Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 745/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 745/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-05-2013 în dosarul nr. 3643.1/325/2007
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 745
Ședința publică din 16 mai 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de reclamanta A. G., intervenientul C. L., prin Primarul Municipiului Timișoara, precum și de pârâții C. A., C. A. și L. P., împotriva deciziei civile nr. 905/11.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții intimați G. V. și L. E., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat S. F. și av. F. M. pentru reclamanta recurentă A. G. (lipsă), avocat I. A. M. pentru pârâții recurenți C. A. (lipsă) și C. A. (prezentă), consilier juridic V. S. pentru intervenientul recurent C. L. al Municipiului Timișoara, prin Primar, lipsă celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentanții reclamantei recurente depun la dosar împuternicire avocațială, chitanța privind achitarea onorariului avocațial și o cerere de probațiune cu înscrisuri constând în Procesul-verbal din 28.08.1991 și Procesul-verbal din 20.09.1991 care atestă că la imobil s-au efectuat lucrări de reparații și întreținere, precum și aspecte legate de producția realizată în sere.
Reprezentanta pârâților recurenți C. depune la dosar împuternicirea avocațială și dovezi cu privire la onorariul de avocat achitat de pârâți, precum și taxa pentru expert.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Avocat S. F., pentru reclamanta recurentă A. G. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea hotărârii atacate ca nelegală, și menținerea dispozițiilor instanței de fond, cu cheltuieli de judecată. Invocă încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. 1-5 Cod procedură civilă, faptul că instanța trebuia să se raporteze la caracterul de documente false constatat, că la filele 87, 88 și 89 dosar există dovezi cu privire la fraudarea la lege care nu mai permit a se discuta de buna-credință, iar prețul este neserios. Totodată, susține că în mod greșit s-a reținut prezumția autorității de lucru judecat, care nu operează întrucât nu erau finalizate cercetările penale, iar, pe de altă parte, instanța de apel nu s-a raportat la motivele de casare și îndrumare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Solicită admiterea și a recursului declarat de C. L. al Municipiului Timișoara, prin Primar, iar cu privire la recursul pârâților C., solicită respingerea acestuia.
Avocat M. F., pentru aceeași reclamantă recurentă, achiesând la concluziile antevorbitoarei sale, invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă și susține că în mod greșit s-a apreciat că reaua-credință nu este motiv de nulitate (fila 9 a deciziei de apel). Invocă și faptul că nu suntem în prezența unei cauze licite. Solicită cheltuieli de judecată.
Consilier juridic V. S., pentru intervenientul recurent C. L. al Municipiului Timișoara, prin Primar solicită admiterea recursului propriu, modificarea hotărârii atacate și păstrarea hotărârii primei instanțe. Susține că instanța de apel nu a ținut seama de hotărârea judecătorească irevocabilă a Curții de Apel Timișoara. Referitor la recursurile declarate de celelalte părți, solicită respingerea recursului pârâților C. și admiterea recursului reclamantei A. G., cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru achitată.
Avocat I. A. M., pentru pârâții recurenți C. A. și C. A. solicită admiterea recursului pârâților astfel cum a fost formulat în scris, modificarea deciziei recurate cu referire la cheltuielile de judecată solicitate, conform borderoului depus, cu cheltuieli de judecată în recurs, potrivit concluziilor scrise depuse la dosar. Referitor la recursul reclamantei, solicită respingerea acestuia și menținerea ca temeinică și legală a soluției tribunalului. Solicită, de asemenea, respingerea recursului declarat de intervenientului C. L. al Municipiului Timișoara. Susține, în esență, că reclamanta, pe parcursul procesului, în mod intenționat a omis să arate că este unică moștenitoare a lui Wawra M.. Apreciază că nu există nici o culpă în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, că imobilul nu mai este în starea inițială și nu rezultă că ar fi aparținut instituțiilor statului.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
P. decizia civilă nr.905/11.12.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis apelul formulat de apelanții pârâții C. A. și C. A., ambii domiciliați în Timișoara . nr. 27, jud. T., si L. P., în prezent decedat - continuat prin mostenitoarea legală C. A. împotriva sentinței civile nr._/09.12.2010 a Judecătoriei Timișoara în dosar nr._ în contradictoriu cu intimata reclamanta A. G., prin mandatar V. L. și intervenientul C. L. AL MUNICIPIULU TIMISOARA în REPREZENTAREA STATULUI ROMÂN, cu sediul în Timișoara, Bv. C.D. L. nr. 1, jud. T. și L. E., în prezent decedată decedată - continuat prin mostenitoarea legală C. A..
A schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea reclamantei A. G..
A respins de asemenea cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenientul C. L. Timișoara, ca reprezentant al Statului Român.
A obligat reclamanta intimată să plătească apelanților pârâți suma de 3973,64 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea intimatei reclamante privind cheltuieli de judecată.
În rejudecarea apelului, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr._/09.12.2010 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Timișoara a respins excepțiile invocate de parați. A admis acțiunea principală formulata de reclamanta A. G. împotriva pârâților C. A., C. A. și L. P.. A admis cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenientul C. L. Timișoara ca reprezentant al Statului R.. A dispus anularea adeverinței nr. 5668/III/13.09.1991 eliberată de Prefectura Județului T. si a extrasului CF nr. 9704 eliberat la data de 11.09.1991. A constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 17.09.1991. A constatat stins dreptul de uzufruct viager al defunctei Lopatita E.. A dispus restabilirea situației anterioare de carte funciara nr.9704 Timișoara în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților C. A. și C. A. și a dreptului de uzufruct viager al pârâților Lopatita P. si E. și intabularea dreptului de proprietate al Statului R.. A obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanța a reținut că reclamanta este unica moștenitoare a defunctului Wawra Michael așa cum rezulta din certificatul de moștenitor nr. 8/GRN274/1991 eliberat de autoritățile germane. Acesta a plecat in anul 1988 in Germania si nu s-a mai întors, iar imobilul din litigiu a trecut in proprietatea Statului R. in temeiul Decretului nr. 223/1974.
La data de 17.09.1991 intre parații C. A., C. A., in calitate de cumpărători si Jorz I., in calitate de mandatar al lui Wawra Michael, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul situat in Timișoara, ., nr. 27, cu instituirea unui drept de uzufruct viager in favoarea paraților Lopatita P. și Lopatita E..
In baza unor manopere dolosive, Jorz I. a obținut adeverința nr. 5668/III/13.09.1991 eliberata de Prefectura Județului T., precum și extrasul CF nr. 9704 eliberat la data de 11. 09.1991, acte care au fost declarate false prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara din 15.02.2005 in dosarul nr. 2908/P/2004.
P. aceeași ordonanță, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de Tica M. J. și Iernutian M. si fata de Jorz I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 292 C.pen. fiindcă a intervenit prescripția răspunderii penale.
De asemenea, în cuprinsul acestei ordonanțe, s-a evidențiat în mod clar ca in cursul anului 1991, numitul Jorz I., in numele parții vătămate, Wawra Michael a vândut cu acte false un imobil soților C. A. si A..
