Anulare act. Decizia nr. 715/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 715/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 09-05-2013 în dosarul nr. 5770/290/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 715/R
Ședința publică din 09 mai 2013
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
GREFIER: R. P.-D.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de reclamanții S. R. și S. H.-E. împotriva deciziei civile nr. 26/15.02.2013 pronunțată de Tribunalul C. S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Orașul Reșița, prin Primarul orașului Reșița și S.C. T. Reșița S.A, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă pentru intimata pârâtă S.C. T. Reșița S.A., lipsă, în reprezentare, avocat T. C., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care se constată depuse, prin Serviciul registratură:.
- la data de 07 mai 2013, de către intimatul pârât Orașul Reșița, prin Primarul Orașului Reșița, Întâmpinare, într-un exemplar, (f. 11-14)
- la data de 09 mai 2013, de către reclamanții recurenți cerere de acordare a unui nou termen de judecată, și dovada plății taxei judiciare de timbru în cuantum de 9 lei și timbru judiciar de 0,15 lei, în copie fax.
Reprezentantul pârâtei intimate, prezent, depune la dosarul cauzei delegație de reprezentare și concluzii scrise, arătând că arată că nu mai are de formulat alte cereri și de administrat alte probe.
Curtea acordă cuvântul reprezentantului pârâtei intimate prezent cu privire la cererea de amânare formulată de reclamanții recurenți.
Reprezentantul pârâtei intimate arată că se opune la cererea de amânare formulată de reclamanții recurenți.
Curtea, în deliberare, având în vedere împrejurarea că recursul în speță a fost declarat de reclamanți, prin apărătorul ales, potrivit ștampilei aplicate, încă din data de 20 martie 2013, că recurenții au fost citați pentru acest termen de judecată, procedura îndeplinindu-se la data de 16 aprilie 2013, apreciază că au avut timpul necesar pentru pregătirea apărării motiv pentru care cererea formulată, în temeiul art. 156 alin. 1 C.pr.civ. apare ca fiind neîntemeiată și o respinge pentru aceste considerente.
Instanța, constatând că arată că nu mai sunt de formulat alte cereri și de administrat alte probe, acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Reprezentantul pârâtei intimate solicită instanței anularea recursului ca nemotivat, având în vedere că nu a fost motivat în drept. În subsidiar se solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca temeinică și legală a deciziei date de Tribunalul C. S. precum și a sentinței instanței de fond, pentru motivele dezvoltate în scris. Se solicită a se ține cont de faptul că în speță este vorba de o veritabilă acțiune în revendicare disimulată. Reclamanții recurenți ar fi avut calea cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că o rectificare de CF, atât timp cât titlul statului român este valabil, nu este justificată.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin Decizia nr. 26/15.02.2013 pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul C. S. a respins apelul formulat de reclamanții S. R. și S. H.-E. împotriva sentinței civile nr. 3001 din 11.10.2012, pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._
Pentru pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin cererea formulată la data de 04.11.2011, înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița sub nr._, reclamanții S. R. și S. H.-E., în contradictoriu cu pârâții Orașul Reșița prin Primarul Orașului Reșița, . " și S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice au solicitat: anularea încheierii nr. 1045/23.10.1958 emisă de Tribunalul Popular al Raionului Reșița – Secția de carte funciară în dosarul nr. 1045/1958 prin care s-a dispus înscrierea în CF 639 Reșița, nr. top 333 a dreptului de proprietate al Statului R. dobândit în baza Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile; să se constate radierea din CF 639 Reșița Montană, nr. top 333, a dreptului de proprietate al pârâtului S. R. înscris sub B24; radierea din CF 639 Reșița Montană nr. top 333 a înscrisurilor de sub B25 și B26 privind transmiterea dreptului de proprietate în favoarea întreprinderii de Gospodărire Orășenească Reșița și respectiv în favoarea Combinatului Siderurgic Reșița SA.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defunctului S. A. decedat la data de 29.09.1988, în calitate de fiu, respectiv soția supraviețuitoare.
Reclamanții au mai arătat că imobilul înscris în CF 639 Reșița Montană, nr. top 333, compus din construcție și terenul aferent în suprafață de 957 mp a aparținut în cote –părți egale defunctului S. A. și fratelui acestuia S. Franz-Iozef, decedat la data de 24.04.1987.
De asemenea reclamanții au susținut că în mod eronat prin Încheierea 1045/23.10.1958 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Reșița – Secția de Carte Funduară în dosarul 1045/1958, s-a dispus înscrierea în CF 639 Reșița Montană a dreptului de proprietate al Statului R. asupra imobilului în litigiu, în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile.
