Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 672/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 672/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-04-2013 în dosarul nr. 2304/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 672/R
Ședința publică din 25 Aprilie 2013
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER:D. K.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. împotriva sentinței civile nr. 87/14.01.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul M. N. S., având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamantul-lipsă-, apărător ales C. Gaf, lipsă fiind pârâtul.
Ministerul Public este reprezentat prin procuror S. A.-I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedură legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul reclamantului depune la dosar împuternicire avocațială.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului solicită respingerea recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului.
CURTEA
Deliberând, asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. sub nr._, reclamantul M. N. S. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că se încadrează în dispozițiile art.1 alin.2 și art. 5 alin.1 lit. b din Legea 221/2009 și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 Euro reprezentând despăgubiri materiale.
În fapt, reclamantul a arătat că în baza deciziei MAI nr. 200/1951, familia sa a fost deportată în Câmpia Bărăganului. Toată averea a fost confiscată de autoritățile comuniste. Reclamantul a solicitat despăgubiri constând în echivalentul bunurilor și animalelor pe care le deținea familia la momentul deportării și cu echivalentul producției agricole pe perioada 1952-1989. La momentul deportării toată averea era trecută pe numele B. S.-tatăl reclamantului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.1 alin.2 și art. 5 alin.1 lit. b din Legea 221/2009.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. nu a formulat întâmpinare în cauză.
Prin sentința civilă nr. 87/14.01.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul M. N. S. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, în sensul obligării acestuia să plătească reclamantului suma de 67.399 lei cu titlu de despăgubiri și 2200 lei cheltuieli de judecată, fiind respinsă în rest, acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că au fost strămutate un număr de 6 persoane ai familiei M. prin decizia MAI 200/1951 la data de 18.06.1951 din satul Comorâște, fixându-le domiciliul obligatoriu în loc. B. Nouă situată în B..
La fila 7 dosar reclamantul a depus înscrisul „Situația locuitorilor dislocați din Comoriște 1948-1951” din care rezultă că familia sa deținea, în momentul strămutării 21,72 ha teren agricol.
La punctul 2.6 lit. B din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, expertul a evaluat culturile de pe o suprafață de 21,72 ha. Contravaloarea culturilor agricole aferente anului 1951 pentru suprafața de 21,72 ha este de 68.899 lei.
În ce privește celelalte bunuri (animale și unelte agricole) pentru care reclamantul M. N. a solicitat acordarea de despăgubiri prin acțiunea introductivă, acestea nu au fost dovedite prin probatoriul încuviințat în cauză.
Dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005).
Așadar, așa cum rezultă din textul de lege al art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, se pot acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, reclamantul trebuind să dovedească în conformitate cu dispozițiile art. 1169 Cod civil, că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. R. ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele.
Confiscarea presupune trecerea fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial. Mai mult, textul art. 5 a,in.1 lit. b din Legea 221/2009 vizează doar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și nu prevede acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor pe perioada cuprinsă între confiscare și restituire sau pentru recoltele care nu au putut fi cultivate în această perioadă, așa cum a solicitat reclamantul.
Dispozițiile art. 5 alin.1¹ din Legea nr. 221/2009 prevăd că la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța judecătorească a luat în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel cum rezultă din hotărârile emise de Comisia Județeană pentru aplicarea DL 118/1990 C.-S. în familia reclamantului au fost 2 persoane care au beneficiat de indemnizația prev. de DL 118/1990: M. I. născut la data de 05.06.1942 și M. I. născut la data de 29.04.1921(filele 33,34 dosar).
Conform calculului efectuat de reclamant și necontestat de pârât, aceștia au beneficiat de aproximativ 1.500 lei indemnizație în temeiul DL 118/1990, care urmează a fi scăzut din cuantumul total al despăgubirilor materiale.