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active invocata de parați instanța a respins-o, întrucât prin certificatul de moștenitor rezultă ca reclamanta este unica moștenitoare a lui Wawra Michael. In conformitate cu art. 650 C.civ., certificatul de moștenitor conferă reclamantei vocație succesorala la moștenirea antecesorului sau.
Referitor la excepția lipsei calității de reprezentant invocata de parați, instanța a respins-o întrucât pentru toate cererile și actele procedurale, inclusiv angajarea apărătorului, mandatarul V. L. a fost mandatat în condițiile art. 68 C.pr.civ., in baza procurii speciale existenta la dosar. Mai mult, aceste acte au fost ratificate si de către mandatara prin fax-ul depus la dosar.
De asemenea, instanța a respins si excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material, întrucât prin prisma art. 2 din Decretul nr. 167/1958 nulitatea absoluta este imprescriptibila extinctiv. Nulitatea absoluta este prescriptibila extinctiv numai in lumina art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001. Or, în speța de fata, reclamanta și intervenienții nu s-au prevalat de art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, aceasta excepție a fost respinsa in mod irevocabil prin Decizia de casare a Curtii de Apel Timișoara, unde s-a reținut ca nu sunt îndeplinite condițiile acestei excepții.
Cu privire la excepția lipsei capacitații de folosința a paratei Lopatita E., instanța a admis-o fiindcă la data declanșării litigiului, aceasta era decedata.
Pe fond, judecătoria a apreciat că atât acțiunea principala, cât și cea de intervenție in interes propriu sunt întemeiate, pentru următoarele motive:
Prima instanța a considerat ca nu exista o incompatibilitate intre cererea principala si cererea de intervenție în interes propriu întrucât interesul care susține cele doua acțiuni sunt diferite. Astfel, reclamanta urmărește restabilirea situației anterioare ce se grefează pe ideea de a da curs procedurii administrativ – jurisdicționale, respectiv pentru a se putea restitui in natura imobilul solicitat in baza Legii nr. 10/2001. Ar fi existat o incompatibilitate numai in ipoteza in care, aceeași parte, în aceeași calitate, ar fi promovat acțiuni civile prin care se tinde la valorificarea acelorași drepturi, cum nu este cazul în speța de fata.
Referitor la constatarea nulității absolute a Adeverinței nr. 5668/III/13.09.1991, a extrasului de carte funciară nr. 9704 Timișoara, si a încheierii de autentificare nr._/17. 09.1991, instanța a admis aceste excepții, având în vedere Decizia nr. 15/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul in interesul legii prin care s-a statuat ca instanța civila poate cerceta fondul prin orice mijloace de proba și s-a dispună desființarea totală sau parțială a înscrisului falsificat in cauzele in care acțiunea penală s-a stins in faza urmăririi penale.
Or, în speța de față este evident ca falsificarea adeverinței nr. 5668/III/13.09.1991, a extrasului de carte funciară nr. 9704 Timișoara, ambele înscrisuri oficiale atrage nulitatea absolută a acestora.
P. urmare, in temeiul art. 184 C.pr.civ. și având in vedere frauda la lege, instanța a dispus anularea adeverinței și a extrasului CF, descris mai sus.
In ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/17.09.1991, instanța a admis acest petit al acțiunii principale si al cererii de intervenție in interes propriu, pentru următoarele argumente:
Art. 948 pct. 4 C.civ. solicita o cauza licita ca o condiție de validitate a actului juridic civil.
Potrivit art. 966 C.civ. “obligația nelicita nu poate avea niciun efect”, iar art. 968 C. civ. proclama: cauza este nelicita când este prohibita de legi, când este contrara bunelor moravuri si ordinii publice.” Sancțiunea care intervine în situația unei cauze ilicite este nulitatea absoluta.
Or, în speța de fata, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 17. 09.1992 este lovit de nulitate absoluta pentru cauza ilicita fiindcă reprezentantul reclamantei Jorz I. a înstrăinat imobilul, folosindu-se de manopere dolosive, constând în falsificarea unor acte care au stat la baza încheierii acestui contract. P. urmare, este evident scopul ilicit urmărit la încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare care este prohibit de lege si contrar ordinii publice.
Instanța nu a putut retine buna credința a paraților cumpărători C., atâta timp cat aceștia ar fi trebuit să cunoască, în împrejurările de la aceasta data, ca bunul respectiv nu se putea afla în proprietatea vânzătoarei. Este adevărat ca buna-credința se prezuma potrivit art.1899 al.2 C.civ., insa aceasta este o prezumție simplă. Simpla ignoranta nu este suficienta pentru a da naștere bunei-credințe. Buna credința exclude orice culpa sau neglijenta a subdobânditorilor.
Or, în speța de fata, atâta timp cat parații au cumpărat imobilul de la vânzător care la acea data era cetățean german, ca imobilul era locuit de alte persoane in calitate de chiriași, aceste împrejurări trebuiau să nască în reprezentarea paraților un dubiu, o îndoiala cu privire la legalitatea titlului pe proprietate.
Mai mult, se poate retine ca prin folosirea unor acte false pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare a urmărit fraudarea legii, care este o cauza de nulitate absoluta.
In temeiul art. 34 din Legea nr. 7/1996 va dispune rectificarea CF nr. 9704 Timișoara, in sensul radierii dreptului de proprietate si de uzufruct al pârâților și intabularea dreptului de proprietate al Statului R..
In temeiul art. 274 C.pr.civ. fiind în culpă procesuală, a obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecata reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții C. A., C. A. și L. P. în contradictoriu cu reclamanta A. G. și a intervenientului în nume propriu, C. L. al Municipiului în Timișoara, solicitând admiterea apelului și în principal, anularea sentinței apelate în partea privind soluționarea cererii de intervenție în interes propriu a Consiliului L. al Municipiului Timișoara, ca reprezentant al Starului Român și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe întrucât judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa unei părți care nu a fost legal citată; suspendarea judecății apelului împotriva acțiunii reclamantei A. G., până la rejudecarea petitului nostru mai sus formulat în ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu.
În subsidiar, apelanții au solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii excepțiilor formulate de pârâți referitor la această acțiune și în caz contrar, a respingerii pe fond a acțiunii reclamantei A. G. împotriva apelanților și respingerea cererii de intervenție în interes propriu a Consiliului L. al Municipiului Timișoara, ca reprezentant al Statului Român.
Apelanții au invederat că prezenta cauză are două obiecte: acțiunea reclamantei A. G., în calitate de succesoare a lui Wawra M., prin care se solicită constatarea nulității absolute a contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. 23.368/17 septembrie 1991 și restabilirea situației anterioare de carte funciară și cererea de intervenție în interes propriu (care reprezintă de fapt o acțiune conexă) introdusă de C. L. al Municipiului Timișoara, ca reprezentant al Statului Român, având același petit de constatare a nulității absolute a contractului autentic de vânzare cumpărare nr._/17 septembrie 1991 și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Contractul de vânzare cumpărare autentificat cu nr. 23.368/17 septembrie 1991 a fost încheiat între vânzătorul Wawra M. (prin mandatarul Jorz I.) și cumpărătorii C. A., C. A. și L. P. și L. E..
