Legea 10/2001. Decizia nr. 1448/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 1448/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 31-10-2013 în dosarul nr. 7297/59/2006

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928 SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 1448/R

Ședința publică din 31 octombrie 2013

PREȘEDINTE: A.-M. N.

JUDECĂTOR: DR. L. L.

JUDECĂTOR: G. O.

GREFIER: R. P.-D.

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de reclamantele Prokopetz Gantner Zeline M. și K. G. M., de P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, de pârâții C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara, de pârâții K. A., K. N., T. R. G. Z., F. I., a cărei poziție procesuală a fost preluată de succesorul S. C. și de pârâta B. R., a cărei poziție procesuală a fost preluată de succesorii O. S. D. și O. M. L. și de dobânditorul cu titlu particular O. A.-D., de pârâta D. L. a cărei poziție procesuală a fost preluată de succesorul D. A. împotriva Deciziei civile nr.712/A din 24.03.2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în contradictoriu cu pârâții M. B. V., .. Timișoara, S.C. O.J.C.V.L. T.. S.A., U. D. M., U. L. S., L. G. I., în calitate de succesor al pârâtei defuncte Hauder Elza, B. F., C. G. E., L. V., L. M., T. P., T. O., N. A., B. I., B. R., S. E. și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect constatarea nulității absolute.

Mersul dezbaterilor și susținerile părților cu ocazia judecării în fond a recursului au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 24.10.2013 care face parte integrantă din prezenta decizie și potrivit căreia pronunțarea a fost amânată la data de 31 octombrie 2013.

Prin Serviciul registratură se constată depuse:

La data de 25 octombrie 2013, de către reclamantele-recurente, Concluzii scrise și 2 seturi de acte anexe ( f.294-312);

La data de 28 octombrie 2013, de către reclamantele-recurente, Concluzii scrise nr. 2 și 2 seturi de acte anexe ( f.313-324);

La data de 28 octombrie 2013, de către reclamantele-recurente, Concluzii scrise nr. 3 și 4 seturi de acte anexe ( f.325-366);

La data de 29 octombrie 2013, de către pârâtul-recurent O. A. D., Concluzii scrise ( f.367-388);

La data de 29 octombrie 2013, de către pârâtul-recurent O. A. D., completare la Concluzii scrise ( f.389-390);

La data de 29 octombrie 2013, de către pârâții-recurenți P. M. Timișoara, Primăria M. Timișoara și C. L. a M. Timișoara Concluzii scrise și un set de acte ( f.391-405);

La data de 29 octombrie 2013, de către pârâta-recurentă T. R.-G.-Z. Notă ( f.406-412);

La data de 29 octombrie 2013, de către reclamantele-recurente, Concluzii scrise nr. 4 și 2 seturi de acte anexe ( f.413-421);

La data de 30 octombrie 2013, de către K. A. și K. N., Concluzii scrise ( f.422-424);

La data de 30 octombrie 2013, de către reclamantele-recurente, Concluzii scrise nr. 5 și un set de acte anexe ( f.434-437);

La data de 30 octombrie 2013, de către reclamantele-recurente, Concluzii scrise nr. 6 și un set de acte anexe ( f.438-463);

La data de 30 octombrie 2013, de către reclamantele-recurente, Concluzii scrise nr. 7 și un set de acte anexe ( f.464-466).

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor, reține următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 712/24 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 3563/C/2004 s-au respins apelurile declarate de pârâții K. A., C. L. Timișoara, F. I., M. B. - V., B. I. și B. R., D. L., T. R. Gheorgina Z., B. R. și . Timișoara, împotriva sentinței civile nr.2066 din 08.03.2004, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/2002, în contradictoriu cu reclamantele Prokopetz Gantner Z. M. și K. G. M. și cu pârâții Primaria Timișoara, ..V.L. T. SA Timișoara, U. D. M. și U. L., Hauder Elza, K. N., B. F., C. G. E., L. V. și L. M., T. P. și T. O. și N. A., a fost admis apelul declarat de pârâta D.G.F.P. T., împotriva sentinței civile nr. 2066/08.03.2004, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/2002, schimbându-se în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantele Prokopetz Gantner Z. M. și K. G. M. împotriva pârâtei D.G.F.P. T. (pentru Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român). S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 2066 din 08.03.2004, pronunțată în dosarul nr._/2002, Judecătoria Timișoara a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ..V.L. SA Timișoara, L. V., L. M. M., B. V., B. R., B. I., . Timișaora, K. A.. De asemenea, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei K. N., a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii în restituire în natură (revendicare) a imobilului și a admis în parte în parte acțiunea civilă principală precizată formulată de reclamantele Prokopetz Gantner Z. M. și K. G. M. împotriva pârâților Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, C. local al M. Timișoara, în nume propriu și ca succesor în drepturi al R.A URBIS Timișoara, Primaria municipiului Timișoara, ..V.L. T. SA, U. D. M., U. L. S., Hauder Elza, D. L., K. A., K. N., B. R., F. I., T. R. Gheorghna Z., B. F., C. G. E., M. B. V.. B. R., B. I., L. V., L. M., T. P., T. O., N. A., . Timișoara.

Prima instanță a constatat nevalabilitatea titlului de preluare în patrimoniul Statului Român a imobilului din Timișoara, ., jud. T., constând în casă cu 1 etaj și curte în suprafață de 460 mp, compus din subsol, parter și etajul I (spații cu destinație de locuință, cărora le corespund apartamentele 1 - 11 A, cât și spații cu altă destinație, inclusiv boxele aferente).

S-a mai constatat nulitatea absolută a următoarelor contracte de vânzare cumpărare: contractul de vânzare - cumpărare nr._/23.01.1997 încheiat între R.A. URBIS Timișoara și pârâții U. D. M. și U. L. S., cu privire la apartamentul nr. 6 înscris în CF individual_ Timișoara; contractul de vânzare - cumpărare nr.728/R/l5.05.1997 încheiat între ..V.L. T. SA și pârâta Hauder Elza cu obiect apartament nr. 2 înscris în CF individual nr._ Timișoara; contractul de vânzare - cumpărare nr._/02.03.2000, încheiat între Primăria municipiului Timișoara și pârâta D. L., cu obiect apartament nr. 3 înscris în CF individual nr._ Timișoara; contract de vânzare - cumpărare nr.228/20.12.1996 încheiat între ..V.L. T. SA și K. I., antecesoarea pârâtului K. A., cu obiect apartament nr. 4 înscris în CF individual nr._ Timișoara; contractul de vânzare - cumpărare nr._/28.01.1997 încheiat între R.A URBIS Timișoara și pârâta B. R. cu obiect apartament nr.5 înscris în CF individual nr.l_ Timișoara; contractul de vânzare cumpărare nr.310/23.01.1997 încheiat între ..V.L. T. SA și pârâta F. I. cu obiect apartament nr.7 înscris în CF individual nr.l_ Timișoara; contractul de vânzare - cumpărare nr. 33/23.0l.997 încheiat între ..V.L. T. SA și pârâta T. R. G. Z., cu obiect apartament nr. 11 A înscris în CF individual_ Timișoara și a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâții U. D. M., U. L. S. și pârâtul B. F., la data de 25.02.1999 cu obiect apartament nr. 6.

De asemenea, prima instanță a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. 97/2001, eliberat de B.N.P. "Vraști S." Timișoara în favoarea pârâtului K. A. în ce privește compunerea masei succesorale, care include apartamentul nr. 4 din imobil, a dispus rectificarea CF col. 141 Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului cu nr. top 383 și al pârâților Hauder, D., K. I., K. A., B., U., F., T. R., asupra apartamentului 2-7 și 11 A și înscrierea în favoarea antecesorilor reclamantelor – pârâte, a dispus rectificarea CF individuale nr.l32152, nr._, nr._, nr._, nr._, nr._, nr._ Timișoara în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților persoane fizice menționate cu privire la apartamentele evidențiate.

A respins cererea de constatare a nulității absolute a promisiunii de vânzare - cumpărare încheiate între pârâta Hauder Elza și numitele L. C. M. și Petricica D. M..

A respins cererile de restituire în natură (revendicare) a imobilului mai sus individualizat și de constituire a unui drept de folosință special asupra imobilului, ca inadmisibile.

A respins cererea de constatare a calității de succesoare, a drepturilor succesorale ale reclamantelor - pârâte, a compunerii masei succesorale rămase după defuncții Gutekunst P. (junior) și Gutekunst P. ( senior) și de intabulare în CF a drepturilor succesorale ale reclamantelor - pârâte.

A respins cererea de desființare a încheierii judecătorului delegat de carte funciară nr._/23.09.1997, ca și a operațiunilor de carte funciară cu privire la dezmembrarea imobilului și la boxe ca inadmisibilă.

A respins acțiunea reconvențională formulată de pârâtul -reclamant K. A. împotriva reclamantelor - pârâte, ca nefondată.

A respins cererile pârâților D. L., B. R., T. R., L. V., L. M. și C. G. de obligare a reclamantelor - pârâte la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul situat în Timișoara, ., j ud. T., constând în casa cu 1 etaj și curte în suprafață de 460 mp, proprietatea tabulară a antecesorilor reclamantelor, a făcut obiectul trecerii în patrimoniul Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, cu titlu de naționalizare.

Ulterior intabulării dreptului de proprietate al Statului Român s-a procedat la apartamentarea imobilului în baza încheierii de carte funciară nr._/1997 și la vânzarea apartamentelor 2 - 7 și 11 A către pârâții persoane fizice, în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Statul Român a procedat, de asemenea, la edificarea unui al II - lea etaj al imobilului, apartamentele astfel construite fiind vândute în baza Legilor nr.61/1990 și nr. 85/1992.

În baza aceleași încheieri de carte funciară menționată s-a procedat la intabularea unor boxe de la subsolul imobilului în favoarea unor apartamente de la etajul II ( apartamentele 12 - 17, proprietatea pârâților ., C., M., B., L., T. și N.).

Pârâții U. au transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 6 (exclusiv teren) în favoarea pârâtului B. F., actul juridic fiind consemnat în cuprinsul înscrisului sub semnătură privată intitulat contract de vânzare - cumpărare, încheiat la data de 25.02.1999, iar pârâta Hauder Elza a încheiat cu numitele L. C. I. și Petricica D. M. promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare autentificată sub nr. 73/01.03.2001.

În urma decesului numitei K. I., pârâtul K. A. a dobândit, pe calea succesiunii legale, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4.

Prima instanță a reținut că prevederile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 stabilesc în mod expres că succesibilii care, după data de 06.03.1945 nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare al succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii și califică totodată cererea de restituire și ca un act de acceptare expresă a succesiunii.

De asemenea, s-a reținut că reclamantele au dovedit cu acte de stare civilă că au vocație succesorală legală, iar din cuprinsul adresei nr.072 - 9347/21.11.2002 a Primăriei municipiului Timișoara reiese că acestea au formulat cererea de restituire prevăzută de legea specială și, pe cale de consecință, au calitatea de succesoare ale antecesorilor lor, independent de eliberarea unui certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor.

Persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură, dacă imobilul a fost vândut cu încălcarea dispozițiilor aceleiași legi (art. 19 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001), aspect care face obiectul cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare.

S-a mai reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă în raport de cererea de rectificare a cărții funciare colective nr. 141 Timișoara, în sensul radierii apartamentării și a operațiunilor de carte funciară cu privire la boxe și a fost admisă pentru pârâta K. N., față de situația că apartamentul nr. 17 a fost vândut către pârâta N. A.; pârâtul K. A. își păstrează calitatea de pârât ca succesor al defunctei K. I., de la care a dobândit apartamentul nr. 4.

Prima instanță a admis excepția de inadmisibilitate a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu (și de revendicare) în baza principiilor de drept "electa una via non datur recursus ad alterum"

Reclamantele au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, optând astfel pentru procedura specială reglementată de această lege.

Instanța a reținut că așa fiind, cererea de restituire în natură a imobilului a fost respinsă ca inadmisibilă. Pe cale de consecință au fost respinse și cererile de constatarea calității de succesoare, a drepturilor succesorale și a masei succesorale rămase după antecesorii lor (care presupun, de altfel, un alt cadru procesual), cererea de intabulare în cartea funciară a drepturilor succesorale, de desființare a efectelor încheierii de carte funciară nr._/23.09.1997, în sensul radierii operațiunilor de dezmembrare și cu privire la boxe toate aceste cereri fiind accesorii cererii de restituire în natură a imobilului.

