Succesiune. Decizia nr. 1317/2012. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1317/2012 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 03-04-2012 în dosarul nr. 1317/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
Secția I Civilă
Dosar Nr._
DECIZIA nN. 1317
Ședința publică din data de 3 aprilie 2012
Președinte - E. M.
Judecători - C. Ș.
- V. S.
Grefier - V. M.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâtul-reclamant P. D. E., domiciliat în B., ., jud.B., împotriva deciziei civile nr.16 din 11 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă R. C.-G., domiciliată în Slatina, ., ., ., cu pârâții P. G., S. L., ambii domiciliați în B., ., jud.B., B. N., domiciliat în B., ., jud.B., L. I.-V., domiciliat în București, ., ., ..
Cerere de recurs timbrată cu taxă judiciară de timbru de 20,00 lei prin anularea chitanței fiscale nr._/17.02.2012 și timbru judiciar de 0,15 lei, anulat la dosar.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurentul pârât-reclamant P. D. E. reprezentat de avocat B. C. din Baroul B., intimatul-pârât L. I.-V. reprezentat de avocat I. M. din același barou, lipsind intimata reclamantă-pârâtă R. C.-G., intimații pârâți P. G., S. L., B. N..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură s-a depus întâmpinare din partea intimatului pârât L. I.-V..
Avocat B. C. pentru recurentul pârât-reclamant învederează instanței că pe rolul Judecătoriei B. există un dosar având ca obiect anularea unei tranzacții care a stat la baza pronunțării hotărârii din apel, situație față de care solicită suspendarea prezentei cauze în baza disp. art.244 al.1 pct.1 Cod pr.civilă.
Avocat I. M. pentru intimatul pârât L. I.-V., susține că prin ultimul punct din întâmpinare a atins cererea de suspendare a cauzei. Astfel, susține că înregistrarea pe rolul Judecătoriei B. a unui nou litigiu având ca obiect anularea tranzacției în raport de care prin soluțiue irevocabilă s-a lichidat starea de indiviziune dintre reclamanta-pârâtă și pârâtul-reclamant, nu constituie decât o încercare de tergiversare a prezentei cauze. Pe de altă parte, se tinde la anularea tranzacției referitoare la averea autorilor celor doi frați.
Totodată, având în vedere că dispozițiile art. 244 Cod pr.civilă au caracter facultativ și în cauză de față nu sunt aplicabile, neexistând nicio legătură de cauzalitate între cele două litigii, solicită respingerea cererii de suspendare.
Curtea, respinge cererea de suspendare a prezentei cauze, pe de o parte deoarece nu s-au depus dovezi la dosar, iar pe de altă parte pentru că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 244 pct.1 Cod pr.civilă.
Constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat B. C. pentru recurentul pârât-reclamant P. D. E. susține motivele depuse detaliat în scris la dosar, susținând că decizia este nelegală.
În esență, susține că instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare și deși se impunea admiterea apelului în sensul admiterii cererii reconvenționale și constatării stării de indiviziune dintre apelant și intimata R. C.-G. pentru terenul de sub imobil, instanța de apel a respins apelul ca nefondat, urmând a se reține și că la momentul punerii concluziilor toate părțile au solicitat admiterea în parte a apelului.
De asemenea, instanța de apel și-a depășit limitele investirii dar a depășit și limitele deciziei de casare, reținând că sunt aplicabile dispozițiile referitoare la condominium.
Instanța de apel afăcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidene în speță. reținând inițial că între R. și P. există stare de indiviziune referitoare la terenul de sub imobilul construcție, iar apoi că nu mai există stare de indiviziune între P. și L..
Totodată, consideră că instanța de apel a soluționat greșit și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care P. nu a fost parte căzută în pretenții pentru a suporta cheltuielile de judecată efectuate de părți, iar pe de altă parte faptul că litigiul a suportat mai multe cicluri procesuale nu suigerează o culpă procesuală a apelantului.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, pe fond admiterea cererii reconvenționale în sensul constatării stării de indiviziune forțată între P. și R. și respectiv L. pentru suprafața de 50,42 mp. teren aflat sub construcție.
În subsidiar, solicită admiterea în parte a recursului. Cu cheltuieli de judecată.
Avocat I. M. pentru intimatul pârât L. I.-V., solicită respingerea recursului potrivit susținerilor din întâmpinare, cu cheltuieli de judecată.
Astfel, în esență susține că este nefondată critica potrivit căreia nu s-a lămurit de instnța de apel, reinvestită, în ce mod a fost admisă cererea reconvențională de către instanța de fond, dispozitivul cuprinzând mențiuni doar privind admiterea în parte. De altfel în cuprinsul motivelor de apel nu rezulta nelegalitatea sub acest aspect, invocându-se doar acum în recurs.
Tribunalul, ca urmare a îndrumărilor instanței de control de a verifica aspectele de legalitate ale soluției fondului ce viza reconvenționala, a reținut că, urmare dezbaterii succesiunii autorilor și sistării stării de indiviziune privitoare la averea acestora rezultată prin tranzacție, consfințătă prin sentința nr.4353/2007 a Judecătoriei B., pârâtul-reclamant nu a primit în proprietate exclusivă decât construcții, întregul teren de 130 mp. fiind preluat în indiviziune cu ceilalți proprietari de construcții și terenuri din străzile Ostrovului și Tunel, numai de către reclamanta R., indiviziunea având în acest caz izvorul în convenția celor doi. Sentința menționată anterior nu a fost atacată și astfel a intrat în puterea lucrului judecat.
Mai susține că în mod greșit recurentul a arătat că instanța nu a examinat în detaliu natura construcției, aceea de condominiu, pentru că instanța a făcut acest lucru. Întreaga construcție din .-11 reprezintă un condominiu, dar acest lucru nu este de natură a transforma un proprietar pe o construcție și în proprietar de teren, fie și numai în indiviziune forțată și perpetură și doar pe terenul de sub constrcție.
Totodată, solicită a se reține că soluția dată și sub aspectul cheltuielilor de judecată este legală, calculul acestora făcându-se pe baza înscvrisurilor depuse la dosar.
În consecință, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată
C u r t e a:
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrata la Judecătoria B. sub nr._ 20.10.2008 reclamanta R. C. G. a chemat în judecată pe pârâții Poșirca G. și S. L. solicitând ieșirea din indiviziune asupra suprafeței de 419 mp teren intravilan construit și liber, situată în B., ., jud. B..
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că defuncții P. Daniil (decedat la 8.03.1998) și P. M. (decedată la 27.02.2002) au deținut in proprietate prin contractul autentic nr.2404/31.08.1976 casa de locuit și suprafața de teren de 130 mp în indiviziune cu pârâții, dintr-un total de 419 mp (din care suprafață construită 257 mp), că prin Ordinul Prefectului nr.37/5.04.1996 s-a atribuit in proprietatea defuncților suprafața de 130 mp în indiviziune cu pârâții din totalul suprafeței de 419 mp, iar prin sentința civilă nr. 4353/3.09.2007 pronunțată de Judecătoria B. în urma partajului succesoral, de pe urma defuncților părinți, a dobândit suprafața de 130 mp. din care o parte este construită și o parte liberă și că solicita ieșirea din indiviziune potrivit actelor de proprietate ale părților și posesiei actuale.
In drept au fost invocate disp. art. 728 Cod civil.
Pârâtul P. G. a depus întâmpinare prin care solicitat respingerea cererii, precizând că prin sentința civilă nr.3595/1988 pronunțată de Judecătoria B. -definitivă și irevocabilă, s-a dispus ieșirea din indiviziune dintre el și familia S. L., constatându-se ca intre el si reclamantă nu exista nicio stare de indiviziune, existând linie de hotar si gard despărțitor.