Acest contract este neîndoielnic un contract sinalagmatic și C. L. al Municipiului Timișoara, ca reprezentant al Statului Român, fiind terț față de acest contract, nu putea cere constatarea nulității lui decât în contradictoriu cu ambele părți contractante, (vânzătorul și cumpărătorul).
Cererea de intervenție în interes propriu formulată de C. L. al Municipiului Timișoara a ignorat prev. art. 112 (1) Cod procedură civilă și nu a nominalizat și nu a identificat prin nume și domiciliu toate persoanele cu calitate procesuală pasivă în această cerere de intervenție, consemnând la rubrica pârât C. A., C. A. ș.a.
Așa fiind, în toate fazele procesuale derulate până în prezent cererea de interveție în interes propriu a Statului Român s-a judecat numai cu cumpărătorii C. A., C. A. și L. P. și L. E., fiind lipsă de procedură cu vânzătorul Wawra M., reprezentat de succesoarea sa, reclamanta A. G..
Din motivarea cererii de intervenție rezultă în mod indubitabil că Statul Român a considerat că ambele părți contractante au săvârșit acte frauduloase pentru încheierea contractului, cu precădere Wawra M., prin mandatarul său Jorz I., care a săvârșit acte dolosive și a întocmit acte false ce au stat la baza încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare.
Apelanții au apreciat că, în mod greșit, instanța a admis cererea de intervenție numai împotriva pârâților cumpărători și a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară numai în dauna acestora.
Dacă s-ar fi constatat că actele frauduloase au fost săvârșite de către ambele părți contractuale, desființarea cu caracter retroactiv a contractului ar fi avut alte efecte între părți.
Doctrina juridică stabilește că există situații în care prin derogare de la principiul efectului retroactiv al nulității, nu se mai efectuează restituiri.
Când cauza unui contract este imorală în privința ambelor părți, această culpă comună constituie o piedică în calea restituirii reciproce a prestațiilor efectuate în executarea contractului nul (in pari causa cessat repetitio). Dacă în judecarea cererii de intervenție în interesul Statului Român, s-ar fi analizat și stabilit culpa ambelor părți, ar fi devenit incidență regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans și acțiunea lui Wawra M., prin succesoarea sa A. G. ar fi apărut ca neîntemeiată.
În susținerea motivelor petitului subsidiar, apelanții au arătat că prin întâmpinarea depusă la 10 iunie 2010 au invocat: 1. excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a lui V. L.. Titulara acțiunii din dosarul de fond este A. G. (născuta Enderle) la 31 august 1959 in Timișoara, România, moștenitoarea unica a lui Wawra Michael, născut la 23 iulie 1929 in C., România, decedat la 17 septembrie 1997 in Freiburg- Germania - acțiunea s-a introdus de către V. L., domiciliat in Koln, Porstrasse 18, legitimat cu pașaport_, in baza împuternicirii generale emisa la 17 mai 2002 la Freiburg, semnătura mandantei A. G. fiind legalizata notarial; si 2. excepția nedovedirii faptului ca împuternicirea lui V. L. si actele care dovedesc calitatea de moștenitor a lui A. G. emana de la autorități ale statului german, deoarece ele nu poarta apostila Convenției de la Haga din 05 octombrie 1961 la care România a aderat prin Ordonanța nr.66/1999.
La termenul din 16 septembrie 2010, pârâții au invocat excepția nedovedirii de către A. G. a calității sale procesuale active, respectiv a calității de moștenitor a lui Wawra M. cu un certificat de moștenitor emis de autoritățile germane care nu poartă apostila Convenției de la Haga.
De asemenea, apelanții au invederat că reclamanta A. G. nu si-a dovedit calitatea procesuală activă în raport de art. 66, lit. b). și art. 67 din Legea nr. 105/1992, cu privire la raporturile de drept internațional privat.
Tot la termenul din 16 septembrie 2010. văzând că reclamanta, printr-un script depus la 21 aprilie 2010, a calificat drept excepții cererile sale de constatare a nulității absolute a trei înscrisuri, a solicitat să se constate că aceste așa zise excepții reprezintă o modificare și o extindere a obiectului acțiunii, inadmisibilă potrivit art.132 (1) Cod procedură civilă.
La același termen, a depus la dosar o expertiză extrajudiciară din care rezultă că imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare pentru care se solicită constatarea nulității absolute, a fost demolat și reconstruit în baza unei autorizații administrative emise în anul 1997 de către Primăria Municipiului Timișoara, imobilul actual reprezentând numai 8% din cel inițial. Toate aceste excepții au fost ignorate de către instanța de fond, rezolvarea lor fiind suplinită de adresa depusă la dosar de reclamanta A. G., la termenul din 25 noiembrie 2010, prin care afirmă că își însușește demersurile mandatarului său.
In ceea ce privește fondul litigiului, apelanții au menționat că în privința petitului privind nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat cu nr._/17 septembrie 1991, prima instanța a ignorat acest contract a fost încheiat între Wawra M. (antecesorul lui A. G.), prin mandatarul său Jorz I. și conform legii române este valid ceea ce face mandatarul în numele mandantului (art. 1557 Cod civil).
Wawra M. a decedat la 17 septembrie 1997 în Freiburg-Germania și nu a reproșat niciodată lui Jorz I., condițiile în care a încheiat contractul din litigiu. Aceasta întrucât Wawra M. vânduse lui Jorz I., prin contractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată din 16 iulie 1987 imobilul din Timișoara, . nr. 27 cu prețul de 485.000 lei, încasat în cea mai mare parte.
În anul 1988, Wawra M. a plecat în Germania și a revenit în luna iunie 1991, când a dat lui Jorz Iorz, în fața unui notar român procura specială nr. 15.515/24 iunie 1991, pentru a vinde imobilul din litigiu în numele său.
În august 1991, Wawra M., împreună cu Jorz I. au vizitat imobilul și au discutat cu martorul C. C., deci este cert că vânzătorul a cunoscut preluarea faptică a casei sale de către Statul Român, dar a mizat pe faptul că Decretul nr. 223/1974 fusese abrogat prin Decretul Lege nr. 9/22 decembrie 1989 și statul nu mai putea păstra acest bun.
Adeverința eliberată de fosta RA URBIS Timișoara referitor la faptul că imobilul nu a fost naționalizat și extrasul de CF care au stat la baza încheierii de autentificare a contractului sunt false și au fost obținute în vederea fraudării legii de către Wawra M. (antecesorul lui A. G.), prin mandarul său Jorz I..
Lipsa de intenție a pârâților C. în fraudarea legii a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin constatările procurorilor din dosarele de urmărire penală derulate de-a lungul anilor, la plângerea lui A. G., precum și în considerentele sentinței civile nr. 376/15 ianuarie 2002 a Judecătoriei Timișoara și deciziile pronunțate în apel și în recurs în același litigiu.
