul reglementat, întrucât au în vedere strict raporturile juridice dintre părți, recunoscându-se corelativ dreptului de trecere și un drept la despăgubiri, cu privire la care însă poate dispune, în sensul valorificării, exclusiv titularul acestuia. De altfel, dispozițiile citate fiind norme de drept substanțial, nici nu ar avea de ce să reglementeze aspecte de drept procesual.
În ceea ce privește capătul de cerere formulat de către reclamantă prin care se pretinde necesitatea obligării la plata despăgubirii, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei de interes.
S-a reținut, sub acest aspect, că reclamanta nu a indicat și nici nu a dovedit în ce constă folosul practic urmărit de aceasta prin solicitarea de obligare a sa la plata unei despăgubiri către cealaltă parte, cu atât mai mult cu cât chiar partea a pretins că a fost împiedicată să își exercite dreptul de trece pe fondul aservit.
Simpla împrejurare a existenței unor raporturi care pot da naștere la un astfel de drept de creanță, nu justifică prin ea însăși și interesul în formularea cererii care este dat, de o condiție de ordin procedural a invocării și justificării unui folos practic urmărit, a apreciat judecătorul fondului.
La data de 27 noiembrie 2015, Judecătoria Târgoviște a pronunțat sentința civilă nr. 4482 prin care a luat act de precizarea pârâtei în sensul că nu înțelege să formuleze cerere reconvențională privitoare la obligarea la plata unor despăgubiri; a admis excepția lipsei de interes în formularea de către reclamantă a capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la despăgubiri și a respins capătul de cerere formulat de către reclamanta în contradictoriu cu pârâta, având ca obiect obligarea sa la despăgubiri, ca fiind lipsit de interes; a admis cererea de chemare în judecată și a stabilit amplasamentul drumului de trecere la calea publică (DN Târgoviște-Câmpulung), instituit prin decizia nr. 1808/19.07.1995 a Curții de Apel Ploiești, auto și pietonal, asupra fondului pârâtei situat în localitatea Voinești, jud. Dâmbovița și în favoarea fondului reclamantei, situat în aceeași localitate, în suprafață de 732,00 mp, astfel cum a fost individualizat și delimitat conform raportului de expertiză tehnică întocmit de către expert tehnic B. G., inclusiv anexa schiță la raport; a obligat-o pe pârâtă să permită reclamantei trecerea pe drumul de trecere menționat; a admis în parte capătul de cerere accesoriu având ca obiect obligarea la plata cheltuielilor de judecată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 3926,00 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că atât actele procedurale anterioare hotărârii de respingere pentru existența autorității de lucru judecat, printre care și raportul de expertiză topo, cât și cele ulterioare, care au o existență de sine stătătoare (cum ar fi de exemplu înscrisurile depuse în rejudecare) sunt menținute, instanța fiind ținută de ele.
În rejudecare, în acord cu dispozițiile instanței de recurs, a arătat judecătorul fondului, s-a procedat la analizarea chestiunii de fapt și de drept a identificării cu exactitate a amplasamentului servituții de trecere.
S-a reținut că, astfel cum a statuat și instanța de control judiciar, accesul stabilit prin raportul de expertiză întocmit de către expertul desemnat în cauză în primul ciclu procesual, B. G., este același cu cel solicitat prin prezenta acțiune, neexistând nicio altă posibilitate de ieșire la calea publică care să treacă pe sub gang (garaj).
În concluzie, având în vedere că deja s-a statuat în parte asupra amplasamentului, instanța a considerat că se impune ca amplasamentul drumului de trecere la calea publică (DN Târgoviște-Câmpulung), instituit prin decizia nr. 1808/19.07.1995 a Curții de Apel Ploiești, auto și pietonal, asupra fondului pârâtei situat în localitatea Voinești, jud. Dâmbovița și în favoarea fondului reclamantei, situat în aceeași localitate, în suprafață de 732,00 mp, să fie stabilit astfel cum a fost individualizat și delimitat conform raportului de expertiză tehnică întocmit de către expert tehnic B. G., inclusiv anexei schiță la raport (filele 194-197 din dosar fond, prim ciclu procesual).
