Contestaţie la executare. Decizia nr. 1406/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1406/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 22-05-2013 în dosarul nr. 1406/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA NR. 1406
Ședința publică din data de 22 mai 2013
Președinte - E. S.
Judecători - C.-P. B.
- A.-C. B.
Grefier - D. V.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de contestatorii N. (fosta DIRIUȘ) A. L., domiciliată în comuna Ulmi, ., județul Dâmbovița și DIRIUȘ C. M., domiciliat în comuna Ulmi, ., județul Dâmbovița, împotriva deciziei civile nr. 216/5 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata T. I., domiciliată în comuna Ulmi, ., județul Dâmbovița și intervenienții DIRIUȘ Ș. și DIRIUȘ A., ambii domiciliați în comuna Ulmi, ., județul Dâmbovița.
Recursul este timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 97,00 lei conform chitanței . nr._/21 mai 2013 și timbru judiciar 0,30 lei, care au fost anulate și atașate la dosar – fila 26.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții-contestatori N. (fosta Diriuș) A. L. și Diriuș C. M., ambii reprezentați de avocat S. C.-E., din Baroul Dâmbovița, potrivit împuternicii avocațiale . nr._/4 martie 2013, aflată la fila 16 dosar, lipsind intimata T. I. și intimații-intervenienți Diriuș Ș. și Diriuș A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se învederează instanței că recursul se află la primul termen de judecată, este motivat și a fost declarat în termenul legal procedural.
Avocat S. C.-E., având cuvântul pentru recurenții-contestatori N. (fosta Diriuș) A. L. și Diriuș C. M., depune la dosar taxa judiciară de timbru în cuantum de 97,00 lei conform chitanței . nr._/21 mai 2013, care a fost anulată și atașată la dosar – fila 26.
Învederează instanței că, apărătorul intimatei T. I., avocat M. Ș., i-a comuniat că nu se poate prezenta la acest termen de judecată, împrejurare față de care l-a rugat să solicite un termen scurt pentru a avea posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise.
Arată că nu mai are cereri de formulat în cauză și solicită acordarea cuvântului asupra recursului.
Curtea ia act că nu mai sunt cereri de formulat, față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Avocat S. C.-E., având cuvântul pentru recurenții-contestatori N. (fosta Diriuș) A. L. și Diriuș C. M. arată că în prezenta cauză este vorba despre o contestație la executare, care nu este formulată de debitorii propriu-ziși, ci de terți, care ridică pretenții, respectiv, creanțe asupra imobilului care se execută, creanțe ce au vizat un drept real de proprietate.
Precizează că eventualul termen de prescripție începe să curgă după obținerea de către intimata T. I. a titlului ce se execută, respectiv decizia civilă nr. 679/25 aprilie 2006 a Curții de Apel Ploiești, care a soluționat un litigiu între aceasta și debitorii Diriuș Ș. și Diriuș A., litigiu ce s-a purtat și asupra acestor creanțe și având în vedere că, contestația a fost introdusă în aprilie 2007, apreciază că nu este vorba despre o prescripție.
Mai arată că, contestatorii fiind terți, nu au fost părți în titlul executoriu, și chiar dacă ar fi fost părți, nu poate fi vorba despre autoritate de lucru judecat, având în vedere că atât în considerentele deciziei cât și în dispozitiv se face referire numai la admiterea acțiunii în evacuare a reclamantei T. I..
Astfel cum s-a dovedit, cei doi contestatori, sunt fiii majori ai debitorilor, care au locuit dintotdeauna cu aceștia și au gospodărit împreună.
Consideră că este firesc, gospodărind și locuind împreună, inițial cu chirie, apoi a proprietari, începând cu anul 1999 și apoi în imobilul în litigiu, să fi contribuit ca devălmași la cumpărarea apartamentului în anul 2000, pe care apoi l-au vândut, în luna iunie 2002, tocmai datorită înțelegerii cu intimata T. I..
Referitor la cumpărarea imobilului în litigiu, se observă că încheierea convenției cu T. I. este concomitentă cu vânzarea apartamentului, de fapt avansul fiind achitat din prețul obținut din vânzarea apartamentului.
Deci, se prezumă cu claritate că cei doi contestatori au contribuit la dobândirea bunului și la aducerea de îmbunătățiri acestuia.
Mai mult decât atât, arată că cei doi contestatori nu pot fi evacuați din această casă, tocmai că nu sunt părți în titlul executoriu.
Cât privește dovedirea pretențiilor, susține că, o parte din acestea a fost avansul primit de T. I., iar altă parte a fost dovedită cu martori.
Apreciază că sunt întrunite și condițiile instituirii unui drept de retenție, cei doi contestatori, având și posesia imobilului, astfel cum rezultă din adresa emisă de Postul de Poliție al comunei Ulmi.
Susține că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 24 Cod pr. civilă atunci când a refuzat să ia în discuție cererea de abținere și respectiv, cererea de recuzare, motivate de faptul că magistratul s-a mai pronunțat în cauză.
