Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 10-10-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 2660/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1292
Ședința publică din 10 octombrie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G. JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul T. P.-P. împotriva sentinței civile nr. 2343/22.05.2013 pronunțată de tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de procuror M.-U. C., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de reclamant și menținerea hotărârii primei instanțe, ca temeinică și legală.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2343/22.05.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C. S. a respins acțiunea formulată de reclamantul T. P.-P., cu domiciliul în Ciuchici. nr. 159, jud. C.-S. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP C.-S., cu sediul în Reșița, .. 2, jud. C.-S., fără cheltuieli de judecată.
Tribunalul a constatat în primă instanță că, la data de 18.06.1951, prin Decizia MAI nr. 200/1951, tatăl reclamantului și bunicii au fost strămutați în localitatea Roșeți, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, măsura fiind ridicată la data de 27.07.1955, prin decizia MAI nr. 6100/1955.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 din Legea nr.221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe Decizia M.A.I. nr.200/1951.
Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 “orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/_ privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Din actele depuse la dosar rezultă că daunele materiale se referă la contravaloarea culturilor, lipsa de folosință a terenurilor și casei și bunuri mobile confiscate, iar din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de condamnarea cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această situație rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arată că pentru repararea prejudiciului material Legea nr. 10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până în prezent vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum și soțul său sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991 și respectiv Legea nr. 10/2001.
Chiar și interpretarea gramaticală a normei analizate conduce la aceeași concluzie.
Astfel, art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede că pot fi solicitate „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (…), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite (…) în condițiile Legii nr. 10/2001 (…) sau ale Legii nr. 247/2005”.
Termenul „respective” se raportează la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizează prin trimiterea făcută la cele două legi de reparație. Legătura pe care acest termen o realizează între categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despăgubiri și cea a bunurilor care nu au fost deja restituite în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea decât semnificația unei identități între cele două categorii de bunuri.
Ținând cont și de Decizia nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul în interesul legii în sensul că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completărilor ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație, apreciem că reclamantul nu este îndreptățit să primească despăgubiri materiale conform dispozițiilor Legii nr. 221/2009 rep.
Față de aceste considerente, Tribunalul în baza dispozițiilor Legii nr. 221/2009 - republicată, a Deciziei nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție a respins acțiunea formulată de reclamantul T. P.-P. împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP C.-S., ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamantul T. P. P., care a fost motivat în drept cu disp.art.304 pct.8 și 9 C.pr.civ., fără încă ca recurentul să susțină și să dezvolte în mod individual cele 2 motive de modificare invocate.
În memoriul de recurs, recurentul a susținut că instanța a interpretat eronat probele administrate și a refuzat efectuarea unei expertize tehnice de evaluare a bunurilor mobile confiscate.
Totodată, recurentul a susținând că procedând astfel, tribunalul a nesocotit art.6 alin.1 din CEDO precum și art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Intimata, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare în cauză.
Curtea, analizând recursul reclamantului, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de acesta, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.312 C.pr.civ., va constata că acesta este neîntemeiat, în cauză nefiind incidente motivele de modificare invocate, respectiv prev. art.304 pct.8 și 9 C.pr.civ.
În primul rând, Curtea va constata că recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct.8 C.pr.civ., fără a aduce însă vreo argumentare privind aplicabilitatea acestui motiv de modificare și care nu își găsește incidența în speță, câtă vreme obiectul prezentului litigiu nu a fost reprezentat de un act juridic comun părților litigante, în sens de negotium juris, tradus printr-o convenție/contract și ale cărui clauze să fi suscitat o eventuală interpretare greșită a clauzelor de către instanța de fond.
Apoi, Curtea va mai constata că nu este incident nici motivul de modificare prev. de art.304 pct. 9 C.pr.civ., în raport cu particularitatea motivării sentinței tribunalului.
Astfel, Curtea va constata că anterior pronunțării sentinței tribunalului a fost adoptată și publicată în Monitorul Oficial al României decizia nr.6/3012 a ÎCCJ, dată în interesul legii și obligatorie pentru toate instanțele din România,,care a clarificat lipsa de unitate în jurisprudență, în legătură cu interpretarea disp.art.5 lit.b din L.221/2009 și prin care s-a statuat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Or, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru cu totul alte categorii de bunuri, toate mobile, constând în piese de mobilier, animale și culturi agricole, care toate exced obiectului de reglementare prevăzut de art.5 lit.b din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care hotărârea tribunalului se constată a fi legală și în deplină concordanță cu decizia nr.6/2013 a ÎCCJ.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevederilor art.312 C.pr.civ. rap.la art.304 pct.8 și 9 C.pr.civ., va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de reclamantul T. P. P. împotriva sentinței civile nr. 2343/22.05.2013 pronunțată de Tribunalul C. S. în dosar nr._ .
Va constata că nu sunt aplicabile disp.art.274 C.pr.civ. întrucât intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de reclamantul T. P.-P. împotriva sentinței civile nr. 2343/22.05.2013 pronunțată de tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. C.P. – 28.10.2013
Tehnored. C.P./S.C. - 2 ex./28.10.2013
Tribunalul C.-S., Judecător: S. B.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1640/2013. Curtea de Apel... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