Totodată reclamanții au arătat că încheierea de carte funciară a fost comunicată proprietarilor tabulari, deși această obligație era consacrată expres prin dispozițiile art. 126 și art. 138 din Decretul Lege 115/1938 pentru modificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, act normativ aplicabil la acea vreme.
S-a mai arătat că înscrierea dreptului de proprietate al statului în CF 639 Reșița Montană în temeiul decretului nr.92/1950 este lovită de nulitate, deoarece imobilul în litigiu nu a intrat niciodată sub incidența acestui act normativ.
În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea formulată pe dispozițiile art. 50 și următoarele din Legea 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, art. 907 și următoarele C. civil aprobat prin Legea 71/2011.
La data de 08.03.2012, pârâta S.C. « T. » S.A .a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți și pe cale de consecință, respingerea acțiunii, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, s-a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei S.C. T. S.A., și în subsidiar s-a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanți ca neîntemeiată.
La data de 08.03.2012 reclamanții au depus la dosar « Note de ședință » prin care arată că nu au solicitat anularea actului juridic patrimonial ce a condus la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, ci doar încheierea de carte funciară în baza căreia s-a operat înscrierea.
În motivarea întâmpinării, pârâta S.C. T. Reșița S.A. a arătat că în prezent Combinatul Siderurgic Reșița S.A. este T. Reșița S.A., solicitând modificarea citativului cauzei prin indicarea denumirii corecte a acestei societăți și că în prezenta cauză reclamanții solicită rectificarea unei cărți funciare ce vizează o înscriere a unor drepturi reale imobiliare pretinse a fi constituite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996. Ca urmare în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 7/1996 ci ale Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, pârâta a arătat că acțiunea formulată de reclamanți este în realitate o veritabilă acțiune în revendicare, și se încearcă obținerea unui drept de proprietate asupra unui teren cu eludarea dispozițiilor legale în această materie, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989.
De asemenea, pârâta arată că este inadmisibilă o acțiune în rectificare în situația în care titlul ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate în cartea funciară nu a fost desființat, iar partea care solicită intabularea nu prezintă un act de proprietate valabil, iar reclamanții nu prezintă nici un titlu valabil în susținerea cererii lor. Mai mult, în certificatul de moștenitor depus la dosarul cauzei nu este indicat în patrimoniul autorului reclamanților, respectiv S. A., și nici un document care să ateste susținerile reclamanților privind proprietatea asupra acestui imobil nu au fost depuse la dosarul cauzei.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că în conformitate cu prevederile art. 32 alin. 1 din Decretul – lege nr. 115/1938 aplicabil în prezenta cauză, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane se prezumă că acest drept există în folosul ei, persoana care solicită modificarea acestei înscrieri trebuind să dovedească contrariul.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 și urm. C. pr.civ.
La data de 08.03.2012, reclamanții au depus “note de ședință” prin care au precizat că cererea este întemeiată pe dispozițiile speciale ale art. 50 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, și au solicitat anularea încheierii de carte funciară nr. 1045/1958 prin care s-a dispus înscrierea în CF 639 Reșița, nr. Top 333 a dreptului de proprietate al Statului R..
Prin încheierea de ședință de la 08.03.2012, instanța a luat act de precizarea reprezentantului pârâtei S.C. T. Reșița S.A. în ceea ce privește noua denumire a Combinatului Siderurgic Reșița SA și a dispus modificarea în programul Ecris a denumirii societății pârâte, în sensul că se numește ., fiind citată pentru termenul din 19.04.2012 cu această denumire.
La data de 13.03.2012, pârâtul orașul Reșița reprezentat prin primar a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, motivat de faptul că deși se pretinde a fi o rectificare de carte funciară, acțiunea reclamanților este de fapt o acțiune în revendicare, prevăzută de legile speciale respectiv Legea nr. 10/2001, lege ce instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie, procedură care nu a fost îndeplinită în termenul prevăzut de aceasta.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115-118 c.p.c., Legea nr. 10/2001.
La data de 19.04.2012, reclamanții au depus “precizări” prin care au arătat că înțeleg să cheme în judecată pârâta S.C. T. Reșița S.A., succesoarea în drepturi și obligații a fostului Combinat Siderurgic Reșița SA și au reiterat petitele cererii, respectiv: anularea încheierii nr. 1045/23.10.1958 emisă de Tribunalul Popular al raionului Reșița-Secția Carte Funciară în dosarul nr. 1045/1958 prin care s-a dispus înscrierea în CF 639 Reșița, nr. Top 333 a dreptului de proprietate al Statului R. dobândit în baza Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, radierea din CF 639 Reșița Montană, nr. Top 333 a dreptului de proprietate al pârâtului S. R. înscris sub B24, radierea din CF 639 Reșița Montană, nr. Top 333 a înscrierilor de sub B25 și B26 privind transmiterea dreptului de administrare în favoarea Întreprinderii de Gospodărie Orășenească Reșița și respectiv în favoarea Combinatului Siderurgic Reșița S.A..