Precizează că i s-a adus la cunoștință de către judecător faptul că nu a fost antamat fondul, ori din dispozitivul primei sentințe rezultă clar că acțiunea nu a fost respinsă pe cale de excepție, ci ca nedovedită, astfel că hotărârea atacată este lovită și de nulitate pentru că a fost pronunțată de un judecător care nu a fost legal învestit.
Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Targoviște sub nr._, contestatorii DIRIUȘ A. L., DIRIUȘ C. M. au formulat contestație la executare împotriva executării pornite de Biroul Executorului Judecătoresc în dosarul de executare nr. 427/2006, având ca obiect titlul executoriu reprezentat de decizia nr.679/2006 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, intimați fiind creditoarea T. I. și debitorii Diriuș Ș. și Diriuș A..
În motivarea în fapt a cererii, contestatorii au arătat că prin titlul executoriu menționat s-a dispus evacuarea debitorilor Diriuș Ș. și A. din imobilul situat în comuna Ulmi, ., județul Dâmbovița și, deși nu au fost părți în dosarul în care s-a pronunțat acest titlu, sunt îndreptățiți să formuleze prezenta contestație, întrucât sunt titularii unor drepturi reale și de creanță asupra imobilului.
Au precizat contestatorii că au contribuit cu suma de 45.000.000 lei (ROL) la plata bunului menționat, restul sumei fiind achitat de debitori, care sunt părinții lor și cu acordul creditoarei T. I. au adus îmbunătățiri imobilului, pentru a putea locui în acesta, în cuantum de circa 70.000.000 lei (ROL).
În aceste situații, au concluzionat contestatorii, se consideră constructori de bună-credință, calitate în care solicită și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la rezolvarea litigiului.
Cauza a fost suspendată la data de 29.10.2008, pentru lipsa nejustificată a părților, conform disp.art. 242 alin.1 pct.2 Cod proc.civilă, fiind repusă pe rol la cererea contestatorilor, la data de 26.10.2009.
În cauză s-a atașat dosarul de executare nr. 427/2006 al Biroului Executorului Judecătoresc A. D..
La data de 25.11.2009, Judecătoria Târgoviște a pronunțat sentința civilă nr. 5436, prin care a respins contestația la executare formulată de Diriuș A.-L. și Diriuș C.-M. ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a reținut că au fost acordate contestatorilor opt termene de judecată pentru a justifica prin dovezi cererea dedusă judecății, însă aceștia nu numai că nu au procedat astfel, dar nici nu s-au prezentat pentru a solicita probe.
În acest context, s-a apreciat că cei doi contestatori au încălcat atât dispozițiile art. 6 punctul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora cererile se soluționează în termen rezonabil, cât și dispozițiile art. 1169 Cod civil, potrivit cărora, oricine face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Prima instanță a făcut trimitere și la practica constantă a instanței europene, potrivit căreia, executarea hotărârilor judecătorești reprezintă o procedură ce face parte din procesul civil și prin urmare, imposibilitatea unei părți de a obține executarea completă a unei sentințe irevocabile constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor.
Împotriva acestei sentințe au promovat recurs contestatorii (N.) Diriuș A. L. și Diriuș C. M., care au susținut că instanța a greșit când a considerat cauza în stare de judecată, întrucât era primul termen după repunerea cauzei pe rol și nu au avut cunoștință de termenul acordat.
Au învederat recurenții că în cauză trebuiau citați și debitorii Diriuș Ș. și Diriuș A., împrejurare ce a fost ignorată de judecătorul fondului, care de asemenea, în mod greșit, nu a dispus atașarea dosarului în care s-a pronunțat titlul executoriu.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.7-9 Cod proc.civilă.
Intimata T. I. nu s-a prezentat în instanță și nu a depus întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 11.04.2011, Tribunalul Dâmbovița a recalificat calea de atac declarată de contestatori împotriva sentinței civile nr. 5436/25.11.2009 pronunțată de Judecătoria Târgoviște ca fiind apel și nu recurs, având în vedere incidența disp. art. 401 alin.2 și 402 alin.2 Cod proc. civilă, contestatorii fiind terți față de executarea contestată în prezenta cauză.
La data de 11.04.2011, Tribunalul Dâmbovița a pronunțat decizia nr. 139, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de contestatori, reținând că potrivit dovezilor de citare a contestatorilor, emise pentru termenul de judecată la care cauza a fost soluționată, procedura era legal îndeplinită și că în speță nu se impunea introducerea în cauză a debitorilor, întrucât s-ar fi încălcat principiul disponibilității, prima instanță soluționând contestația în mod corect, în contradictoriu cu persoanele indicate în acțiune.
În ceea ce privește neatașarea dosarului în care s-a pronunțat titlul executoriu, tribunalul a stabilit că nu poate fi reținută ca o culpă a primei instanțe, în condițiile în care judecătorul fondului a dispus această măsură, însă aceasta nu a putut fi realizată deoarece era atașat la o altă cauză, ce fusese înaintată Curții de Apel Ploiești.