A mai susținut pârâtul că prin acțiunea de față se încerca să se stabilească alte coordonate pentru cele doua proprietăți, astfel că, nefiind îndeplinite disp. art. 728 Cod civil, se impunea respingerea cererii.
Prin răspunsul pe cale l-a formulat la întâmpinarea depusă de P. G., reclamanta a arătat că cele stabilite prin sentința civila nr. 3595/1998, în dosarul nr. 2708/1998 prin care cei doi pârâți au ieșit din indiviziune și s-a trasat linia de hotar cu defuncții părinții P. nu-i este opozabilă întrucât părinții nu au participat la ieșirea din indiviziune privind suprafața de 438 mp și chiar dacă în fapt s-a făcut o partajare și existau garduri, în drept proprietatea părinților a rămas in indiviziune cu cea a pârâților.
Pârâtul S. L. nu a formulat întâmpinare.
Prin întâmpinarea pe care a formulat-o paratul I. V. Lesovici a formulat invocat excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât nu deține în indiviziune cu reclamanta și ceilalți pârâți niciun bun imobil, dar că deține în proprietate exclusivă, în B., . parter, construcția spațiu comercial în suprafață de 44,69 mp și un grup sanitar în suprafață de 6,76 mp, împreună cu terenul aferent construcției în suprafața de 55 mp. prin contractul de vânzare cumpărare autentic nr. 804/18.02.2002 la BNI F. E. R.- Buzau, având număr cadastral 1424/2 și carte funciara nr. 8016 și că intre el și celelalte părți nu poate fi vorba de vreo stare de indiviziune.
Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtului Lesovici I. V., prin care a arătat că pe suprafața de 438 mp (in acte 419 mp), situată în Buzau, . . 9 și 11 pe . 20 si 22 pe . un condominiu P+1 cu suprafața construită de 419 mp ce aparținea părților din proces, cu destinația de spații comerciale, locuințe și beci și că pârâtul Lesovici I. V. are calitate procesuală pasivă întrucât se afla în indiviziune cu pârâtul Predou D. (care locuiește la etaj) pe suprafața de 55 mp spațiu comercial aflată la parter, deținută de Lesovici.
Prin cererea reconvențională pe care a formulat-o pârâtul P. D. E., s-a solicitat a se constata de instanță că în cauză exista o stare de indiviziune forțată și perpetuă asupra suprafeței de 44,16 mp + 4,5 mp teren aferent spațiului comercial și magaziei, între el și reclamantă, cat și asupra suprafeței de 55,32 mp teren aferent spațiului comercial de la parter și încăperii sale de la etaj, indiviziune ce exista între el și pârâtul Lesovici I. V..
Prin sentința civilă nr.2933/14.04.2010, Judecătoria B. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Lesovici I. V., excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul B. N. și excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul P. G.. A admis, în parte, cererea reconvenționala formulată de pârâtul-reclamant P. D. E. și a respins acțiunea de ieșire din indiviziune, obligând reclamanta la plata sumei de 1020 lei cheltuieli de judecata către pârâtul P. G..
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin sentința civilă nr.4353/3.09.2007, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._/2006, definitivă și irevocabilă, reclamanta și pârâtul-reclamant P. D. E. au ieșit din indiviziune de pe urma defuncților părinți P. Daniil și P. M., încheind tranzacție prin care au hotărât ca, din imobilul-casă și teren aferent - indiviz de 130 mp, din suprafața totala de 419 mp, situată în B., ., să primească fiecare în indiviziune unul cu celalalt, cotele de ½ din parter; cota de ½ din grupul sanitar, la etaj lotul 1 pentru P. D. și lotul 2 pentru R. C., aceasta preluând si terenul aferent și indiviz de 130 mp, astfel că, în aceste condiții, cererea reconvențională pe care a formulat-o pârâtul-reclamant P. D. E., prin care se solicita să se constate starea de indiviziune forțată și perpetuă asupra terenului dintre el și sora sa –reclamanta- a apreciat-o întemeiata.
În ceea ce îi privește pe pârâții P. G. si S. L., pe de o parte și reclamanta pe de alta parte, potrivit sentinței civile nr. 3595/1988 definitivă prin respingerea recursului, s-a efectuat ieșirea din indiviziune și s-a trasat linia de hotar pe amplasamentul determinat de raportul de expertiza, astfel că părțile nu se află în indiviziune, existând, în ceea ce-i privește pe acești pârâți și reclamantă, autoritate de lucru judecat.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, pe care au invocat-o pârâții Lesovici I. V. si B. G., a fost apreciată întemeiată, având în vedere că aceștia, dețin fiecare în exclusivitate proprietăți construcții si teren astfel că nu pot avea calitatea de pârâți în cauză, pârâtul Lasovici I. V. făcând dovada că deține în proprietate exclusivă, în B., ., parter, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 804/18.02.2002 la BNI F. E. R.- B., construcția spațiu comercial în suprafață de 44,69 mp sși un grup sanitar in suprafața de 6,76 mp, precum si teren aferent construcției in suprafața de 55 mp., având carte funciara nr. 8016 si număr cadastral 1424/2 din anul 2002, paratul B. N., a probat că deține tot in proprietate exclusiva, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu 5658/30.11.2001 la BNI V. E.- B., teren liber si construit in suprafața de 51,77 mp si construcția P+1 aflata pe acesta în B., ., având număr cadastral 1424/1, carte funciara nr.7301 ;
În urma analizei istoricului actelor de proprietate succesive prin care părțile au dobândit proprietatea pe construcții și teren, prima instanță a apreciat că pe terenul de 419 mp nu a existat o construcție cu regim juridic de condominiu, având în vedere, pe de o parte, dispozițiile art. 2 pct. 1 din Legea locuinței nr. 114/1996, astfel cum a fost modificată și completată cu Legea 310/2009, care dă definiția condominiului, iar pe de altă parte faptul că, în perioada anilor 1943-1944, numita N. E. a dobândit in proprietate exclusiva bunul imobil din . prin doua acte dotale de la părinții săi, că, în anul 1990, tot N. E. a înstrainat prin vânzare către soții N. I. și N. A. acest imobil, iar in anul 1994, prin dezbatere succesorala, proprietatea a ajuns în mâna numiților N. A. și N. G., de la care au cumpărat atât pârâtul B. N. cât și Lesovici I. V., precum și împrejurarea că, la data de 31.08.1976, vânzatoarea Visinescu S. a înstrăinat către P. Daniil si P. M., părinții reclamantei și ai pârâtului –reclamant P. D., casa de locuit din .- construcție din cărămidă, compusă din pivniță, parter, etaj, pe un teren loc de casa în suprafață de 130 mp.în indiviziune din totalul de 419 mp.
F. de această situație, Judecătoria B. a concluzionat că imobilele situate în Buzau, . și 11 nu au format niciodată un condominiu, iar părțile nu se află în nicio indiviziune, cu excepția reclamantei și a fratelui său P. D., considerente în raport de care a admis în parte cererea reconvențională a pârâtului-reclamant P. D., respectiv numai în ceea ce privește indiviziunea forțată și perpetuă pe casă și teren, față de sora sa, înlăturând solicitarea acestuia de a se constata că este în aceeași situație și față de pârâții Lesovici I. V. și B. G..
Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamanta pârâtă R. C. G. cât și pârâtul reclamant P. D. E..