În motivarea acțiunii, reclamanții au mai arătat că în mod eronat prin Încheierea nr. 1045/23.10.1958 pronunțată de Tribunalul Popular al raionului Reșița - Secția de carte Funciară în dosarul nr. 1045/1958 s-a dispus înscrierea în CF 639 Reșița Montană a dreptului de proprietate al Statului R. în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, înscrierea respectivă fiind lovită de nulitate, deoarece imobilul în litigiu nu a intrat niciodată sub incidența acestui act normativ. După cum rezultă din adresa nr. C_11 a Secției Județene C.-S. a Arhivelor Naționale, imobilul înscris în CF 639 Reșița Montană a fost cuprins în tabelul despre imobilele vizate prin Legea nr. 119/1948 din raza orașului Reșița.
De asemenea, încheierea de carte funciară atacată nu a fost comunicată proprietarilor tabulari, deși această obligație era consacrată expres prin dispozițiile art. 126 și art. 138 din Decretul Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, act aplicabil la acea vreme.
Prin sentința civilă nr. 3001 din 11.10.2012, Judecătoria Reșița în dosar nr._, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei S.C. T. Reșița S.A., a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți și a respins acțiunea formulată de S. R. și S. H.-E., în contradictoriu cu pârâții Orașul Reșița prin Primarul Orașului Reșița, S.C. T. Reșița S.A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În esență, prima instanță a reținut în fapt că prin cererea de fchemare în judecată, reclamanții solicită anularea încheierii nr. 1045/23.10.1958 emisă de Tribunalul Popular al Raionului Reșița - Secția Carte Funciară în dosarul nr. 1045/1958 prin care s-a dispus înscrierea în CF 639 Reșița, nr. Top 333 a dreptului de proprietate al Statului R. dobândit în baza Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, radierea din CF 639 Reșița Montană, nr. Top 333 a dreptului de proprietate al pârâtului S. R. înscris sub B24, radierea din CF 639 Reșița Montană, nr. Top 333, a înscrierilor de sub B25 și B26 privind transmiterea dreptului de administrare în favoarea Întreprinderii de Gospodărie Orășenească Reșița și respectiv în favoarea Combinatului Siderurgic Reșița SA.
Astfel, față de faptul că se solicită și radierea din CF 639 Reșița Montană, nr. Top 333 a înscrierilor de sub B25 și B26 privind transmiterea dreptului de administrare în favoarea Combinatului Siderurgic Reșița SA, având în vedere că pârâta . este succesoarea în drepturi și obligații a fostului Combinat Siderurgic Reșița SA, instanța constată că pârâta . este parte al raportului juridic dedus judecății, având astfel calitate procesual pasivă în cauză.
Față de considerentele mai sus expuse, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei . ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, invocată de către pârâți, instanța de fond a constatat că imobilul înscris în CF 639 Reșița Montană, nr. top 333, compus din construcție și terenul aferent în suprafață de 957 mp a aparținut în cote–părți egale defunctului S. A. decedat la data de 29.09.1988 și fratelui acestuia S. Franz – Iozef, decedat la data de 24.04.1987.
Prin Încheierea nr. 1045/23.10.1958 a fostului Tribunal Popular al Raionului Reșița s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de naționalizare, în favoarea Statului R., cu privire la imobilul înscris în CF nr. 639 Reșița Montană, iar dreptul de administrare s-a intabulat în favoarea Întreprinderii de Gospodărie Orășenească Reșița.
Intabularea dreptului de proprietate al Statului R. s-a dispus în baza adresei nr. 7691/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Reșița, a adresei nr._/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Timișoara, a Decretului nr. 119/1948 precum și a tabelului anexă, astfel cum se reține din extrasul din Încheierea Tribunalului Popular al Raionului Reșița –secția carte funciară, emis de Ministerul Administrației și Internelor-Serviciul Județean C.-S. al Arhivelor Naționale, nr. C-469 din 17.07.2012.