Împotriva deciziei au declarat recurs, în termenul legal reglementat de art. 301 Cod proc.civilă, contestatorii, criticând-o ca nelegală din perspectiva cazurilor de modificare reglementate de pct.7-9 ale art. 304 Cod proc.civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs contestatorii au reiterat criticile aduse în fața instanței de apel, susținând că în cauză, contestația trebuia soluționată și în contradictoriu cu debitorii, că nu au avut cunoștință de termenul la care s-a soluționat contestația și că nu s-a dispus atașarea dosarului în care s-a pronunțat titlul executoriu.
Au mai susținut recurenții că prima instanță nu a avut în vedere cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect constituirea unui drept de retenție.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de fond.
Intimata T. I., în conformitate cu disp. art. 115 Cod proc. civilă, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că demersul judiciar al recurenților are caracter șicanatoriu, întrucât aceștia nu au solicitat citarea debitorilor și că motivele precizate în contestație nu ar fi putut primi eficiență juridică, întrucât se referă la chestiuni de fond, de natură să pună în discuție însuși titlul executoriu.
Prin decizia civilă nr. 903/24.10.2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în această cauză s-a admis recursul declarat de contestatorii N. (fostă Diriuș) A.- L. și DIRIUȘ C.-M., împotriva deciziei civile nr. 139/11.04.2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata T. I., s-a casat decizia civilă nr. 139/11 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și sentința civilă nr. 5436/25 noiembrie 2009 pronunțată de Judecătoria Târgoviște și s-a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Târgoviște.
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că principiul disponibilității care guvernează procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înțelege să își dispute obiectul procesului, că în speța de față, contrar celor reținute de instanța de apel, se constată că prin cererea de chemare în judecată aflată la fila 3 dosar fond, recurenții-contestatori i-au menționat expres, în calitate de intimați și pe debitorii Diriuș Ș. și Diriuș A., investind astfel instanța cu soluționarea unei contestații la executare, al cărei cadru procesual a fost fixat în raport de trei intimați, creditoarea T. I. și cei doi debitori, iar procedând la soluționarea contestației doar în contradictoriu cu intimata T. I., instanța de fond a realizat o flagrantă încălcare a principiului disponibilității, enunțat în paragrafele precedente, aspect ce ar fi trebuit constatat de către instanța de apel, care însă, ignorând a cerceta însăși cererea de chemare în judecată, apreciază, în mod vădit incorect, că cei doi contestatori nu ar fi formulat contestația la executare în contradictoriu cu debitorii Diriuș Ș. și Diriuș A..
Curtea de Apel a mai reținut că se impune casarea ambelor hotărâri, iar în faza de rejudecare, instanța de trimitere va proceda la citarea în cauză a debitorilor Diriuș Ș. și Diriuș A., la adresele indicate de contestatori în cererea de chemare în judecată, cauza urmând a fi soluționată în raport de toți cei trei intimați.
În rejudecare s-a format dosarul nr._ iar prin sentința civilă nr. 2926/23.05.2012 instanța de fond a respins contestația la executare și a luat act că apărătorii intimaților vor solicita pe cale separată cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a luat act de precizarea contestatorilor, în sensul precizării sumei ce reprezintă dreptul lor de creanță, respectiv 45.000.000 lei vechi la nivelul anului 2002, achitat intimatei ca avans la vânzare – cumpărare, reprezentând 1/2 din prețul convenit și suma de 31.000.000 lei vechi la nivelul anului 2004, conform expertizei G. efectuată în dosarul 2083/2004, reprezentând îmbunătățiri aduseimobilului de către ei, astfel că, suma totală este în jur de 7600 lei.
S-a mai reținut că prin cererea formulată, contestatorii Diriuș A. L. și Diriuș C. M. au invocat faptul că la soluționarea pe fond a cauzei nu au fost parte în proces, iar părinții debitori Diriuș Ș. și Diriuș A. nu le-au apărat drepturile, în sensul că din anul 2001, gospodărind cu părinții lor, au hotărât să cumpere apartamentul spre a-l revinde și spre a cumpăra la țară o casă astfel că au convenit cu aceștia ca, din prețul de vânzare al apartamentului, contestatorii să achite în avans prețul de 45.000.000 lei vechi, iar din diferența de 70.000.000 lei vechi au adus îmbunătățiri imobilului.Auj precizat că nu au fost dovedite afirmațiile făcute, iar din contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2490/2002, rezultă expres faptul că acest apartament a fost dobândit prin cumpărare de Diriuș Ș. și Diriuș A., fără a se face vorbire de banii reprezentând prețul vânzării ca fiind sumă provenită de la contestatori.
A mai reținut prima instanță că, deși contestatorii, prin apărător, aveau obligația a depune la dosarul cauzei toate actele în susținerea afirmațiilor din cererea introductivă, s-a depus la dosar sentința civilă 4145/2004 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosar 2083/2004, care însă, pe lângă faptul că nu poartă mențiunea „irevocabilă”, a fost modificată în totalitate prin decizia nr. 679/2006 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în calea de atac a recursului, cu privire la conținutul dreptului de retenție invocat.