Au menționat că intervenientul în interes propriu nu poate solicita restabilirea situației de carte funciară în sensul reînscrierii dreptului de proprietate a Statului Român, în temeiul Decretului nr.223/1974, abrogat la 22 decembrie 1989. P. autorizația de construcție nr. 1170/18 septembrie 1997 tocmai Primăria Municipiului Timișoara a încuviințat extinderea și supraetajarea imobilului în modalitatea în care este astăzi.
Imobilul din Timișoara, . nr. 27, înscris în CF 9704 Timișoara, care reprezintă 8% din imobilul existent în septembrie 1991 nu poate fi restituit Statului Român deoarece, în forma existentă, nu a aparținut niciodată acestuia.
Nici reclamanta A. G. și nici intervenientul C. L. al Municipiului Timișoara, ca reprezentant al Statului Român nu au solicitat niciodată să li se predea acest imobil.
Apelanții au mai precizat că modul în care instanța de fond a soluționat excepțiile invocate, precum și fondul acțiunii și cererii de intervenție constituie nu numai o încălcare a legislației procesual civile române, dar mai ales o încălcare a art. 6, par. l din Convenția CEDO și dovedesc o judecare total lipsită de imparțialitate din partea judecătorului fondului.
P. concluziile scrise - calificate drept întâmpinare - intimata A. G. a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legala a hotărârii instanței de fond cu cheltuieli de judecată.
Critica pe care apelanții o aduc hotărârii instanței de fond se privește a fi neîntemeiată deoarece nu au fost avute în vedere consecințele dispozițiilor art. 315 C.p.civ. în acest sens, jurisprudența constantă a instanțelor naționale avea să rețină că „instanța de trimitere nu este îndreptățită să reexamineze o problemă de drept definitiv soluționată prin decizia instanței de recurs".
Față de problemele de drept dezlegate de instanța de casare/trimitere, este evident că excepția autorității de lucru judecat nu mai putea fi analizată de instanța de rejudecare în fond a pricinii, deoarece decizia de casare a Curții de Apel Timișoara a tranșat irevocabil acest aspect, stabilind cu puterea lucrului judecat că nu poate fi reținută autoritatea lucrului judecat în speță, deoarece cauzele de nulitate sunt diferite față de litigiul anterior soluționat irevocabil, invocat ca temei pentru reținerea eventualei autorități a lucrului judecat.
Cât privește lipsa calității de reprezentant invocată de apelant-pârâți, intimata a apreciat că, de asemenea, o atare excepție nu mai poate fi pusă în discuție, deoarece în motivarea hotărârii de casare se au în vedere tocmai motivele de recurs și apărările formulate de reprezentanții reclamantei, și astfel acestea au fost admise or, dacă reclamanta nu are reprezentant legal, atunci recursul soluționat irevocabil de instanța de casare nu-i aparține și nici nu ar fi fost susținut - lucru absurd.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale active, intimata a arătat că instanța de fond a reținut corect îndeplinirea exigențelor art. 650 C.civ., în sensul că unică moștenitoare a lui Wawra Michael este reclamanta.
Mai mult, acțiunea în constatarea nulității absolute, când se invocă frauda la lege și vizează un interes public, poate fi invocată de orice persoană care prezintă un interes, în atare condiție, este evident faptul că este exclusă lipsa calității procesuale active a reclamantei, unica moștenitoare a lui Wawra Michael.
În ce privește excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei L. E., s-a reținut că aceasta era decedată la data declanșării litigiului, iar în atari condiții, este evident că excepția lipsei capacității de folosință a fost reținută în mod judicios de instanța de fond.
Cu privire la excepția nulității absolute a actelor instrumentum ce au stat la baza actului juridic ce se cere a fi constatat nul absolut în demersul judiciar al reclamantei, a fost reținută și de instanța de fond decizia nr. XV din 2007 a ÎCCJ Secțiile Unite.
Fiind aplicabile dispozițiile art. 184 C.p.civ., judecătorul fondului, având la bază rezoluția procurorului, a purces la cercetarea fondului prin orice mijloace de probă, având la dispoziție și decizia 15/2007 a ÎCCJ Secțiile unite, astfel încât pe cale incidentală a verificat dacă poate fi reținută frauda la lege odată ce actul juridic ce se cere a fi constatat nul absolut autentificat de notarul public a avut la bază înscrisuri I dovedit false. Curtea de Apel Timișoara, printr-o decizie de îndrumare pusă la dispoziția practicienilor dreptului, chiar pe portalul instanțelor de judecată, portal care evidențiază jurisprudența relevantă, a reținut următoarele: „încheierea de carte funciară, îndatorirea de a verifica din oficiu valabilitatea actului a cărui înscriere este solicitată, nulitatea contractului de vânzare încheiat conform Decretului-lege 61/90 asupra unui apartament dobândit de stat în baza Decretului 223/1974,..., astfel, conform art. 44 din Decretul-lege 115/38, intabularea se va încuviința numai dacă înscrisul original îndeplinește condițiile de validitate a actului juridic pe care îl cuprinde, această verificare nu este lăsată la dispoziția părților, care ar putea avea un interes comun în eludarea anumitor dispoziții legale, ci trebuie realizată din oficiu, de către judecătorul care se pronunță asupra intabulării, indiferent de calea procedurală pe care se încuviințează."
Intimata a susținut că este dovedită cauza ilicită, respectiv frauda la lege. Așa cum rezultă din rezoluția procurorului, înscrisurile puse la dispoziție de părți notarului public s-au dovedit a fi false. Iar din întreg materialul probator, inclusiv declarațiile martorului propus de pârâți, rezultă că aceștia avea cunoștință că în locuința obiect al actului de vânzare ce se cere a fi constatat nul absolut, era folosită de chiriași ai statului și nu ai pretins vânzătorului, prin probele administrate rezultă că prezumția de bună credință a fost răsturnată. Părțile aveau cunoștință că imobilul aparține statului, face obiectul unui contract de închiriere, cunoșteau cu nume și prenume numele chiriașilor, dar și existența raporturilor juridice între aceștia și stat.
P. urmare, este dovedit că bunul obiect al actului juridic ce se cere a fi constatat nul absolut aparținea altuia, astfel încât sub aspectul cauzei, ca o condiție generală de validitate a actului juridic, pe bună dreptate, instanța de fond a reținut expresia poziției subiective a părților, față de actul juridic încheiat părțile au cunoscut că lucrul vândut ca obiect derivat al actului juridic nu aparține vânzătorului și astfel, sub aspectul cauzei, este evident că actul este fondat pe o cauză ilicită.
În acest sens s-a pronunțat și ÎCCJ care, printr-o decizie de îndrumare avea să rețină următoarele: „Nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părțile au încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, ascunzând intenția de a aduce altuia o pagubă; actul este fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, având ca numitor comun reaua-credință a părților. în lipsa acestor împrejurări, nu se justifică nulitatea contractului."