În motivarea apelului său, depus la data de 6.09.2010, R. C. G. a învederat, în esență, că în mod greșit s-a reținut de către prima instanță că, prin sentința civilă nr. 3595/1988, s-a soluționat ieșirea din indiviziune a părților de vreme ce autorii săi nu au fost părți în procesul soluționat prin acea sentință, că soluția legală în cauză era omologarea raportului de expertiză-completare lotizare O. M. și că ieșirea din indiviziune se impunea pentru acuratețea dreptului său de proprietate, având în vedere partajarea curții imobilului făcută în fapt, în urmă cu peste 30 de ani.
La data de 17.09.2010, apelanta-reclamanta a depus completare a motivelor de apel, arătând că este eronată constatarea instanței fondului cum că imobilul nu este un condominiu și că este nelegală soluția de admitere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților Lesovici I. V. si B. G..
Intimatul pârât Lesovici I. V., prin întâmpinare a solicitat a se dispune nulitatea cererii de apel pentru nemotivare, în condițiile art. 287 Cod pr.civilă și pentru netimbrare, în condițiile Legii nr. 146/1997.
Pârâtul reclamant P. D. E., în motivele de apel a susținu, in esența, că în mod greșit i-a fost respinsa cererea reconvențională din moment ce intre el și Lesovici I. V. exista o stare de indiviziune forțată dată de faptul că amândoi dețin clădiri pe același teren, solicitând ca instanța să se pronunțe „în modul cel mai explicit și mai concret privind situația juridică a terenului” în litigiu, învederându-se că soluția dată este greșită pe cererea reconvențională introdusă de el.
Tribunalul B. a pronunțat decizia civilă nr.338/17.11.2010 prin care a admis apelurile ș a desființat sentința atacată, trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe motivat de împrejurarea că aceasta a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, fiind astfel îndeplinite cerințele art. 297 alin. 1 Cod pr.civilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Lesovoci I. V., iar Curtea de Apel Ploiești prin decizia civila nr. 136/21.02.2011 a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului B. pentru a se judeca apelurile pe fond, apreciind că Judecătoria B. s-a pronunțat pe fondul cererilor deduse judecății, astfel că în mod greșit s-a trimis cauza spre rejudecare.
În rejudecare, prin încheierea din 13 aprilie 2011 s-a dispus prelungirea probatoriilor efectuându-se, la data de 16.o5 .2011 și o cercetare locală, iar după reevaloarea sentinței apelată prin prisma întregului material probator administrat în cauză și a motivelor de apel invocate, tribunalul a găsit ambele apeluri nefondate motiv pentru care, prin decizia civilă nr 124/25.05.2011, le-a respins.
A reținut instanța de control judiciar că proprietatea comună pe cote parți presupune doi sau mai mulți proprietari asupra bunului, dreptul de proprietate al fiecăruia fiind determinat în mod abstract, sub forma unei fracțiuni matematice, dar bunul nu este divizat corespunzător acestor cote părți, iar Codul civil nu reglementează coproprietatea ori indiviziunea, ci cuprinde unele dispoziții în art. 728 cu privire la durata indiviziunii rezultând din succesiune, că indiviziunea sau coproprietatea pot să existe nu numai în cadrul moștenirii, ci și în alte situații putând rezulta din lege sau act juridic, dar că în speță, nu a reieșit că terenul de 130 mp se afla în indiviziune cu terenul paraților, chiar dacă în anexa la Ordinul Prefectului nr. 37/05.04. 1996 se menționa din eroare că acesta se afla în indiviziune cu alți proprietari din suprafața totala de 419 mp.
A constatat tribunalul că terenul de 130 mp. a fost dobândit de autorii reclamanților, P. Daniil și P. M., de la Visinescu S., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr.2404/1976, iar pârâții au dobândit terenul de la alt proprietar, respectiv N. E., care a avut în proprietate numai 250 mp. așa cum a reieșit din actul de donație aflat la fila 145 dosar de fond, pe care l-a vândut astfel: lui P. G. și P. C. 30 m.p. la măsurători 33,56 m.p., conform contractului de vânzare cumpărare nr. 945/30 mai 1968 fila 38 lui S. L. și S. E. - 78 mp la măsurători 94,24 mp. conform contractului de vânzare cumpărare nr. 3551/1971 menționat în decizia civila aflată la fila 22 din dosarul de fond, lui N. I. si A. 113,40 mp, conform contractului nr. 8116 din 9.10.1990, teren pe care aceștia l-au revândut lui B. N., -51,77 mp, potrivit contractului nr. 5658/2001 și lui Lesovici I. V. -51,77 mp, conform contractului nr. 5658/2001.
Totodată, a constatat tribunalul că, astfel cum rezultă din cuprinsul actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2404/1976, Visinescu S. nu este moștenitoarea lui N. E., prima dobândind terenul de la Viscocel M., care l-a dobândit de la defuncta sa soră S. Zamfirica, care, la rândul sau, l-a dobândit prin moștenire de la defunctul său soț S. C. ,astfel că în cauză nu poate fi vorba de o stare de indiviziune .
Întrucât terenul lui N. E. esra individualizat conform actului dotal anterior menționat, iar pârâții, în calitate de dobânditori ulteriori au deja în proprietate suprafețele pe care le-au cumpărat, a rezultat în mod clar că reclamanții nu au făcut dovada stării de indiviziune asupra suprafeței de 419 mp, astfel că în mod justificat cererea principală a fost respinsă.
A apreciat tribunalul că suprafața de 130 mp rămasă din totalul terenului aferent clădirii este în prezent proprietatea exclusivă a reclamantei-apelante, deoarece aceasta i-a revenit în totalitate în baza sentinței civile nr._/03.09.2007 a Judecătoriei B. și nici clădirea nu era în indiviziune deoarece părțile din proces au individualizate fiecare apartamentele.
În consecință, tribunalul a reținut că în mod corect a fost respinsă și cererea reconvențională, atât pentru considerentele expuse, cât si pentru faptul că P. D. E. nu mai are nic un drept asupra terenului de 130 mp, acesta revenind prin sentința de partaj nr._/03.09 2007 a Judecătoriei B., sorei sale R. C..
Împotriva deciziei Tribunalului B. a formulat recurs P. D.-E., sub următoarele aspecte:
Prima critică rezida în aceea că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea legii și fără a se analiza cu atenție hotărârea instanței de fond și motivele apelului, atâta vreme cât s-a respins apelul cu motivarea că cererea reconvențională, în mod corect a fost respinsă, când, în realitate, cererea reconvențională nu a fost respinsă, ci a fost admisă în parte.
A doua critică s-a referit la faptul că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care s-a reținut că în anexa la Ordinul prefectului nr.37/1996 s-a menționat din eroare, că terenul de 130 mp se află indiviziune cu alți proprietari pe suprafața totală de 419 m.p fără să se observe că Ordinul Prefectului este un act administrativ jurisdicțional care putea fi contestat la instanța de contencios administrativ de orice persoană care se consideră vătămată prin emiterea lui și care nu a fost atacat pentru nelegalitate, situație în care, instanța de apel nu putea constata existența vreunei erori în cuprinsul actului, cu atât mai mult cu cât nu a fost investită cu o astfel de cerere.