S-a mai reținut că în ce privește cererea de constatare a nevalabilității titlului Statului Român, Decretul nr. 92/1950 nu poate fi considerat titlu valabil, întrucât nu se întemeiază și nici nu respectă Constituția României din 1948 și nici tratatele internaționale la care România era semnatară.

Temeinicia cererilor de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare a fost analizată prin prisma dispozițiilor art. 46 cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data perfectării actului juridic civil, ca și prin prisma prevederilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, care exceptau de la vânzare locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul național; abrogarea ulterioară încheierii contractelor de vânzare - cumpărare a dispozițiilor prohibitive ale Legii nr. 112/1995, nu prezintă relevanță, aplicându-se principiul neretroactivității legii civile.

Din întreaga documentație existentă la dosar cu privire la situația imobilului din ., prima instanță a reținut că reiese că imobilul în litigiu aparținea la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare patrimoniului național, fiind evident la capitolul E "zone istorice urbane și rurale", poziția 36. E. 001, ca valoare de patrimoniu cultural de interes național. Lista monumentelor istorice din 1991 - 1992, avizată potrivit legii și comunicată autorităților competente fiind în vigoare și în prezent, neoperându-se calificările impuse de OG nr. 68/1994; au fost înlăturate astfel susținerile cu privire la apartenența imobilului la categoria bunurilor culturale comune.

Deși art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 vizează situația preluării imobilelor de către stat în baza unui titlu valabil, aplicabilitatea textului de lege se impune a fortiori în ipoteze nevalabilității titlului statului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 10 alin. 2 și art. 11 din Legea nr. 112/1995, instanța de fond a admis cererea și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare menționate, încheiate în favoarea pârâților U. (..2), D. (. succedată în drepturi de pârâtul K. A. (.. 5), F. (.. 11 A).

În baza principiului "resoluto jure dantis resolvitur just accipientis", ca și a dispozițiilor legale anterior menționate instanța a constatat și nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat la data de 25.02.1999 între pârâții U. și pârâtul B. F., având ca obiect apartamentul nr. 6 din imobil.

Față de desființarea retroactivă a contractului de vânzare - cumpărare ce a constituit titlul de proprietate în baza căruia s-a dezbătut succesiunea de pe urma antecesoarei K. I., eliberându-se, ca act subsecvent, certificatul de moștenitor, a făcut aplicarea aceluiași principiu al desființării actului ulterior ca urmare a desființării celui inițial.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 948 pct. 3 Cod civil, prima instanță a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor cu privire la compunerea masei succesorale, care include apartamentul nr. 4 din imobil.

Cererea de constatare a nulității absolute a promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare încheiată între pârâta Hauder Elza și numitele L. C. I. și Petricica D. M. a fost respinsă, având în vedere că o astfel de convenție nu are efect translativ de drepturi (naște o simplă obligație de a face); de asemenea, reclamantele nu au solicitat introducerea în cauză a beneficiarelor promisiunii, stabilirea dreptului procesual fiind la latitudinea acestora.

Cererea reconvențională a pârâților K. A. și K. N., având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de calitate de moștenitor nr. 63/2002 în favoarea reclamantelor, pentru necompetența teritorială a notarului care l-a eliberat, a fost respinsă în baza art. 66, 67 și 68 din Legea nr. 105/1992, care stabilesc că legea aplicabilă moștenirii, în ipoteza decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în țară, este legea locului unde sunt situate bunurile din masa succesorală, respectiv competența teritorială relativă a notarului public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul a avut bunurile cele mai importante ca valoare.

Împotriva sentinței civile nr. 2066/08.03.2004 a Judecătoriei Timișoara au declarat apel în termenul legal pârâții K. A., C. L. Timișoara, F. I., M. B. V., B. I., B. R., D. L., T. R. G. Z., B. R., . Timișoara și D.G.F.P. T., în reprezentarea Statului Român.

În motivarea apelului său, pârâtul K. A. a arătat că raționamentele pentru care prima instanță a reținut aplicabilitatea art. 6 din legea nr. 213/1998 sunt greșite sau criticabile.

Astfel, a arătat că Declarația Universală a Drepturilor Omului nu reprezintă izvor de drept internațional, asemenea unui tratat sau unei convenții internaționale, iar Decretul nr. 92/1950 nu contravine nici unui tratat internațional și nici Constituției din 1948, care prevedea în art. 11 că mijloacele de producție pot deveni proprietatea statului în condițiile prevăzute de lege.

De asemenea, a arătat că prima instanță nu a luat în considerare și nici nu a analizat buna credință a antecesoarei sale în momentul cumpărării apartamentului nr. 4 din imobilul în litigiu, care s-a bazat pe înscrierile în cartea funciară.

A invocat și faptul că vânzarea s-a efectuat după ce reclamantele solicitaseră doar despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995.

A mai arătat că imobilul nu era exceptat de la vânzare în baza art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, întrucât nu s-a făcut dovada certă că intră în categoria "monumentelor istorice" sau a imobilelor din patrimoniul național, fiind cuprins doar într-o listă administrativă a monumentelor istorice, care nu a fost publicată în monitorul oficial.

În motivarea apelului pârâtului C. L. Timișoara s-a arătat că prima instanță a făcut o apreciere greșită a probelor administrate în cauză și nu a luat în considerare buna - credință a pârâților subdobânditori în momentul cumpărării apartamentelor, motiv pentru care în cauză este aplicabil art. 46 al. 2 din Legea nr. 10/2001, având în vedere și faptul că titlul Statului, respectiv naționalizarea în baza Decretului nr. 92/1950, a fost considerat nevalabil.

Pârâții M. B. - V., B. I. și B. R., în motivarea apelului lor, au invocat lipsa calității procesuale pasive și au arătat că apartamentul nr. 14 este situat la etajul II al imobilului, care a fost edificat din fondurile statului, și l-au cumpărat în baza Decretului - Lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992, iar reclamantele nu au cerut în cazul lor constatarea nulității absolute a contractului.

Au mai arătat că s-a respins capătul de cerere privind desființarea apartamentării, motiv pentru care față de ei acțiunea trebuia respinsă.

Pârâtele B. R., T. R. G. Zeonovia, F. I. și D. L. au arătat în motivarea apelului lor că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității de reprezentant a mandatarului F. L. V., în condițiile în care supralegalizarea prin apostilă s-a făcut ulterior introducerii acțiunii.

Au precizat că în mod greșit s-a respins și cererea de suspendare în baza art. 244 pct. 2 Cod procedură civilă, având în vedere faptul că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost ulterior infirmată.

Pârâtele au mai arătat că reclamantele nu au făcut dovada că nu au încasat despăgubiri și de la Statul G..

Naționalizarea imobilului s-a făcut în mod legal, iar antecesorul reclamantelor nu putea fi exceptat, întrucât imobilul, compus din mai multe apartamente, era închiriat.

Față de pretinsa nevalabilitate a titlului Statului, valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare trebuia analizată în baza art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, iar nu a art. 46 alin. 4, iar din acest punct de vedere trebuia reținută buna credință.

S-a mai arătat că imobilul nu face parte din categoria monumentelor istorice, ci a bunurilor culturale comune, nefiind exceptat de la vânzare în baza art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995; pe de altă parte, acest din urmă text legal a fost abrogat prin O.U.G. nr. 228/2000.

Pârâta S.C. M. S.R..L Timișoara a arătat în motivarea apelului său că încă din fața primei instanțe a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât boxa nr. 6 de la subsolul imobilului, pentru care a fost chemată în judecată, nu este proprietatea sa, ci a Statului Român, dreptul său de proprietate limitându-se la apartamentul nr. 18 (fostul .> Pârâta D.G.F.P. T. a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, mai exact a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, întrucât nu a fost parte în contractele de vânzare - cumpărare a căror nulitate o invocă reclamantele.

Pe fond, a considerat că aceste contracte au fost legal încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995.

Față de aceste considerente instanța de apel, în pronunțarea deciziei sale a reținut că având în vedere și dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, față de probatoriul administrat în cauză, apelurile declarate de pârâții K. A., C. L. Timișoara, F. I., M. B. - V., B. I., B. R., D. L., T. R. și . Timișoara sunt neîntemeiate.

Curtea a reținut că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții B. I., B. R., M. B. V. și . Timișoara, cu motivarea că sunt proprietarii unor apartamente situate la etajul 2 al imobilului din Timișoara, ., etaj care are alt regim juridic, întrucât este nou construit din fondurile statului, ulterior preluării de la antecesorii reclamantelor, iar reclamantele nu l-au revendicat și nici nu au contestat valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare.

Astfel a reținut că este adevărat că reclamantele nu au revendicat etajul 2 al imobilului în litigiu, dar pârâții indicați anterior au calitate procesuală pasivă în raport cu alte capete de cerere, respectiv anularea încheierii de carte funciară prin care s-a dezmembrat și apartamentat imobilul și rectificarea CF col nr. 141 Timișoara, prin radierea operațiunilor întemeiate pe dezmembrare și apartamentare, cu mențiunea că în mod nelegal boxele cu nr. 3, 4, 5, 6, 8, 10, 11 și 15, situate în subsolul imobilului, au fost considerate în mod nelegal părți comune indivize ale întregului imobil și au fost atribuite proprietarilor apartamentelor de la etajul 2.

Curtea a înlăturat excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantelor a mandatarului F. L. V., invocată din nou prin motivele de apel, reținând că acesta a prezentat o procură specială din partea reclamantelor, dată la 08.02.2002 în fața unui notar din Wurzburg, Germania; supralegalizată, prin aplicarea apostilei, conform Convenției de la Haga din 05.10.1961 și neprezentând relevanță faptul că supralegalizarea s-a făcut ulterior înregistrării acțiunii la instanța din România.

Instanța de apel a reținut că, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că împotriva mandatarului sau a reclamantelor s-a început urmărirea penală pentru infracțiunile de fals sau uz de fals în ceea ce privește această procură, s-a respins și cererea de suspendare a judecării cauzei în baza art. 244 pct. 2 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește trecerea imobilului înscris în CF 141 Timișoara în proprietatea Statului Român, prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, de la antecesorii reclamantelor, respectiv Gutekunst P. senior și Gutekunst P. junior (bunic și tată), în mod corect prima instanță a reținut nevalabilitatea titlului Statului, analizându-l în conformitate cu art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.

Decretul nr. 92/1950, era contrar dispozițiilor Constituției din 1948, care prevedea că trecerea imobilelor în proprietatea statului se putea face numai în cazuri excepționale și numai pentru o cauză de utilizare publică, întrucât nici o persoană nu putea fi lipsită de prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate.

Decretul nr. 92/1950 era contrar și dispozițiilor Codului civil român (art. 480 și următoarele), precum și tratatelor internaționale la care România era parte și care garantau dreptul de proprietate.

Instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a constatat și nulitatea absolută contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în perioada 1996 - 2000 cu privire la apartamentele nr. 2, 3, 4, 5, 6, 7 și 11 A din imobil în baza art. 4 alin . 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât au fost încălcate la data înstrăinării dispozițiile art. 10 alin. 2 și ale art. 11 din Legea nr. 112/1995.

Fiind în prezența unei fraude la lege, nu mai prezintă relevanță buna sau reaua credință a părților contractante: buna credință nu poate acoperi frauda la lege.

Aplicabilitatea în cauză a art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, care sancționează cu nulitatea absolută actele de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, nu este exclusă de faptul că s-a constatat nevalabilitatea titlului statului.

Instanța de apel a reținut că în mod greșit au considerat pârâții apelanți că în cauză este aplicabil art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și că în această situație trebuia analizată și reținută buna lor credință. Cele două alineate (2 și 4) ale art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu se exclud; ele vizează doar două situații diferite, însă regula este prevăzută în alin. 1 al. art. 46, care prevede că actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, sunt valabile numai dacă s-au încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării; alin. 4 nu face decât să particularizeze aplicarea alin. 1 și pentru cazul în care se dovedește valabilitatea titlului statului; imobilul nu putea fi înstrăinat nici dacă titlul statului ar fi fost valabil.

