Acţiune în constatare. Decizia nr. 932/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 932/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-06-2013 în dosarul nr. 8995/325/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.932
Ședința publică din 25 iunie 2013
P.:D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECATOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta K. C. G. împotriva deciziei civile nr. 156/A/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul T., în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții S. ROMÂN, reprezentat de CONSILIUL LOCAL al MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, M. FINANȚELOR PUBLICE, M. TIMIȘOARA, reprezentat prin PRIMAR, I. I., C. C. ȘI C. M., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă avocat L. N., în reprezentarea reclamantei, consilier juridic V. S., în reprezentarea instituțiilor pârâte, și avocat O. C., în reprezentarea pârâtei I. I., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termenul legal și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei după care, se constată depuse la dosar prin registratura instanței, la data de 19.06.2013, note de ședință, întocmite de către pârâta I. I., prin apărătorul său ales și la data de 20.06.2013, în 5 exemplare, întâmpinarea formulată de către instituțiile pârâte.
Se comunică câte un exemplar al întâmpinării formulate în cauză, reprezentantelor recurentei și pârâtei I. I., ambele precizând că nu solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoștință de cuprinsul actului.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță sau instanța de apel. În subsidiar, solicită, în situația în care instanța de recurs apreciază că nu există motive de casare, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, al schimbării sentinței primei instanțe și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Totodată precizează că înțelege să nu solicite cheltuieli de judecată.
Într-o prezentare succintă a motivelor, reprezentanta reclamantei face trimitere la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, considerând că, raportat la considerentele expuse în cuprinsul acesteia, în mod nelegal tribunalul a menținut soluția judecătoriei, prin care s-a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii pe care a formulat-o.
Reprezentanta instituțiilor pârâte solicită respingerea recursului promovat, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii instanței de apel, pentru argumentele arătate în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, menționând că punctul de vedere pe care l-a exprimat este în concordanță atât cu întreg sistemul juridic român, cât și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reprezentanta pârâtei I. I. solicită respingerea recursului declarat, ca nefondat, arătând că reclamanta nu se regăsește în niciuna din cele două situații prevăzute prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care este admisibilă acțiunea în revendicare fondată pe dreptul comun după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul în litigiu a fost legal vândut. De asemenea, arată că nu se poate prevala nici de Legea nr. 165/2013, întrucât aceasta nu presupune o repunere în termen a acțiunii de revendicare sau o posibilitate de eludare a procedurii administrative.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr._ /05 aprilie 2012, reclamanta K. C. G. i-a chemat în judecată pe pârâții S. Român, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și de Ministerul Finanțelor Publice, M. Timișoara, reprezentat de Primar, și I. I., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului de preluare de către S. Român a imobilului constând în apartamentul nr. 3/2, cu cota de 1/9 din părțile comune indivize inclusiv din teren, situat în Timișoara, .. 8, înscris în CF nr._ ind. Timișoara, nr. top. 18/III/II și CF nr. 929 col. Timișoara; drept consecință a constatării nevalabilității titlului statului, să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru acest apartament în temeiul Legii 112/1995, de către S. Român cu pârâta I. I.; să dispună rectificarea CF nr._ ind. Timișoara și a CF nr. 929 col. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei I. I. asupra apartamentului, al radierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra cotei aferente din teren și al reînscrierii dreptului său de proprietate asupra apartamentului, cu cota de 1/9 din părțile comune indivize, inclusiv din teren, cu titlu de restabilire a situației anterioare iar, în subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că este valid contractul prin care pârâta I. I. a dobândit apartamentul în cauză, în temeiul Legii 112/1995, a solicitat obligarea Statului Român la despăgubiri materiale, echivalente cu valoarea de circulație, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanta a arătat că apartamentul descris în petitul anterior expus a fost înscris în proprietatea sa, că în anul 1989 a plecat în Austria, unde s-a stabilit, imobilul fiind înscris în proprietatea Statului Român la data de 16.01.1990, în baza Decretului nr. 223/1974, iar, în anul 1998, apartamentul s-a vândut pârâtei I. I. în temeiul Legii 112/1995.
A mai precizat reclamanta că a formulat acțiunea în calitatea sa de proprietară a acestui apartament la momentul preluării de către stat, precum și că titlul statului nu este valabil. A mai arătat că înainte de a pleca în Austria nu a avut posibilitatea de a înstrăina apartamentul la prețul pieții, față de dispozițiile art. 2 alin. 2 din Decretul 223/1974, că actele juridice încheiate în scopul eludării acestora sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 5 din același act normativ.