Instanța de fond a apreciat că executarea silită a avut loc, procedându-se la evacuarea imobilului folosit de debitor, împrejurare dovedită prin procesul-verbal nr. 427/30.04.2007 al executorului judecătoresc, iar pe calea contestației la executare nu se poate solicita un drept de retenție, întrucât s-ar repune în discuție hotărârea pusă în executare .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs contestatorii N. A. L. și Diriuș C. M., calificat de instanță drept apel, care au criticat sentința instanței de fond pe motiv că nu a înțeles corect obiectul cauzei, a interpretat greșit probele din dosar și s-a sprijinit pe argumente care nu au legătură cu cauza, iar cum cei doi contestatori nu erau părți în titlul ce se execută nu puteau fi executați, astfel că suspendarea cauzei nu împiedica executarea, iar aceasta dăuna numai contestatorilor .
Au mai arătat că instanța de fond a greșit atunci când a susținut că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nu se face vorbire că banii reprezentând prețul constituie o sumă provenită de la contestatori, în condițiile în care este prezumată codevălmășia pentru copiii majori ce locuiesc cu părinții și aduc venituri în gospodărie. Fără a fi puse în discuție, se face vorbire despre excepția prescripției sau a autorității de lucru judecat, referindu-se la sentința pronunțată în dosarul în care s-a obținut titlul executoriu, argumentație ce ar conduce la concluzia că autoritatea de lucru judecat i-ar privi și pe contestatori, pentru sumele cerute de la creditoare, exact inversul contra argumentației lor, în sensul că nu poate fi vorba de prescripție sau autoritate de lucru judecat.
Apelanții au mai criticat și argumentul instanței de fond prin care s-a arătat că intimații debitori Diriuș Ș. și A. au susținut constant că îmbunătățirile au fost făcute de ei și nu de contestatori, pe motiv că aceștia au locuit și gospodăresc împreună cu cei doi debitori ceea ce-i consacră ca codevălmași, neafirmând niciodată că îmbunătățirile și avansul au fost numai rezultatul activității lor, ci faptul că aceste cheltuieli provin din prețul obținut pe apartamentul vândut.
Au mai arătat și faptul că este lipsit de relevanță că executorul judecătoresc a procedat la evacuarea imobilului folosit de debitori, deoarece evacuarea nu i-a privit, rămânând în posesia unui bun coachizit,iar în acel proces-verbal se face vorbire chiar de îmbunătățirile făcute de familia Diriuș. Incoerent își motivează instanța de fond respingerea petitului privind dreptul de retenție, uitând că acest petit era ținut de cel privind pretențiile, acesta fiind raportul clasic în care se naște un drept de retenție, total inexactă fiind și argumentația că dreptul de retenție se putea obține pe o cale separată și nu în situația de față, în condițiile în care sunt niște terți ce pretind un drept de creanță.
Prin decizia civilă nr. 216/5 noiembrie 2012, Tribunalul Dâmbovița a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:
Tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile referitoare la faptul că instanța de fond nu ar fi înțeles corect obiectul cauzei, că ar fi interpretat greșit probele din dosar și că s-ar fi sprijinit pe argumente care nu au legătură cu cauza, în sensul că cei doi contestatori nefiind părți în titlul ce se execută nu puteau fi executați. A apreciat tribunalul că instanța de fond s-a conformat dispozițiilor instanței de recurs care, prin decizia nr. 903/24.10.2011, a dispus citarea în cauză a debitorilor Diriuș Ș. și Diriuș A., în vederea soluționării cauzei în raport de toți cei trei intimați. Totodată, s-a constatat că instanța le-a pus în vedere contestatorilor să precizeze obiectul cererii, cuantumul sumei pretinse, motivarea în fapt și drept a acțiunii și să facă dovada achitării taxei de timbru, precizări care se află la fila 25 din dosarul constituit în urma rejudecării, iar din cuprinsul lor rezultă că valoarea debitului pretins este de 45.000.000 lei vechi, la nivelul anului 2002 achitat intimatei T. I. ca avans la vânzarea-cumpărarea preconizată, sumă ce reprezintă ½ din prețul convenit și suma de cca. 31.000.000 lei vechi la nivelul anului 2004, reprezentând îmbunătățiri aduse de ei imobilului în cauză, precizări pe care instanța le-a înțeles și le-a reprodus exact în cuprinsul hotărârii, astfel că nu poate fi primită critica referitoare la greșita înțelegere de către instanța de fond a obiectului cererii de chemare în judecată.
Referitor la procesul verbal nr. 427/29.06.2009 al executorului judecătoresc, s-a reținut că din cuprinsul acestuia rezultă faptul că la data de 20.04.2007 a fost predat creditoarei imobilul din care s-a dispus evacuarea, continuându-se executarea doar pentru recuperarea cheltuielilor de executare, la domiciliu fiind găsiți doar debitorii Diriuș Ș. și Diriuș A..