Reclamanții S. R. și S. H.-E. în calitate de moștenitori ai defunctului S. A., în calitate de fiu, respectiv soția supraviețuitoare, solicită anularea încheierii nr. 1045/23.10.1958 emisă de Tribunalul Popular al Raionului Reșița-Secția Carte Funciară în dosarul nr. 1045/1958 prin care s-a dispus înscrierea în CF 639 Reșița, nr. Top 333 a dreptului de proprietate al Statului R. dobândit în baza Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, radierea din CF 639 Reșița Montană, nr. Top 333 a dreptului de proprietate al pârâtului S. R. înscris sub B24, radierea din CF 639 Reșița Montană, nr. Top 333, a înscrierilor de sub B25 și B26 privind transmiterea dreptului de administrare în favoarea Întreprinderii de Gospodărie Orășenească Reșița și respectiv în favoarea Combinatului Siderurgic Reșița SA.
Conform art. 77 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Noul cod civil „Înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse anterior intrării în vigoare a Codului civil vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârșirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a Codului civil.”
Analizând cererea reclamanților prin prisma motivelor invocate, instanța de fond a constatat pe de o parte că în fapt, prin cererea formulată se solicită rectificarea unei cărți funciare ce vizează o înscriere a unor drepturi reale imobiliare constituite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, astfel în cauză se fac aplicabile dispozițiile Decretului-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare și nu ale Legii nr. 7/1996.
În acest sens sunt și dispozițiile Deciziei nr. XXI /2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție” potrivit cu care „acțiunile în carte funciară (în prestație tabulară și în rectificare tabulară), având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv de Decretul-lege nr. 115/1938”.
Potrivit art. 32 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 „Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei”.
Astfel, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane se prezumă că acest drept există în folosul ei, iar persoana care solicită modificarea acestei înscrieri trebuie să dovedească contrariul.
În speță, se constată că titlul proprietarului tabular înscris în CF nr. 639 Reșița Montană, nr. Top 333, respectiv titlul Statului R., nu a fost desființat.
Totodată, conform art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001” Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.”
Astfel, având în vedere că prin cererea de față, reclamanții au contestat însuși dreptul de proprietate al Statului R. intabulat în cartea funciară, instanța de fond a constatat că analiza valabilității titlului prin care s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului R. cu titlu de naționalizare prin încheierea nr. 1045/23.10.1958, precum și temeiul legal în baza căruia a fost intabulat dreptul de proprietate, nu pot fi analizate pe calea unei acțiuni în rectificare de carte funciară, ci pot fi analizate fie în procedura specială a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și în raport cu dispozițiile mai sus expuse, fie pe calea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
Mai mult, din coroborarea alin. 3 și 1 ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, rezultă fără echivoc că instanțele judecătorești sunt pe deplin competente să analizeze valabilitatea titlului de preluare fie în cadrul contestației prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru imobilele care se solicită a fi restituite de stat, fie în cadrul acțiunii în revendicare formulate pe calea dreptului comun pentru imobilele care se solicită a fi restituite.
De asemenea, conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a ICCJ, în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți și a respins acțiunea reclamanților.
A constatat că pârâta S.C. T. Reșița S.A. nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate, instanța de fond nu le-a acordat.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs în termen legal reclamanții S. R. și S. H.-E., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru soluționarea pe fond a acțiunii. În subsidiar, au solicitat modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată.
În motivele de recurs, recurenții reclamanți au menționat că, prin cererea de chemare în judecată au contestat tocmai legalitatea înscrierii în CF 639 Reșița Montană a dreptului de proprietate al Statului R., dobândit în temeiul Decretului nr. 119/1948 act normativ ce nu putea să conducă la transferul valabil al proprietății.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 teza finală din decretul nr. 119/1948, naționalizarea a avut ca finalitate preluarea de către stat a acțiunilor și părților sociale ale întreprinderilor vizate, nicidecum dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.
În acest sens, prin art. 6 din Decretul nr. 119/1948 se arată în mod expres că „întreprinderile sub formă de societate sau asociațiuni își păstrează patrimoniul, așa cum el va reieși din bilanțul încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de stat în urma naționalizării”.
Prin urmare, nu se poate reține că S. R. ar fi dobândit vreun drept real asupra imobilului, date fiind efectele Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi.
Având în vedere că imobilul în litigiu nu a format obiectul Decretului nr. 92/1950, iar Legea nr. 119/1948 nu a avut ca efect preluarea de către stat a dreptului de proprietate imobiliară, se impune în mod obligatoriu anularea încheierii atacate și radierea din CF 639 Reșița Montană a dreptului de proprietate al Statului R..