S-a arătat în continuare că înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român a avut loc abia în data de 16.01.1990, conform mențiunilor din cartea funciară colectivă și individuală.
Reclamanta a menționat că, în cauză, sunt întrunite cerințele art. 6 din Lg. nr. 213/1998, pentru că imobilul nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil și cu respectarea Constituției de la acea vreme, astfel că, potrivit art. 6 alin. 2 și 3 din aceeași lege, este îndreptățită să revendice imobilul pe calea dreptului comun, pentru că datorită nevalabilității titlului statului, se consideră că el niciodată nu a părăsit patrimoniul reclamantei, revenindu-i în prezent cu titlu de restabilire a situației anterioare.
Reclamanta a precizat că nu a uzat de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, care trebuie privită ca o alternativă la acțiunea de drept comun și nu ca o limitare a modalităților juridice de valorificare a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de către stat în timpul regimului comunist.
A mai arătat reclamanta că în ce privește dreptul de proprietate al pârâtei I. I., care a dobândit apartamentul prin cumpărare de la stat în baza Legii nr. 112/1995, transmiterea acestui drept nu se putea realiza în mod legal, câtă vreme statul nu avea un titlu legal valabil, deci nu a fost proprietarul imobilului în momentul când a vândut, ca atare nu putea exprima un consimțământ valabil.
Reclamanta a învederat că, prin înstrăinarea imobilului de către stat pârâtei I. I., s-a încălcat art. 1 alin. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. 1 și art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, art. 948 pct. 2 și 4 Cod Civil, art. 966 și art. 968 Cod Civil, art. 34 pct. 1 din Legea 7/1996 republicată, dispoziții preluate de Noul cod civil prin art. 908 alin. 1 pct. 1.
Direcția Generală a Finanțelor Publice T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, pentru pârâtul S. Român, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea acțiunii, ca netimbrată, raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 46/1997, admiterea excepției lipsei calității de reprezentant al Statului Român a Ministerului Finanțelor Publice, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Pârâta I. I. a formulat întâmpinare, solicitând, pe cale de excepție, anularea acțiunii ca netimbrată, raportat la prevederile art. 2 și art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxa de timbru cu modificările și completările ulterioare, admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și nefondată, cu cheltuieli de judecată.
Pentru termenul de judecată din data de 21 iunie 2012, reclamanta a depus la dosar o precizare și o completare a cererii introductive, prin care a solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârâți, și a numiților C. C. și C. M.. Reclamanta a mai solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului de preluare de către S. Român a imobilului constând în apartamentul nr. 3/2 cu cota de 1/9 din părțile comune indivize inclusiv din teren, situat în Timișoara, . nr. 8, înscris în C.F. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 18/III/II și CF nr. 929 col. Timișoara, devenită prin conversie CF nr._-C1; drept consecință a nevalabilității titlului statului, să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru acest apartament în temeiul Legii nr. 112/1995, de S. Român cu pârâta I. I.; să constate nulitatea contractului de vânzare–cumpărare autentificat sub nr. 514/2008 la BNP Doros–G.–Curuti, prin care pârâta I. I. a vândut apartamentul în litigiu pârâților C. C. și C. M.; să dispună rectificarea CF nr._ ind. Timișoara devenită prin conversie CF nr._-C1, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român, asupra cotei aferente de teren și reînscrierii dreptului său de proprietate cu cota de 1/9 părți comune indivize, inclusiv din teren, cu titlu de restabilire a situației anterioare, iar, în subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia de către instanță că este valid contractul prin care pârâta I. I. a dobândit apartamentul în cauză în temeiul Legii 112/1995 și contractul de vânzare-cumpărare prin care aceasta a vândut apartamentul soților C. C. și C. M., să oblige S. Român la despăgubiri materiale echivalente cu valoarea lui de circulație, cu obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.
Chemarea în judecată a pârâților C. a fost motivată prin aceea că situația de carte funciară actuală a evidențiat două aspecte: convertirea numerelor cărților funciare în care este înscris apartamentul în cauză și faptul că a fost înstrăinat de către pârâta I. I. soților C. C. și C. M..
Despre contractul asumat de aceștia, s-a menționat că el a fost realizat în frauda dreptului său, cu încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, căci S. nu și-a îndeplinit față de ea obligația de a-i asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de Convenție, sub acest aspect fiind relevantă jurisprudența Curții de la Strasbourg în cauzele P. contra României și S. contra României.
Prin sentința civilă nr._/20.09.2012 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria Timișoara a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta K. C. G., împotriva pârâților S. Român, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și de Ministerul Finanțelor Publice, M. Timișoara, reprezentat de Primar, I. I., C. C. și C. M..