Faptul că apelanții nu au fost părți în titlul pus în executare și finalizat cu evacuarea debitorilor nu poate conduce la concluzia că aceștia nu au fost evacuați, rămânând în posesia acestui bun, deoarece folosirea imobilului de către aceștia nu rezultă nici din actele de executare efectuate și nici din celelalte probe efectuate în cauză.
A apreciat instanța de apel că judecătorul fondului nu a greșit atunci când a reținut că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nu se face vorbire despre faptul că banii reprezentând prețul vânzării provin de la contestatori .
Din punct de vedere teoretic este corectă afirmația apelanților în sensul că codevălmășia dintre copiii majori ce locuiesc cu părinții și aceștia este prezumată. În speță, însă, a stabilit tribunalul, trebuia dovedită împrejurarea că apelanții au locuit și gospodărit împreună cu părinții lor, dovadă care nu s-a făcut.
S-a arătat că, așa cum au reținut instanțele de fond și apel în ciclurile procesuale anterioare s-au acordat nenumărate termene de judecată, s-a dispus de nenumărate ori suspendarea cauzei datorită culpei contestatorilor, aceștia neproducând nici un fel de dovezi cu privire la susținerile făcute în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Instanța de fond nu a invocat vreo excepție a prescripției sau a autorității de lucru judecat pentru a le pune în discuție, făcând considerații pur teoretice referitoare la prevederile dispozițiilor art. 399 alin. 1 și 4 din codul de procedură civilă, menționând că pe calea contestației la executare s-ar aduce atingere principiului autorității de lucru judecat față de hotărârea pusă în executare silită în dosarul nr. 427/2006 prin care s-a dispus evacuarea pârâților Diriuș Ș. și Diriuș A. din imobil, concluzionând că imobilul nu se afla și în posesia apelanților – contestatori din prezenta cauză căci altfel s-ar fi dispus evacuarea și a acestora.
Tribunalul a arătat că nu este lipsit de relevanță faptul că executorul judecătoresc a procedat la evacuarea imobilului folosit de debitori, întrucât dreptul de retenție nu poate fi invocat decât de persoanele care se află în posesia bunului, acest drept fiind definit ca un adevărat drept real de garanție imperfect, în virtutea căruia cel ce deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv, să refuze restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.
Or, a stabilit instanța de apel, este evident că apelanții nu s-au aflat în posesia imobilului nici la momentul evacuării și nici în prezent, pentru a fi îndeplinită condiția ce rezultă din definiția de mai sus, referitoare la posesia asupra bunului ce constituie obiectul dreptului de retenție. Ca situație de fapt, trebuia dovedită împrejurarea că s-au efectuat îmbunătățiri cu privire la imobil de către apelanții contestatori, iar expertiza care s-a efectuat în dosarul de fond în care apelanții nu au fost parte nu poate constitui o astfel de dovadă sau nu poate constitui singura dovadă în acest sens.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii N. (fosta DIRIUȘ) A. L., și DIRIUȘ C. M., pentru următoarele motive:
Recurenții au susținut că în speță este vorba de o contestație la executare, dar care nu este formulată de debitorii propriu-ziși, ci de terți, care ridică pretenții, respectiv creanțe asupra imobilului ce se execută, vizând un drept real de proprietate. Au considerat recurenții că trebuie făcută o discuție dacă aceste creanțe mai pot fi cerute de sine stătător, pentru că, dacă nu se pot solicita de asemenea manieră, nu se pot solicita nici pe cale de contestație.
În această privință, au apreciat recurenții, eventualul termen de prescripție începe să curgă după obținerea de către intimata T. I. a titlului ce se execută, respectiv decizia nr. 679/25.04.2006, a Curții de Apel Ploiești, care a soluționat litigiul între aceasta și debitorii Diriuș Ș. și A., ce s-a purtat și asupra acestor creanțe, iar cum contestația este introdusă în aprilie 2007, nu poate fi vorba de o prescripție.
Recurenții au apreciat că se impune a se verifica și împrejurarea referitoare la eventuala invocare a autorității de lucru judecat, ce o impune însăși decizia nr. 679/2006.
Privitor la acest aspect, pe lângă faptul că, contestatorii sunt terți și, deci, nu au fost părți în dosarul în care s-a pronunțat titlul executoriu, neavând astfel întrunită condiția trinității identității de părți, obiect material și obiect juridic, recurenții au apreciat că, și dacă ar fi fost părți, nu se poate vorbi de autoritate de lucru judecat, pentru că: decizia nr. 679/2006 a Curții de Apel Ploiești, atât în considerente, dar mai ales în dispozitiv, se referă numai la admiterea acțiunii în evacuare a reclamantei de atunci, T. I., firesc ca, pe cale de consecință, să se respingă și cererea reconvențională a pârâților, acum debitori, care avea ca obiect contracararea acțiunii în evacuare, respectiv acțiune în constatarea validității vânzării imobilului în cauză (cum de altfel s-a și pronunțat prima instanță, în acea cauză).