Frauda a fost dovedită de organul de urmărire penală, și aici este de observat faptul că la obținerea înscrisului fals (actul instrumentum) care a stat la baza încheierii actului juridic - extrasul de carte funciară și adeverința emisă de Prefectura T., au concurat mai multe părți, inclusiv lucrătorul de carte funciară Iernuțian M., care a și fost sancționată administrativ prin rezoluția procurorului.
Odată dovedit falsul cu privire la înscrisuri oficiale, este evident că preocuparea judecătorului fondului viza efectele falsului. ÎCCJ cu privire la efectele falsului în înscrisuri oficiale cu privire la însăși siguranța circuitului civil, invocată de CEDO, a reținut următoarele:
„Falsificarea unor înscrisuri oficiale este de natură a atrage în toate situațiile nulitatea absolută întrucât valorile sociale afectate nu se rezumă la interesele uneia sau câtorva persoane, ci vizează însăși siguranța circuitului civil, subminând, în același timp, autoritatea organelor de stat emitente. Ca urmare este imprescriptibilă acțiunea de stabilire a nulității înscrisului conform art.2 al Decretului nr.167/1958.
De vreme ce părțile au avut cunoștință că lucrul (locuința) - obiect derivat al actului juridic - aparținea altuia și nu înstrăinătorului - făcea obiectul unui contract de închiriere între stat și terți, și au admis cu ușurință ca la încheierea actului juridic să se folosească falsuri, cu complicitatea unor funcționari, nu înlătură răspunderea părților, având în vedere atitudinea acestora înainte, în timpul și după încheierea actului juridic ce se cere a fi constatat nul absolut.
Acesta este și motivul pentru care instanța de fond a admis acțiunea, reținând, în antepenultimul paragraf din motivarea hotărârii că pârâții au cumpărat imobilul de la un vânzător care era cetățean german, imobil locuit de alte persoane în calitate de chiriași, toate acestea trebuiau să nască în reprezentarea pârâților un dubiu, o îndoială cu privire la legalitatea titlului de proprietate al vânzătorului. Iar prin folosirea unor acte false pentru încheierea contractului, s-a urmărit de către pârâți fraudarea legii. Și astfel este reținută și cauza ilicită și frauda la lege.
Intimata a invocat împrejurarea că ÎCCJ într-una din deciziile sale de îndrumare, a reținut: „Cauza, fiind una din condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat de bună sau de rea-credință, are relevanță incontestabilă la nivelul cauzei. Pârâții nu au fost de bună credință la încheierea actului juridic ce s-a cerut a fi constatat nul absolut, și mai mult, au urmărit fraudarea legii. Bunurile preluate de către stat în baza Decretului nr. 223/74 nu puteau face obiectul niciunui act translativ de proprietate la data încheierii actului juridic cerut a fi constatat nul absolut.
În concluzie, a invederat intimata că apelul declarat este neîntemeiat, și, mai mult, nici nu urmărește scopul arătat de dispozițiile art. 129 alin. 1 C.p.civ., unicul și singurul scop al apelului pârâților este acela de a mai folosi bunul până la soluționarea irevocabilă și cât mai târzie a dosarului pendinte.
Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 315 C. pr. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
P. decizia civilă nr. 153/23.02.2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._, prin care s-a trimis prezenta cauză spre rejudecare în primă instanță, s-a reținut că temeiul juridic al acțiunii invocat de reclamantă în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare în litigiu îl reprezintă cauza ilicită și imorală, precum și fraudarea legii.
Totodată, s-a statuat că în speță nu există autoritate de lucru judecat, cum greșit au reținut ambele instanțe: de fond și de apel.
Nulitatea este sancțiunea prin care actul juridic este lipsit de efectele ce contravin legii care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, fraudează legea sau interesele individuale.
Sancțiunea nulității este fundamentată și în condițiile în care actului juridic îi lipsește cauza sau aceasta este ilicită, imorală sau falsă. Prevederile art. 966 din Codul civil statuează asupra lipsei efectelor unei obligații fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, iar art. 968 definește cauza nelicită ca fiind aceea prohibită de legi, contrară bunelor moravuri și ordinii publice.
Teoria de specialitate definește cauza ca fiind obiectivul urmărit de părți la încheierea contractului (scopul contractului), subliniind constant distincția din structura acestei condiții de validitate, între scopul imediat (causa proxima) și scopul mediat (causa remota).
Scopul imediat, caracterizat prin aceea că în cadrul unei anumite categorii de acte este un element abstract și invariabil, este constituit în contractele sinalagmatice de reprezentarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestației, în cazul contractului de vânzare-cumpărare acesta fiind predarea bunului, respectiv încasarea prețului.
Scopul mediat, constând în motivul determinant al încheierii actului juridic este un element concret și variabil, referindu-se în cadrul contractelor sinalagmatice la însușirile prestației.
Fiind evident că, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare care este contract numit, numai scopul mediat poate fi ilicit (scopul imediat fiind prevăzut de lege), discuția despre nulitatea contractului pentru cauză ilicită în prezenta speță se circumscrie licitului sau ilicitului scopului mediat.
Se pune întrebarea care a fost scopul mediat al contractului în discuție. Dacă în ce privește vânzătorul nu se poate știi ce a intenționat să facă cu prețul primit, în ce privește cumpărătorii, așa după cum s-a probat, aceștia au dorit să-și procure imobilul pentru locuit, ceea ce este licit. În plus, cum art. 967 din Codul civil instituie o prezumție de existență a cauzei și de valabilitate a ei, nimic nu poate conduce în speță la concluzia că motivul determinant ce le-a făcut pe părți să contracteze ar fi fost ilicit.
Buna-credință este prezumată și la fel și cauza, conform art. 967 din Codul civil, astfel încât ele nu trebuie dovedite și, prin urmare, cel ce invocă lipsa ori nevalabilitatea actului juridic trebuie să dovedească aceasta și, în consecință, să răstoarne prezumția.
Buna-credință a părților contractante, condiție esențială pentru validitatea unui atare contract, este definită de Codul civil, însă ea este interpretată și aplicată diferit în practică, iar aparența de drept - nereglementată - urmează a fi interpretată și subordonată nu numai bunei-credințe a cumpărătorului, ci și existenței unei "erori comune și invincibile" (a se vedea Hotărârea CEDO în cauza P. împotriva României).
Indicațiile instanței de recurs au avut în vedere analiza cauzei și raportat la actele false invocate de către reclamantă - adeverința nr. 5668/III/13.09.1991 eliberată de Prefectura T. și extrasul CF nr. 9704 Timișoara - ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită; având în vedere că prin Ordonanța din data de 15.02.2004 s-a constatat caracterul fals al acestor acte și s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de mai mulți făptuitori, pentru că a intervenit prescripția răspunderii penale.
Conform disp. art. 22 alin.1 C. pr. pen. hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia (aceasta ipoteză este valabilă în situația în care acțiunea penală este soluționată separat de acțiunea civilă ).