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii formulată și precizată de reclamantă în baza dispozițiilor legale arătate mai sus, este întemeiată, câtă vreme reclamanta nu a formulat nicio notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparatoriu și care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative obligatorii, prealabile sesizării instanței, suprimând posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate.
Judecătoria a conchis că dispozițiile Legii nr. 10/2001, în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, reclamanta solicitând plata unor despăgubiri, promovând, însă, o acțiune întemeiată pe dispozițiile Codului Civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 și 13 din CEDO, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, art. 948 pct. 2 și 4 Cod civil, art. 966 și art. 968 Cod civil, art. 34 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, republicată, dispoziții preluate de Noul Cod civil în art. 908 alin. 1 pct. 1, deși după adoptarea Legii nr. 10/2001, nu mai există posibilitatea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil.
Instanța de fond a mai reținut că dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, invocate, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că “pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”; or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel încât, după . acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru acțiunea reclamantei.
S-a apreciat de prima instanță că reclamanta nu a făcut dovada faptului că, independent de voința sa, nu a putut uza de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, că bunul imobil nu a fost înstrăinat de S. Român, prioritatea CEDO putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, astfel cum s-a stabilit în Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ- Secțiile Unite.
În ceea ce privește art. 6 din CEDO, invocat, Judecătoria a statuat că acesta garantează fiecărei persoane “dreptul la un tribunal”, însă s-a admis faptul că nu este absolut acest drept, că el este compatibil cu limitări implicite, or legiuitorul român a adoptat Legea nr. 10/2001, lege în temeiul căreia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre ele fiind restituirea în natură a imobilelor.
Astfel, a apreciat judecătoria că reclamantei îi era recunoscut dreptul de a formula o notificare în termenul prevăzut de art. 22 din legea anterior menționată, drept pe care ea nu l-a avut în vedere anterior și care a avut și menirea limitării incertitudinii raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, care nu îi încalcă liberul acces la justiție, cu respectarea unor condiții și termene.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, solicitând anularea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată, iar, prin decizia civilă nr. 156/A/27.02.2013 pronunțată în dosarul sus-menționat, Tribunalul T. a respins apelul declarat de reclamanta K. C. G. împotriva sentinței primei instanțe, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că soluția primei instanțe este legală și temeinică, în mod judicios judecătoria respingând acțiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun și dedusă judecății pendinte, în condițiile în care reclamanta nu a înțeles a recurge la dispozițiile legii speciale, nr.10/2001, ce, de la data apariției sale, reprezintă dreptul comun în materia retrocedării imobilelor naționalizate în perioada comunistă.
Prin promovarea acțiunii fondate pe dreptul comun în materia revendicării, s-a considerat că reclamanta tinde la a eluda prevederile legii reparatorii incidente indubitabil speței, în condițiile în care imobilul a cărui restituire o urmărește se circumscrie obiectului de reglementare al legii, respectiv art. 2 din Legii nr.10/2001 corelat cu art.1.4 lit.B din H.G. nr.250/2007 conținând Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, fiind preluat cu plată de statul comunist în perioada de referință a legii în baza Decretului nr.223/1974.
Că recurgerea la normele dreptului comun în detrimentul legii speciale (nr.10/2001) nu mai poate fi acceptată după . Legii nr.10/2001 (singura normă legală de urmat pentru restituirea imobilelor naționalizate), s-a apreciat ca fiind confirmată îndeajuns de tranșant nu doar dispoziția expresă conținută de art. 6 din Legii nr. 213/1998 potrivit cu care „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”, ci și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cu care Legea nr.10/2001, apărând ca normă specială în raport de acțiunea în revendicare fundamentată pe dreptul comun (art.480 C.civ. vechi), se aplică prioritar, excluzând-o pe cea din urmă, în virtutea principiului de drept „specialia generalibus derogant”, fără a însemna aceasta o îngrădire a accesului la justiție, de vreme ce Legea nr. 10/2001 reglementează expres controlul judecătoresc contra dispozițiilor (deciziilor) date în procedura necontencioasă, administrativă, a soluționării notificării de restituire a imobilelor intrate sub incidența normei reparatorii.
Împrejurarea că legiuitorul a instituit un termen–limită pentru beneficiarii Legii nr. 10/2001 de a acționa în scopul restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în epoca 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (termen a cărui nerespectare are drept consecință pierderea dreptului subiectiv de a mai solicita restituirea pe cale judecătorească fie în natură, fie în echivalent - art. 22 alin. 5 din Lg. nr. 10/2001), s-a considerat că nu reprezintă nici aceasta o limitare nepermisă a accesului la justiție, în condițiile în care stabilirea unui astfel de termen era absolut necesară, motivată fiind de clarificarea cât mai rapidă a regimului juridic al imobilelor, din rațiuni de asigurare a stabilității și securității raporturilor juridice și a circuitului civil.