A mai susținut recurentul că în cauza de față exista o clădire cu mai multe apartamente aparținând unor proprietari diferiți, în care accesul se face prin scări comune, astfel că sunt aplicabile dispozițiile referitoare la condominiu sens în care a invocat dispozițiile Legii nr.114/1996 cărora instanța de fond nu le-a dat eficiență, pronunțând o sentință prin care s-a creat o situație periculoasă pentru că imobilul deținut de el este situat la etaj, iar proprietarul imobilului de la parter este proprietarul exclusiv al terenului de sub construcție, care poate oricând să hotărască demolarea clădirii, fără să fie obligat să respecte dreptul lui de proprietate, câtă vreme imobilele nu se constituie într-un condominiu.
O altă critică s-a referit la faptul că hotărârea dată de instanța de apel este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, raportat la modul de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța de apel obligând apelanții să plătească intimaților Lesovici I. V. cheltuieli de judecată în sumă de 5913,60 lei și lui P. G. în sumă de 502 lei în apel și recurs, fără ca la stabilirea cuantumului lor să aprecieze în funcție de valoarea pricinii, de complexitatea și dificultatea cauzei.
Lesovici I. V. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că nu are calitate procesuală pasivă deoarece prin sentința civilă nr.2933/14,04.2010 a Judecătoriei B. s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive pe care a invocat-o, iar în apelul formulat de P. D. E., acesta nu a formulat o critică față de admiterea acestei excepții.
Intimatul a arătat că pe baza probelor administrate, instanța de fond în mod corect a reținut că este întemeiată cererea reconvențională numai sub aspectul indiviziunii forțate și perpetue pentru terenul de 130 mp. dobândit de cei doi frați de la părinții lor, însă starea de indiviziune cu privire la alte loturi nu a fost confirmată.
Intimatul a solicitat respingerea motivului de recurs legat de greșita aplicare a legii în acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece acestea sunt cheltuielile efective realizate conform înscrisurilor de la dosarul cauzei.
Prin decizia 1090/07.11.2011 Curtea a apreciat că recursul este fondat, motiv pentru care a casat decizia civilă nr 124/25.05.2011 a Tribunalului B. și a trimis cauza spre o nouă rejudecare.
A reținut instanța de control judiciar că prima critică, în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea legii, este fondată, întrucât instanța de apel a respins apelul cu motivarea că cererea reconvențională, în mod corect a fost respinsă, dar, în realitate a fost admisă în parte, fără ca instanța de fond să explice în ce mod a fost admisă cererea reconvențională.
Curtea a găsit fondată și cea de a doua critică apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, pentru că, în considerentele hotărârii instanța de apel a reținut faptul că în speță nu reiese că terenul de 130 m.p. se află în indiviziune cu terenul părților deși Ordinul nr.37/05.04.1996 al Prefectului Județului B. nu a fost contestat de nimeni și nici nu a fost invocată nelegalitatea sa, instanța de apel neputând constata existența vreunei erori în cuprinsul actului, cu atât mai mult cu cât nu a fost investită cu o astfel de cerere.
De asemenea s-a reținut că în cauză exista o clădire cu mai multe apartamente aparținând unor proprietari diferiți, în care accesul se face prin scări comune, astfel că sunt aplicabile dispozițiile referitoare la condominiu, de vreme ce, din procesul-verbal încheiat la 24.06.2009 cu ocazia cercetării la fața locului, a reieșit că, atât reclamanta R. C. cât și pârâții P. G. și S. L., au acces către proprietățile dumnealor prin ., iar prima intrare din . pentru familiile pârâților P. D. E., P. G. și B. N. existând o scară de acces la apartamentele de la etaj.
Critica recurentului că instanța de fond nu a dat eficiență dispozițiilor Legii nr.114/1996, pronunțând o sentință prin care se creează o situație periculoasă pentru că imobilul deținut de el este situat la etaj, nu a fost primită și analizată în recurs, din moment ce recurentul nu a formulat asemenea critici pe calea apelului.
Cu privire la critica ce viza aplicarea greșită a legii, raportat la modul de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea a reținut că, dat fiind că soluția care se impunea era aceea a casării cu trimitere pentru ca instanța să se pronunțe pe cererea reconvențională, instanța de trimitere va avea în vedere aplicabilitatea art.274 Cod pr.ci8vilă, problema cheltuielilor de judecată urmând a fi rezolvată de această din urmă instanță.
În rejudecare cauza s-a reînregistrat sub nr_, iar Tribunalul B. a pronunțat decizia civilă nr. 16/11.01.2012 prin care a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul pârât-reclamant P. D. și a obligat apelantul P. D. E. și intimata R. C. G. la 7.040 lei cheltuieli de judecată către intimatul L. I. V., din care 5.200 lei apelantul P. D. E. și 1840 lei intimata R. C. G..
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a considerat că este învestit, în rejudecare, doar cu soluționarea apelului promovat de pârâtul reclamat P. D. E. împotriva sentinței civile nr. 2933/14.04.2010, pronunțată de Judecătoria B., nu și cu apelul declarat împotriva aceleiași hotărâri de reclamanta R. C. G., iar în condițiile în care apelul pârâtului reclamant valorifică nemulțumiri legate de modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale formulată de el în contradictoriu cu reclamanta pârâtă R. C. G. și cu pârâtul L. I. V. rezultă că părți în actualul ciclu procesual sunt doar cele menționate.
A constatat că, deoarece reclamanta pârâtă nu a mai înțeles să atace cu recurs decizia Tribunalului B. nr. 124/25.05.2011, prin care i se respinsese apelul, în ceea ce o privește pe aceasta și părțile chemate în judecată pe cererea principală, hotărârea menționată a devenit definitivă și irevocabilă.
Chiar dacă în dispozitivul deciziei pronunțată sub nr.1090/07.11.2011 de Curtea de Apel Ploiești s-a folosit exprimarea „casează decizia civilă nr. 124/25.05.2011” ceea ce, la o primă vedere, însemna că a fost desființată în totalitate hotărârea apelată, inclusiv în ceea ce o privește pe reclamanta R. C. G., din considerentele aceleiași hotărâri în care sunt detaliate motivele de recurs formulate de P. D. E., a rezultat că hotărârea tribunalului a fost casată doar în ceea ce privește soluția de respingere a apelului acestuia, nu și în ceea ce privește soluția de respingere apelului reclamantei, care a intrat în puterea lucrului judecat. Altfel, s-ar înfrânge un principiu de bază al procesului civil, cel al disponibilității și s-ar supune rejudecării o hotărâre pe care partea nu a înțeles să o critice și la conținutul căreia a achiesat.
Referitor la apelul declarat de P. D. E. împotriva sentinței civile nr. 2933/14.04.2010, tribunalul a reținut nemulțumirea legată de modalitatea în care i-a fost soluționată cererea reconvențională, principala sa nemulțumire vizând faptul că pretențiile sale privind existența stării de indiviziune forțată asupra terenului din B., . nu au fost admise și față de pârâtul L. I. V..
Pentru soluționarea apelului tribunalul a apreciat că trebuie mai întâi să analizeze dacă terenul din . indiviziune și, mai apoi, dacă starea de indiviziune este una obișnuită sau una forțată și perpetuă și dacă pârâtul reclamant are un drept de proprietate în indiviziune forțată și perpetuă, așa cum pretinde asupra suprafeței de 55,32 mp teren, situat sub spațiul cu destinație comercială ce aparține în proprietate exclusivă pârâtului intimat L. și implicit sub încăperea cu destinație de locuință, aflată la etajul clădirii, deasupra spațiului comercial menționat, încăpere proprietate exclusivă a apelantului pârât P..