Un argument în plus în sensul adoptării soluției menționate, a arătat judecătoria, este și acela că traseul stabilit asigură un mod rezonabil de exercitare a dreptului și asupra locului înfundat, criteriul necesității îmbinându-se astfel în mod corespunzător cu cel al garantării unui exercițiu normal al atributelor dreptului de proprietate în limitele exterioare inerente ale acestuia, ținând totodată cont și de particularitățile proprietăților referitoare la forma loturilor și amplasare lor (din schița anexată raportului rezultă că cele două loturi nu se poziționează în mod perfect unul în continuarea altuia, lățimile învecinate fiind diferite în cazul fiecărui lot).
În privința capetelor accesorii de obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanța a hotărât respingerea cererii pârâtei și admiterea în parte a celei formulate de către reclamantă, prin raportare la dispozițiile art. 274 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată în limitele admiterii cererii.
Instanța a reținut astfel, culpa procesuală a pârâtei și a stabilit cuantumului cheltuielilor suportate de către reclamantă în raport de taxele judiciare datorate, respectiv onorariile expertului și al avocatului din apel.
Împotriva sentinței a declarat apel, în termenul legal, pârâta D. E., criticând-o ca nelegală și netemeinică.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a învederat că în mod greșit judecătoria a apreciat că trebuia să formuleze cerere reconvențională, conform dispozițiilor art. 119 -120 din vechiul Cod de procedură civilă, întrucât, în realitate, obligarea de despăgubiri rezultată „ope legis” din cuprinsul art. 616 din vechiul Cod civil, iar reclamanta, prin precizarea la acțiune depusă la data de 23.04.2012, a declarat că înțelege să o despăgubească.
A mai susținut apelanta că în mod greșit s-a admis excepția lipsei de interes, întrucât acordarea de despăgubiri reprezintă o consecință a admiterii acțiunii, iar reclamanta justifică un interes, care constă în folosul practic urmărit de aceasta, deoarece, în lipsa acestei despăgubiri, nu i-ar permite să folosească drumul de servitute.
Urmare a admiterii acestei excepții, a precizat apelanta, instanța a respins, cu încălcarea legii, cererea de completare a raportului de expertiză cu un obiectiv vizând calcularea c/val lipsei de folosință a terenului afectat de servitute.
În cel de-al treilea motiv de apel s-a susținut că în mod greșit, prima instanță a admis cererea de chemare în judecată și a stabilit amplasamentul drumului de trecere la calea publică, respingându-i excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată prin cererea depusă la data de 25.03.2014.
A învederat apelanta că prin contractul de donație autentificat la Biroul Notarilor Publici Asociați „Beznoiu I.-C. și S. E.-C.”, sub nr. 3443/27.12.2012, a donat lui C. D. nuda proprietate asupra imobilului situat în intravilanul comunei Voinești, . casă, județul Dâmbovița, intabulat în cartea funciară nr._ a comunei Voinești, județul Dâmbovița, compus din: terenul în suprafață totală de 7032 m.p. (în litigiu) și construcțiile C1, C2 și C3.
Apelanta a precizat că, în calitate de donatoare, a dobândit imobilele prin partaj succesoral de pe urma defunctului D. P., în baza deciziei nr. 1808, irevocabilă, pronunțată în ședința publică din data de 19 iulie 1995, în dosarul nr. 1741/1995, de către Curtea de Apel Ploiești, iar donatorul a luat cunoștință de dispozitivul deciziei nr. 1808 cu privire la dreptul de acces al reclamantei.
Prin acest contract, apelanta, în calitate de donatoare, și-a rezervat dreptul de uzufruct asupra imobilului pe toată durata vieții sale, precum și dreptul de a folosi bunurile donate, în comun cu nudul proprietar, iar de la data de 27.12.2012, donatorul a dobândit asupra imobilului posesia și dreptul de dispoziție, dreptul de folosință exclusivă urmând a-l dobândi după încetarea din viață a apelantei.
Apelanta a invocat dispozițiile art. 576 din vechiul Cod civil, conform cărora servitutea este definită ca un drept real în temeiul căruia unui fond, numit fond aservit, i se impune o sarcină în favoarea altui fond, numit fond dominant, fonduri care aparțin la doi proprietari diferiți.
În consecință, întrucât în speță, terenul este înstrăinat, nu mai există nicio obligație între apelantă și reclamantă în raportul juridic supus judecății, apelanta având calitatea de detentor precar, astfel cum prevăd dispozițiile art. 517 și urm. din vechiul Cod civil.
În această situație, a apreciat apelanta, reclamanta trebuia să îl cheme în judecată pe donator, în baza dispozițiilor art. 47 din vechiul Cod de procedură civilă.