Avându-se în vedere că, pe de altă parte, în mod constant, în cuprinsul motivelor de apel, reclamanta a susținut că instanța avea a se raporta, dată fiind contradicția pretinsă dintre norma internă și cea convențională, la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența consacrată a CEDO în cauzele P. și S. contra României, tribunalul a opiniat că o astfel de argumentație nu poate fi reținută, întrucât prioritatea Convenției și a jurisprudenței ce o interpretează, potrivit Deciziei nr. 33/2008, poate fi dată exclusiv în cadrul unei acțiuni în revendicare bazată pe dreptul comun în măsura în care nu aduce atingere dreptului de proprietate al altei persoane ori securității raporturilor juridice.
În alte cuvinte, acțiunea în revendicare bazată pe dreptul comun devine admisibilă în aceste condiții în ipoteza în care fostul proprietar, beneficiar al unui „bun” în sensul Convenției (ceea ce presupune, în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza M. A. contra României, care a nuanțat noțiunea de „bun”, fie existența unei dispoziții de restituire a bunului emisă în temeiul Legii nr.10/2001, fie a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere și restituire a bunului, fondată sau pe dreptul comun anterior apariției Legii nr.10/2001, sau pe prevederile Legii nr.10/2001 după apariția acesteia în controlul judecătoresc instituit de art.26 al 3 din legea specială, ce configurează în prezent unicul cadru legislativ aplicabil retrocedării imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989) opune acest „bun” (drept real de proprietate recunoscut) unei alte persoane ce deține la rându-i un „bun” asupra aceluiași lucru (spre pildă, cumpărătorul în temeiul Legii nr. 112/1995).
S-a constatat că abia în astfel de ipoteze se poate reține existența unei neconcordanțe între norma internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ambele părți deținând un „bun” în accepțiunea Convenției, ce se bucură de protecția conferită de aceasta.
În sens contrar, atât timp cât reclamanta nu este titulara unui „bun” în sensul reglementat de Convenție (ea nerecurgând la Legea nr.10/2001 care să i-l recunoască și nefăcând dovada unei hotărâri judecătorești similare, anterioare Legii nr. 10/2001), s-a apreciat că nu se identifică în ce consistă conflictul între norma internă și cea din blocul de convenționalitate.
Instanța de apel a conchis că în acest fel și trebuie înțeleasă dispoziția din alineatul al doilea al Deciziei nr. 33/2008, la care chiar apelanta a făcut trimitere, fără a observa că însăși instanța supremă face vorbire între conflictul ivit între prevederile Legii nr. 10/2001 (ca argument în plus că, Legea nr.10/2001 a suprimat, din momentul intrării ei în vigoare, posibilitatea apelării la dreptul comun) și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, de unde concluzia evidentă că legea specială nr. 10/2001 este obligatorie de urmat (ceea ce reclamanta nu a probat a fi făcut) și înlătură dreptul comun în materia restituirii imobilelor naționalizate și, de altă parte, că, numai uzând de procedura reglementată de Legea nr.10/2001, într-o interpretare obligatorie pentru instanțe, impusă de art. 329 C.pr.civ., fostul proprietar spoliat poate ajunge în situația de a obține (redobândi) un „bun” în sensul Convenției spre a cărui recunoaștere și protecție poate tinde ulterior într-o acțiune în revendicare pe drept comun contra cumpărătorului de la stat al aceluiași imobil și, prin urmare, deținător și el al unui „bun” în accepțiunea Convenției. Conflict în cadrul căruia abia, instanța are a conchide care titlu este preferabil, prin raportare de această dată la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Protocolul nr. 1, art. 1) și la jurisprudența CEDO consacrată în materie.
Altfel spus, conflictul prevalat de reclamantă se poate ivi doar în ipoteza în care, ca premisă sine qua non, s-a apelat la legea specială nr.10/2001 pentru restituirea imobilului, iar din procesul de aplicare al legii reparatorii se naște coliziunea între norma internă și Convenție.