În acest scop, tribunalul a analizat istoricul actelor juridice care s-au încheiat cu privire la imobilele teren și construcții, situate în .-11, B., așa cum acestea au fost depuse la dosar și a constatat că din conținutul actului de donație întocmit la 27.11.1944, coroborat cu actul de constatare cu evaluare estimativă și cu actul de expertiză întocmit de arhitect R., a rezultat că imobilul teren situat la adresa menționată, fostă .. 5, măsura 438 mp și, împreună cu clădirile existente pe acesta, respectiv la parter 3 prăvălii cu acces din . trei cu acces din . și un wc cu trei compartimente, iar la etaj două apartamente de locuit, unul alcătuit din patru camere, hol, cămară, baie, bucătărie și wc, iar al doilea din trei camere, baie, bucătărie și wc, au aparținut inițial unui singur proprietar, C. Dicescu, în baza actului dotal nr. 287/1911 și a actului de partaj voluntar nr. 1253/1910.
În 1933, C. Dicescu a transmis din imobilul menționat, fiicei sale E. N., prin actul dotal autentificat sub nr._/29.07.1933, cele două apartamente existente la etajul clădirii, ceea ce a condus la concluzia că și-a păstrat în proprietate întregul teren și partea de la parter a construcției.
La data de 28.08.1944, întreaga clădire a fost devastată de un incendiu, iar prin actul de donație autentificat sub nr._/23.12.1944, transcris sub nr. 2254/09.07.1945, C. Dicescu a transmis în proprietatea aceleiași fiice, E. N., 250 mp din terenul aferent construcțiilor precum și construcțiile în totalitate, mai exact parterul pentru că etajul era deja în proprietatea acesteia, construcții aflate în stare de ruină și care ulterior au fost renovate pe baza unor împrumuturi ce rezultă din înscrisurile aflate la filele 153 și urm. dosar fond.
Așadar, în proprietatea E. N. au ajuns clădirea în totalitatea ei iar terenul numai în limita suprafeței de 250 mp. Din împrejurarea că terenul nu s-a transmis în totalitate acesteia, precum și din faptul că în actul de donație, la descrierea vecinătăților, în partea opusă străzii Doamna N. apare drept vecinătate „curte comună” iar cei 250 mp ce au făcut obiectul donației nu au fost identificați prin dimensiuni ale laturilor ci doar prin indicarea vecinătăților întregii suprafețe de 438 mp, tribunalul concluzionează că, în privința terenului s-a păstrat o stare de indiviziune între E. N. și mama sa C. Dicescu.
În 1968, în actul de vânzare cumpărare nr.945/30.05.1968, N. E. vinde soților P. G. și C., din imobilul său situat în ., descris mai sus -mai exact de la etaj- două camere, bucătărie și pivniță de la parter împreună cu „cota indiviză de teren curte în suprafață de 30 mp din suprafața totală a terenului de 438 mp”.
În 1971, aceiași E. N. a vândut pârâtului S. L. prin contractul de vânzare cumpărare nr. 353/25.01.1971, din același imobil, două camere, o bucătărie și un wc, precum și magazia de la parter, ., împreună cu suprafața de 78 mp teren indiviz, construit și neconstruit.
Prin sentința civilă nr. 3595/05.10.1988, definitivă prin respingerea apelului, pârâții intimați S. și P. au ieșit din indiviziune în ceea ce privește terenul conform expertizei O. T., familia S. primind în proprietate exclusivă 94,24 mp teren iar familia P. 33,56 mp teren.
Tot N. E. a vândut în baza contractului nr.8116/09.10.1990, soților N. I. și A., în ., două ateliere și o debara la parter, iar la etaj dormitor, bucătărie, hol și wc, împreună cu suprafața de „113,40 mp teren loc de casă din suprafața totală de 250 mp”.
La rândul lor, cumpărătorii N. A. și N. G., descendent al defunctului N. I., au vândut prin contractul nr.5658/30.11.2001, din proprietatea astfel dobândită, numitului B. N. 51,77 mp teren liber și construit identificat prin nr. cadastral 1424/1, împreună cu o cameră la parter,â și încă o cameră la etaj, iar intimatului L. I. V., în baza contractului nr.804/18.02.2002, fila 87 dosar apel, suprafața de 55,32 mp identificat cu nr.cadastral 1424/2, împreună cu spațiul comercial (atelier și grup sanitar existente la parterul clădirii).
Cu toate că nici în contractul de vânzare cumpărare prin care s-a dobândit de fam.N. și nici în contractele de vânzare cumpărare prin care aceștia au transmis cumpărătorilor B. și L. nu s-a făcut mențiunea că terenul s-ar afla în indiviziune, din faptul că vânzătoarea N. E. deținea, așa cum s-a arătat anterior, cei 250 mp ai săi în indiviziune cu mama sa, C. D., ce avea în proprietate restul suprafeței existente în curte până la totalul de 438 mp, precum și din faptul că celălalt teren transmis de vânzătoarea Nicuelscu E. familiilor S. și P. era teren indiviz, iar nu individual determinat, tribunalul a concluzionat că și terenul primit de familia N. și ulterior de intimații B. și L. nu putea fi altfel decât indiviz, chiar dacă el a fost identificat în documentațiile cadastrale ca fiind cel de sub părțile de clădire pe care cei doi le-au dobândit în proprietate exclusivă.
De cealaltă parte, în anul 1976, prin contractul nr.2404/31.08.1976, autorii reclamantei R. C. G. și ai pârâtului P. D. E., numiții P. Daniil și M. au dobândit în proprietate, în ., de la V. S., două camere, magazie și pivniță la parter iar la etaj, două dormitoare, o cameră de zi, o sufragerie, o bucătărie o baie și un hol, terenul indiviz în suprafață de 130 mp trecând în proprietatea statului, în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974 atunci în vigoare, ulterior fiind restituit proprietarilor clădirii, P. Daniil și M., în baza Ordinului Prefectului nr. 37/1996, de asemenea „în indiviziune cu alți proprietari, suprafața totală fiind 419 mp” –file 65-67 dosar fond.
Vânzătoarea V., așa cum s-a menționat în conținutul actului, dobândise bunurile descrise mai sus prin cumpărare, în baza actului autentificat sub nr. 7178/28.11.1974, de la Viscocel M., care la rândul ei le dobândise prin moștenire de la defuncta sora S. Zamfirica, conform certificatului de moștenitor nr. 1/1974, care, și ea, le dobândise prin cumpărare în timpul căsătoriei conform actului autentificat sub nr. 1324/1948 și 67/1948 și prin moștenire de la defunctul ei soț, S. C. conform certificatului de moștenitor nr. 217/1959.
După decesul numiților P. Daniil și M., prin sentința civilă 4353/03.09.2007 pronunțată de Judecătoria B., s-a luat act de înțelegerea intervenită între moștenitorii acestora, reclamanta pârâtă R. C. G. și pârâtul reclamant P. D. E. și s-a consfințit înțelegerea lor privind partajarea construcțiilor și terenului deținute de autorii lor, în sensul că reclamanta a primit, din construcții, în proprietate exclusivă magazia, beciul, iar la etaj încăperi în suprafața de 63,38 mp, inclusiv zona de pod corespunzătoare lotului său, precum și întreg terenul aferent și indiviz de 130 mp, din suprafața totală de 419 mp, iar pârâtul la etaj construcții în suprafața utilă de 60,74 mp inclusiv zona de pod corespunzătoare, cei doi rămânând în indiviziune în cote egale asupra construcțiilor de la parter în suprafață de 44,16 mp și a grupului sanitar de 4,5 mp – fila 9-11 dosar fond.