Cererea reconvențională a avut și un al doilea petit subsidiar, ce se punea în discuție numai dacă acțiunea principală a reclamantei, respectiv evacuarea, era admisă (acest petit subsidiar avea ca obiect instituirea unui drept de retenție până la plata de către reclamantă a avansului plătit și a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, care era de nelocuit la momentul vânzării ). Ori, în titlul executoriu, nici în considerente, dar mai ales nici în dispozitiv, instanța nu se apleacă deloc asupra acestui petit; deci, cu privire la acest petit, fiind vorba de o nepronunțare, el nu poate fi invocat ca autoritate de lucru judecat, pentru că obiectul material al contestației este același cu obiectul petitului respectiv.
Referitor la fondul cauzei, contestatorii au arătat că sunt fiii majori ai debitorilor, care au locuit dintotdeauna cu aceștia și au gospodărit împreună (cum de altfel se întâmplă și astăzi, aceștia locuind în același imobil din care se încearcă evacuarea, așa cum atestă și postul de poliție Ulmi, în adresa trimisă instanței). Este firesc ca, gospodărind și locuind împreună, inițial cu chirie într-un apartament, apoi ca proprietari, începând din 1999, și apoi în imobilul în litigiu, să fi contribuit ca devălmași la cumpărarea apartamentului în anul 2000 (titlul la dosar), pe care apoi l-au vândut, în luna iunie 2002, tocmai datorită înțelegerii cu intimata T. I., privitor la cumpărarea imobilului în litigiu (încheierea convenției cu aceasta este concomitentă cu vânzarea apartamentului, de fapt avansul fiind achitat din prețul obținut din vânzarea apartamentului.
Deci, se prezumă cu claritate, au susținut recurenții, că au contribuit la dobândirea bunului și la aducerea de îmbunătățiri acestuia.
Că lucrurile stau așa, au arătat recurenții, o dovedesc și diversele soluții în penal, de neîncepere a urmăririi penale pentru nerespectarea primei hotărâri, pentru că s-a observat clar că tocmai din cauza unei greșeli a justiției s-a ajuns în această situație, total defavorizantă pentru ei.
Printr-o altă critică, recurenții au învederat că instanța a greșit când a refuzat să ia în discuție cererea de abținere și respectiv de recuzare, soluția fiind pronunțată de un judecător incompatibil, care a realizat o argumentație „stufoasă” a hotărârii primei instanțe.
Recurenții au învederat că obiectul cauzei nu a fost înțeles corect, deoarece, în realitate, c/val îmbunătățirilor revendicate se ridică la suma de 3100 RON, iar nu la 70.000.000 ROL, cum s-a reținut în considerentele hotărârii.
S-a precizat că motivul dezvoltat al acestui recurs (de fapt apel) este interpretarea total greșită a probelor din dosar și sprijinirea pe argumente care nu au legătură cu cauza. De exemplu, faptul că, din culpa contestatorilor, cauza s-a suspendat și astfel termenul rezonabil de care face vorbire C.E.D.O. pentru soluționarea cauzelor nu a fost respectat, nu are nicio legătură cu cauza de față, pentru că cei doi contestatori, nefiind părți în titlul ce se execută, nu puteau fi executați, astfel că suspendarea nu împiedica executarea, iar suspendarea dăuna numai contestatorilor.
O dovadă în plus că instanța de fond nu a înțeles obiectul cauzei, au arătat recurenții, este și faptul că se reține în considerente că acțiunea are ca obiect numai un drept de retenție, pierzându-se din vedere că de fapt acesta este petitul secundar, cererea principală având ca obiect cererea de pretenții, drept de retenție care, conform deciziei fostului T.S. nr. 383/1975, reprezintă o garanție reală până la îndeplinirea obligațiilor reciproce ale părților. Același lucru rezultă din aceleași considerente, atunci când mai subliniază instanța de fond că din diferența de 70.000.000 ROL s-au adus îmbunătățiri imobilului nelocuibil, de unde rezultă diferența, căci prețul primit pe apartament este de_ ROL, iar avansul pentru casă este de 45.000.000 ROL.
Un alt argument greșit folosit, au susținut recurenții, este faptul că, contractele autentice de cumpărare, respectiv de vânzare a apartamentului, din anii 2002, 2004 îi au ca și cumpărători, respectiv vânzători, numai pe cei doi debitori, respectiv părinții contestatorilor, știut fiind că este prezumată codevălmășia pentru copiii majori ce locuiesc cu părinții și aduc venituri în gospodărie, astfel că apare greșită concluzia instanței cum că „niciun moment nu se face vorbire că banii, reprezentând prețul, sunt o sumă provenită de la contestatori" .
De asemenea, au susținut recurenții, nu are nicio relevanță faptul că, conform procesului verbal din 30.04.2007, executorul judecătoresc a constatat că „s-a procedat la evacuarea imobilului folosit de debitori"", acesta fiind un act de încheiere a executării, atâta timp cât contestatorii nu au fost evacuați din acel imobil, rămânând practic în posesia acestui bun coachizit și aceasta deoarece executarea nu i-a privit pe dânșii, ei nefiind parte în dispozitivul titlului executoriu; acel proces verbal face vorbire chiar de îmbunătățirile făcute de familia Diriuș imobilului, rezultând că ei nu pot pierde posesia acestora, nefiind imobilul pe care creditoarea 1-a transmis în urma convenției civile.