În raport de aceste norme legale, se constată că - în speța dedusă judecății - nu există o hotărâre penală definitivă care să imprime autoritate de lucru judecat cu privire la: existența faptei de fals, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acestuia; prin urmare, îi revine instanței civile sarcina de a aprecia, raportat la mijloacele de probă administrate până în prezent, dacă, la încheierea contractului de vânzare cumpărare în litigiu, părțile au avut vreo culpă în ceea ce privește înscrisurile false, dacă au fost de bună credință sau nu.
Reaua-credință a părților nu constituie motiv de nulitate absolută a unui contract decât prin raportare la cauză, privită ca element esențial al contractului și nu "in abstracto".
Pentru a cunoaște dacă o persoană a acționat cu bună-credință, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare trebuie să se aibă în vedere toate acțiunile care se referă la prudență și diligență la data încheierii acelui act juridic, respectiv informarea asupra situației juridice a imobilului.
P. Rezoluția din 11 aprilie 2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, de respingere a plângerii împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale din dosarul nr. 76/P/2005, s-a reținut că notarii publici care au autentificat: procura nr._/24.06.1991 ( prin care fostul proprietar Wawra M. - antecesorul reclamantei - l-a mandatat pe Jorz I. să înstrăineze imobilul în litigiu) și tranzacția de vânzare-cumpărare nr._/17.09.1991 a imobilului - nu sunt în culpă vis-a-vis de autentificarea înscrisurilor notariale pe baza adeverinței nr. 5668/III/13.09.1991 eliberate de Prefectura Județului T. și CF-ul nr. 9706 Timișoara - declarate false ulterior. Or, dacă funcționarilor însărcinați cu legalitatea acestor acte nu li s-a putut reține nici o culpă sau neglijență în exercitarea atribuțiilor profesionale, în condițiile în care nu s-a probat în vreun fel că mandatarul antecesorului reclamantei Wawra M. ar fi cunoscut situația juridică reală a imobilului sau ar fi desfășurat vreo acțiune în sensul distorsionării acestei situații, prezumția de bună credință nu a fost răsturnată - in dubio pro reo.
Tribunalul a apreciat că în speța dedusă judecății operează prezumția lucrului judecat în ceea ce privește buna credință a cumpărătorilor apelanți.
Principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, ca ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.
Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.
Din acest punct de vedere, se constată că într-o primă judecată s-a stabilit în mod irevocabil - analizându-se consimțământul părților - prin sentința civilă nr. 374/15.01.2002 pronunțată de Judecătoria Timișoara, definitivă prin decizia civilă nr. 910/A/21.06.2002 pronunțată de Tribunalul T., irevocabilă prin nerecurare - că apelanții C. au fost de bună credință la încheierea contractului în litigiu.
Or, această statuare a instanței nu poate fi supusă unei reevaluări ulterioare, fără încălcarea autorității de lucru judecat, întrucât ea este rezultatul dezbaterilor judiciare și verificării jurisdicționale a instanței.
Este vorba de prezumția lucrului judecat care funcționează în cauză (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. 2 din Codul civil), potrivit căreia o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției (art. 1202 alin. 2 din Codul civil).
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părți (vânzătorul) strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părți (cumpărătorul) care se obligă în schimb a plăti vânzătorului prețul bunului vândut – art. 1294 C.civ.
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare trebuie să întrunească diferite elemente, care conform regulilor generale în materie de contracte sunt: consimțământul, capacitatea, obiectul (lucrul vândut și prețul), o cauză licită și, în contractele solemne, forma.
Lucrul vândut trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie în comerț (în circuitul civil), să existe la momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor, să fie determinat sau determinabil, licit și posibil, să fie proprietatea vânzătorului.
Vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului de proprietate pe care îl înstrăinează, deoarece contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate. În caz contrar, el nu poate transmite dreptul care face obiectul contractului – nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.
Soluțiile adoptate în practica judiciară sunt diferite în cazul vânzării lucrului altuia, în funcție de împrejurarea dacă consimțământul părților a fost afectat de viciul erorii sau dacă încheierea contractului a avut loc în cunoștință de cauză.
Cumpărătorul unui bun de la un neproprietar poate păstra bunul dacă a fost în eroare asupra calității de proprietar a vânzătorului, iar această eroare a fost comună, în sensul că exista o cunoaștere generală asupra dreptului de proprietate al vânzătorului, și invincibilă, adică orice ar fi întreprins cumpărătorul nu ar fi reușit să cunoască o altă situație juridică a bunului decât cea prezentată de vânzător. Numai o astfel de situație, care dă expresie principiului validității actelor juridice încheiate cu titularul aparent al dreptului, poate să justifice o sancțiune atât de gravă aplicată adevăratului proprietar, simpla bună-credință a cumpărătorului, în sensul de a fi dat crezare aparenței prezentate de proprietar, nefiind suficientă pentru validarea cumpărării bunului de la un neproprietar.
Nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane. Sintagma "în cunoștință de cauză" relevă, semantic, înțelesul că părțile contractului au știut bine că bunul, individual determinat, nu este proprietatea vânzătorului și că aparține altuia. În acest caz, contractul încheiat, ascunzând intenția de a aduce altuia o pagubă, este un act juridic intențional, fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, ambele având ca numitor comun reaua-credință a părților.
Nu mai puțin, sub incidența art. 1080 din Codul civil, are importanță juridică minima negligentia cumpărătorului, care, încălcând obligația de a se convinge că a contractat cu un verus dominus, răspunde pentru culpa lata.
Tribunalul a reținut că, la data încheierii actului de înstrăinare mai sus enunțat figura drept proprietar tabular al bunului imobiliar vândut, antecesorul reclamantei, conform înscrisurilor depuse la notarul public - adeverința și CF-ul declarate ulterior false, iar părțile, inclusiv notarul public chiar cu o diligență sporită, nu puteau depista situația juridică reală a imobilului.
Tribunalul a considerat că, în mod eronat, prima instanță a reținut nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în litigiu și a dispus restabilirea situației CF anterioară, în condițiile în care nu s-a probat existența motivelor de nulitate absolută: cauză ilicită sau imorală și frauda la lege.
Mai mult, expertiza tehnică judiciară efectuată în apel a confirmat împrejurarea că imobilul în litigiu situat în Timișoara, ., nr. 27, înscris în CF nr. 9704 Timișoara incorporează un procent de 8,16% din casa veche, întrucât în anul 1997 a fost extins si supraetajat, prin urmare, nu există identitate între casa veche și imobilul actual.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis apelul formulat în cauză, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea reclamantei A. G. ca fiind neîntemeiată.
Raportat la soluționarea acțiunii principale, tribunalul a respins cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenientul C. L. Timișoara, ca reprezentant al Statului Român, ca fiind neîntemeiată, pentru identitate de rațiune.