În ultimul motiv de apel s-a susținut că în condițiile în care cererea ar fi fost respinsă prin admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, nu ar fi fost obligată la plata sumei de 3.926,00 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Intimata M. E. M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate la instanța de fond.
La data de 3.04.2015, Tribunalul Dâmbovița a pronunțat decizia nr. 233, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta D. E..
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că susținerea apelantei în sensul că nu se impunea să formuleze cerere reconvențională privind solicitarea de despăgubiri, este neîntemeiată.
Astfel, a motivat tribunalul, deși este adevărat că dispozițiile art. 618 – 619 din vechiul Cod civil stabilesc că proprietarul locului înfundat poate cere vecinului său dreptul de trecere spre calea publică pentru folosirea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi pentru pagubele ce i le-ar produce, pentru acordarea despăgubirilor este necesar ca acestea să fie solicitate de către proprietarul fondului aservit, neputând fi acordate din oficiu de către instanță, întrucât, în lipsa unei dispoziții legale exprese care să o oblige, rămân aplicabile regulile care în mod obișnuit guvernează procesul civil.
Or, principiul disponibilității, fundamental într-un proces civil, obligă instanța să se pronunțe numai asupra cererilor cu care a fost în condițiile legii expres investită, așa cum dispun prevederile art. 129 alin. 6 din vechiul Cod de procedură civilă, afară de cazul în care legea, derogatoriu, ar dispune altfel.
Cum pârâta apelantă nu a solicitat printr-o cerere reconvențională acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 616 din vechiul Cod civil, prima instanță nu i le putea acorda din oficiu, astfel că apelantei îi rămâne să le solicite pe cale separată, într-un proces pe care îl va putea iniția.
Motivul de apel potrivit căruia în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei de interes a intimatei reclamante este de asemenea neîntemeiat, a arătat tribunalul.
S-a reținut că în mod corect prima instanță a admis excepția lipsei de interes a intimatei de vreme ce aceasta nu a dovedit în ce constă folosul practic urmărit prin solicitarea de obligare a sa la plata unei despăgubiri către recurentă, cu atât mai mult cu cât dreptul de trecere pe fondul aservit i-a fost împiedicat
Motivul de apel precum că în mod greșit a fost admisă acțiunea și s-a stabilit amplasamentul drumului de trecere este de asemenea neîntemeiat, au stabilit judecătorii apelului, întrucât servitutea de trecere era oricum stabilită prin decizia nr. 1808/19.07.1995 a Curții de Apel Ploiești și se impunea, în aceste condiții, delimitarea exactă a drumului de trecere pe fondul aservit, precum și fixarea unor elemente de identificare, întrucât numai astfel se poate garanta utilizarea netulburată a servituții și respectarea sa din partea apelantei.
Împotriva deciziei a declarat recurs, în termenul legal reglementat de dispozițiile art. 301 din vechiul Cod de procedură civilă, pârâta D. E., criticând-o ca nelegală și netemeinică:
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a susținut că nu avea obligația de a formula o cerere reconvențională, conform art. 119 – 120 din vechiul Cod de procedură civilă, deoarece obligația reclamantei de a o despăgubi rezultă ope legis din cuprinsul art. 616 din vechiul Cod civil, iar pe de ală parte, în motivarea acțiunii, precum și în precizarea din data de 23.04.2012, chiar reclamanta a menționat că înțelege să o despăgubească pentru lipsa de folosință a terenului afectat de servitutea de trecere, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 616 – 636 din vechiul Cod civil.
În cel de-al doilea motiv de recurs s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei de interes a reclamantei cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata de despăgubiri, întrucât la momentul la care excepția a fost pusă în discuție nu se mai putea formula cerere reconvențională, cauza nemaifiind la prima zi de înfățișare, iar reclamanta justificând un interes, deoarece în lipsa plății de despăgubiri, recurenta nu i-ar permite să folosească dreptul de servitute.
În acest context, a apreciat recurenta, instanța de fond a respins, în mod nelegal, cererea sa de completare a raportului de expertiză cu un obiectiv vizând calcularea c/val lipsei de folosință a terenului afectat de servitutea de trecere.
La punctul 3 din motivele de recurs pârâta a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată, stabilind amplasamentul drumului de trecere la calea publică, fiind obligată să permită reclamantei trecere pe drumul de servitute către calea publică, respingând excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată prin cererea depusă la data de 25.03.2014 (filele 19 – 20 și 33), cu motivarea că stăpânește terenul.