Raportându-se la speța dedusă judecății, s-a apreciat însă, că reclamanta, nedepunând notificare pentru restituirea imobilului în termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, singura cale legală de urmat, după 14.02.2011, în scopul redobândirii acestuia într-una din modalitățile de reparație reglementate de art.1 din legea specială, este decăzută din însuși dreptul subiectiv, ea nefiind, așadar, deținătoarea unui „bun” în accepțiunea art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, cât timp Convenția nu garantează dreptul la restituirea unui bun, asimilat unei creanțe condiționale (cauza P. contra României), ci doar dreptul de proprietate recunoscut ori o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Instanța de apel a avut în vedere faptul că Decizia nr.33/2008 reține două ipoteze în care acțiunea în revendicare fondată pe dreptul comun, chiar după expirarea termenului–limită instituit de art.22 din Legea nr.10/2001, este admisibilă, respectiv, pentru „persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ”, precum și pentru „cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale”, sub condiția însă ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Tribunalul a constatat că, în speță, niciuna dintre cele două situații de excepție nu se regăsesc, astfel încât, nici din această perspectivă, demersul judiciar pendent nu poate fi primit.
Instanța de apel a apreciat că toate argumentele prezentate, deduse din conținutul Deciziei nr.33/2008, converg spre concluzia că Legea nr.10/2001 nu poate fi privită drept o alternativă la dreptul comun, ca și procedură de urmat pentru restituirea imobilelor preluate abuziv circumscrise domeniului de reglementare și sferei de aplicare a Legii nr.10/2001 (aplicabilă, cum supra s-a demonstrat și imobilului litigios), ci ca singura cale legală de urmat, cât timp ea se definește drept o lege specială de reparație, înlăturând revendicarea fondată pe dreptul comun și, în același timp, conform considerentelor Deciziei nr.33/2008, dreptul comun în materia amintită.
Astfel, s-a concluzionat că, reproșul adus instanței de a fi adus atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil în accepțiunea art. 6 din CEDO nu este întemeiat, în caz contrar, principiul de drept „specialia generalibus derogant”, dar și efectele obligatorii în plan procedural ale Deciziei nr. 33/2008 rămânând fără aplicabilitate.
Reținând instanța de apel, așadar, că tocmai calea procedurală spre a redobândi proprietatea asupra bunului litigios a fost greșit aleasă de reclamantă, care avea a urma obligatoriu procedura instituită de Legea nr.10/2001 spre acest scop, după cum corect și legal a conchis și judecătoria, tribunalul a apreciat că și reproșul adus acesteia de a nu se fi pronunțat asupra cererii de restituire în natură sau asupra petitului subsidiar vizând plata de despăgubiri este nefondat, în condițiile în care, cum supra s-a demonstrat, reclamanta nu poate prevala un „bun” în sensul Convenției, care să constea în dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
De altă parte, neprimind acțiunea în revendicare pe dreptul comun, ca o consecință firească, în opinia tribunalului, prima instanță nu s-a mai preocupat, din perspectiva aceluiași drept comun, nici de cercetarea valabilității contractelor de vânzare cumpărare, ce, dat fiind regimul juridic al imobilului și norma legală aplicabilă (Legea nr.10/2001), puteau fi atacate și verificate jurisdicțional exclusiv în procedura specială reglementată de Legea nr.10/2001 și obligatoriu a fi fost declanșată de reclamantă prin depunerea notificării în termenul legal stipulat, în perimetrul legislativ configurat de art.45 din lege.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termen legal, reclamanta K. C. G., solicitând casarea deciziei recurate, cu trimiterea pricinii spre rejudecare în primă instanță sau în apel. În situația în care instanța de recurs ar aprecia că nu există motive de casare, reclamanta a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, al schimbării sentinței, respectiv al admiterii acțiunii sale, cu cheltuieli de judecată în fața tuturor instanțelor.
În motivare, a arătat că procedura instituită de Legea 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii are caracter eminamente administrativ, fără o implicare directă a instanțelor de judecată. Consideră că, doar aspectul constând în aceea că nu a uzat de legea specială, nu poate determina inadmisibilitatea acțiunii pe care a declanșat-o și prin care a înțeles să revendice bunul în cauză, în principal în natură.
Reclamanta arată că accesul la justiție presupune analizarea pretențiilor sub toate aspectele de către instanța de judecată. Apreciază că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu ar fi în măsură să se prevaleze de dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât prioritatea convenției poate fi dată doar în cazul în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice și, drept consecință, nu s-ar putea prevala nici de protecția oferită de aceasta dreptului de proprietate privată.
În opinia reclamantei, teza este greșită, iar, pentru argumentarea acestui punct de vedere, arată că, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția revizuită, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Chiar dacă Legea 10/2001 republicată prevede în art. 22 alin. ultim că nerespectarea termenului impus pentru depunerea notificărilor atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu are aplicabilitate în speță, față de dispozițiile constituționale mai sus indicate și față de prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Reclamanta invocă practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precizând că, în cauze ca S. împotriva României, P. împotriva României, s-a reținut că Legea 10/2001 nu acordă o satisfacție eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile, pe de o parte, datorită lentorii procedurii, pe de altă parte, datorită lipsei unei despăgubiri reale. Limitarea accesului la justiție prin art. 22 alin. ultim din Legea 10/2001 republicată nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive și interesul general, încălcând astfel principiul proporționalității care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale. Concluzionează că, în cauze de felul celei de față, trebuie să se dea eficiență dispozițiilor art. 6 alin. 3 din Legea 213/1998, care abilitează instanțele de judecată să verifice legalitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă.