Pe de altă parte însă, caracterul abuziv al preluării imobilelor de către stat, așa cum este definit în art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, daca preluarea se încadrează în aceste texte legale, persistă indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, iar persoanele îndreptățite în sensul legii au dreptul la măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, după caz.

Contractele de vânzare - cumpărare contestate de reclamante au fost încheiate prin încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, în conformitate cu care sunt "exceptate de la vânzare locuințele ... declarate monumente istorice și din patrimoniul cultural național...". Art. 11 din aceeași Lege nr. 112/1995 prevede sancțiunea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 10 din lege. Imobilul din Timișoara, . este cuprins în lista monumentelor istorice - 1992, la cap. E, Zone istorice urbane și rurale, poziția 36. E. 001, din momentul întocmirii și avizării acesteia de Comisia Națională a Monumentelor Ansamblurilor și Siturilor Istorice, Lista fiind valabilă și în prezent, nesuferind modificări. Conform Legii nr. 5/2000, imobilul este inclus în cap. I - Valori de patrimoniu cultural de interes național, poz. g 118 - Centrul istoric al orașului .

Instanța de apel a reținut că așa cum rezultă din textul art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, legiuitorul nu a operat strict cu noțiunea de monumente istorice, folosind sintagma evident mai largă a imobilelor din „patrimoniul cultural național", iar H.G. nr. 20/1996, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, se referă la locuințe aflate în evidența aprobată de Comisia Națională a Monumentelor Istorice. Ori imobilul în litigiu este inclus în lista anului 1992, aprobată de această comisie, așa cum rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză, și nu prezintă relevanță faptul că lista nu a fost publicată în monitorul oficial.

S-a mai reținut că este adevărat că art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 a fost modificat prin O.U.G. nr. 228/2000 și apoi prin Legea nr. 422/2001, în sensul că nu a mai exceptat de la vânzare monumentele istorice și locuințele ce fac parte din patrimoniul cultural național. Contractele de vânzare - cumpărare vizate au fost încheiate anterior acestei modificări, iar legea nouă nu poate retroactiva.

Instanța de control a reținut că teoria asanării actului juridic nul nu este aplicabilă în speță, având în vedere legislația specială aplicabilă în cauză. Art. 46 alin. 1 și 4 din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că actele juridice de înstrăinare, pentru a fi valabile, trebuie să fie încheiate cu respectarea „legilor în vigoare la data înstrăinării". Prin urmare, modificarea ulterioară a textului de lege încălcat nu poate înlătura sancțiunea nulității absolute a actului juridic de înstrăinare. Teoria asanării actului juridic nul, neîmpărtășită de majoritatea autorilor și practicienilor, nu se poate substitui legii.

Față de aceste considerente, văzând și art. 296 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca neîntemeiate apelurile declarate de pârâții K. A., C. L. Timișoara, F. I. M. B. - V., B. I., B. R., D. L., T. R. Ghiorghina Z., B. R. și . Timișoara împotriva sentinței civile nr. 2066/8.III.2004, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/2002.

Curtea a reținut că apelul pârâtei D.G.F.P. T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, este însă întemeiat, întrucât nu are calitate procesuală pasivă. Statul Român, în litigiile bazate pe Legea nr. 10/2001 este reprezentat de consiliile locale sau, atunci când se contestă și actele juridice de înstrăinare, de instituțiile sale specializate în acest sens, în cazul de față ..V.L. T. SA Timișoara. În consecință, Curtea a admis apelul declarat de pârâta D.G.F.P. T. împotriva sentinței civile nr.2066/08.III.2004 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr.26.096/2002 și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă a reclamantelor față de pârâta D.G.F.P. T. pentru Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român.

Curtea a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 712/24.03.2005 a Curții de Apel Timișoara au formulat recurs P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, pârâții C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara, reclamantele Prokopetz Gantner Zeline M. și K. G. M., pârâții K. A., K. N., T. R. G. Z., F. I., B. R. și pârâta D. L..

Prin recursul formulat P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a deciziei civile recurate și a încheierii din 17.03.2005 ale Curții de Apel Timișoara cu trimiterea spre rejudecarea cauzei aceleiași instanțe.

În motivarea cererii se arată că prin încheierea din 03.06.2004 a fost admisă cererea procurorului de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea plângerii penale, încheierea nefiind recurată. Conform art. 19 alin. 2 C.pr.pen. are întâietate rezolvarea acțiunii penale, iar acțiunea civilă este temporizată până la soluționarea definitivă a penalului, text de lege ce se coroborează cu art. 22 alin. 1 C.pr.pen. La data de 28.05.2004 P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a formulat o cerere de aplicare a prevederilor art. 244 alin. 2 c.pr.civ. cu motivarea că se efectuează acte de urmărire penală față de F. L. V., Prokopetz Gantner Zeline M., K. G. M. ș.a. privind falsul legat de procura autentică de reprezentare dată mandatarului F. L. V. de către cele două reclamante și folosită în fața instanțelor române. Instanța a admis cererea formulată de procuror prin încheiere din data de 03.06.2004, fiind suspendată judecata cauzei până la soluționarea plângerii penale de către P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 102/P/2004. deși nu s-a declarat recurs împotriva acestei încheieri reclamantele prin mandatar au formulat la data de 07.06.2004 o cerere de repunere pe rol cu încălcarea art. 244 alin. 2 c.pr.civ.. Prin încheierea din 16 septembrie 2004 instanța dispune suspendarea conform art. 244 pct. 2 c.pr.civ. până la soluționarea plângerii penale de către P. de pe lângă Judecătoria Timișoara, deși încă din data de 28.05.2004 P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara comunicase instanței că cercetările se fac de către acest organ. Nici împotriva acestei încheieri nu se face recurs, dar se formulează din nou o cerere de repunere pe rol, stabilindu-se termen la data de 21.10.2004. Dosarul penal nr. 102/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a fost preluat de către P.N.A. și de P. de pe lângă Î.C.C.J. București, dar acestea l-au retrimis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara primind un nou număr, respectiv 5/P/2005, fiind începută urmărirea penală. Din data de 21.10.2004 cauza a fost amânată de mai multe ori și la 17.03.2005 s-a dispus judecarea în fond a cauzei. La această ședință se discută din nou suspendarea cauzei cerută de procuror prin cererea din 09.03.2005, ca și de ceilalți pârâți, iar Curtea respinge cererea de suspendare conform dispozițiilor art. 244 pct. 2 c.pr.civ.

Recurentul arată că prin soluția pronunțată instanța s-a substituit organului de urmărire penală și fără a ține seama că urmărirea penală se începe și se dispune în rem și în personam. În speță, autenticitatea și valabilitatea procurii de reprezentare era o probă esențială pentru întregul proces civil. Se mai arată că, deși se respinge cererea de suspendare, acest capăt de cerere nu mai este cuprins în dispozitivul deciziei civile nr. 712/24.03.2005. Instanța de apel trebuia să completeze probatoriul administrat cu privire la autenticitatea procurii de reprezentare, putând apela la comisia rogatorie internațională în materie civilă.

Recurentul mai arată că în prezent dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 au fost abrogate prin O.U.G. nr. 228/2000 și Legea nr. 422/2001. Instanța s-a substituit Ministerului Culturii, Comisia Națională a Monumentelor Istorice care era competentă a dispune clasarea sau evaluarea unui bun aparținând patrimoniului cultural național. În speță prin adresa depusă la fila 793 în dosarul_/2002 M. Culturii arată că imobilul din . nu este monument istoric.

Se mai critică admiterea apelului D.G.F.P. T. arătându-se că Statul Român prin această instituție are calitatea de parte vătămată în dosarul penal bazat pe faptul că a acordat despăgubiri celor două reclamante din Germania în anul 2000.

Prin recursul formulat pârâții C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara, au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, urmare a rejudecării pe fond, respingerea acțiunii reclamantelor și menținerea în vigoare a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de Statul Român cu foștii chiriași ai imobilului din Timișoara . ca fiind încheiate cu bună credință și cu respectarea în totalitate a legilor în vigoare la data respectivă, suspendarea executării deciziei recurate până la soluționarea recursului conform art. 300 alin. 2 c.pr.civ.

În motivarea recursului se arată că reclamantele nu și-au dovedit calitatea procesuală activă în cauză, nefiind persoane îndreptățite la restituirea imobilului sau la alte măsuri reparatorii, nejustificând deci un interes de a promova prezenta. Potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, instanța trebuia să analizeze dacă reclamantele au încasat sau nu despăgubiri de la Statul G. pentru imobilul în litigiu.

S-a mai criticat respingerea de către instanță a excepției lipsei calității de reprezentant a pretinsului mandatar al reclamantelor, F. L. V.. Reclamantele au depus la dosar o procură la data de 26.02.2003, însă acțiunea a fost depusă la data de 12.08.2002, dată la care nu era îndeplinită cerința privind împuternicirea supralegalizată, conform art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 66/1999. Acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare cumpărare în baza legii 10/2001 putea fi introdusă numai până la 14.08.2002 sub sancțiunea prevăzută de art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, dată la care mandatarul reclamantelor nu era legal împuternicit cu apostila privind supralegalizarea. În consecință conform art. 161 alin. 2 c.pr.civ. cerera de chemare în judecată trebuia anulată.

S-a mai arătat că în mod greșit instanța de apel a menținut dispozițiile sentinței prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului de preluare al Statului Român asupra imobilului în discuție și prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între O. T. SA și pârâții persoane fizice. Susținerea privind nevalabilitatea titlului de preluare datorate pretinsei omisiuni a menționării proprietarului tabular în anexă la Decretul nr. 92/1950 nu poate subzista pentru că la data naționalizării Gutekunst P. Senior era deja decedat încă din 18.02.1947. Prin urmare, la . Decretului nr. 92/1950 era proprietar doar Gutekunst P. Junior, iar imobilul era închiriat la diverse persoane fiind justificată deci preluarea imobilului deoarece antecesorii reclamantelor erau exploatatori de imobile.

Se mai invocă faptul că cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare cumpărare trebuia introdusă până la 14.08.2002 sub sancțiunea prevăzută de art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, invocându-se deci tardivitatea depunerii acțiunii.

De asemenea, recurenții pârâți consideră că valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare trebuia apreciată în condițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, buna credință a subdobânditorilor neputând fi pusă la îndoială. Prin art. 46 pct. 3 din H.G. nr. 498/2003 legiuitorul a recunoscut efectele înstrăinărilor care respectă condițiile Legii nr. 112/1995 anterioare datei de 25.11.1998, când a intrat în vigoare Legea nr. 213/1998. Prin urmare, instanța trebuia să aprecieze valabilitatea contractelor în funcție de actele normative care s-au succedat în timp în materia monumentelor istorice și a patrimoniului național cultural, O.G. nr. 68/1994 fiind succesiv modificată prin Legea nr. 41/1995, O.G. nr. 24/1997 și Legea nr. 56/1998, modificări care însă nu au vizat art. 2 din O.G. nr. 68/1994 care au rămas valabile în redactarea inițială până la . O.U.G. nr. 228/2000. Potrivit H.G. nr. 632/1996 locuințele declarate monumente istorice sunt cele din categoriile A, B și C potrivit art. 2 alin. 1 O.G. nr. 68/1994, fiind exceptate imobilele reprezentând bunuri culturale comune conform art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 68/1994. Deoarece imobilul în litigiu figurează pe listele din 1991 -1992 la categoria E, acesta reprezintă doar un bun cultural cu privire la care nu operează interdicția prevăzută de art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995. Mai mult, art. 65 din O.U.G. nr. 229/2000 a abrogat această interdicție. Așadar, instanța a interpretat greșit textele de lege incidente problema nulității contractelor de vânzare cumpărare s-a rezolvat prin abrogarea textului invocat de reclamante.

Recurenții-pârâți au mai arătat că în mod corect au fost respinse petitele care privesc revendicarea imobilelor, ca inadmisibile, deoarece reclamantele au apelat la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001. Reclamantele nu au calitate procesuală activă de a solicita anularea contractelor apartamentelor de la etajul 2, iar validitatea contractelor trebuie apreciată în funcție de actele normative care s-au succedat în timp.