Este adevărat că descrierea modului în care s-au succedat în timp proprietarii terenului indiviz de 130 mp, așa cum apărea menționată în contractul autentificat sub nr. 2404/31.08.1976 încheiat între vânzătoare V. și fam P. Daniil și M., s-a oprit la S. C. și Zamfirica, însă din faptul că în acte s-a menționat că terenul provine din totalul de 419 mp și este, fără îndoială, aferent construcțiilor din .-11, fostă D-na. N. nr. 5, tribunalul a concluzionat că cei 419 mp. sunt aceiași cu cei 438 care apar menționați în actul de expertiză întocmit de arhitect R., aflat la filele 149 -150 dosar fond, iar cei 130 mp ajunși în proprietatea fam. P. sunt cei ce au rămas în proprietate C. Dicescu după donația făcută către fiica sa, E. N., atât aceștia cât și cei 250 mp ai donatarei aflându-se în indiviziune așa cum s-a arătat în partea de început a acestor considerente.
Așa fiind, deși aparent între terenul dobândit de familiile P., S. și N., ulterior de B. și L., și terenul dobândit de familia P. nu ar exista nicio legătură și implicit nici stare de indiviziune, s-a reținut că în realitate toate suprafețele fac parte din cei 438 mp ai C. Dicescu din care acesta a donat doar 250 mp fiicei sale cu care a rămas în indiviziune.
De aceea, instanța a concluzionat că terenul aflat acum în proprietatea reclamantei intimate R. C. G., înscris în Ordinul Prefectului nr. 37/1996 și în contractul de tranzacție consfințit prin sentința civilă nr 4353/03.09.2007 a Judecătoriei B. se află în indiviziune cu terenul deținut de intimații pârâți S. L., P. G., B. N. și L. I. V..
Chiar dacă, prin sentința civilă nr. 3595/05.10.1988, definitivă prin respingerea apelului, pârâții intimați S. și P. au ieșit din indiviziune în ceea ce privește terenul, conform expertizei O. T., familia S. primind în proprietate exclusivă 94,24 mp teren iar familia P. 33,56 mp teren, partajul menționat nu a a putut fi opus reclamantei intimate R. pentru că nu s-a realizat între toți coindivizarii de la acel moment, mai exact nu a cuprins și restul terenului ce se afla încă în proprietate E. N., și anume cei 113,40 mp vânduți abia în 1990 fam N. și nici pe cei 130 mp aflați atunci în proprietatea statului ca efect al prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Față de reclamanta R. C. G., tribunalul a apreciat că a trecut în puterea lucrului judecat decizia Tribunalului B. nr.124/25.05.2011 prin care s-a statuat în sensul că nu există o stare de indiviziune și că mențiunea, în acest sens, din Ordinul Prefectului nr. 37/1996 este eronată.
S-a reținut că cel față de care nu opera încă puterea de lucru judecat este apelantul P. D. E. care a solicitat să se constate că se află în indiviziune forțată cu intimatul L. pentru suprafața de 55,32 mp teren identificat cu nr. cadastral 1424/2 de sub partea de clădire, cele două încăperi, din care cea de la etaj aparține apelantului iar cea de la parter, intimatului.
Astfel, tribunalul a reținut că, în privința terenurilor drepturile de proprietate ale părților în proces rezultă din actele lor de proprietate, fiecare cumpărător dobândind, odată cu construcțiile și o suprafață de teren: 30 mp fam P. în anul 1968, S. L. 78 mp în 1971, N. I. și A. 113,40 mp în 1990 pe care o transmite ulterior către B. N. -51,77 și L. I. V. în 2002- 55,32 mp și fam P. Daniil și M., în anul 1996, 130 mp. Aceste suprafețe, deși exprimate în mp și nu în cote procentuale, sunt în indiviziune, așa cum s-a arătat anterior.
Or, apelantul, urmare a dezbaterii succesiunii autorilor săi și sistării stării de indiviziune rezultată din moștenire între el și sora sa privitor la averea părinților, prin contractul de tranzacție consfințit prin sentința civilă nr 4353/03.09.2007 a Judecătoriei B., nu a primit în proprietate exclusivă decât construcții, întregul teren de 130 mp, a fost preluat în starea de indiviziune cu ceilalți proprietari de construcții și teren din ., de către reclamanta R. C. G., indiviziunea avându-și în acest caz izvorul în convenția părților.
D. consecință, tribunalul a reținut că apelantul nu putea pretinde că este în indiviziune cu intimatul L. I. V. pe teren pentru simplul fapt că nu are în proprietate nicio suprafață de teren.
În al doilea rând tribunalul a apreciat că deși indiviziunea exista între cei 55,32 mp teren aparținând intimatului și cei 130 mp ai reclamantei intimate R., așa cum deja s-a arătat, ea nu era neapărat forțată și perpetuă.
Chiar dacă acest teren situat, primul în exclusivitate, iar cel de al doilea în cea mai mare parte, sub construcții, s-a apreciat că nu duce neapărat la concluzia că nu se poate sista starea de indiviziune pentru că, deși în general proprietarul construcției este și proprietarul terenului de sub aceasta, există și situații când terenul aparține unui proprietar iar construcția altuia, intervenind așa numitul drept de superficie recunoscut, până la . noului cod civil aprobat prin Legea 287/2009, doar de practica judecătorească și de doctrină iar acum consacrat în mod expres și de lege, art 693-702 Cod civil.
Spre deosebire de construcțiile care constituie condominii și a căror funcționare nu poate fi concepută fără un drept de coproprietate forțată și perpetuă asupra părților de folosință comună cum sunt peretele comun pentru două apartamente, scara comună, acoperișul comun, o construcție poate exista și poate funcționa fără ca proprietarul ei să fie și proprietarul terenului.
Este adevărat, iar prin decizia nr.1090/07.11.2011 Curtea de Apel Ploiești a statuat în sensul că întreaga construcție din .-11 reprezenta un condominiu, s-a considerat că acest lucru nu era de natură, prin el însuși, să transforme pe un proprietar doar de construcție și în proprietar de teren, fie și numai în indiviziune forțată și perpetuă și doar pentru terenul de sub construcție.
Nici instanța de recurs nu stabilește că apelantul este proprietarul terenului de sub construcție ci doar că apartamentul pe care îl deține face parte dintr-un condominiu, astfel că numai acest aspect constituie o dezlegare dată unei probleme controversate care se impune instanței de apel în virtutea dispozițiilor art 315 Cod procedură civilă.
Legea locuinței nr. 114 /1996 este cea care definește condominiul ca fiind „imobilul format din teren cu una sau mai multe construcții, dintre care unele proprietăți sunt comune, iar restul sunt proprietăți individuale, pentru care se întocmesc o carte funciară colectivă și câte o carte funciară individuală pentru fiecare unitate individuală aflată în proprietate exclusivă, care poate fi reprezentată de locuințe și spații cu altă destinație, după caz. Constituie condominiu: un corp de clădire multietajat sau, în condițiile în care se poate delimita proprietatea comună, fiecare tronson cu una sau mai multe scări din cadrul acestuia; un ansamblu rezidențial format din locuințe și construcții cu altă destinație, individuale, amplasate izolat, înșiruit sau cuplat, în care proprietățile individuale sunt interdependente printr-o proprietate comună forțată și perpetuă”.