Totodată învederează, cu privire la decizia nr. 38/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că în mod nelegal tribunalul a menținut soluția judecătoriei prin care s-a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii sale, în condițiile în care, potrivit deciziei în interesul legii, ar fi trebuit să analizeze fondul pricinii. În opinia sa, numai astfel se putea stabili în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispozițiile Convenției.
De asemenea, consideră, contrar celor reținute, că în cauză sunt întrunite cerințele art. 6 din Legea 213/1998, în sensul că imobilul nu se regăsește printre cele la care face referire alin. 1 al textului, pentru că nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlul valabil și cu respectarea Constituției de la acea vreme, împrejurările concrete ale preluării imobilului de către stat nu au fost analizate, deși le-a invocat și au fost confirmate prin situația de carte funciară a apartamentului revendicat. Astfel, a arătat în acțiune că, Decretul 223/1974 fiind abrogat prin Decretul-lege 9 din 31 decembrie 1989, înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român a avut loc abia în data de 16.01.1990, conform mențiunilor din cărțile funciare colectivă și individuală. Prin abrogarea Decretului 223/1974, decizia emisă de fostul Consiliu Popular al județului T. a devenit ineficientă juridic, pentru că, ulterior abrogării actului normativ, ea nu mai putea constitui titlu legal valabil pentru înscrierea dreptului de proprietate al statului în baza ei, după cum nici actul normativ în sine nu mai putea constitui temei de preluare a dreptului de proprietate de către stat, la data respectivei înscrieri. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în baza Decretului-lege 115/1938 în vigoare la acea dată, înscrierile în cartea funciară aveau efect constitutiv.
D. consecință, conform art. 6 alin. 2 și 3 din aceeași lege, se consideră îndreptățită să revendice imobilul pe calea dreptului comun, motivând că, datorită nevalabilității titlului statului, se apreciază că el nu a părăsit niciodată patrimoniul său, revenindu-i în prezent cu titlul de restabilire a situației anterioare. Revendicarea pe această cale este justificată în temeiul dreptului de acces la justiție, care presupune analizarea pretențiilor sub toate aspectele de către instanța de judecată.
În opinia sa, procedura specială reglementată de Legea 10/2001 trebuie privită ca o alternativă la acțiunea de drept comun, și nu ca o limitare a modalităților judiciare de valorificare a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în timpul regimului comunist. Altfel, ar însemna să se încalce nu numai dreptul la un proces echitabil consfințit de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la această Convenție, privind ocrotirea dreptului de proprietate.
Totodată a învederat că tribunalul mai avea obligația să se pronunțe în mod distinct asupra apelului și cu privire la posibilitatea de restituire în natură a apartamentului și a terenului imobilului, ceea ce nu a făcut.
Instanța de apel nu s-a pronunțat nici asupra motivului de apel privind respingerea cererii subsidiare pe care a formulat-o, de acordare a despăgubirilor în baza art. 13 din Convenție. În acest sens face trimitere tot la cuprinsul deciziei nr. 38/2008 pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, prin care s-a arătat că privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, iar dacă bunul revendicat a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri. Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești. Concluzionează că apelul pe care l-a declarat trebuia admis sub acest aspect.
Reclamanta mai solicită instanței de recurs să observe că în mod greșit instanța de apel a respins cererile sale de probațiune, constând în chemarea pârâților la interogatoriu și efectuarea unei expertize topografice, care să stabilească dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului (teren și construcția apartamentului) și să-l evalueze, pentru ca această valoare să fie avută în vedere la stabilirea despăgubirilor pe care le-a solicitat în subsidiar.
Motivarea tribunalului în sensul că, față de soluționarea cauzei din perspectiva excepției inadmisibilității, în opinia reclamantei, nu poate subzista, argumentând că inadmisibilitatea constituie o apărare de fond. Pe de altă parte, chiar considerând că este o excepție și că, prin sentință nu s-a abordat fondul cauzei, consideră că instanța de apel trebuia să dea eficiență prevederilor art. 297 C.pr.civ., în sensul de a anula sentința și de a rejudeca ea însăși fondul cauzei, așa cum a solicitat. Sub acest aspect arată că, menținând soluția pronunțată de judecătorie, tribunalul a pronunțat o decizie prin care nu se abordează fondul cauzei sub toate aspectele cu care a fost învestită instanța.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.pr.civ., coroborat cu art. 312 alin. 3 și 5 C.pr.civ.