În baza art. 274 Cod procedura civilă reclamanta intimată a fost obligată să plătească apelanților pârâți suma de 3973,64 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanță și apel, și fiind în culpă procesuală, s-a respins cererea intimatei reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii au formulat recursuri, în termen, atât reclamanta și intervenientul C. L. Timișoara, prin primar, cât și pârâții C. și Lopatița.
Reclamanta și interveninetul în interes propriu au invocat aceleași temeiuri de drept, respectiv art.304 pct.7,8 și 9 C.pr.civ., cât și aceleași argumente, în timp ce recursul pârâților a fost motivat în drept cu disp.art.304 pct.9 C.pr.civ. și a vizat exclusiv neacordarea în întregime a cheltuielilor de judecată de către tribunal, în toate fazele procesuale anterioare, deși acest aspect se impunea câtă vreme apelul pârâților a fost admis, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei și respingerii cererii de intervenție în interes propriu.
În ceea ce privește motivarea în fapt a recursurilor reclamantei și ale intervenientului, aceștia au susținut că decizia dată în apel este nelegală.
Astfel, un prim motiv de recurs este cel îngăduit de dispozițiile art. 304 pct. 8 C.p.civ., anume acela când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă constatarea nulității absolute a actului juridic pretins translativ a dreptului de proprietate, la baza căruia au stat acte false, stabilite a fi false prin rezoluția Parchetului, existentă și atașată la dosarul cauzei.
Aici este de menționat faptul că instanța de apel a ignorat întru total considerentele hotărârii instanței de casare, încălcând astfel art. 315 C.p.civ.
S-a mai susținut că instanța de apel, fără să fie preocupată de limitele cererii de chemare în judecată și fără a avea la îndemână o cerere reconvențională, a administrat proba cu expertiză pentru a susține pretențiile apelanților, și teza imobilului nou. Numai că pentru a putea da satisfacție exclusivă apelanților și pentru a putea desființa argumentele instanței de fond și ignora considerentele hotărârii de casare, instanța de apel nu a acceptat nici contraexpertiza și mai mult, prin hotărârea acesteia a urmărit legalizarea rezultatului unei infracțiuni. în alți termeni, legalizarea falsului.
Aceasta întrucât imobilul teren nu este altul decât acela care este și obiect al actului juridic cerut a fi constatat nul, iar construcția pretins nouă nu este altceva decât vechea construcție pe care s-a realizat un nivel, fără a fi obținute în prealabil nicio autorizație de demolare.
Acesta este motivul pentru care solicită instanței de control judiciar să rețină motivul de nelegalitate invocat.
Reclamanta și intervenienta au mai arătat că Instanța de apel nu era chemată să stabilească ce construcții au fost realizate cu depășirea autorizației de construire și fără autorizație de demolare, fără acordul proprietarului tabular, de vreme ce nu i s-a eliberat nici certificat de funcționare, iar cuprinsul cărții funciare nu evidențiază construcția nouă, chiar și numai pentru motivul că nu a fost respectată nici pretins autorizația de construire.
Nulitatea absolută vizează atât actul instrumentum cât și actul negotium, de vreme ce la baza acestuia se află înscrisuri stabilit a fi false. Dacă nulitățile relative pot fi acoperite, falsul nu poate fi acoperit nici de pretinsa buna credință a apelanților și nici de pretinsa „competența materială deosebită" a acestora.
Al doilea motiv de recurs invocat este cel prev.de art. 304 pct. 7 C.p.civ., anume acela când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Legat de motivarea instanței de apel, având în vedere chiar și numai atitudinea cu privire la administrarea probatoriului, respectiv celeritatea actului de justiție, falsul și abuzul nu pot crea sau genera drept legitim.
Așa cum au arătat în întâmpinare la instanța de apel, însuși martorul propus de apelanți recunoaște faptul că aveau cunoștință cumpărătorii, la data încheierii actului juridic, că imobilul este închiriat de stat unor chiriași, și că locatorul nu este mandantul mandatarului cu care s-a încheiat actul juridic în calitate de pretins vânzător, adică însuși martorul propus de apelanți dărâmă teza pretins bunei credințe a cumpărătorului, întemeiată pe pretins cuprinsul extrasului de carte funciară.
De altfel, cumpărătorului i s-a și respins cererea de înscriere a dreptului în cartea funciară tocmai pentru că au fost eludate interesele statului român, interese care nu au fost avute în vedere de instanța de apel. Dacă la baza dobândirii dreptului de proprietate printr-un act translativ de proprietate pot sta niște falsuri, (CF fals, adeverință emisă de autoritățile locale falsă), atunci în județul T. nu se va mai putea pune problema imobilelor dobândite cu acte false, cu ignorarea totală a rezoluției procurorului, a considerentelor hotărârii de casare, precum și a evidenței probelor de la dosarul cauzei.
Ultimul motiv de recurs s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 C.p.civ.,anume acela în care hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii:
Aceeași recurenți au cerut să se observe că instanța de apel nesocotește dispozițiile instanței de casare, încălcând astfel dispozițiile art. 315 C.p.civ., instanța de apel nesocotește art. 129 alin. 6 C.p.civ., și se pronunță cu privire la lucruri nesolicitate, iar rolul activ îngăduit de art. 129 alin. 5 a fost unul dintre acelea care ridică serioase semne de întrebare cu privire la respectul față de lege, și efectele civile pe care le-ar putea produce sau mai bine zis pe care nu le produce o infracțiune.
S-a reproșat instanței de apel că a ignorat rezoluția procurorului, și nu a verificat în ce măsură actul notarului public la baza căruia stau acte false iese sau nu din sfera de legalitate, fiind invocate principii care nu au nicio legătură cu dreptul .
Jurisprudența ÎCCJ, respectiv interpretarea dată de singura instanță competentă, conform art. 18 din Legea 304/2004, să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii, de către instanța de apel, îngăduie concluzia că motivul arătat în cuprinsul art. 304 pct. 9 C.p.civ., invocat ca temei al cererii de recurs este întemeiat și pe deplin justificat față de hotărârea dovedit originală, dubioasă, și nespecifică unui grad jurisdicțional de nivelul Tribunalului.
Curtea, analizând recursurile din perspectiva motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.312 C.pr.civ., va constata că recursurile reclamantei și ale intervenientei sunt întemeiate sub aspectul incidenței motivelor de modificare prev. de art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ., în timp ce recursul pârâților este neîntemeiat, în cazul acestora nefiind aplicabil motivul de modificare prev. de art.304 pct.9 C.pr.civ. cu privire la cheltuielile de judecată.
Astfel, Curtea va constata în primul rând că excepția autorității de lucru judecat la care s-a referit tribunalul și interpretarea dată incidenței disp.art.1201 C.civ. de către instanța de apel sunt contrazise și infirmate de decizia civilă nr.153/2010, irevocabilă care nu statuează nimic cu privire la existența bunei-credințe a pârâților C., ci dimpotrivă, în raport cu art.315 C.pr.civ. indică instanței de rejudecare să analizeze pe fondul cauzei atât motivele de nulitate referitoare la cauza ilicită și imorală cât și frauda la lege precum și efectele unei astfel de constatări, în cazul afirmativ.