A învederat recurenta că prin contractul de donație autentificat la Biroul Notarilor Publici Asociați „Beznoiu I.-C. și S. E.-C.”, sub nr. 3443/27.12.2012, a donat lui C. D. nuda proprietate asupra imobilului situat în intravilanul comunei Voinești, . casă, județul Dâmbovița, intabulat în cartea funciară nr._ a comunei Voinești, județul Dâmbovița, compus din: terenul în suprafață totală de 7032 m.p. (în litigiu) și construcțiile C1, C2 și C3.
Recurenta a precizat că, în calitate de donatoare, a dobândit imobilele prin partaj succesoral de pe urma defunctului D. P., în baza deciziei nr. 1808, irevocabilă, pronunțată în ședința publică din data de 19 iulie 1995, în dosarul nr. 1741/1995, de către Curtea de Apel Ploiești, iar donatorul a luat cunoștință de dispozitivul deciziei nr. 1808, cu privire la dreptul de acces al reclamantei.
Prin acest contract, recurenta în calitate de donatoare și-a rezervat dreptul de uzufruct asupra imobilului pe toată durata vieții sale, precum și dreptul de a folosi bunurile donate, în comun cu nudul proprietar, iar de la data de 27.12.2012 donatorul a dobândit asupra imobilului posesia și dreptul de dispoziție, dreptul de folosință exclusivă urmând a-l dobândi după încetarea din viață a recurentei.
Recurenta a invocat dispozițiile art. 576 din vechiul Cod civil, conform cărora servitutea este definită ca un drept real în temeiul căruia unui fond, numit fond aservit, i se impune o sarcină în favoarea altui fond, numit fond dominant, fonduri care aparțin la doi proprietari diferiți.
În consecință, întrucât în speță terenul este înstrăinat, nu mai există nicio obligație între recurentă și reclamantă în raportul juridic supus judecății, recurenta având calitatea de detentor precar, astfel cum prevăd dispozițiile art. 517 și urm. din vechiul Cod civil.
În această situație, a apreciat recurenta, reclamanta trebuia să îl cheme în judecată pe donator, în baza dispozițiilor art. 47 din vechiul Cod de procedură civilă,aspecte la care instanța de apel nici nu s-a referit.
În ultimul motiv de apel s-a susținut că în condițiile în care cererea ar fi fost respinsă prin admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, nu ar fi fost obligată la plata sumei de 3.926,00 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a solicitat admiterea recursului și în principal modificarea deciziei, admiterea apelului și respingerea acțiunii, iar în subsidiar, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
În drept recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din vechiul Cod de procedură civilă.
Intimata M. E. M. a depus, conform dispozițiilor art. 308 din vechiul Cod de procedură civilă, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că în mod corect s-a admis excepția lipsei de interes, că în raport de soluția de admitere a acțiunii, recurenta-pârâtă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată; că în mod corect s-a dispus admiterea pe fond a acțiunii, în condițiile în care a dovedit că susținerile sale sunt întemeiate, înstrăinarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate neputând constitui un motiv de respingere.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea apreciază ca fondat recursul declarat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cuprinsul prezentei motivări a deciziei:
Cu titlu preliminar, Curtea reamintește că temeiul de drept al căii de atac exercitată de către pârâtă îl reprezintă dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din noul Cod de procedură civilă, act normativ incident speței, în raport de data înregistrării litigiului - 7.03.2011
Potrivit art. 304 pct. 7 din vechiul Cod de procedură civilă, o hotărâre este nelegală atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când contravine motive contradictorii, ori străine de natura pricinii.
În ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul Cod de procedură civilă, Curtea reamintește că o hotărâre este nelegală atunci când este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ori este lipsită de temei legal.
În speța pendinte, Curtea reține, ca situație de fapt, că recurenta-pârâtă a investit instanța anterioară - Tribunalul Dâmbovița – cu soluționarea a patru motive de apel, iar prin decizia pronunțată judecătorii apelului au făcut referire doar la două dintre acestea, (cererea reconvențională și soluția de admitere a excepției lipsei de interes a reclamantei), ignorând total motivul patru de apel (obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată), respectiv analizând motivul trei de apel (soluția de admitere a cererii de chemare în judecată) din perspectiva unor aspecte care nu aveau nicio legătură cu cele ce fuseseră invocate de către apelantă (recurentă în prezenta calea procesuală).