Intimații M. Timișoara, prin Primar, și S. Român, prin Consiliul Local
al Municipiului Timișoara, au formulat întâmpinare în cauză, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, ca nefondat, și menținerea, ca legală a deciziei Tribunalului T., reluând apărările invocate în ciclurile procesuale anterioare, deja expuse în prezenta decizie.
De asemenea, pârâta I. I., în cuprinsul notelor de ședință, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în speță nu sunt incidente cele două situații prevăzute prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și opiniind că reclamanta nu se poate prevala nici de Legea nr. 165/2013.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și 306 alin. 2 C.pr.civ., față de prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 2 lit. i și h, art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, atât Judecătoria Timișoara, cât și Tribunalul T. pronunțând hotărâri temeinice și legale pentru considerentele expuse în cuprinsul acestora și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite, prin raportare la jurisprudența CEDO ocazionată de protejarea dreptului de proprietate.
Această decizie, ce este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 (fost art. 329) din Codul de procedură civilă, reglementează două modalități de abordare a acțiunii în revendicare imobiliară de drept comun. Cea cu caracter general are în vedere principiile specialia generalibus derogant, electa una via șicel al securității raporturilor juridice, iar cea de a doua ipoteză constituie o derogare de la cea dintâi modalitate, excepție ce se aplică doar în condițiile determinate de Înalta Curte, și anume: reclamanții să fie persoane exceptate de la cazurile avute în vedere de Legea nr. 10/2001 sau să fie persoane, care din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale; demersul judiciar al acestora să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Or, se poate constata cu ușurință faptul că reclamanta din prezenta pricină nu se încadrează în aceste cerințele stabilite pentru aplicarea excepției de la regula soluționării concursului dintre legea specială și cea generală în favoarea celei speciale.
Imobilul în litigiu a fost preluat de S. Român în baza Decretului nr. 223/1974. Potrivit copiei deciziei nr. 2210/14.10.1989 (fila 61 dosarul primei instanțe), preluarea dreptului de proprietate atât asupra casei, cât și a terenului, de la reclamantă s-a realizat fără despăgubire pentru teren, fiind stabilită o sumă cuvenită pentru contravaloarea construcțiilor.
Reclamanta nu a prezentat nici o explicație pentru neformularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, deși a invocat decizia pronunțată asupra recursului în interesul legii de mai sus, astfel că acțiunea sa în revendicare de drept comun este inadmisibilă, conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite.
De asemenea, ea nu a făcut proba că ar avea un bun în accepțiunea CEDO, în contextul modificării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prin hotărârea M. A. și alții împotriva României coroborat cu condițiile de admisibilitate a acestui tip de acțiune, astfel cum au fost stabilite prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite
Reclamanta nu este persoană exceptată de la aplicarea Legii nr. 10/2001, act normativ ce se aplică imobilelor preluate de stat cu titlu valabil (la momentul preluării, apreciată ulterior, ca fiind o preluarea abuzivă), astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare (art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001), categorie în care se încadrează imobilele preluate în proprietate de S. Român în baza Decretului nr. 223/1974, așa încât nominalizarea acestui act normativ doar prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 aprobate prin HG nr. 250/2007 nu a avut ca efect împiedicarea reclamantei de a urma procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Aceasta concluzie se impune cu atât mai mult cu cât Legea nr. 10/2001 deschide calea și pentru revendicarea imobilelor preluate fără titlu valabil, indicate expres la lit. i) a art. 2 din legea specială reparatorie.
De asemenea, nu poate fi reținută, ca întemeiată, apărarea reclamantei în sensul că nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, față de ineficiența procedurii prevăzute de acest act normativ, întrucât, pe de o parte, la momentul apariției acestui act normativ, respectiv la data limită pentru depunerea notificării, o astfel de concluzie nu putea fi trasă, iar, pe de altă parte, CEDO și-a nuanțat poziția cu privire la deținerea unui bun, în sensul arătat mai sus. Ca atare, la momentul adoptării Legii nr. 10/2001, reclamanta nu putea să aibă convingerea că este ineficientă această procedură sau că este mult prea lentă.
Astfel, reclamanta nu a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau anterior de Legea nr. 112/1995, fără a invoca vreun motiv mai presus de voința sa, care să justifice conduita pasivă, refuzând așadar să urmeze căile procedurale reglementate expres de legiuitorul român pentru satisfacerea pretinselor drepturi.