P. urmare, Curtea va constata că excepția autorității de lucru judecat, prev. de art.1201 C.civ. nu se regăsește în prezenta speță, cu referire la buna credință a pârâților C. și în plus, această excepție a fost deja respinsă odată, irevocabil, prin aceeași hotărâre, astfel că nu mai putea fi readusă în discuție de către instanța de apel, în rejudecare după casare.
Mai apoi, Curtea va constata că în cauză sunt aplicabile dispozițiile de modificare prev. de art.304 pct7 și 9 C.pr.civ., în sensul menționat de argumentele aduse de către reclamanta – recurentă și intervenienta – recurentă.
Apoi, Curtea va mai constata că potrivit Deciziei nr. 15/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul in interesul legii, s-a statuat ca instanța civila poate cerceta fondul prin orice mijloace de proba și poate s-a dispună desființarea totală sau parțială a înscrisului falsificat in cauzele in care acțiunea penală s-a stins in faza urmăririi penale.
Or, în speța de față, așa cum corect a constatat și instanța de fond, este evidentă falsificarea atât a adeverinței nr. 5668/III/13.09.1991, cât și a extrasului de carte funciară nr. 9704 Timișoara, ambele înscrisuri oficiale, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestora., astfel că este justificată aplicarea disp. art. 184 C.pr.civ., cu consecința anulării adeverinței și a extrasului CF.
În acest context, Curtea va mai constata că, în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/17.09.1991, se impunea menținerea soluției instanței de fond, care a admis acest petit al acțiunii principale si al cererii de intervenție in interes propriu, deoarece art. 948 pct. 4 C.civ. presupune o cauza licita ca o condiție de validitate a actului juridic civil.
Potrivit art. 966 C.civ. “obligația nelicita nu poate avea niciun efect”, iar art. 968 C. civ. definește cauza ca nelicita atunci când aceasta este prohibita de legi sau când este contrara bunelor moravuri si ordinii publice, iar sancțiunea care intervine în situația unei cauze ilicite este nulitatea absoluta.
Or, în speța, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 17. 09.1992 este lovit de nulitate absoluta pentru cauza ilicita fiindcă reprezentantul reclamantei Jorz I. a înstrăinat imobilul, folosindu-se de manopere dolosive, constând în falsificarea unor acte care au stat la baza încheierii acestui contract.
P. urmare, este evident nu numai că s-a fraudat legea, dar există și un scop ilicit urmărit la încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare, care este prohibit de lege si contrar ordinii publice.
Doctrina și jurisprudența română sunt unanime și constante atunci când statuează că frauda la lege nu poate fi acoperită, cu atât mai mult cu cât în speța concretă, la fraudarea legii au participat funcționari ai statului, chiar dacă aceștia nu au mai fost sancționați penal datorită intervenției prescripției răspunderii penale, iar valorile înfrânte prin săvârșirea unor asemenea fapte periclitează grav securitatea raporturilor juridice civile.
În acest context, de fraudă, la lege, Curtea va constata că nu se poate retine buna-credința a pârâților cumpărători C., atâta timp cât aceștia ar fi trebuit să cunoască, în împrejurările de la această dată, ca bunul respectiv nu se putea afla în proprietatea vânzătoarei, chiar dacă este adevărat că buna-credință se prezumă potrivit art.1899 al.2 C.civ., însă aceasta este o prezumție simplă. Simpla ignoranță nu este suficientă pentru a da naștere bunei-credințe. Buna-credința exclude orice culpă sau neglijență a subdobânditorilor.
Or, în speța de față, atâta timp cât pârâții au cumpărat imobilul de la vânzător, care la acea dată era cetățean german, că imobilul era locuit de alte persoane in calitate de chiriași, aceste împrejurări trebuiau să nască în reprezentarea paraților un dubiu, o îndoiala cu privire la legalitatea titlului pe proprietate.
Mai mult, prin folosirea unor acte false pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a urmărit fraudarea legii, care este o cauza de nulitate absoluta și aceasta nu poate coexista cu buna credință
De altfel, chiar și art. 36 din D.L.115/1938, în vigoare la data încheierii contractului în anul 1992, prevede că acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripțiunii acțiunii de fond, va fi imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit, precum și față de terțul care a dobândit cu rea-credință dreptul înscris în folosul său.
În sfârșit, realizarea unei construcții noi, ori renovarea construcției vechi existente, într-un mod consistent din punct de vedere financiar/economic nu are relevanță în prezentul litigiu, în condițiile lipsei unor pretenții concrete din partea pârâților,de dezdăunare, câtă vreme aceștia nu au înțeles să uzeze de calea un ei cereri reconvenționale, în condițiile art.119-120 C.pr.civ.
În ceea ce privește recursul pârâților, întemeiat disp.art.304 pct.9 C.pr.civ. și care a vizat exclusiv neacordarea în întregime a cheltuielilor de judecată de către tribunal, în toate fazele procesuale anterioare, deși acest aspect se impunea câtă vreme apelul pârâților a fost admis, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei și respingerii cererii de intervenție în interes propriu, Curtea va constata că este neîntemeiat, în particular în raport cu soluția care se va pronunța în prezentul recurs, respectiv aceea de admitere a recursurilor reclamantei și intervenientei.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art. 312 C.pr.civ. rap. la art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ. va admite recursurile declarate de reclamanta A. G. și de intervenientul C. L. Timișoara, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 905/11.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge apelul declarat de pârâții C. A., C. A. și Lopatiță P. împotriva sentinței civile nr._/09.12.2010 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr.
Va respinge recursul declarat de pârâții C. A., C. A. și Lopatiță P. împotriva deciziei civile nr.905/11.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
În temeiul prev. art. 274 și urm. C.pr.civ. va obliga pârâții C. și Lopatiță, în solidar, să plătească reclamantei – recurente suma de 5.229,40 lei și intervenientului – recurent C. L. al Municipiului Timișoara suma de 1.729,40 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs și apel, reprezentând taxe judiciare și onorarii avocațiale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursurile declarate de reclamanta A. G. și intervenientul C. L., prin Primarul Municipiului Timișoara, împotriva deciziei civile nr. 905/11.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâții C. A., C. A. și L. P. împotriva sentinței civile nr._/09.12.2010 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr.
Respinge recursul declarat de pârâții C. A., C. A. și L. P. împotriva deciziei civile nr. 905/11.12.2012 a Tribunalului T..
Obligă pârâții C. și L., în solidar, să plătească reclamantei-recurente suma de 5229,40 lei și intervenientului C. L. al Municipiului Timișoara suma de 1.729,40 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând taxe judiciare și onorarii avocațiale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16.05.2013
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. C.P. – 24.05.2013
Tehnored. S.C. - 2 ex./ 24.05.2013
Tribunalul T., Judecători: C. P., L. V.
Judecătoria Timișoara, Judecător: D. H.
| ← Cereri. Decizia nr. 639/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1079/2013. Curtea de... → |
|---|