Astfel, conform declarației de apel aflată la filele 4 și 5 dosar, recurenta a criticat soluția de admitere a cererii de chemare în judecată din perspectiva faptului că nu mai are calitatea de proprietar al fondului aservit, apreciind, în acest context, că întrucât a înstrăinat la data de 27.12.2012, prin act de donație autentic, nuda proprietate a terenului pe care se solicită a se institui dreptul de servitute, donatorulului C. D., în cauză nu mai sunt îndeplinite dispozițiile art. 576 din vechiul Cod de procedură civilă.
Or, potrivit considerentelor deciziei recurate, judecătorii apelului au arătat că „motivul de apel precum că în mod greșit a fost admisă acțiunea și s-a stabilit amplasamentul drumului de trecere este de asemenea neîntemeiat, întrucât servitutea de trecere era oricum stabilită prin decizia nr. 1808/19.07.1995 a Curții de Apel Ploiești și se impunea, în aceste condiții, delimitarea exactă a drumului de trecere pe fondul aservit precum și fixarea unor elemente de identificare, întrucât numai astfel se poate garanta utilizarea netulburată a servituții și respectarea sa din partea recurentei „ (pag.7 și 8 din decizie).
Expunerea acestor considerente determină Curtea să constate că analiza efectuată de către judecătorii apelului nu are nicio legătură cu motivul de apel invocat de către pârâtă, criticile formulate de către apelantă rămânând astfel nesoluționate de către instanța de control judiciar.
Referitor la motivul patru de apel, prin care se contestase soluția instanței de fond de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3926 lei, se constată că nu există nicio mențiune în considerentele deciziei, deși conform dispozițiilor art. 129 alin. 6 coroborate cu cele reglementate de art. 261 alin. 5 din vechiul Cod de procedură civilă, judecătorii aveau obligația de a se pronunța și a expune, în hotărârea pronunțată, motivele de fapt și de drept pentru care au validat sau au respins cererile cu a căror soluționare au fost legal investiți de către părțile din proces.
În atare situație, constatând că instanța de apel nu a analizat două dintre cele patru motive de apel, deși a fost investită în acest sens prin declarația de apel formulată în termenul legal de către pârâtă, reținând totodată că și în privința motivului de apel formulat la punctul 2, ce viza admiterea de către prima instanță a excepției lipsei de interes a reclamantei cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea acesteia la plata de despăgubiri, instanța de apel s-a rezumat la a reproduce o frază din motivarea judecătorului fondului (pag. 7 din deciziei – alin. 4;
pag. 5 din sentință – alin. 3) și a omis a face referiri la toate criticile subsumate acestui motiv, care vizau inclusiv completarea raportului de expertiză, Curtea apreciază că procedând ca atare, tribunalul a pronunțat o hotărâre care face imposibilă analiza legalității sale pe fond, în cadrul recursului, nemotivarea hotărârii echivalând, în fapt, cu o necercetare a fondului pricinii.
În raport de aceste argumente de fapt și de drept, apreciind că pentru a respecta dreptul părților la un proces echitabil, reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și pentru a nu lipsi părțile de un grad de jurisdicție, reținând totodată și solicitarea formulată în acest sens prin cererea de recurs, Curtea apreciază că în cauză se impune, în temeiul art. 312 alin. 1 și 5 din vechiul Cod de procedură civilă coroborat cu art. 304 pct. 7 din vechiul Cod de procedură civilă, admiterea recursului și casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se pronunța asupra tuturor motivelor de apel, asigurând astfel o soluționare unitară și legală a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta D. E., domiciliată în ., ., județul Dâmbovița, împotriva deciziei civile nr. 233/3 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanta M. E. M., domiciliată în București, ., ., ..
Casează decizia civilă nr. 233/3 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, Tribunalul Dâmbovița.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 octombrie 2015.
Președinte, Judecători,
E. S. V.-I. S. A.-C. B.
Grefier,
C. C.
Red. ACB
Tehnored. DV
2 ex./17.11.2015
d.f. nr._ - Judecătoria Târgoviște
j.f. S. I.
d.a. nr._ - Tribunalul Dâmbovița
j.a. G. S., M. I.
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120/2006
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 691/2015. Curtea de Apel... | Strămutare. Sentința nr. 83/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