Recurenții au susținut că instanța de fond, de fapt, nu ia în discuție prezumția codevălmășiei celor doi contestatori, în calitate de fii majori, ce au obținut venituri, ci se rezumă la a concluziona că aceștia nu au realizat probațiunea susținerilor, în sensul că nu au dovedit că au contribuit cu sume de bani la dobândirea apartamentului vândut. La fel de sumar și incoerent își motivează instanța de fond respingerea petitului privind dreptul de retenție, uitând că acest petit era ținut de petitul privind pretențiile, acesta fiind raportul clasic în care se naște un drept de retenție, pierzându-se în falsa argumentație cum că acest lucru nu se poate întâmpla pe calea unei contestații la executare, ci pe calea unei acțiuni separate, ceea ce este total inexact, pentru că, tocmai în situația de față, au de a face cu niște terți ce pretind un drept de creanță.
S-a apreciat de către contestatori că instanța de control nu s-a aplecat asupra tuturor motivelor de apel invocate, iar cele pe care le examinează sunt expediate sumar, cu o argumentație criticabilă. Cât privește denaturarea obiectului cauzei, instanța de control apreciază că fondul nu a greșit, ci a interpretat corect probele și a constatat că cei doi contestatori, nefiind părți în titlul ce se execută, nu puteau fi executați, stare de drept fără dubiu și neinvocată de ei, care au susținut doar dreptul în pretenții și, în subsidiar, în retenție, prin faptul că au contribuit la dobândirea bunului executat, situație prezentată pe larg în scurtul istoric și asupra căreia nici nu face vreo vorbire Tribunalul Dâmbovița.
De asemeni, au arătat contestatorii, se ajunge la o concluzie contrară probelor de la dosar, în sensul că „nu se poate reține că apelanții au rămas în posesia acestui bun și pot fi considerați evacuați, pentru că la executare (momentul de cca 1 oră în care s-a făcut executarea, când cei doi puteau foarte bine fi la serviciu) aceștia nu au fost găsiți în imobil și nici din actele de executare efectuate, și nici din celelalte probe efectuate în cauză, nu rezultă folosirea imobilului de către aceștia ", considerent care este total contrazis de o probă obținută prin diligentele instanței de fond, respectiv adresa de la postul de Poliție Ulmi, care atestă că cei doi apelanți au locuit și locuiesc împreună cu părinții lor în imobilul ce s-a executat.
Un alt considerent greșit este acela care vizează faptul că s-ar fi reținut corect că în contractul de vânzare-cumpărare nu se face vorbire despre faptul că banii din preț provin de la contestatori. Recurenții au arătat că nu au susținut că există o asemenea mențiune în contractul respectiv, ci că prețul și restul cheltuielilor au fost făcute și de contestatori, care sunt cei doi copii majori ai debitorilor și care au locuit și au gospodărit împreună tot timpul, astfel că acel bun are un regim pentru cei doi și părinții lor de bun coachizit. Chiar tribunalul este de acord, în final, că acest fel de codevălmășie este prezumată, însă nu s-a dovedit împrejurarea că apelanții au locuit și gospodărit împreună cu părinții lor. Ori, fiind vorba de o prezumție, aceasta trebuie doar declanșată de faptul vecin și conex, care este însăși atitudinea procesuală a contestatorilor, tot complexul de probatoriu, dar nu în ultimul rând adresa de la Poliție de care s-a făcut vorbire mai sus.
Recurenții au precizat că un alt argument greșit al instanței de control este acela că imobilul nu s-ar fi aflat în posesia apelanților, căci altfel s-ar fi dispus „și evacuarea acestora", raționament de asemeni greșit, deoarece titlul executoriu nu putea să-i privească pe cei doi apelanți.
Mai mult, instanța de control confundă din nou pe debitori cu apelanții, în sensul că primii puteau fi evacuați, iar cei din urmă nu puteau invoca un drept de retenție, neavând posesia, întorcându-se din nou la un element de logică greșit și anume că apelanții, pentru simplul motiv că nu au fost la momentul executării, nu au posedat și nu posedă bunul, când este fapt de notorietate, chiar și în prezent, că aceștia posedă în continuare bunul.
O ultimă argumentație greșită a tribunalului, au apreciat recurenții, este aceea că, după ce reține că dreptul de retenție este direct legat de capătul de cerere privind pretențiile, motivează că apelanții nu ar fi dovedit cu expertiza îmbunătățirile făcute, nu în sensul inexistenței acestora, ci al lipsei de contribuție al celor doi contestatori la realizarea acestora, raționament contrazis de însăși prezumția de codevălmășie, admisă chiar de tribunal.
Au arătat recurenții că, primul motiv de apel, respectiv cel referitor la magistratul care, în conformitate cu disp. art. 23, 24 Cod proc. civilă, putea judeca această cauză, nici măcar nu a fost luat în discuție de instanța de control.