Prin recursul formulat reclamantele Prokopetz Gantner Zeline M. și K. G. M. au invocat art. 304 pct. 9 c.pr.civ., susținând că decizia instanței de apel este nelegală și netemeinică în raport cu admiterea apelului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., instanța considerând în mod eronat că nu ar avea calitate procesuală pasivă.

Prin recursul formulat pârâții K. A., K. N., T. R. G. Z., F. I. și B. R. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, anularea încheierilor de ședință din 24.06.2004, 21.10.2004 și 17.03.2005, invocând art. 304 pct. 5 și 9 c.pr.civ.

În motivarea recursului arată că încheierea de ședință din data de 24.06.2004 este nelegală întrucât instanța nu a dispus în discuția părților cerere de repunere pe rol de la fila nr. 118 din dosarul de apel, depusă de reclamante la data de 07.06.2004. încheiere de ședință din data de 21.10.2004 este de asemenea, nelegală din considerente identice cu cele prezentate referitoare la nulitatea încheierii din data de 24.06.2004 deoarece instanța a omis din nou, în mod nelegal să pună în discuția părților repunerea pe rol a cauzei. Încheierea de ședință din data de 17.03.2005 trebuie anulată prin efectul anulării încheierilor de ședință menționate anterior și deoarece instanța a decis în mod greșit să repună cauza pe rol considerând că nu s-a făcut dovada că împotriva mandatarului F. L. V. sau a reclamantelor s-a început urmărirea penală pentru infracțiuni privitoare la procura specială întocmită în fața notarului din Germania. Instanța de apel a considerat de două ori că dosarul civil trebuia suspendat până la lămurirea aspectelor legale legate de procura de reprezentare, astfel încât nu putea să se pronunțe în sens contrar decât dacă se admitea vreun recurs la încheierile de suspendare sau dosarul penal era soluționat, prin netrimiterea în judecată.

Pe fondul cauzei se arată că nu sunt incidente cauzele de nulitate invocate de reclamante deoarece la momentul înstrăinării către pârâții recurenți, imobilul din Timișoara, . nu era monument istoric și nu era exceptat de la vânzare, iar pârâții recurenți au fost de bună credință la încheierea contractelor de vânzare cumpărare cu Statul Român. Prin adresa 5173/10.11.2003 a Ministerului Culturii și cultelor – Direcția Monumente Istorice și Muzee se informează instanța că imobilul din Timișoara, . nu figurează în lista monumentelor istorice a Județului T., prin adresa nr. 7458/03.12.2003 a Ministerului Culturii și Cultelor semnată de Ministrul Culturii instanța este informată că imobilul situat în . nu este monument istoric, dar este monument istoric imobilul situat în . care se circumscrie regimului juridic stabilit prin Legea nr. 422/2001, prin adresa SC 2003-_/02.02.2003 a Primăriei M. Timișoara – Direcția de Patrimoniu se răspunde cererii instanței, coroborându-se cu răspunsul Ministerului Culturii și Cultelor întrucât cuprinde lista monumentelor istorice comunicată de Direcția de Urbanism unde la poziția 27 apare ca monument istoric distinct imobilul din Timișoara, ., iar în lista zonelor protejate este evidențiată .. Se arată că adresele provenite de la Ministerului Culturii și Cultelor au forță probantă deplină întrucât singura autoritate abilitată prin lege să statueze asupra calității de monument istoric este Comisia Națională a Monumentelor Istorice aflată în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor.

Instanța de apel, deși a arătat că buna credință nu poate fi invocată în speță deoarece este înlăturată de fraudarea legii, nu a precizat în ce constă fraudarea legii, care este legea fraudată și prin ce mijloace s-a realizat frauda. În speță nu există elementul material al fraudei, nici intenția frauduloasă și nici textul de lege determinat, încălcat sau eludat în mod fraudulos de destinatarii săi. Dispoziția de excepție din art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 nu face referire expresă la lista monumentelor istorice, aceasta nefiind un act normativ, nefiind publicată în monitorul oficial. Lista monumentelor istorice 1991 -1992 nu a avut puterea de a dispune cu putere de lege până la . Legii nr. 422/2001, fiind doar o listă administrativă care nu îndeplinește caracterele unui text de lege determinat, apr să fie încălcat sau ocolit în mod fraudulos de destinatarii lui. Din acest punct de vedere nici instanția nu avea dreptul să aprecieze asupra calității de monument istoric a imobilului în litigiu, aceasta fiind o stare de fapt supusă probațiunii.

S-a mai arătat că chiar din cuprinsul listei menționate mai sus rezultă că atunci când Comisia Monumentelor Istorice a dorit să clasifice un imobil distinct ca monument istoric l-a prevăzut în mod diferențiat în capitolul A, B, C sau D. În speță, Statul Român a supraetajat imobilul construind etajul doi, ceea ce este o puternică prezumție că imobilul în litigiu nu este monument istoric deoarece o asemenea, lucrare de construcție este prohibită de legi în cazul monumentelor istorice.

S-a mai arătat că decizia este nelegală și sub aspectul rezolvării capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului prin care a naționalizat imobilul. Nelegalitatea rezidă prin faptul că instanțele de fond au cenzurat ca titlu de preluare al Statului Român Decretul nr. 92/1950, ori nu acesta titlul statului, ci titlul este actul de aplicare a dreptului emis în baza acestui act normativ.

Prin recursul formulat pârâta D. L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea spre rejudecare a cauzei în apel, suspendarea judecății până la suspendarea definitivă a dosarului penal, invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 9 și 10 c.pr.civ. și art. 314 c.pr.civ..

În motivarea recursului arată în primul rând că în mod greșit instanța de apel a respins cererea de suspendare a judecății în baza art. 244 alin. 1 pct. 2 c.pr.civ. deoarece dacă înscrisurile pentru care s-a început urmărirea penală ar fi declarate false, s-ar infirma calitatea de reprezentat a persoanelor care au pornit acțiunea.

În al doilea rând a criticat soluția instanței de apel cu privire la excepția lipsei calității de reprezentat a pretinsului mandatar al reclamantelor, F. L. V., deoarece apostila a fost emisă la data de 26.02.2003 în condițiile în care excepția a fost invocată la 03.02.2003.

S-a mai arătat că acțiunea privind nulitatea contractelor de vânzare cumpărare putea fi introdusă numai până la data de 14.08.2002, sub sancțiunea prevăzută de art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, cererea trebuind să întrunească cerințele legale sub toate aspectele, lipsurile trebuind complinite înainte de expirarea acestui termen. Prin urmare, se consideră că sunt îndeplinite condițiile art. 161 alin. 2 c.pr.civ. și cererea de chemare în judecată trebuia anulată.

Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului de apel privind lipsa calității procesuale active a reclamantelor față de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, instanțele de fond având obligația de a verifica dacă acestea au încasat sau nu despăgubiri de la Statul G. pentru imobilul în litigiu. Reclamantele nu au făcut dovezi în acest sens, ceea ce conduce la concluzia că au beneficiat de asemenea despăgubiri, împrejurarea că între România și Germania nu a existat un tratat internațional neîndreptățindu-le a obține o dublă reparație.

S-a mai arătat că în mod greșit instanța de apel a păstrat soluția primei instanțe sub aspectul nevalabilității titlului de preluare a imobilului de către Statul Român, depășindu-și atribuțiile atunci când a reținut neconstituționalitatea Decretului nr. 92/1950, controlul constituționalității făcându-se exclusiv de către Curtea Constituțională. Pe de altă parte, s-a arătat că preluarea imobilului s-a făcut cu respectarea decretului nr. 92/1950 deoarece la . acestuia proprietar era doar Gutekunst P. Junior de la care s-a preluat imobilul cu respectarea art. II din decret, proprietarul fiind vizat de art. I pct. 2 din decret.

Recurenta pârâtă a mai arătat că instanța de apel a păstrat în mod greșit soluția primei instanțe și referitor la constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare în baza art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 10 alin. 2 și art. 11 din Legea nr. 112/1995. Situația trebuia privită prin prisma art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care exclude incidența art. 46 alin. 4 din lege. Buna credință este relevantă în cauză deoarece art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 are menirea de a consfinți principiul error communis facit jus, precum și pe cel al securității circuitului civil și al stabilității raporturilor juridice, față de interesul redobândirii imobilelor de către foștii proprietari. Deoarece nu a cunoscut existența unei revendicări anterioare, pârâta este de bună credință în sensul art. 1898 alin. 2 C.civ.

S-a mai invocat că instanța de apel trebuia să ia în considerare actele normative în materia monumentelor istorice și patrimoniului național cu toate modificările ulterioare până la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare în litigiu. Instanța de apel a reținut generic că în cauză ar fi incidente dispozițiile H.G. nr. 20/1996, ignorând însă H.G. nr. 632/1996 care modifică art. 8 H.G. nr. 20/1996 dispunând că nu se încadrează în categoria locuințelor declarate monumente istorice și din patrimoniul național în sensul art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, imobilele cu destinația de locuință ce reprezintă bunuri culturale comune prevăzute de art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 68/1994. Cu privire la imobilul în litigiu se arată că din examinarea listei monumentelor istorice rezultă că acesta nu se regăsește explicit la poziția 36E001 din Capitolul E-Zone Istorice Urbane. Mai mult în dosarul de apel a depus adresa nr. 1056/08.08.2003 a Ministerului Culturii și Cultelor – Direcția Monumente Istorice și Muzee prin care se confirmă că imobilul în litigiu nu este exclus la vânzare întrucât nu intră sub incidența interdicției reglementate de art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, această adresă fiind obținută chiar de unul din avocații reclamantelor care nu a înțeles să o folosească în proces.

S-a mai invocat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin art. 65 din O.U.G. nr. 228/2000 a fost abrogată interdicția reglementată de art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995. dispoziția a fost preluată de art. 62 alin. 2 din Legea nr. 422/2001. Ca urmare, chiar dacă s-ar fi pus problema nulității contractului de vânzare cumpărare, aceasta în prezent este asanată. Curtea de Apel a reținut în mod greșit că nu s-ar aplica teoria asanării actelor juridice nule, pentru că, pe de o parte, contractul și-ar produce efectele cel puțin de la data abrogării interdicției, iar pe de altă parte, această dată este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001al cărei art. 46 alin. 4 constituie temeiul acțiunii.

Recursurile mai sus menționate au fost înregistrate inițial pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Încheierea nr. 9519 din 18 noiembrie 2005 ÎCCJ a scos cauza de pe rol și a trimis recursurile formulate împotriva Deciziei nr. 712/24.03.2005 a Curții de Apel Timișoara spre competentă soluționare Curții de Apel Timișoara conform art. 3 pct. 3 din codul de procedură civilă modificat prin Legea nr. 219/2005.

Prin Decizia nr. 416/25 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus respingerea recursurilor declarate împotriva încheierii nr. 9519/18.11.2005 a ÎCCJ ca inadmisibile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 28.11.2006.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 15.03.2007, Curtea de Apel Timișoara a dispus suspendarea judecării cauzei în baza art. 244 pct. 2 C.pr.civ. până la soluționarea dosarului penal în care urmărirea penală a fost declanșată prin rechizitoriul din data de 12.12.2006.

La data de 29.10.2012 P. M. Timișoara a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, avându-se în vedere că nu mai subzista motivul de suspendare prevăzut de art. 244 pct. 2 C.pr.civ., fiind acordat termen la data de 05.12.2012.