Recurenții reclamanți susțin că nici unul din actele juridice menționate în cuprinsul încheierii de carte funciară nr. 1045/23.10.1958, respectiv adresa nr. 7691/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Reșița și adresa nr._/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Timișoara nu au fost comunicate proprietarilor tabulari S. A. și S. Franz-I., acestora fiindu-le încălcat flagrant dreptul la petiționare și dreptul la apărare în fața instanțelor, drepturi consacrate expres prin art. 34 și art. 92 din Constituția adoptată în anul 1948.
Nici încheierea de carte funciară nu a fost comunicată proprietarilor tabulari S. A. și S. Franz-I., deși această obligație este consacrată expres prin dispozițiile art. 126 și art. 138 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, act normativ aplicabil la acea vreme.
Nefiind comunicată, încheierea de carte funciară nu a putut fi atacată în justiție de către proprietarii tabulari în condițiile reglementate prin art. 127 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
În concluzie, înscrierea în CF 639 Reșița Montană a dreptului de proprietate al Statului R. s-a dispus în temeiul unor acte juridice ce nu au intrat în circuitul civil și care nu puteau produce nici un efect împotriva proprietarilor tabulari.
De asemenea, recurenții reclamanți precizează încă o dată că prima instanță trebuia să verifice doar dacă încheierea nr. 1045/23.10.1958 a fost emisă în condiții de legalitate și dacă putea sta la baza înscrierii valabile a dreptului de proprietate al Statului R., nicidecum să facă trimitere la dispozițiile speciale ale legii nr. 10/2001 sau la o eventuală acțiune în revendicare.
În drept, invocă dispozițiile art. 304 ind. 1, art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
La termenul de judecată din 13.02.2013 Tribunalul a recalificat calea de atac din recurs în apel, în baza art. 282 ind. 1 Cod procedură civilă.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele de apel invocate, având în vedere și dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă și sub aspectul temeinicei și legalității, Tribunalul a constatat că apelul este nefundat.
A reținut că imobilul înscris în CF 639 Reșița Montană, nr. top. 333, compus din construcție și terenul aferent în suprafață de 957 mp a aparținut în cote-părți egale autorului reclamanților, defunctul S. A. și fratelui acestuia, S. Franz-I., decedat la data de 24.04.1987. Prin încheierea nr. 1045/13.10.1958 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Reșița - Secția de carte Funduară în dosarul nr. 1045/1958, s-a dispus înscrierea în CF 639 Reșița Montană a dreptului de proprietate al Statului R. asupra imobilului în litigiu, în temeiul decretului nr. 92/1950 pentru naționalitatea unor imobile.
Susținerile apelanților reclamanți că încheierea Tribunalului Popular al Raionului Reșița prin care s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului R. ar fi nulă întrucât această încheiere nu ar fi fost comunicată autorului apelanților și fratelui acestuia sunt eronate și neconforme cu dispozițiile legale. Potrivit art. 126 din Decretul-lege nr. 115/1938 încheierea instanței de carte funciară se comunică celui care a cerut înscrierea, precum și persoanelor care potrivit celor menționate în cartea funciară ar fi interesate.
Or, este imposibil de crezut faptul că din anul 1958 până în prezent apelanții nu au știut că imobilul nu mai este în patrimoniul autorului lor sau că în cartea funciară a imobilului a fost trecut alt proprietar.
Potrivit art. 127 din decretul-lege nr. 115/1938 împotriva încheierii de CF se putea face, în acele vremuri apel în termen de 15 zile de la comunicare.
În cazul în care, prin absurd încheierea mai sus menționată nu ar fi fost comunicată reclamanților (este foarte greu de dovedit dacă aceea încheiere a fost comunicată sau nu, având în vedere vechimea acesteia) termenul de 15 zile ar fi curs din momentul în care antecesorii reclamanților ar fi aflat de existența acesteia.
În aceste condiții, tribunalul a apreciat că plângerea formulată de reclamanți împotriva acestei încheieri de CF este tardivă.
Pe fond, tribunalul a apreciat că, în mod corect instanța de fond a reținut faptul că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei”.
În aceste condiții, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane se prezumă că acest drept există în folosul ei, persoana care solicită modificarea acestei înscrieri trebuind să dovedească contrariul. Astfel, apelanții reclamanți ar trebui să dovedească că actualul proprietar nu este în realitate proprietarul imobilului, ceea ce nu este cazul având în vedere faptul că titlul actualului proprietar nu a fost desființat.
În aceste condiții, s-a apreciat că legalitatea înscrierii în CF 639 Reșița Montană a dreptului de proprietate al Statului R. nu poate fi pusă la îndoială.
Prin urmare, s-a considerat că încheierea de CF nr. 1045/23.10.1958 a fost emisă în condiții de legalitate.