Dispoziții privind condominiu se regăsesc și în Legea 230/2007 privind înființarea organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari în sensul că acesta reprezintă „proprietatea imobiliară formată din proprietăți individuale, definite apartamente sau spații cu altă destinație decât aceea de locuințe, și proprietatea comună indiviză. Poate fi definit condominiu și un tronson cu una sau mai multe scări, din cadrul clădirii de locuit, în condițiile în care se poate delimita proprietatea comună”, lege care mai definește și proprietatea individuală ca fiind „ apartamentul sau spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință, parte dintr-o clădire, destinată locuirii sau altor activități, care împreună cu cota-parte indiviză din proprietatea comună constituie o unitate de proprietate imobiliară. Cu excepția unor situații pentru care există alte prevederi exprese în prezenta lege sau în acordul de asociere, dreptul de proprietate asupra unei proprietăți individuale dintr-un condominiu trebuie considerat în același mod ca și dreptul de proprietate asupra altor bunuri imobile” dar și proprietatea comună ca fiind „ toate părțile dintr-un condominiu care nu sunt apartamente sau spații cu altă destinație decât aceea de locuință” precum și proprietatea comună aferentă tronsoanelor sau scărilor care nu poate fi delimitată ca fiind „ cel puțin o instalație pe verticală care alimentează în comun tronsoane ori scări sau părți de construcție comune tronsoanelor ori scărilor, care nu pot fi definite separat din punct de vedere fizic ca poziție și suprafață”.
Aceiași lege arată că reprezintă cotă-parte indiviză „cota-parte de proprietate care îi revine fiecărei proprietăți individuale din proprietatea comună și este egală cu raportul dintre suprafața utilă a proprietății individuale și totalul suprafețelor utile ale tuturor proprietăților individuale”.
Or, nici din aceste prevederi cu referire expresă la noțiunea de condominiu și nici din celelalte dispoziții ale celor două acte normative nu rezultă că legiuitorul a înțeles ca în situația condominiilor proprietarii construcțiilor să devină, în baza legii și contrar actelor de proprietate, și proprietari ai terenului.
De aceea, tribunalul a concluzionat în sensul că apelantul nu este proprietar pe teren nici în baza vreunui act juridic nici ca o consecință a faptului că este proprietarul unei încăperi de la etajul construcției ce se află pe acesta și, drept consecință nu este nici coindivizar în indiviziune forțată cu intimatul L..
Soluția Judecătoriei B. care prin sentința civilă nr 2933/14.04.2010 a respins acest capăt de cerere din cererea reconvențională, a fost apreciată a fi legală și temeinică motiv, pentru care tribunalul a considerat nefondate criticile aduse sub acest aspect prin cererea de apel dedusă judecății.
În cea ce privește soluția primului capăt de cerere al cererii reconvenționale prin care s-au admis pretențiile pârâtului apelant în sensul că ar fi în indiviziune forțată și perpetuă cu sora sa, intimata reclamantă R. C. G., asupra suprafeței de teren ce măsoară 44,16 mp și respectiv 4,5 mp, teren care se află sub cele două încăperi deținute la parter de cei doi în indiviziune și sub cea de la etaj proprietatea intimatei reclamante, pentru argumentele expuse mai sus tribunalul a avut aceiași concluzie că apelantul nu se află în indiviziune.
Având în vedere însă că instanța de fond a ajuns la o concluzie contrară iar singura cale de atac cu care mai era învestit acum tribunalul este apelul pârâtului P. D. E., în baza dispozițiilor art 296 teza a II-a Cod pr. civilă potrivit cărora apelantului nu i se poate crea, în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, a menținut dispoziția din sentința civilă nr 2933/14.04.2010 prin care s-a constatat starea de indiviziune a pârâtului apelant și a surorii sale asupra terenului mai sus individualizat.
Cu ocazia rejudecării apelului de față, tribunalul a avut în vedere, fără însă a constitui motive de apel, și criticile aduse în recurs de către P. D. E. modului în care se stabiliseră, în ciclul procesual anterior, cheltuielile de judecată, pe această linie reținând că apelantul s-a plâns în recurs că prima instanță de apel nu a redus onorariile excesive de avocat pe care le-au pretins, cu titlu de cheltuieli de judecată, părțile adverse și nu a arătat expres care este suma pe car trebuie să o suporte fiecare parte.
A constatat tribunalul că procesul a parcurs mai multe cicluri procesuale, respectiv, într-o primă etapă atât apelul declarat de R. C. G. cât și cel declarat de P. dragoș E. au fost admise și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, soluție infirmată ulterior de Curtea de Apel Ploiești care a admis recursul pârâtului L. I. V. și a casat decizia Tribunalului trimițând cauza acestei instanțe pentru a soluționa cele două apeluri pe fond.
Procedând la judecarea celor două apeluri, tribunalul le-a găsit neîntemeiate și le-a respins, soluție față de care a formulat recurs doar P. D. E., cale de atac admisă de Curtea de Apel Ploiești care a casat și noua decizie a Tribunalului B., dispunând din nou rejudecarea.
Rejudecând, de data aceasta doar apelulul declarat de P. D. E., întrucât față de apelanta R. decizia anterioară a Tribunalului B. a intrat în puterea lucrului judecat prin nerecurare, tribunalul a găsit, de asemenea, apelul nefondat, constatând că nu pot fi reținute decât în sarcina apelantului P. D. E. cheltuielile generate de acest ultim ciclu procesual pentru că doar el a provocat o nouă rejudecare, apelanta R. urmând a suporta, alături de acesta numai cheltuielile din primul ciclu procesual, pentru declanșarea căruia i se poate reține culpa procesuală drept titulară a unuia din cele două apeluri găsite nefondate.
Din actele depuse la dosar s-a constatat că intimatul L. I. V. a suportat în timpul procesului următoarele cheltuieli de judecată: 1.240 lei conform chitanței aflate la filele 18-19 în dosarul de față; 1.860 lei fila 27 dosar nr._ al Curții de Apel Ploiești; 1.500 lei – fila 27 dosar nr._ /a1 al Tribunalul B.; 1.190 lei fila 85 dosar nr._ al Tribunalului B. și 1.240 lei fila 105 același dosar – toate sumele reprezentând onorarii apărători, precum și 10,3 lei fila 13 dosar nr._ al Curții de Apel Ploiești reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.
Întrucât suportate de intimat cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul primelor două judecăți în apel și anume cele finalizate prin decizia civilă nr. 338/2010 și respectiv 124/2011 au fost generate de culpa procesuală a ambilor apelanți, R. C. G. și P. D., tribunalul a apreciat că acestea trebuie suportate în mod egal de fiecare, urmând ca apelantul P. D. să suporte alăturat aceste sume și cheltuielile făcute de intimatul L. I. V. în recursul soluționat de Curtea de Apel Ploiești și în apelul de față.
Tribunalul a considerat că nu poate fi primită solicitarea acestuia de diminuare a onorariilor de avocat achitate de intimatul menționat întrucât față de complexitatea cauzei, de numeroasele cicluri procesuale pe care le-a parcurs aceasta, unele necesitând deplasarea avocaților în altă localitate decât cea în care au sediul cabinetele de avocatură, de volumul muncii prestate onorariile nu sunt exagerate.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul-reclamant P. Dagoș E., considerând-o nelegală și netemeinică în raport de prev.art.304 pct.9 Cod pr.civilă, susținând în esență că instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare referitor la a clarifica în ce constă admiterea în parte a cererii reconvenționale, reținerile din considerentele sentinței instanței de fond neregăsindu-se în dispozitivul acesteia; că deși instanța de recurs a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile referitoare la condominium, instanța de apel reține că spre deosebire de construcțiile care constituie condominii și a căror funcționare nu poate fi concepută fără un drept de coproprietate forțată și perpetuă asupra părților de folosință comună, o construcție poate exista și funcționa fără ca proprietarul ei că fie și proprietarul terenului; că și sub acest aspect s-au încălcat dispozițiile deciziei de casare.