S-a solicitat admiterea recursului, dispunând în consecință, fie modificarea hotărârilor, în sensul admiterii contestației, fie trimiterea cauzei spre rejudecare.
In drept, recursul a fost întemeiat pe disp. art. 299 rap. la art. 304 pct. 5-9 Cod proc. civilă.
Intimata T. I. a formulat la data de 11.03.2013 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de contestatori ca nefondat.
A apreciat intimata că, în realitate, niciuna din critici nu aduce aspecte noi față de cele invocate până acum de către recurenți, în toate ciclurile procesuale. Cererea de recurs uzează de aceeași manieră obsesivă și vădit șicanatoare, prin care s-a obținut o casare cu rejudecare, urmare căreia s-a repetat ciclul procesual.
A susținut intimata că prezentul recurs reprezintă o reîncercare devolutivă împotriva întregului ciclu procesual, prin argumente faptice care nu au nici o eficiență juridică, care nu poate fi permisă.
Curtea, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, reține că recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele argumente:
Recurenții invocă un titlu executoriu, respectiv decizia nr. 679/2006 a Curții de Apel Ploiești, însă aceștia repun în discuție acest titlu executoriu, pe motiv că cererea reconvențională avea și un petit subsidiar, în situația în care cererea de evacuare ar fi fost admisă, prin care se cerea de ei instituirea unui drept de retenție până la plata de către reclamantă a avansului achitat și a c/val îmbunătățirilor aduse la imobil, petit asupra căruia Curtea de Apel Ploiești nu s-a pronunțat nici în considerente și nici în dispozitiv, astfel că nu poate fi invocat ca autoritate de lucru judecat cu privire la acest petit.
Curtea apreciază că prin dispozitivul deciziei civile nr. 679/2006 a Curții de Apel Ploiești instanța s-a pronunțat atât pe acțiune, cât și asupra cererii reconvenționale, astfel că la acest moment există autoritate de lucru judecat cu privire la cererea reconvențională în întregul său și nu mai poate fi invocat de către recurenți faptul că instanțele nu s-au pronunțat pe dreptul de retenție.
Susținerea recurenților că ei se află în posesia imobilului este de asemenea nefondată, din moment ce în procesul verbal nr. 427/29.06.2009 și din 30.04.2007 al Executorului judecătoresc A. D., aflat la filele 19-20 dosar fond, s-a menționat că s-a procedat la evacuarea imobilului folosit de debitori, imobilul fiind predat creditoarei, fără a se face vreo mențiune că în imobil ar mai fi și alte persoane.
Cu privire la critica referitoare la faptul că instanța a greșit când a refuzat să ia în discuție cererea de abținere și respectiv de recuzare Curtea reține că este nefondată, întrucât judecătorul fondului a formulat cerere de abținere pe motiv că a soluționat cauza prin sentința civilă nr. 5436/2009, dar cererea a fost respinsă, deci judecătorul și-a îndeplinit obligația legală de a se abține, însă magistratul care a soluționat abținerea a apreciat că nu sunt întrunite condițiile art. 27 Cod proc. civilă.
În ceea ce privește critica ce vizează motivarea sentinței, Curtea observă că aceasta ar trebui circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 7 Cod proc. civilă, respectiv dacă ar exista contradicție între considerente și dispozitiv, între considerente sau lipsește motivarea soluției. Ori, în cauza de față, nu se regăsește niciuna din aceste ipoteze, motiv pentru care critica recurenților, sub acest aspect, va fi respinsă ca nefondată.
Mai mult, deși recurenții critică interpretarea dată probelor, Curtea reține că aceasta nu este posibil în prezent, întrucât art. 304 pct. 11 Cod proc. civilă, respectiv când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate, a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.
Se va respinge ca nefondată și critica ce se referă la faptul că instanța de control nu s-a aplecat asupra motivelor de apel invocate sau le-a examinat sumar, având în vedere considerentele mai sus menționate.
Trebuie de asemenea menționat că din nicio probă nu rezultă că recurenții s-ar afla în posesia imobilului, situație ce rezultă și din procese-verbale mai sus menționate întocmite de executorul judecătoresc.
Față de aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorii N. (fosta DIRIUȘ) A. L., domiciliată în comuna Ulmi, ., județul Dâmbovița și DIRIUȘ C. M., domiciliat în comuna Ulmi, ., județul Dâmbovița, împotriva deciziei civile nr. 216/5 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata T. I., domiciliată în comuna Ulmi, ., județul Dâmbovița și
intervenienții DIRIUȘ Ș. și DIRIUȘ A., ambii domiciliați în ., ., județul Dâmbovița.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 mai 2013.
Președinte, Judecători,
E. S. C.-P. B. A.-C. B.
Grefier,
D. V.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120/2006
Red. ES
Tehnored. CC
2 ex/23.05.2013
d.f. nr._ Judecătoria Târgoviște
j.f. M. D. L.
d.a. nr._ Tribunalul Dâmbovița
j.a. N. C., G. C.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 4213/2012. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Grăniţuire. Decizia nr. 2144/2012. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