Tribunalul a reținut că trimiterile făcute de prima instanță la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 sau la o eventuală acțiune în revendicare nu sunt în măsură a influența soluția.
Față de aceste considerente, Tribunalul în baza art. 296 Cod procedură civilă a respins apelul formulat de reclamanții S. R. și S. H.-E. împotriva sentinței civile nr. 3001 din 11.10.2012, pronunțată de Judecătoria Reșița în dosar nr._, ca nefondat. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată în condițiile art. 274 Cod procedură civilă, întrucât nu s-au solicitat.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții S. R. și S. H.-E. solicitând instanței admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar în subsidiar, în situația în care se va reține că nu există motive de casare, recurenții au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de apel formulată împotriva sentinței civile nr. 3001/2012 a Judecătoriei Reșița, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată.
În motivare recurenții au arătat că instanța de apel nu avea posibilitatea de a invoca din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care nici unul dintre pârâții chemați în judecată nu au înțeles să invoce această excepție în termenul prevăzut de lege. În acest sens sunt dispozițiile art. 136 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care excepțiile de procedură pot fi invocate doar de către pârâți, prin întâmpinare sau cel târziu la prima zi de înfățișare, în afară de excepțiile de ordine publică, ce pot fi invocate și din oficiu, în orice stadiu al judecății. S-a subliniat că excepția tardivității nu este una de ordine publică, din moment ce prescripția dreptului la acțiune este prevăzută exclusiv în interesul părții în favoarea căreia curge, respectiv în interesul pârâților. Această concluzie se desprinde și din dispozițiile de imediată aplicare ale art. 2512 - 2514 din Codul civil. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 4 și art. 137 din Codul de procedură civilă, instanța de apel era obligată să pună în discuția părților excepția invocată din oficiu, să o soluționeze prin încheiere de ședință sau să o unească cu fondul. Însă, cu încălcarea nepermisă a dispozițiilor de procedură mai sus citate, recurenții au arătat că instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției invocată din oficiu direct prin hotărâre, fără a o pune în prealabil în discuția părților și, implicit, fără a le acorda posibilitatea să își exprime poziția. Aceste grave încălcări ale dispozițiilor procedurale atrag în mod evident nulitatea hotărârii atacate, în condițiile prevăzute prin art. 105 din Codul de procedură civilă, motiv pentru care recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu îndrumarea de a se pune în discuția părților excepția invocată din oficiu.
În subsidiar, în situația în care se va aprecia că nu există motive de casare, recurenții au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de apel formulată împotriva sentinței civile nr. 3001/2012 a Judecătoriei Reșița, cu consecința admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.
În susținerea cererii recurenții au subliniat că așa cum s-a precizat deja, instanța de apel a reținut din oficiu că acțiunea acestora este tardivă, fiind introdusă după expirarea termenului de 15 zile de la data comunicării încheierii de carte funciară atacate. Această soluție este rezultatul unor simple presupuneri fără suport probatoriu. Astfel, instanța de apel a considerat că încheierea atacată a fost comunicată proprietarilor deposedați doar din simplul motiv că această operațiune era prevăzută prin art. 127 din Decretul-lege nr. 115/1938, deși este de notorietate că, în perioada în care a fost preluat imobilul în litigiu, dispozițiile legale în vigoare nu erau respectate. Pornind de la principiul că orice afirmație trebuie dovedită, recurenții au considerat că, în lipsa unor probe certe, instanța nu avea dreptul de a prezuma că încheierea de carte funciară a fost comunicată proprietarilor tabulari la data deposedării.
Pe fondul cauzei recurenții au arătat că atât prima instanță cât și instanța de apel au apreciat în mod greșit că acțiunea acestora trebuie respinsă față de dispozițiile art. 32 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, conform cărora, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există. Prezumția instituită prin art. 32 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 nu are un caracter absolut, putând fi combătută de persoanele interesate prin orice probă din care rezultă că dreptul înscris în cartea funciară nu există sau a fost greșit calificat. Or, prin prezenta acțiune, au precizat și au dovedit cu prisosință că S. R. nu a dobândit nici un drept real asupra imobilului în litigiu, înscrierea dreptului de proprietate al pârâtului în cartea funciară fiind nelegală și abuzivă.