O altă critică a recurentului a vizat faptul că instanța a încălcat principiul disponibilității părților, în sensul că toate părțile și-au exprimat acordul pentru constatarea stării de indiviziune dintre apelant și intimata R. C.-G. raportat la suprafețele de 44,16 mp. și respectiv 4,5 mp., instanța era datoare să dea o hotărâre în măsura recunoașterii pretențiilor și nu să respingă apelul și că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, instanța de apel reținând că nu există stare de indiviziune forțată între apelant și intimatul L. I. V. deși, raportat la dispozițiile legale, apelantul în calitate de proprietar al unei construcții dintr-un condominiu dobândește și cotă parte indiviză ce erevine fiecărei proprietăți individuale din totalul suprafețelor utile ale tuturor coproprietăților individuale; că a reținut greșit că urmare tranzacției dintre părți intimata a preluat întreaga suprafață de tern de sub construcție, astfel că apelantul nu mai este beneficiarul niciunui drept asupra terenului care reprezintă proprietate comună; că s-a dat eficiență parțială dispozițiilor în ceea ce privește indiviziunea dintre apelant și intimata Rpdulescu C. G. fără a se facea același lucru și în ceea ce-l privește pe intimatul Loșovici V. I..
A mai susținut recurentul că instanța a soluționat greșit și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, apreciind că nu poate fi primită cererea de diminuare a onorariilor față de complexitatea cauzei și numeroasele cicluri procesuale pe care le-a parcurs, acest aspect nesugerând o culpă procesuală a apelantului în raport cu soluțiile pronunțate pentru ca acesta să suporte în integralitate cheltuielile de judecată.
A solicitat recurentul ca urmare admiterii recursului, să se constate starea de individziune forțată dintre acesta și intimata R. C. G. și respectiv intimatul L. V. I. pentru suprafața de 50,42 mp. aflat sub cosntrucțiile proprietatea apelantului.
Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicate în cauză, Curtea reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică referitoare la faptul că instanța de apel în urma casării cu trimitere făcută de Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă nr.1090/7 noiembrie 2011 nu a respectat îndrumările date este neîntemeiată deoarece din motivele de apel formulate de apelantul-recurent nu rezultă că acesta ar fi formulat vreo critică împotriva hotărârii instanței de fond cu privire la nelămurirea cererii reconvenționale de către instanța de fond, dispozitivul cuprinzând doar mențiuni privitoare la admiterea în parte a acesteia.
Unul din motivele de apel viza soluția greșită a instanței de apel care a constatat starea de indiviziune dintre pârâtul-reclamant și reclamanta-pârâtă, invocând nejustificat faptul că nu ar fi avut un astfel de capăt de cerere, când în realitate exista un astfel de capăt de cerere și cel de-al doilea motiv de apel a vizat greșita soluționare a reconvenționalei sub aspectul respingerii cererii de constatare a stării de indiviziune față de intimatul L. V. I..
Critici privind modul în care a fost admisă în parte cererea reconvențională au fost formulate de recurent prin motivele de recurs și ca urmare îndrumărilor deciziei de casare și în acest cotext tribunalul a reținut că în urma dezbaterii sucesiunii autorilor părinți și sistării stării de indiviziune conform tranzacției consfințite prin sentința civilă nr.4353/3.09.2007 a Judecătoriei B., recurentul nu a primit în proprietate exclusivă decât construcții, terenul în suprafață de 130 mp. fiind preluat în indiviziune de ceilalți proprietari de construcții și teren, de către reclamanta R. C. G., reurentul neputând pretinde că este în indiviziune cu Loșovici I. V. pentru că nu are în proprietate teren.
Sub acest aspect, s-a apreciat corect că recurentul nu este proprietar nici în baza unui act juridic și nici urmare să este proprietarul unei încăperi de la etajul imobilului contrucție aflat pe terenul în discuție și, drept urmare, nu este în indiviziune cu intimatul L..
Tribunalul a reținut că instanța de fond a soluționat greșit situația stării de indiviziune a pârâtului-reclamant cu reclamanta-pârâtă R. C. G. dar față de disp.art.296 teza a II-a Cod pr.civilă pentru că apelantului nu i se putea crea în propria cale de atac o situație mai grea, a menținut dispozițiile hotărârii instanței de fond prin care s-a constatat starea de indiviziune dintre recurent și sora sa.
Critica referitoare la faptul că nu s-a respectat decizia de casare nici pe aspectele referitoare la natura construcției amplasată pe terenul în litigiu nu este întemeiată.
Întreaga construcție reprezintă un condominiu, însă acest fapt nu-l transformă pe proprietarul de construcție și în proprietar pe teren nici măcar în indiviziune forțată și perpetuă, ci doar pe terenul de sub construcție.
Nu se poate susține că nu s-a respectat decizia de casare pentru că instanța de recurs nu a stabilit că recurentul este și proprietarul terenului de sub construcție, ci faptul că acesta deține în proprietate apartamentul care face parte dintr-un condominiu.
Deci, critica este neîntemeiată, tribunalul reținând corect că recurentul este proprietarul apartamentului de la etaj, dar nu și proprietar asupra terenului și că nefăcând dovada dreptului de proprietate cu privire la teren nu poate fi coindivizar forțat alături de intimatul L. I. V..
Susținerea că instanța nu a respectat principiul disponibilității părților, nedând eficiență recunoașterii pretențiilor acestora, este neîntemeiată întrucât față de concluzia instanței de apel că nu există stare de indiviziune între reclamanta-pârâtă și pârâtul-reclamant soluția ce s-ar fi impus era aceea de respingere în apel a cererii reconvenționale, soluție care însă nu putea fi dată pentru că s-ar fi încălcat principiul prevăzut de art.296 teza a II-a Cod pr.civilă.
Ultima critică referitoare la greșita soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este, de asemenea, neîntemeiată întrucât instanța a acordat cheltuielile de judecată în măsura justificării acestora cu actele depuse la dosar, având în vedere fazele procesuale parcurse în acest litigiu și disp.art.274 Cod pr.civilă.
Pentru considerentele arătate, recursul de față este nefondat, urmând a fi respins ca atare față de disp. art.312 pct.1 Cod pr.civilă, în speță nefiind incidente motivele de modificare a hotărârii prev. de art.304 pct.8, 9 Cod pr.civilă.
În baza disp.art.274 Cod pr.civilă urmează ca recurentul să fie obligat să plătească intimatului L. I. V. suma de 1860 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu apărător.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul-reclamant P. D. E., domiciliat în B., ., jud.B., împotriva deciziei civile nr.16 din 11 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă R. C.-G., domiciliată în Slatina, ., ., ., ., cu pârâții P. G., S. L., ambii domiciliați în B., ., jud.B., B. N., domiciliat în B., ., jud.B., L. I.-V., domiciliat în București, ., ., sect. 4.
Obligă recurentul la 1860 lei cheltuieli de judecată către intimatul L. I. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 3 aprilie 2012.
Președinte, Judecători,
E. M. C. Ș. V. S.
Grefier,
V. M.
Red. E.M./tehnored.FA
2 ex./ 9.04.2012
d.f._ Judecătoria B.
j.f. P. D.
d.a._ Tribunalul B.
j.a. M. N., A. M.
Operator de date cu caracter
personal, Nr.notificare 3120
| ← Legea 10/2001. Hotărâre din 08-05-2012, Curtea de Apel PLOIEŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 3863/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