Pentru termenul de judecată fixat reclamantele au depus Note scrise de ședință, prin care au arătat că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat sau/și prezumție de lucru judecat calitatea de persoane îndreptățite a notificantelor reclamante, legalitatea și valabilitatea înscrisurilor folosite în cauza civilă, respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a altor acte normative în legătură cu aceasta de către persoanele îndreptățite, reprezentanții acestora și alte entități, legalitatea și valabilitatea certificatului de calitate de moștenitor nr. 63/21.10.2002, emis de Notarul Public C. R. N., prin pronunțarea soluțiilor în cauzele penale, respectiv sentința penală nr. 18/13.10.2011 a Curții de Apel Târgu M.. De asemenea, în notele scrise nr. 3 depuse pentru același termen s-a invocat faptul că prin sentința penală menționată s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Prin Notele de ședință nr. 3 depuse pentru termenul de ședință din 24.01.2013, reclamantele au arătat că dispozițiile art. 45 (fost art. 46) alin 1 și alin. 4 din Legea nr. 10/2001 fac aplicarea principiului tempus regist actum, iar dispozițiile art. 11 din Legea nr. 112/1995 stabilesc în concret și direct sancțiunea nulității absolute pentru încălcarea unor dispoziții ale Legii nr. 112/1995, sancționând fără echivoc cu nulitate absolută încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, de asemenea se arată că dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 interzicea vânzarea imobilelor monumente istorice și imobilelor care fac parte din patrimoniul cultural național, raportul dintre imobilele monumente istorice și imobilele din patrimoniul național cultural fiind un raport de la parte la întreg. Prin urmare se concluzionează că art. 10 ( fost art. 8) din H.G. nr. 20/1996 care prevedea că prin noțiunea de monumente istorice și din patrimoniul național se înțelege evidența aprobată de Comisia Națională a Monumentelor Istorice, a avut în vedere Lista 1991-1992 în întregul ei care cuprinde atât monumente istorice cât și imobile din patrimoniul cultural național. În ceea ce privește bunurile culturale comune, se arată că nu sunt imobilele de la capitolele D și E din Lista 1991 ci cele care au fost stabilite și încadrate ca atare pe baza dispozițiilor alin. 6 al articolului unic din H.G. nr. 632/1996. Prin urmare, numai imobilele din Lista 1996 cu bunuri culturale comune întocmită și transmisă de M. Culturii în baza textului de lege menționat puteau fi înstrăinate, ca o excepție de la regula interdicției înstrăinării imobilelor din Lista 1991-1992. Or, imobilul în litigiu nu a fost inclus în Lista 1996, nefiind bun cultural comun în perioada 1996-2000 și nu a devenit bun cultural comun nici după 2004 când a operat clasarea valorică în Lista 1991-1992 la care se referă art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 68/1994.

Pentru termenul de judecată din 28.02.2013 a fost depusă la dosar o cerere de „aderare la apeluri” de către B. M., U. D. M., U. L. S. și B. F..

Pentru același termen de judecată reclamantele au formulat o cerere de disjungere a judecării cauzei pentru apartamentele 5 și 6 ca urmare a decesului pârâtei B. R., referitor la apartamentul 5 și ca urmare a transmisiunii prin acte între vi pentru apartamentul 6.

Tot pentru același termen de judecată s-a formulat o cerere de completare la cererea de aderare prin care B. M., U. D. M., U. L. S. și B. F. au precizat că cererea menționată reprezintă de fapt o aderare la recursurile părților din dosar (inclusiv la cel al Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara) invocându-se dispozițiile art. 316 raportat la art. 293 C.pr.civ.

Prin încheierea de ședință din 28.02.2013 instanța a constatat că s-a soluționat definitiv cauza penală prin pronunțarea deciziei penale nr. 2350/04.07.2012 a ÎCCJ, dispărânds astfel motivul de suspendare prevăzut de art. 244 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ., dispunându-se în consecință repunerea cauzei pe rol.

Pe parcursul soluționării recursurilor au decedat: pârâta recurentă F. I., fiind introdus în cauză succesorul S. C., pârâta recurentă B. R. a cărei poziție procesuală a fost preluată de succesorii O. S. D. și O. M. L. și de dobânditorul cu titlu particular O. A.-D., pârâta recurentă D. L. fiind introdus în cauză succesorul D. A. precum și pârâta intimată Hauder Elza, fiind introdus în cauză succesorul său, L. G. I..

Prin Notele de ședință depuse pentru termenul de judecată din 25.04.2013 O. S. D. și O. M., în calitate de succesori ai defunctei B. R., au invocat faptul că cererea introductivă de instanță nu aparține reclamantelor, ci celor care au făcut ulterior încasării despăgubirilor în baza Legii nr. 112/1995 și după apariția Legii nr. 10/2001, cesiunea de drepturi litigioase în folosul lor. Deoarece nu există o procură valabilă care să emane de la reclamante și să exprime voința lor, se arată că cererea introductivă nu poate produce efecte fiind o cerere nouă. În continuare se invocă faptul că reclamantele nu mai puteau solicita restituirea în natură, atât timp cât imobilul a fost înstrăinat în mod legal, iar pe parcursul timpului s-au făcut investiții care depășesc 50% din imobil. S-a mai invocat intervenția termenului de decădere din dreptul de a mai promova acțiunea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare conform art. 45 pct. 5 din Legea nr. 10/2001 susținându-se că cererea a fost introdusă în data de 20.11.2002, după expirarea termenului prevăzut de lege. S-a mai arătat că imobilul din . nu este monument istoric și din patrimoniul cultural național, nefiind înscris în categoriile A, B, C din lege, cu în zona E, imobilele din această zonă putând face obiectul contractelor de vânzare cumpărare. Referitor la constatarea nevalabilității titlului de preluare al statului, s-a arătat că potrivit art. 1 pct. 2 din H.G. nr. 40/1996 imobilul este preluat cu titlu. S-a mai invocat că nu există rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare a antecesoarei, fiind aplicabile art. 45 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 astfel încât nu poate fi constată nulitatea absolută în cazul bunei credințe a cumpărătorilor.

La termenul de judecată din 30 mai 2013, reclamantele, prin mandatar, au depus Note scrise de ședință nr. 1 prin care au arătat că renunță la judecată în baza art. 246 alin. 1 și următoarele C.pr.civ. referitor la capetele de cerere din acțiune vizând apartamentul nr. 2 din imobil formulate în contradictoriu cu Hauder Elza, aceiași cerere fiind reiterată prin înscrisul înregistrat la data de 28.05.2013.

Pentru termenul de judecată din data de 30.0._ L. G. I. în calitate de succesor al defunctei Hauder Elza a depus la dosar o cerere de aderare la recursuri întemeiată pe dispozițiile art. 316 raportat la art. 293 C.pr.civ. solicitând să se ia act de renunțarea reclamantelor la judecata cauzei privind petitele referitoare la apartamentul nr. 2 din imobilul în discuție.

Prin încheierea de ședință din 30.05.2013 instanța a pus în vedere reprezentantului reclamantelor să depună la dosar procura specială pentru renunțarea la judecată acordată mandatarului conform art. 69 alin. 1 C.pr.civ.

Pentru termenul de judecată din data de 27.06.2013 reclamantele au depus Note scrise de ședință 4 prin care au arătat că drepturile lor și calitatea procesuală activă sunt prevăzute de lege și nu decurg dintr-o simulație. Reclamantele au arătat că sunt beneficiare ale drepturilor pretinse prin efectul Legii nr. 10/2001, avându-se în vedere și certificatul de calitate de moștenitor nr. 63/21.10.2002 emis de Notarul Public C. R. N.. Solicitarea acestui certificat a fost făcută ulterior actului S151/2002, ceea ce înseamnă că nu a fost transferat dreptul dedus judecății. Convenția –act S151 din data de 08.02.2002, apostilată, nu a avut natura unui act de vânzare a drepturilor litigioase și nici nu este o cesiune de drepturi cu efecte uno icto, ci o promisiune asupra vânzării unui bun viitor. Această convenție promisiune asupra vânzării unui bun viitor dintre reclamante și L. G. I. trebuie interpretată prin prisma dispozițiilor art. 965 C.civ. raportat la art. 702 C.civ. și art. 977-984 C.civ. Această convenție nu are însușirile unui contraînscris ca act parte a unei simulații.

Prin Notele de ședință nr. 6 depuse pentru termenul din data de 27.06.2013 reclamantele au arătat că și-au păstrat calitatea de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001, dovadă fiind faptul că s-a solicitat emiterea certificatului de calitate de moștenitor, au fost întocmite alte procuri ( mandate) pentru L. I. ( actul S154/2002) și F. L. V. V. ( actul S154/2002), s-au restituit de către reclamante sumele primite de la Statul G., s-au efectuat și întocmit acte specifice calității reclamantelor pe care și-au păstrat-o în baza Legii nr. 10/2001, respectiv testamente, declarații și alte acte cu valoare juridică și probatorie. S-a invocat că actul convenție S 151/2002 a avut natura și regimul juridic recunoscut de legea română convențiilor privind promisiunea de vânzare cumpărare a unor bunuri viitoare, astfel încât nu a produs modificări referitoare la calitatea persoanelor notificante, transferul dreptului de proprietate intervenind ulterior și numai pendente conditione.

Prin Notele de ședință 8 depuse pentru termenul din data de 27.06.2013 reclamantele au arătat că actul S 151/2002 nu a reprezentat o cesiune efectivă a drepturilor anterior formulării notificării, această împrejurare rezultând din încheierea altor două procuri vizând efectuarea procedurilor în baza Legii nr. 10/2001, a altei procuri de administrare a imobilului date în reclamante în calitate de viitoare proprietare, a testamentelor întocmite la 08.02.2002, a declarațiilor notariale din anul 2005 prin care au confirmat și și-au însușit toate actele efectuate de mandatari în numele șipe seama lor, menționând fără echivoc că înțeleg să se prevaleze de dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și din restituirea de către reclamante către Statul G. a sumelor primite drept ajutor pentru integrare în societatea germană și nu ca despăgubire pentru imobil.

Prin Notele de ședință 9 depuse pentru termenul din data de 27.06.2013 reclamantele au arătat că revin asupra cererilor de renunțare la judecată pentru capetele de cerere privind apartamentele 2 și 6 din imobil.

Prin Notele scrise depuse pentru termenul din data de 27.06.2013 O. A. D., în calitate de succesor cu titlu particular al recurentei defuncte B. R. a invocat excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în privința reclamantelor.

În motivare a arătat că între reclamante și L. G. I. s-a încheiat la data de 08.02.2002 contractul intitulat convenție prin care reclamantele au cedat drepturile lor succesorale contra sumei de 49.000 mărci germane, transmițându-se pe cale de consecință, și drepturile procesuale derivate din drepturile succesorale, astfel încât reclamantele nu pot avea calitate procesuală activă și nici nu mai pot justifica un interes născut, actual, personal, direct și legitim în promovarea acțiunii. S-a invocat faptul că existența contractului de vânzare cumpărare a drepturilor succesorale rezultă din actele din procesul penal soluționat și că aceste două excepții pot fi invocate în orice moment al procesului, chiar direct în recurs.

Reclamantele au arătat prin Notele scrise depuse pentru termenul din data de 25.09.2013 că nu a fost încheiată o cesiune cu privire la apartamentele care formează obiectul acestei cauze, că Legea nr. 165/2013 se referă numai la persoanele care încheie tranzacții după adoptarea acestui act normativ și care astfel au obligația de a le comunica ANRP în termen de 15 zile.

Pentru termenul de judecată din 26.09.2013 D. A., în calitate de succesor al defunctei recurente D. L., a depus un înscris prin care invocă motive de recurs de ordine publică referitor la autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 18/2011 a Curții de Apel Târgu M. sub aspectul cesiunii drepturilor succesorale ale reclamantelor, cu consecința lipsei calității procesuale active a reclamantelor și a lipsei lor de interes decurgând din lipsa calității de persoană îndreptățită a revendica imobilul, calitate transmisă odată cu vânzarea drepturilor succesorale. În motivare a arătat că interesul invocării acestei excepții decurge din art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 care prevăd imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în cazul în care a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății. Cu privire la fondul cauzei a arătat că din răspunsul Ministerului Culturii nr. 1701/27.06.2013 rezultă că imobilul în litigiu nu avea regim de monument istoric și, în consecință, se putea vinde.

Prin Notele scrise depuse de recurenta T. R. G. Z. se artă că reclamantele au dat procură în ideea clară că nu mai doresc să aude de imobile și că nu sunt interesate să mai obțină nimic în afară de sumele cu care au fost recompensate și decare s-au declarat mulțumite.

Pentru termenul de judecată din 26.09.2013 recurenții K. A. și K. N. au depus un înscris prin care invocă motive de recurs de ordine publică referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și la excepția de nulitate absolută a procurilor S 154/2002, S 155/2002 și S 151/2002 raportat la prevederile art. 948 și 966 C.civ. În motivare au arătat că potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 în cazul în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie este compensarea prin puncte. Referitor la procurile pentru care s-a invocat excepția de nulitate absolută, s-a arătat că acestea sunt lipsite de cauză și obiect deoarece mandanții nu mai puteau obține niciun drept și niciun folos propriu din executarea mandatului privind drepturile deja cedate, fiind evidentă imposibilitatea juridică a executării mandatelor.