De asemenea, Curtea Europeană a apreciat în numeroase cauze în care s-au analizat pretinse încălcări ale art. 1 din Primul Protocol că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care nu pot fi invocate în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1 (Cauza C., Cauza L., Cauza P. c. României).
Pe de altă parte, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transmise înainte de ratificarea Convenției, sens în care fiecare stat contractant are o marjă de apreciere în adoptarea acelor legi pe care le consideră adecvate pentru repararea nedreptăților comise de regimul anterior.
Or, existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat și respectarea acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii și exclud posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun.
Se observă, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 2005, continuând cu cauzele S. și P., în ceea ce privește aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților, raționamentconform căruia simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35).
În cauza M. A. și alții contra României din 12 octombrie 2010, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, mai precis dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza M. A. și alții a procedurii hotărârii – pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., măsuri cu caracter legislativ și administrativ.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâtului S. Român, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Astfel, văzând că reclamanta nu are un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că aceasta nu a formulat nici un demers pentru redobândirea bunului în condițiile legilor speciale reparatorii date în materie (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001), curtea constată că, în cazul reclamantei, nu se poate reține nici o neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, iar compararea titlurilor este imposibilă în absența unui titlu de proprietate al reclamantei.
Curtea va înlătura, ca neîntemeiată, susținerea recurentei în sensul că trebuia analizată, cu prioritate, valabilitatea titlului Statului, prin prisma dreptului intern și internațional aplicabil la momentul preluării imobilului, față de considerentele expuse vizând imposibilitatea apelării la procedura de drept comun în situația în care nu s-a urmat procedura prevăzută de legea specială reparatorie, potrivit alin. 2 din art. 6 al Legii nr. 213/1998. Acest aspect vizează fondul pretențiilor, iar excepția reținută, chiar dacă este o excepție de fond, este prioritară, față de prev. art. 137 alin. 1 C.proc.civ.
În ceea ce privește susținerea recurentei că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind respingerea cererii subsidiare pe care a formulat-o, de acordare a despăgubirilor în baza art. 13 din Convenție, curtea constată că este neîntemeiată, raportat la conținutul deciziei atacate, din care rezultă cu evidență faptul că tribunalul s-a pronunțat cu privire la toate criticile aduse hotărârii primei instanțe pe calea apelului declarat. Tribunalul a respins acest motiv de apel, reținând că este nefondat, față de faptul că, în condițiile în care reclamanta nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenției, care să constea în dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu i se pot acorda nici despăgubiri pentru acest imobil. Nu se impunea ca tribunalul să se pronunțe distinct cu privire la posibilitatea de restituire în natură a imobilului (apartament și teren), în condițiile în care întreaga acțiune precizată a fost respinsă, ca inadmisibilă. Față de prioritatea excepției reținute în mod just a fi întemeiată, nu se impunea analizarea fondului pretențiilor deduse judecății, în speță făcându-se o corectă aplicare a prevederilor art. 137 alin. 1 C.proc.civ.. Nu prezintă relevanță pentru soluția ce urma să se dea faptul că inadmisibilitatea este o apărare de fond, în condițiile în care s-a constatat neapelarea la procedura expres prevăzută de lege, lucru ce atrage respingerea acțiunii, fără a mai fi necesare verificări cu privire la temeinicia cererii de restituire în natură sau prin echivalent.
Cu privire la probatoriul cerut de reclamantă, acesta a fost corect respins de către tribunal, față de considerentele ce au fundamentat soluția primei instanțe, însușite și de instanța de apel. Constatându-se inadmisibilitatea cererii întemeiată pe dreptul comun, nu se impunea a se administra probe cu privire la fondul cererii precizate.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.proc.civ., curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, astfel că, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.
În baza art. 274 C.proc.civ., curtea nu va acorda părților cheltuieli de judecată în recurs, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta K. C. G. împotriva deciziei civile nr. 156/A/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S. Român, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Ministerul Finanțelor Publice, M. Timișoara reprezentat prin Primar, I. I., C. C. și C. M..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.06.2013.
pentru Președinte, Judecător, pentru Judecător,
D. C. aflată în CO C. R. M. L. aflată în CO
semnează semnează
Vicepreședinte C.A.T. Președinte Secția I Civilă
Judecător E. N. Judecător dr. L. L.
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red. C.R./ 24.07.2013
Tehnored./O.I./ 2 ex./ 24.07.2013
Instanța fond: Judecătoria Timișoara, jud. G. H.
Instanța apel: Tribunalul T., jud. C. B., jud. A. A.
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 2798/2013. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 663/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