De asemenea, s-a mai arătat că acțiunea acestora nu putea fi respinsă pe considerentul că nu ar fi atacat titlul în baza căruia S. R. și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, din moment ce un astfel de titlu nici măcar nu există. Astfel, prin adresa nr. 7691/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Reșița și prin adresa nr._/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Timișoara s-a solicitat înscrierea în CF 639 Reșița Montană, nr. top. 333 a dreptului de proprietate al Statului R., dobândit în temeiul Decretului nr. 119/1948 privind naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi. Din simpla analiză a acestor acte, rezultă fără echivoc că dreptul de proprietate al Statului R. asupra imobilului s-a înscris în temeiul legii, respectiv în temeiul Decretului nr. 119/1948, iar cele două adrese mai sus menționate reprezintă simple cereri de înscriere în cartea funciară, fără a avea ca efect transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor reclamanților în patrimoniul Statului R.. Însă, potrivit dispozițiilor art. 1 teza finală din Decretul nr.119/1948, naționalizarea a avut ca finalitate preluarea de către stat a acțiunilor și părților sociale ale întreprinderilor vizate, nicidecum dobândirea dreptului de proprietate imobiliară. În acest sens, prin art. 6 din Decretul nr. 119/1948 se arată în mod expres că "întreprinderile sub formă de societate sau asociațiuni își păstrează patrimoniul, așa cum el va reieși din bilanțul încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de stat în urma naționalizării". S. R. nu a dobândit vreun drept real asupra imobilului, date fiind efectele Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi.
În concluzie, recurenții au arătat că, având în vedere că imobilul în litigiu nu a format obiectul Decretului nr. 92/1950, iar Legea nr. 119/1948 nu a avut ca efect preluarea de către stat a dreptului de proprietate imobiliară, se impune în mod obligatoriu anularea încheierii atacate și radierea din CF 639 Reșița Montană a dreptului de proprietate al Statului R..
În drept, au invocat dispozițiile art. 3041, art. 312 alin. 3 din codul de procedură civilă în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul Orașul Reșița prin Primar a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nelegal, menținerea ca temeinice și legale a deciziei tribunalului și a sentinței judecătoriei, invocând în drept dispoz. art.115-118 C.pr.civ., Legea nr.10/2001, Legea nr.213/1998.
Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., curtea de apel consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Referitor la excepția nulității recursului pentru nemotivare invocată de intimata pârâtă S.C. T. Reșița S.A. prin reprezentant în ședința publică din 9 mai 2013, Curtea constată că nu este întemeiată întrucât recurenții au precizat motivele pentru care consideră că decizia recurată este nelegală.
Referitor la motivele de recurs, Curtea de apel constată că nu sunt fondate. Astfel, se reține că în mod corect a respins tribunalul apelul reclamanților formulat împotriva sentinței de primă instanță, dar pentru alte motive decât cele reținute în considerentele deciziei recurate. În cauză nu s-ar fi impus casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, așa cum au solicitat recurenții, deoarece instanța de apel s-a pronunțat asupra fondului cererii, după cum rezultă din motivarea hotărârii.
Așa cum în mod corect a reținut judecătoria, reclamanții au solicitat prin acțiunea introductivă anularea încheierii de carte funciară prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu în temeiul Decretului nr.92/1950, cu motivarea că titlul statului nu este valabil. Aceleași susțineri se regăsesc în cadrul cererii de recurs, reclamanții invocând faptul că S. R. nu a dobândit nici un drept real asupra imobilului în litigiu, înscrierea dreptului de proprietate al pârâtului în cartea funciară fiind nelegală și abuzivă.
Din petitele formulate de către reclamanți (în calitate de succesori ai foștilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu) și din motivarea acestora se observă că cererea de chemare în judecată se grefează pe dispozițiile Legii 10/2001, cerându-se analizarea valabilității titlului Statului R. (prin constatarea de fapt a inexistenței vreunui titlu al statului, respectiv a inaplicabilității în speță a Decretului 92/1950) și restabilirea situației anterioare de carte funciară (prin radierea dreptului de proprietate al statului român și al dreptului de administrare de sub B25 și B26).
Curtea reține că Legea nr.10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03._89, inclusiv în baza actului normativ indicat mai sus (conform art.2 alin.1 lit.a), legea specială reglementând raporturile juridice dintre persoana căruia i-a aparținut dreptul de proprietate și S. R. care a preluat imobilul. Așadar Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6.03._89, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil.
Apariția noului act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații”. Dispozițiile anterior menționate nu mai sunt incidente în condițiile adoptării unei legi speciale, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant.