Pentru termenul de judecată din 26.09.2013 O. A. D., în calitate de succesor cu titlu particular al recurentei defuncte B. R., a depus note scrise prin care a invocat excepția nulității absolute a procurilor speciale încheiate de reclamante pentru mandatarii lor în vederea susținerii acțiunii din prezentul dosar și excepția lipsei calității de reprezentant a mandatarilor. În motivare a arătat că în convenția S151/2002 este cuprinsă o declarație privind încheierea unui contract de vânzare cumpărare a unei moșteniri între reclamante și cumpărătorul L. G. I. pentru prețul de 49.000 DM și un mandat dat de reclamante cumpărătorului drepturilor succesorale, acte juridice distincte și incompatibile. Operațiunea vânzării cumpărării moștenirii este validă respectând condițiile de fond prevăzute de art. 948 C.civ. și de formă, fiind consemnată printr-un înscris sub semnătură privată și recunoscută de cocontractant tot prin înscrisul sub semnătură privată. Realitatea operațiunii de vânzare cumpărare este dovedită de declarațiile date de reclamante în comisia rogatorie realizare de autoritățile germane la solicitarea celor române. Teoria promisiunii unui bun viitor ca obiect al convenției formulată de reclamante nu are niciun suport în conținutul actului respectiv, actul juridic nefiind nici vânzare sub condiție suspensivă. Ca urmare a operațiunii de vânzare cumpărare a moștenirii, este incidență sancțiunea nulității absolute a mandatului din actul S151/2002 datorită lipsei cauzei prevăzute de art. 266 C.civ., precum și datorită imposibilității existenței obiectului mandatului conform art. 948 C.civ. din același motive sunt lovite de nulitate absolută procurile S154/2002 și S155/2002.

Același recurent a invocat excepția de neretroactivitate a legii cu privire la petitul 4 al acțiunii privind preluarea fără titlu valabil a cotei de ½ din imobil întrucât temeiurile juridice pe care se bazează sunt intrate în vigoare după încheierea contractului de vânzare cumpărare de către antecesoarea B. R..

Prin notele scrise nr. 1 depuse pentru termenul de judecată din 24.10.2013 reclamantele recurente au solicitat respingerea excepției de neretroactivitate a legii susținând că dispozițiile art. 45 ( fost 46) alin. 1 și alin. 4 din Legea nr. 10/2001 nu retroactivează deoarece reprezintă norma cadrul de trimitere la dispozițiile legale în vigoare la data încheierii actelor de înstrăinare, enunțând regulile și principiile privind aplicarea tempus regit actum, înlăturând ope legis posibilitatea invocării și aplicării teoriei asanării actului juridic nul la data încheierii sale.

Prin notele scrise nr. 4 depuse pentru termenul de judecată din 24.10.2013 reclamantele recurente au solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâtul O. A. D. privind nulitatea procurilor și lipsa calității de reprezentant arătând că actul Convenție S151/2002 reprezintă o convenție de vânzare cumpărare sub condiție suspensivă a unui bun viitor și un contract de mandat, cele două părți completându-se și presupunându-se reciproc. În consecință reclamantele și-au păstrat calitatea de moștenitoare și pot exercita în continuare drepturile prevăzute de Legea nr. 10/2001, personal sau prin mandatar.

Prin notele scrise nr. 5 depuse pentru termenul de judecată din 24.10.2013 reclamantele recurente au solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale active întemeiată pe art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/_ susținând că această lege dispune numai pentru viitor, în speță nefiind aplicabilă, iar actul Convenție S151/2002 nu este o tranzacție în sensul la care se referă legea menționată. Se arată totodată că nu este întemeiată nici excepția nulității absolute a procurilor S154/2002 și S155/2005 deoarece transferul dreptului în cazul vizării unui bun viitor are loc numai în momentul realizării condiției.

Prin notele scrise nr. 7 depuse pentru termenul de judecată din 24.10.2013 reclamantele recurente au arătat că nu există autoritate de lucru judecat cu privire la succesiunea drepturilor succesorale întrucât instanța penală nu s-a pronunțat pe fondul acestei chestiuni din punct de vedere civil, ci în sensul continuării și judecării cauzelor civile.

Prin notele scrise nr. 8 depuse pentru termenul de judecată din 24.10.2013 reclamantele recurente au solicitat a se lua act de faptul că actul Convenție S151/2002 a fost denunțat reciproc de reclamante și L. G. I., reclamantele păstrându-se în mod exclusiv și deplin calitățile și drepturile decurgând din prevederile Legii nr. 10/2001, transferul dreptului nemaintervenind nici în cazul realizării condiției prevăzută în convenție, respectiv nici în cazul restituirii în natură a imobilelor în conformitate cu Legea nr. 10/2001.

După rămânerea cauzei în pronunțare și în cadrul termenului de amânare a pronunțării s-au depus la dosar înscrisuri denumite concluzii, completare la concluzii și note de către: reclamantele-recurente, pârâtul-recurent O. A. D., pârâții-recurenți P. M. Timișoara, Primăria M. Timișoara și C. L. a M. Timișoara, pârâta-recurentă, reclamantele-recurente precum și pârâții-recurenți K. A. și K. N..

Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 și art.306 alin.2 C.pr.civ., curtea de apel consideră că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În primul rând se constată faptul că prin sentința judecătoriei a fost respinsă cererea de restituire în natură (revendicare) a imobilului și de constituire a unui drept de folosință special asupra imobilului ca inadmisibile cu motivarea că reclamantele au formulat notificarea prevăzută de Legea 10/2001, optând astfel pentru procedura specială reglementată de această lege. Soluția dată de prima instanță acestui capăt de cerere nu a făcut obiectul apelurilor, astfel încât a rămas irevocabilă. Prin urmare, orice alte aspecte legate de cererea de revendicare a reclamantelor formulată în cadrul acestui litigiu nu pot fi reiterate în cadrul etapei procesuale a recursului, urmând ca în cadrul procedurii declanșate în baza Legii 10/2001 prin formularea notificării (înscrisă și în cartea funciară - f.436 din dosarul Judecătoriei Timișoara) să fie soluționată această solicitare. Ceea ce interesează în cadrul acestui litigiu este împrejurarea că reclamantele justifică interesul de a solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare cu privire la imobilul preluat de Statul Român de la antecesorul acestora întrucât au formulat notificare în baza Legii 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului preluat. Din acest punct de vedere instanța de recurs nu poate stabili modul de soluționare a notificării, în funcție de starea actuală de fapt și juridică a imobilului, acest aspect făcând obiectul unei alte proceduri.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a reclamantelor Prokopetz Gantner Zeline M. și K. G. M. prin raportare la actul Convenție S 151/2002 și la dispozițiile Legii nr.165/2013, Curtea constată că nu sunt întemeiate.

Pentru soluționarea acestor excepții este necesară stabilirea naturii juridice a actului Convenție S-151/2002 și a efectelor sale, atât prin interpretarea clauzelor sale, cât și prin prisma actelor juridice ulterioare ale reclamantelor și atitudinii lor procesuale.

Ca o mențiune preliminară, se constată că nu sunt întemeiate susținerile pârâtului recurent D. A. (succesor al defunctei D. L.) referitor la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale raportat la natura juridică a actului, și anume aceea de vânzare a drepturilor succesorale. Conform art.22 din Codul de procedură penală, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Or, prin Decizia penală nr.2350 din 4.07.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost respinse recursurile formulate împotriva Sentinței Penale nr.18 din 13.10.2011 a Curții de Apel Timișoara, constatându-se că actele folosite în cauza civilă privind imobilul din . sunt reale, nu fictive, valabile, instanțele civile având dreptul de a judeca pricinile cu care au fost investite. Prin urmare, întrucât procesul penal a vizat doar stabilirea împrejurării dacă inculpații au săvârșit sau nu infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, respectiv dacă înscrisurile care au făcut obiectul cercetării sunt sau nu false, și nu care este natura juridică a acestor înscrisuri, este evident, față de prevederile art.22 C.pr.pen., că nu există autoritate de lucru judecat în sensul menționat de recurentul D. A..

Se observă în primul rând că actul Convenție S 151/2002 (f.410-412 din vol.II al dosarului de recurs) nu este un contract, așadar nu poate reprezenta o convenție de vânzare a drepturilor succesorale, fiind semnat doar de către cele două reclamante, așa cum rezultă din încheierea notarului public din Germania (f.412 din vol. II al dosarului de recurs). Prin urmare este o declarație unilaterală a reclamantelor despre încheierea unui alt act juridic, alături de o procură dată lui L. G. I.. Recurenții au susținut că acest alt act juridic ar fi o vânzare de drepturi succesorale. Se constată însă că nu există în prezentul litigiu dovedită existența înscrisului constatator al acesteia în condițiile în care ar fi fost necesară respectarea cerinței de formă ad validitatem pentru realizarea vânzării. Afirmațiile din cuprinsul actului Convenție S 151/2002 ce sunt atribuite lui L. G. I. nu pot fi luate în considerare din moment ce declarația este semnată doar de reclamante în fața notarului din Wurzburg, așa cum s-a arătat mai sus.

Pe de altă parte însă, afirmațiile reclamantelor din cuprinsul actului s 151/2002 referitoare la vinderea întregii averi ce le revine ca succesoare acceptante după Gutekunst P. (senior și junior), la faptul că de la data întocmirii înscrisului S 151 cumpărătorul devine proprietar de drept (ceea ce ar însemna că nu există un contract încheiat anterior între reclamante și L. G. I.) urmând să-și exercite prerogativele ulterior, sunt contrazise de alte afirmații ale acestora din cuprinsul aceluiași act S 151/2002. Astfel, dacă s-ar fi vândut într-adevăr drepturile succesorale ale reclamantelor (deși, așa cum s-a subliniat, un contract de vânzare reprezintă acordul de voințe dintre cumpărător și vânzător, și nu exprimarea voinței unei singure părți, respectiv a reclamantelor), nu ar mai fi fost necesară inserarea în cuprinsul actului notarial a mențiunilor privind instituirea aceluiași L. G. I. ca mandatar pentru „exercitarea procedurilor prevăzute de Legea 10/2001, alte acte normative, precum și de dreptul comun”, reclamantele obligându-se să „confere toate drepturile care vor reveni lor” ca urmare a acestei proceduri, mandatarul putând să formuleze și să depună „orice acțiuni în justiție", fiind instituit ca mandatar „în legătură cu toate acțiunile și demersurile vizând realizarea scopului sus menționat”. ”Totodată, ulterior dobândirii drepturilor asupra imobilelor, cumpărătorul (…) va putea dispune după cum crede de cuviință de bunurile ce vor fi obținute urmare a demersurilor și a procedurilor prevăzute de Legea 10/2001, alte acte normative sau dreptul comun, sens în care instituie și mandatar printr-o procură specială de vânzare cumpărare (…)”. Din interpretarea actului notarial menționat rezultă că reclamantele au înțeles să instituie un mandatar pentru derularea și finalizarea procedurilor legale pentru obținerea imobilelor ce le reveneau în calitate de succesoare după Gutekunst P. (senior și junior), astfel încât nu poate fi reținută interpretarea dată de pârâți că reclamantele și-au înstrăinat drepturile de a solicita restituirea imobilelor preluate de stat înainte de 1989. Din cuprinsul clauzelor prin care se instituie mandatar tocmai pentru a demara și finaliza în numele și pe seama reclamantelor procedurile de revendicare a imobilelor, din faptul că în aceeași zi de 8.02.2002 reclamantele au încheiat procurile speciale S 154/2002 (f.220-221 din vol.II al dosarului de recurs) și S 155/2002 (f.147-148 din dosarul judecătoriei) pentru același scop, și anume inițierea și finalizarea demersurilor necesare pentru revendicarea imobilelor din România ce au aparținut autorului lor, rezultă faptul că reclamantele nu au înstrăinat prin actul S151/2002 drepturile de a solicita restituirea imobilelor menționate în baza legilor de retrocedare. Folosirea unor termeni improprii în cuprinsul actului juridic nu duce la calificarea greșită a acestuia, ci trebuie să se aibă în vedere întregul ansamblu de acte juridice încheiate de reclamante și conduita lor ulterioară pentru a se determina natura juridică a actului S 151/2002. Prin declarația autentificată de notarul din Wurzburg din 27.01.2005, apostilată (f.371-372 din vol.II al dosarului de recurs), reclamantele au confirmat toate demersurile efectuate de mandatari în baza procurilor semnate în favoarea acestora la notariatul din Wurzburg în data de 8.02.2002, subliniind faptul că au calitatea de persoane îndreptățite conform legii 10/2001, urmând ca după restituire imobilele să revină conform convenției privind transmiterea acestor bunuri viitoare lui L. G. I. sau, după caz, legatarului particular L. I.. S-a mai arătat că mandatarii din România au fost însărcinați să restituie suma primită de reclamante în baza Legii 112/1995. Aceleași afirmații le-au făcut reclamantele și prin declarația autentificată de notarul din Wurzburg din 24.02.2005, apostilată (f.369-370 din vol.II al dosarului de recurs). La fel, prin declarația autentificată de notarul din Wurzburg sub nr.S – 429/2005 din 2 mai 2005, apostilată (f.219-221 din vol.III al dosarului de recurs) reclamantele reiterează susținerea că au împuternicit mandatarii să efectueze demersurile în baza Legii 10/2001, formulând notificări. În fine, prin procura autentificată de notarul din Wurzburg sub nr.S – 438/2005 din 2 mai 2005, apostilată (f.222-225 din vol.III al dosarului de recurs) reclamantele au mandatat 3 persoane să efectueze orice acte de dispoziție, în numele acestora și pentru acestea, cu privire la imobilul din Timișoara, .. Din întregul ansamblu de acte juridice mai sus menționat rezultă că reclamantele nu au înstrăinat în 2002 drepturile de revendicare a imobilului în litigiu. Împrejurarea că reclamantele au afirmat în cadrul ascultării lor în procedura de comisie rogatorie din 2004 că au înțeles sa nu mai aibă nimic de a face cu imobilul nu schimbă natura juridică a actelor juridice încheiate. Oricum, prin mandatele date pentru derularea procedurilor, reclamantele au urmărit tocmai să se degreveze de efortul de a urmări și finaliza demersurile de retrocedare. Sintetizând cele mai sus arătate, se poate reține că reclamantele au încheiat cel mult o promisiune de vânzare a unui lucru viitor, ce urma să fie obținut în baza procedurilor de restituire, beneficiarul promisiunii asumându-și riscul nerealizării lucrului viitor. Și tocmai pentru a se realiza lucrul viitor promis, reclamantele au mandatat alte persoane (printre care și beneficiarul) de a iniția și finaliza în numele lor și pentru ele, procedura de retrocedare a imobilelor ce au aparținut autorului lor (ceea ce juridic înseamnă că nu au înstrăinat drepturile asupra bunului).

