Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 839/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 839/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-06-2013 în dosarul nr. 4618/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 839
Ședința publică din 11 iunie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta M. P. împotriva sentinței civile nr. 353 din 1.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a constatat lipsa părților.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror E. B..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, se constată că prin registratura instanței s-a depus la data de 30.05.2013 întâmpinare de către intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. 2 Cod pr. civ. și, nemaifiind alte cereri formulate sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 353 din 1.02.2013 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a respins cererea de chemare in judecata formulată de reclamanta M. P. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. T..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că prin cererea inregistrata la data de 05.06.2012 pe rolul Tribunalului Timis, reclamanta M. P. l-a chemat in judecata pe paratul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta să oblige paratul la plata echivalentului in lei la data platii al sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentand valoarea bunurilor proprietatea familiei care au fost confiscate ca efect al masurii administrative.
In fapt, s-a aratat ca la data de 18.06.1951, intreaga familie a reclamantei a fost obligata sa plece din casa detinuta in localitatea Besenova V. (actualmente Dudestii Vechi), în localitatea Fetesti Noi – Fetesti din Câmpia Bărăganului, lasand in localitatea de domiciliu intreaga gospodărie, cu toate bunurile aferente.
Reclamanta a aratat ca deportarea a marcat intreaga existenta a familiei, descriind in mod amanuntit conditiile in care a avut loc ridicarea celor deportati, transportul lor spre locul domiciliului obligatoriu, iar mai apoi traiul de zi cu zi la locul stramutarii si lipsa unor conditii minime de trai si igienico-sanitare.
Totodata, reclamanta a analizat conditiile in care pot fi acordate daune morale si materiale, apreciind ca in speta sunt intrunite aceste premise, ca plata sumelor pretinse se impune pentru repararea prejudiciului material suferit si aratand ca deportarea a produs suferințe deosebite pe plan moral, social si profesional, lezand demnitatea si onoarea intregii familii.
Reclamanta a aratat ca daunele materiale au fost solicitate pentru echivalentul bunurilor confiscate ca efect al masurii administrative.
In drept, reclamanta a invocat prevederile Legii 221/2009 si OUG 214/1999.
Paratul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T. a depus intampinare, solicitand respingerea actiunii ca neintemeiata, avand in vedere si dispozitiile Deciziei Curtii Constitutionale nr. 1358/2010.
In drept, intampinarea a fost intemeiata pe dispozitiile art. 115-118 C.pr.civ.
La termenul de judecata din data de 01.02.2013 reclamanta a depus note de sedinta, prin care a indicat bunurile confiscate ca efect al masurii administrative (recolta neculeasa de pe 31 ha teren arabil, inventarul agricol, animale, recolte aflate in hambar, tuica, vin, mobila, vesela), solicitand totodata obligarea paratului si la plata beneficiului nerealizat (productia nerealizata in anii 1952-1955).
A reținut că în privința art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care dadea dreptul persoanelor ce au suferit condamnari cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare), tribunalul arata ca aceste dispozitii au fost declarate neconstitutionale prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale.
În ceea ce privește despăgubirile materiale, tribunalul a constatat că nu pot fi acordate in conditiile Legii 221/2009 pentru bunurile mobile, pentru recoltele neculese sau pentru beneficiul nerealizat si nici pentru terenurile ce formeaza obiectul legilor in materia fondului funciar; aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevazuta de legislatia funciara speciala, iar eventualele despagubiri pentru bunurile mobile puteau fi solicitate in baza actiunii in despagubire intemeiata pe art. 998-999 Cod civil, in termenul legal de prescriptie. O astfel de cerere de despagubire pentru bunurile mobile intemeiata pe art 998-999 cod civil este insa prescrisa in prezent.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoastere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescriptie pentru acordarea despagubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescriptie, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cat priveste repunerea in termenul de prescriptie, acesta poate fi facuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au aratat in mod expres ca mostenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formeaza obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de catre instanta de judecata, in conditiile art. 19 din Decretul 167/1958.
Tribunalul a constatat că Legea 221/2009 nu contine o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescriptie, iar dispozitiile legilor speciale reparatorii mentionate in paragraful precedent, constituind exceptia de la regula consfintita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Față de aceste considerente de fapt si de drept, tribunalul a respins cererea de chemare in judecata astfel cum a fost precizata.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M. P., care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea spre rejudecare a cauzei la Tribunalul T..
În motivare arată că textul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.
Prin necercetarea fondului cauzei dedusă judecății, consideră că i s-a încălcat accesul liber la justiție si dreptul la un proces echitabil, și că s-au nesocotit și principiile aflării adevărului și a rolului activ al instanței, deoarece instanța s-a mulțumit a se pronunța doar pe cererea de chemare în judecată și actele anexă acesteia fără a analiza întreg materialului probatoriu ce trebuia administrat nemijlocit în cauză.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 299-316 C.Proc.Civ.
Prin întâmpinare, intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., a solicitat respingerea recursului, cu motivarea de a se avea în vedere decizia nr. 6 a Î.C.C.J. pronunțată în dosarul nr. 3/2013, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., și în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, pot fi acordare despăgubiri materiale numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv, Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.
Astfel, recursul reclamantei vizează problema interpretării dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 în raport cu care reclamanta consideră că trebuia să se dispună acordarea de despăgubiri și pentru alte bunuri decât cele stabilite de instanța de fond.
Ca urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față - pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar putea fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față - Curtea constată că, interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor) precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate ori a recoltelor neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/_, prin care nu s-a intenționat de altfel nici o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială.
În condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamanta M. P. poartă asupra bunurilor mobile și utilajelor agricole rămase în locuința și gospodăria din care au fost deportați membrii familiei sale de origine, asupra animalelor domestice pe care au fost siliți să le abandoneze precum și asupra folosului nerealizat (prin lipsirea de folosința casei și a terenurilor cultivabile), în mod justificat urmează a se reține că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că prin acțiunea promovată de reclamantă s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent iar, pe de altă parte, natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei atât sub aspectul netemeiniciei cât și al nelegalității iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii – astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 Cod pr. civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac – ) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului.
De aceea, până la acest moment se poate proceda la reformarea, în conformitate cu legea corect interpretată, a hotărârii atacate fără riscul încălcării dreptului reclamantei la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului lor de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).
Fiind stabilit conform prezentei, că pretențiile concrete ale reclamantei nu puteau fi admise, potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nici măcar parțial, în considerarea argumentelor expuse, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul acesteia.
În baza art. 274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentei cheltuieli de judecată, ca necuvenite, iar intimatului, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta M. P. împotriva sentinței civile nr. 353 din 1.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 11.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. M.L./21.06.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./25.06.2013
Prima instanță: Tribunalul T., jud. M. R.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1381/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Expropriere. Decizia nr. 1095/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