În această situație, după . Legii nr. 10/2001, acțiunea prin care se solicită anularea încheierii de carte funciară de înscriere a dreptului de proprietate al statului în baza Decretului nr.92/1950 ca urmare a constatării nevalabilității preluării imobilului nu poate fi promovată pe calea dreptului comun, în baza art.50 din Legea 7/1996, așa cum susțin reclamanții, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, soluție ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație. Această lege a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și decăderi pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat, suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
S. roman nu are o obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate inainte de ratificarea Conventiei prin restituirea bunurilor. Acestea sunt concluziile hotararii Curtii in cauza Kopecky contra Slovaciei preluate in cauza P. contra Romaniei si in hotararea pilot A. și alții împotriva României. Cu toate acestea, statul roman a ales sa repare prejudiciile mentionate prin adoptarea Legii nr. 10/2001.
Raportul dintre aceasta lege speciala si dreptul comun a fost stabilit cu titlu obligatoriu pentru instantele de judecata din Romania, prin decizia nr. 33/2008 statuandu-se in mai multe randuri inadmisibilitatea actiunii in revendicare, in sensul a acele persoane care nu au urmat in mod legal procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu au deschisa calea actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ. De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca persoanele care detineau un "bun", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenie, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu conditia ca aceasta sa nu aduca atingere drepturilor de proprietate dobandite de terti de buna-credința.
Reclamanții au avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conținută de legile de reparație, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 în baza Decretului lege 92/1950.
Totodată, în acord cu dispozițiile deciziei anterior menționate, instanța apreciază că prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.
Nu se incalca accesul la justitie al reclamantilor deoarece art. 6 din Conventie garanteaza dreptul fiecarei persoane ,,la un tribunal", dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitari implicite si statele dispun in aceasta materie de o marja de apreciere. Faptul ca Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justitie pentru ca impotriva dispozitiei sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestatiei in instanta.
De asemenea, asa cum a aratat Curtea in cauza C. si altii impotriva Romaniei, preluarea bunului reclamantului de catre stat in perioada comunista nu conduce la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, fapta fiind anterioara ratificarii Conventiei de catre Romania la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Conventiei neputand fi retinut intrucat reclamantul nu detine un bun in sensul art. 1 din Protocol.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A. și alții împotriva României, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea".
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, prelungit ulterior, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
In hotarare s-a retinut ca „ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
În cazul din speță, reclamanții nu se pot prevala de existența unui astfel de bun sau speranță legitimă, astfel că motivele invocate de către acesta nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiată pe prevederile art.50 din Legae 7/1996, invocate prin acțiune.
O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către S. R. în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.
Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către S. R. a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem într-o astfel de situație, reclamantul trebuind să parcurgă procedura reglementată de legile de reparație în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantului ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu impune în mod necondiționat restituirea în natură a imobilelor naționalizate, aspect ce reiese din cauzele soluționate de aceasta și în care condamnă S. R., alternativ, la restituirea imobilului naționalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că legile de reparație adoptate de statul român ar contraveni Convenției prin faptul că nu dau posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naționalizate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului R. în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.
Raționamentul este același și pentru situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de către instanțele judecătorești și care au fost deposedați ulterior tot în urma unui recurs în anulare (Cauza R. contre României), unde Curtea ținut să evidențieze că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, pentru ca persoana dobânditoare a imobilului cu bună credință să nu fie în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat bunul.
Tot în acest context, se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior și prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța constată că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, putând fi invocată această neconcordanta chiar pe parcursul derulării procedurii judiciare declanșate de aplicarea legilor de reparație.
In concluzie, reclamanții aveau la dispozitie o procedura derogatorie speciala in acelasi scop, conform principiului imperativ specialia generalibus derogant, fiind obligat sa obtina recunoasterea drepturilor pretinse pe calea legilor speciale de reparație, astfel încât din acest punct de vedere apare ca fiind legală decizia tribunalului de respingere a apelului împotriva sentinței judecătoriei care a reținut că aspectele invocate prin cererea introductivă nu pot fi analizate pe calea aleasă de reclamanți.
Pentru considerentele mai sus arătate, conform art. 312 alin.1 C.pr.civ., curtea de apel va respinge recursul formulat împotriva Deciziei civile nr.26 din 15.02.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S..
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată, Curtea de apel nu va acorda astfel de cheltuieli în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenții reclamanți S. R. și S. H.-E. în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Orașul Reșița reprezentat de Primar și . împotriva Deciziei civile nr.26 din 15.02.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 9.05.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. G. A.-M. N. dr. L. L.
GREFIER,
R.
P. D.
Red. A.M.N. – 5.06.2013
Tehnored. R.P.D./2 ex. – 22.05.2013
Instanța de fond: Judecătoria Reșița: Judecător: R. G.
Instanța de apel: Tribunalul C.-S. - Judecători: S. B., M. M.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 365/2013. Curtea de Apel... | Uzucapiune. Decizia nr. 216/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