Referitor la dispozițiile art.1 alin.3 rap. al art.4 din Legea nr.165/2013, acestea trebuie interpretate și prin prisma art.24 alin.2 din aceeași lege prin care se arată numărul de puncte pentru măsurile compensatorii ce se acordă altor persoane decât fostul proprietar sau moștenitorii legali sau testamentari ai acestuia. Ceea ce înseamnă că prin sintagma de înstrăinare a drepturilor ce se cuvin potrivit legilor de restituie, legiuitorul a avut în vedere situația în care persoana îndreptățită a cesionat drepturile ce i se cuveneau înainte de finalizarea procedurii. Or, în speță, așa cum s-a arătat, reclamantele au rămas titularele drepturilor prev. de Legea 10/2001, până la finalizarea procedurii de restituire și obținerea imobilelor. Prin urmare, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.1 alin.3 din Legea nr.165/2013. Tocmai pentru motivele arătate, atât prezenta cerere de chemare în judecată, cât și notificarea în baza Legii 10/2001 (înscrisă și în cartea funciară - f.436 din dosarul Judecătoriei Timișoara) au fost formulate de reclamante prin mandatar.

Ca o consecință a celor mai sus arătate, se constată că excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes a reclamantelor Prokopetz Gantner Zeline M. și K. G. M. sunt neîntemeiate și vor fi respinse. Tot ca o consecință a argumentelor expuse și a calificării actului juridic S 151/2002, se constată c ă nu sunt întemeiate nici excepțiile nulității absolute a procurilor speciale încheiate de reclamante și a lipsei calității de reprezentant a mandatarilor instituiți prin procurile S 154/2002, S 155/2002 și S 151/2002, atât timp cât reclamantele au instituit mandatari tocmai pentru a iniția și finaliza în numele lor și pentru ele, procedura de retrocedare a imobilelor ce au aparținut autorului lor. Astfel, și aceste excepții vor fi respinse.

În ceea ce privește cererile de aderare la recursuri (inclusiv cele numite inițial cereri de aderare al apeluri), instanța constată că dispoz. art.293 C.pr.civ. sunt aplicabile doar în faza apelului, nu și în faza recursului, deoarece sunt dispoziții derogatorii și nu se circumscriu dispoz. art.316 C.pr.civ., fiind potrivnice reglementărilor căii de atac a recursului. Prin urmare se vor respinge cererile de aderare la recursuri formulate de B. M. U. D. M., U. L. S. și B. F. și de pârâtul L. G. I., succesor al pârâtei defuncte Hauder Elza.

În ceea ce privește renunțările la aderarea la recursuri de către pârâtul L. G. I., succesor al pârâtei Hauder Elza (f.393 din vol.II al dosarului de recurs) și la judecata capetelor de cerere privind două apartamente din imobil de către reclamante(f.216-217, 223-224 din vol.II al dosarului de recurs), Curtea nu le poate lua în considerare întrucât au fost formulate prin avocat, respectiv prin mandatar cu procură generală, nefiind depuse procuri speciale în conformitate cu dispozițiile art.69 alin.1 C.pr.civ. Se constată totodată că prin declarația de la filele 391-392 din vol.II al dosarului de recurs s-a revenit asupra cererilor de renunțare la judecata petitelor privind apartamentele 2 și 6 din imobil.

În ceea ce privește recursul reclamantelor împotriva deciziei instanței de apel se constată că acestea au invocat art. 304 pct. 9 C.pr.civ., susținând că decizia instanței de apel este nelegală și netemeinică în raport cu admiterea apelului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., instanța considerând în mod eronat că nu ar avea calitate procesuală pasivă. Reclamantele nu au indicat însă în ce constă aplicarea eronată a legii de către instanța de apel, aceasta reținând că Statul Român este reprezentat în prezentul litigiu de consiliul local și de . Timișoara. În consecință, întrucât motivele de recurs invocate de reclamante apar ca neîntemeiate, Curtea va respinge recursul acestora formulat împotriva hotărârii din apel.

Și în recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a criticat admiterea apelului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., susținându-se că Statul Român prin această instituție are calitatea de parte vătămată în dosarul penal bazat pe faptul că a acordat despăgubiri celor două reclamante din Germania în anul 2000. Este evident că nu are legătură calitatea procesuală pasivă în prezentul litigiu civil în care reclamantele solicită constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare cu calitatea de parte vătămată în dosarul penal soluționat definitiv prin Decizia penală nr.2350 din 4.07.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mai mult, prin decizia recurată instanța de apel a constatat că Statul Român este reprezentat de consiliul local și de . Timișoara. Așadar nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Referitor la recursul pârâților și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, se constată că susținerile privind necesitatea suspendării procesului civil până la soluționarea defintivă a procesului penal nu mai au relevanță în cauză întrucât în baza art.244 alin.1 pct.2 C.pr.civ., instanța de recurs a dispus suspendarea menționată, procesul penal fiind definitiv soluționat prin Decizia penală nr.2350 din 4.07.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care au fost respinse recursurile formulate împotriva Sentinței Penale nr.18 din 13.10.2011 a Curții de Apel Timișoara.

Alt motiv de recurs l-a constituit lipsa calității de reprezentant a mandatarului ce a semnat cererea de chemare în judecată. În cadrul procesului penal finalizat prin Decizia penală nr.2350 din 4.07.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care au fost respinse recursurile formulate împotriva Sentinței Penale nr.18 din 13.10.2011 a Curții de Apel Timișoara s-a cercetat autenticitatea procurii S 155/2002 și s-a ajuns la concluzia că nu este falsă, fiind dată de reclamante în fața unui notar public din Germania. În ceea ce privește îndeplinirea cerinței apostilării, conform art.5 din Convenția din 5.10.1961 la care România a aderat conform OG 66/1999, apostila este eliberată la cererea semnatarului sau a oricărui alt deținător al actului și atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act (semnătura, sigiliul sau ștampila care figurează pe apostilă este scutită de orice atestare). Prin urmare, apostilarea nu este o cerință de validitate a procurii, putând fi îndeplinită oricând în cursul procesului.

Ca urmare, aplicarea apostilei pe procura mandatarului care a introdus acțiunea ulterior formulării cererii de chemare în judecată nu înseamnă că procura are efecte numai din acest moment sau că nu ar fi fost valabilă înainte. La data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 12.08.2002, de către reclamante prin mandatar F. L. V., procura acestuia din urmă era valabilă, astfel încât nu este întemeiată excepția lipsei calității de reprezentant din această perspectivă.

Totodată, deoarece cererea a fost înregistrată la data de 12 august 2008, înainte de expirarea termenului prev. de art. 46 alin. 5 (actual art.45) din Legea nr. 10/2001, nefiind deci întemeiată nici excepția de tardivitate a formulării cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, excepție invocată prin cererile de recurs.

Calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor de a formula notificare în baza Legii 10/2001 și, deci, de a formula prezenta cerere de chemare în judecată, precum și interesul acestora rezultă din faptul că sunt succesoarele foștilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu înainte de preluarea acestuia de către stat în temeiul Decretului nr.92/1950, așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr.63 din 21.10.2002 eliberat de BNP C. R. din Timișoara (f.98 din dosarul judecătoriei).

Referitor la despăgubirile încasate de reclamante de la Statul G., se constată că prin hotărârile penale mai sus menționate cu autoritate de lucru judecat (fiind aplicabil art.22 C.pr.pen. deoarece are legătură cu fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul F. L. V., respectiv fals în declarații) s-a reținut că potrivit adresei MAE între România și Germania nu s-a încheiat un acord cu privire la reglementarea pretențiilor financiare în suspensie care să poată fi încadrată în lit.m a anexei Legii 10/2001, în acest sens fiind și practica ÎCCJ, statuându-se că inculpatul nu a făcut o declarație mincinoasă în fața notarului la 5.12.2002, ci afirmațiile lui în sensul că reclamantele nu au primit despăgubiri de la statul german în baza unui acord privind reglementarea pretențiilor financiare în suspensie încheiat între România și Germania conform art.5 din Legea 10/2001, sunt adevărate. Așadar, reclamantele nu au primit despăgubiri de la Statul G. pentru preluarea imobilului din Timișoara, . cu consecința excluderii procedurii de restituire în baza Legii 10/2001.

În ceea ce privește împrejurarea că etajul II al imobilului a fost construit de stat ulterior preluării acestuia de la antecesorii reclamantelor, Curtea constată că nu s-a dispus constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor de la etajul II, instanțele de fond stabilind ca stare de fapt împrejurarea că apartamentele 2-7 și 11 A vândute în baza Legii 112/1995 fac parte din imobilul ce a fost preluat de stat, iar apartamentele 12-17 sunt situate la etajul II. Modalitate de soluționare a notificării prin care se solicită restituirea în natră a imobilului preluat de stat se va stabili în cadrul procedurii declanșate în baya Legii 10/2001 și care nu face obiectul prezentului litigiu.