Având în vedere starea de fapt reținută și textele de lege indicate anterior, instanța a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul M. N. S. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 67.399 lei cu titlu de despăgubiri și 2200 lei cheltuieli de judecată și a respins celelalte pretenții.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. a declarat recurs în termen legal la 07.03.2013, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr.87/14.01.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, referitor la obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 67.399 lei și 2.200 lei cheltuieli de judecată, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, „ orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al-II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare."
S-a susținut că pentru recuperarea prejudiciului material, reclamantul își putea valorifica drepturile, respectiv pretențiile referitoare la despăgubirile materiale privind bunurile mobile confiscate, prin procedura legilor speciale instituite după anul 1989: Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991 etc. În situația în care reclamantul nu au utilizat calea legilor speciale, este neîntemeiată solicitarea acestuia formulată în baza Legii nr. 221/2009, lege care se referă strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciale de reparație.
În altă ordine de idei, textul art. 5 alin. 1 lit. b nu acordă dreptul la despăgubirile materiale solicitate prin acțiune și acordate în mod greșit de instanța de fond, în cuantum de 67.399 lei reprezentând daune materiale și 2.200 lei cheltuieli de judecată.
Din actele depuse la dosar a rezultat că daunele materiale se referă la bunuri mobile, dar din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de condamnarea cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această soluție a rezultat fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arată că pentru repararea prejudiciului material Legea nr. 10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până în prezent vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate s-a menționat că prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum si soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991 și respectiv nr. 10/2001.
Pe de altă parte, bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare pronunțată împotriva antecesorului reclamanților nu au fost evaluate la data confiscării.
Calcularea cuantumului despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, prin raportare la prețurile actuale, nu are temei legal.
Conform Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu există cadru legal pentru acordarea de despăgubiri reprezentând daune materiale actualizate, și nimeni nu poate adăuga la lege.
Reclamantul, legal citat, nu a formulat întâmpinare.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de pârât, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în forma sa inițială, s-a recunoscut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată (tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, conform art. 4 alin. (1) al legii), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 – 14 iunie 2009-, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrativ, cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005.
La data de 15 aprilie 2013 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.” Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, devenind obligatorie pentru instanțe conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ.
În considerentele deciziei se arată că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Așadar interpretarea obligatorie a textului art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 în sensul de mai sus, nu aduce atingere drepturilor protejate de art.1 Protocolul 1 și nici principiului nediscriminării (art.14 CEDO). Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor. Așa cum a arătat ÎCCJ în Decizia nr. 12/2011 pronunțată într-un alt recurs în interesul legii, CEDO a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate", "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță neputând fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, generatoare de situații discriminatorii.
Pe de altă parte, Curtea reține că pretențiile formulate de reclamant nu au fost dovedite potrivit art. 1169 Cod civil, știut fiind faptul că procesul civil, în regulă generală un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorul trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte doua principii ale procesului civil: al disponibilității si al contradictorialității. Din această perspectivă, obligația de a-si proba pretențiile, revine reclamantului, în condițiile art. 1169 Cod civil, ori în speță dedusa judecații reclamantul, deși asistat de apărător ales, nu a făcut dovada certă și neechivocă a susținerilor din cererea introductivă privind existenta bunurilor invocate și mai apoi, confiscarea acestora de către autoritățile statului.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că Tribunalul a făcut o greșită interpretare și aplicare în speță a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1169 Cod civil, ceea ce atrage incidența imediată a dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și art. 312 alin. 1, sens în care recursul pârâtului va fi admis, cu consecința modificării în parte a sentinței civile recurate și respingerea în totalitate a acțiunii civile formulată de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. împotriva sentinței civile nr. 87/14.01.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Modifică în parte, sentința civilă recurată în sensul că respinge în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamantul M. N. S. pentru despăgubiri în condițiile legii nr. 221/2009.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 Aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A.-M. N. Dr. L. L. M. G.
GREFIER,
D. K.
Red. M.G/
Tehnored. D.K/2ex/15.05.2013
Prima instanță: Tribunalul C.-S.:Judecător: R. L. M.
| ← Îndreptare eroare materială. Decizia nr. 857/2013. Curtea de... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 2798/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