Recurenții au mai invocat că în mod greșit instanța de apel a menținut dispozițiile sentinței prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului de preluare al Statului Român asupra imobilului în discuție. Nici acest motiv de recurs nu este întemeiat deoarece art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001 califică drept preluare abuzivă măsura de naționalizare a imobilelor prin Decretul nr.92/1950. Prin urmare, în mod legal s-a constat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu. Nu pot fi reținute nici susținerile recurentului O. A. D., în calitate de succesor cu titlu particular al recurentei defuncte B. R. referitoare la neretroactivitatea legii față de momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare deoarece dispozițiile menționate au menirea doar de a califica dacă preluarea a fost sau nu abuzivă în funcție de reglementările în baza cărora imobilele au fost preluate de stat, și nu de a da naștere unor situații juridice noi. Preluarea imobilului era abuzivă din momentul inițial al aplicării Decretului nr.92/1950, și nu pentru că așa a prevăzut legea 213/1998 sau legea 10/2001 ulterior. Finalizând raționamentul juridic al recurentului, ar însemna că nici un imobil să nu poată fi retrocedat, în natură sau prin echivalent, atât timp cât legea 10 a fost adoptată ulterior naționalizării. În mod legal instanțele de fond au constat nevalabilitatea preluării prin raportare la dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 și ale dispozițiilor constituționale de la data preluării (Curtea Constituțională având competența de a soluționa excepțiile de neconstituționalitate prin raportare la actuala Constituție a României), neavând deci relevanță modalitatea concretă de aplicare în speță a decretului 92/1950. Conform art. 6 din Legea nr. 213/1998 titlul valabil era acela emis cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat. Constituția din anul 1948, în vigoare la data adoptării Decretului nr. 92/1950, prevedea în art. 11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse naționalizării și care nu concordau cu cele cărora li se aplica decretul de naționalizare menționat. Art. 8 din Constituție prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege, art. 11 fiind prevederi de excepție care derogau de la principiul garantării proprietății, permițând pierderea dreptului de proprietate prin naționalizare, fiind însă de strictă interpretare. Pe de altă parte, reclamantele au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de B. R. pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale art.10 alin.2 din Legea nr.112/1995, în vigoare la data încheierii contractului.

Dispozițiile art.10 alin.2 din Legea nr.112/1995, în forma în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare în litigiu, prevedeau că sunt, de asemenea, exceptate de la vânzare locuințele (…) declarate monumente istorice și din patrimoniul național (…), iar conform art.11 din același act normativ actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. 6 și ale art. 10 sunt lovite de nulitate absolută.

Prin urmare, dispoziții imperative din Legea 112/1995 prevedeau la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare în litigiu că este interzisă înstrăinarea locuinței declarată monument istoric și din patrimoniul național. Conform principiului de drept tempus regit actum, actul juridic ce nu îndeplinește condițiile de validitate la data încheierii sale este nul absolut, nulitate ce nu este acoperită prin abrogarea ulterioară a dispoziției imperative încălcate la încheierea lui (teoria asanării actului juridic). Contractul nul absolut din cauza încălcării dispoziției legale imperative nu poate avea nici un efect, fiind ab initio lovit de nulitate, din momentul încheierii sale.

Conform art. 45 (fost 46) alin.4 din Legea nr.10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. În mod corect a reținut instanța de fond că această prevedere este aplicabilă și în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, conform argumentului de interpretare a fortiori.

Prin urmare, contractele de vânzare cumpărare ale locuințelor dintr-un imobil ce se încadrează în dispoz. art.10 alin.2 din legea nr.112/1995 (la data încheierii vănzării) sunt lovite de nulitate absolută.

În mod corect au interpretat instanțele de fond dispoz. art. 45 (fost 46) alin.2 din Legea nr.10/2001 conform cărora actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință, stabilind că nu sunt aplicabile speței de față. Acest text de lege are în vedere o altă situație decât cea de la alin.4 (împrejurare rezultând cu evidență inclusiv din modul de dispunere a textelor legale în două alineate în cadrul aceluiași articol), vizând orice înstrăinări având ca obiect imobile considerate ca preluate fără titlu valabil înainte de legea 213/1998. Însă pentru situația în care s-au încălcat dispoziții imperative ale legii (aceasta însemnând fraudarea legii, adică nerespectarea unei dispoziții legale imperative), alin.4 al articolului prevede în mod clar sancțiunea nulității absolute independent de buna sau reaua credință a cumpărătorilor. În acest sens s-a pronunțat și ICCJ prin Dec.civ. nr.1231/17.03.2013.

În ceea ce privește apartenența imobilului din Timișoara, . în categoria locuințelor declarate monumente istorice și din patrimoniul național, Curtea reține că potrivit art.8 alin.1 din HG 632/1996, locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul național sunt cele aflate în evidenta Ministerului Culturii pe baza listelor avizate de Comisia Națională a Monumentelor Istorice și aprobate de ministrul culturii.

Așadar, competența de a întocmi lista locuințelor declarate monumente istorice și din patrimoniul național aparține Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice. Pentru Timișoara, a fost întocmită Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din 1991 aprobată de către Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice ce a fost structurată pe 5 capitole. Este evident că, din momentul întocmirii acestei liste, toate imobilele, indiferent de capitolul în care erau clasificate, beneficiau de același regim juridic, nefăcându-se distincție între ele în funcție de capitolul menționat. În cadrul acestei liste, la Capitolul E, zone istorice urbane și rurale, la codul 36E001 figurează imobilul din Palanca nr.1. Art.60 alin.1 din Legea nr.422/2001 (adoptată ulterior încheierii contractelor de vânzare cumpărare) prevede expres că lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992, cu modificările și completările ulterioare, rămâne în vigoare, urmând ca în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, Institutul Național al Monumentelor Istorice să actaulizeze Lista monumentelor istorice, potrivit atribuțiilor stabilite prin art. 27 alin. (3). În anul 2004 a fost actualizată lista monumentelor istorice a Județului T., aprobată de M. Culturii și Cultelor în baza Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Așadar Lista din 1991-1992 era în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare în litigiu din moment ce în 2001 se prevedea că rămâne valabilă încă trei ani. Singura instituție competentă de a califica un imobil ca fiind monument istoric și din patrimoniu național, Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, a calificat imobilul din Palanca nr.1 ca făcând parte din această categorie, incluzându-l în listă la capitolul E. Prin urmare, adresele diferitelor instituții referitoare la încadrarea imobilului în această categorie trebuie interpretate prin prisma dispozițiilor legale care au stabilit competența comisiei menționate de a întocmi lista în discuție, precum și prin prisma listei întocmite și în vigoare la data încheierii contractelor. Din art.1 alin.4 din OG 68/1994 rezultă că monumentele istorice pot fi și locuri istorice sau monumente și ansambluri de arhitectură sau clădiri, monumente și ansambluri memoriale. Așadar, nu pot fi reținute susținerile pârâților sau ale instituțiilor care în cuprinsul unor adrese arată că un monument istoric nu poate fi decât un imobil nominalizat individual sau înscris ca poziție unică sau cu cod individual. Totodată, se reține că Lista din 1991-1992 nu a suferit modificări de-a lungul timpului în ceea ce privește clasificarea imobilelor în categorii sau capitole până în 2004. Capitolele A,B,C,D,E din lista 1991 nu au corespondență în categoriile A,B,C din art.2 din OG 68/1994, nefiind realizată vreo reclasificare a bunurilor imobile din lista inițială corespunzător celor 3 categorii menționate de ordonanță.

Potrivit art.8 alin.3 HG 632/1996, nu se încadrează în categoria locuințelor declarate monumente istorice și din patrimoniul național, în sensul art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, imobilele cu destinația de locuința ce reprezintă bunuri culturale comune, prevăzute de art. 2 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 68/1994. Locuințele încadrate ca bunuri culturale comune se pot vinde cu respectarea dispozițiilor legale.

Din Lista 1991 Timișoara, bunuri culturale comune au fost declarate doar imobilele din comunicarea trimisă Consiliului Județean T. de către M. Culturii cu nr.3990 din 4.10.1996 (f.185 din dosarul de apel), printre care nu se regăsește imobilul din Palanca nr.1. Concluzia care rezultă este că, dacă a figurat în lista inițială a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice întocmită conform art.8 alin.1 din HG 632/1996 și nu a fost declarat ulterior bun comun și care putea fi înstrăinat art.8 alin.3 HG 632/1996, imobilul în litigiu a rămas sub interdicția de a fi vândut sub sancțiunea nulității absolute.

Sintetizând cele mai sus arătate, imobilul din . se încadrează în categoria imobilelor menționate de art.10 alin.2 din Legea nr.112/1995 ca urmare a includerii sale în Lista 1991 de către singura instituție competentă. Orice alte adrese și comunicări care confirmă sau infirmă această concluzie nu au relevanță din moment ce reglementările legale stabilesc ce imobile se puteau vinde sau nu. Adresele din dosar de care se prevalează reclamanții pârâți nu pot include sau exclude bunul în lista menționată mai sus, ci doar interpretează ce semnificație juridică are includerea bunului la capitolul E. Mai mult, trebuie avută în vedere împrejurarea că în speță interesează regimul juridic al imobilului nu în prezent, nici după adoptarea Legii 422/2001, ci la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare deoarece dispozițiile din Legea nr.422/2001 privind clasificarea monumentelor istorice și regimul juridic al acestora nu este aplicabilă în speță, intrând în vigoare ulterior încheierii contractelor de vânzare cumpărare în discuție. Dispozițiile legale invocate de pârâți referitoare la clasarea imobilelor conform Legii 422/2001 nu sunt incidente în cauză pentru motivul arătat anterior. Atât timp cât nicio dispoziție legală nu a scos bunurile incluse în capitolul E a listei 1991 din sfera bunurilor care nu se pot vinde conform art.10 alin.2 rap. la art.8 alin.1 din HG 632/1996, nu se poate reține că imobilul din . putea face obiectul înstrăinării în perioada de până la . Legii 422/2001 (care a modificat alineatul (2) al articolului 10 din Legea nr. 112/1995).

Or, interpretarea și aplicarea legii în speță pe baza probelor administrate este de competența instanțelor judecătorești și din acest punct de vedere Curtea reține că instanțele de fond au aplicat corect legea, constatând în mod corect că imobilul din Palanca nr.1 se încadra în categoria bunurilor ce nu puteau fi vândute conform art.10 alin.2 din Legea nr.112/1995.

Pentru toate considerentele mai sus arătate, în baza art.312 alin.1 C.pr.civ., instanța va respinge recursurile formulate de reclamantele Prokopetz Gantner Zeline M. și K. G. M., de P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, de pârâții C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara, de pârâții K. A., K. N., T. R. G. Z., F. I., a cărei poziție procesuală a fost preluată de succesorul S. C. și de pârâta B. R., a cărei poziție procesuală a fost preluată de succesorii O. S. D. și O. M. L. și de dobânditorul cu titlu particular O. A.-D., de pârâta D. L. a cărei poziție procesuală a fost preluată de succesorul D. A. împotriva Deciziei civile nr.712/A din 24.03.2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Deoarece au fost respinse atât recursul reclamantelor, cât și recursurile pârâților, nu se vor acorda cheltuieli judecată în această etapă procesuală, conform art.316 rap. la art.298 și art.274-276 C.pr.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a reclamantelor Prokopetz Gantner Zeline M. și K. G. M..

Respinge excepțiile nulității absolute a procurilor speciale încheiate de reclamante și a lipsei calității de reprezentant a mandatarilor instituiți prin procurile S 154/2002, S 155/2002 și S 151/2002.

Respinge cererile de aderare la recursuri formulate de B. M., U. D. M., U. L. S. și B. F. și de pârâtul L. G. I., succesor al pârâtei defuncte Hauder Elza.

Respinge recursurile formulate de reclamantele Prokopetz Gantner Zeline M. și K. G. M., de P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, de pârâții C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara, de pârâții K. A., K. N., T. R. G. Z., F. I., a cărei poziție procesuală a fost preluată de succesorul S. C. și de pârâta B. R., a cărei poziție procesuală a fost preluată de succesorii O. S. D. și O. M. L. și de dobânditorul cu titlu particular O. A.-D., de pârâta D. L. a cărei poziție procesuală a fost preluată de succesorul D. A. împotriva Deciziei civile nr.712/A din 24.03.2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Fără cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 31.10.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

A.-M. N. DR. L. L. G. O.

GREFIER,

R.

P.-D.

Red. A.M.N. – 29.11.2013

Tehnored. R.P.D./2 ex. – 24.11.2013

Prima instanță: Judecătoria Timișoara – Judecător: L. D.

Instanța de apel: Curtea de Apel Timișoara – Judecători: Rujița R. și M. G.

← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 427/2013. Curtea de...		Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Rectificare carte funciară. Decizia nr. 427/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 1313/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 642/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Pretenţii. Decizia nr. 13/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 361/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA