Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 642/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 642/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 24-04-2013 în dosarul nr. 4570/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 642/R
Ședința publică din 24 aprilie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta R. C. A. împotriva sentinței civile nr. 84/15.01.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 17.04.2013, când pronunțarea a fost amânată pentru data de astăzi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 84/15.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ a fost respinsă excepția autorității lucrului judecat invocată de pârât; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta R. C. A. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T..
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin cererea înregistrată la 6.06.2012, reclamanta R. C. A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 826.650 euro, cu titlu de daune materiale, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii deportării familiei sale în B.. Cu cheltuieli de judecată.
În fapt, a arătat că împotriva bunicilor și tatălui său s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a MAI, în noaptea de 18 iunie 1951, când a avut loc cea mai amplă acțiune de deportare din istoria României a etniilor cu factor ridicat de risc, respectiv români, germani, bulgari, sârbi, aromâni, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei.
Prin deportare, au fost deposedați abuziv de avere, realizându-se implicit desființarea clasei sociale a chiaburilor. La întoarcerea din deportare, familia nu a repusă în totalitatea drepturilor referitoare la avere.
Reclamanta a învederat că solicită acordarea daunelor materiale pentru imobilul nr. 308/b, curte și grădină, din localitatea Ghilad (CF nr. 4387 Ghilad nr. cad. 700-701/b), imobilul nr. 166/c din localitatea Ghilad (CF nr. 4907 Ghilad nr. cad. 702-703/2), casa nr. 310 și grădină din localitatea Ghilad (CF nr. 4464 Ghilad nr. cad. 704-705), imobilul nr. 167 din localitatea Ghilad (CF nr. 2718 Ghilad nr. 707-708), imobilul nr. 168 din localitatea Ghilad (CF nr. 286 nr. cad. 709-710), valoarea recoltei pe o suprafață de 49,74 ha teren arabil din anul 1951, valoarea lipsei de folosință pe o perioadă de aprx. 42 ani pentru folosirea de către CAP a imobilului nr. 166/A (CF nr._ Ghilad nr. cad. 702-703/1) din localitatea Ghilad, valoarea lipsei de folosință a suprafeței de teren arabil în perioada 1951-1989 și pentru valoarea bunurilor mobile lăsate acasă la momentul deportării.
Cu privire la daunele materiale solicitate, reclamanta a arătat că suma de 100.000 euro reprezintă valoarea imobilelor confiscate și nerestituite ca efect al măsurii deportării luate împotriva familiei sale, imobile proprietate a familiei bunicului său Abu T., iar suma de 318.400 euro reprezintă valoarea lipsei de folosință pe o perioadă de 42 de ani, întrucât CAP (GAC) Ghilad a folosit în mod ilegal și abuziv imobilul nr. 166/A, proprietatea familiei sale.
Mai mult, suma de 23.250 euro reprezintă valoarea recoltei pe o suprafață de 50 ha teren arabil din anul 1951, întrucât a rămas neculeasă de familia sa, suma de 380.000 euro reprezintă valoarea lipsei de folosință a suprafeței de folosință a suprafeței de 50 ha teren arabil în perioada 1951-1990, pentru confiscarea abuzivă și ilegală a terenului, iar 5000 euro valoarea bunurilor mobile lăsate acasă în momentul deportării, întrucât la momentul întoarcerii acasă nu au mai găsit niciun bun mobil din cele lăsate.
În motivare, reclamanta a mai argumentat că potrivit prevederilor art. 998-999 C.civ. precum și prevederilor art. 1357 N. C.civ., S. R. are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva bunicilor, întrucât în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
În drept, a invocat disp. art. 3 lit. e, art. 5 lit. b, alin. 2 și alin. 4 din Legea nr. 221/2009.
Prin întâmpinarea depusă, DGFP T. în reprezentarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea excepției autorității de lucru judecat față de dosarele nr._ și_ ale Tribunalului T., având aceleași părți, obiect și cauză, în care s-au respins irevocabil acțiunile reclamantei în contradictoriu cu același pârât; să se constate prescripția dreptului la acțiune și să fie respinsă acțiunea ca neîntemeiată și nedovedită.
Deliberând cu prioritate asupra excepției autorității lucrului judecat, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T., tribunalul a constatat că aceasta nu este întemeiată, astfel:
Din hotărârile depuse de pârât la fila 117 și următoarele dosar rezultă că nu este îndeplinită condiția identității de obiect pentru a fi incidente dispozițiile art. 163 alin.1, 166 C.proc.civ. și art. 1201 C.civ. În dosarele nr._ și_ reclamanta R. C.-A. a învestit instanțele de judecată cu cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul de natură morală provocat autorilor săi de deportarea în B..
În prezenta cauză, aceeași parte solicită repararea prejudiciului patrimonial, invocând și un alt temei juridic.
Prin urmare, în baza art. 137 alin.1 C.proc.civ. tribunalul va respinge excepția ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, pe fond, tribunalul a reținut că reclamanta R. C.-A. a solicitat acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul suferit de bunicii și tatăl său, pe perioada deportării în B..
Tribunalul a apreciat că textul art. 5 alin.1 lit. b nu acordă dreptul solicitat prin acțiune.
Din actele depuse rezultă că despăgubirile materiale solicitate se referă la bunurile imobile lăsate în urmă în gospodărie, contravaloarea caselor și terenurilor, contravaloarea lipsei de folosință dar din dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic, nu și bunurile mobile, iar din prima categorie, doar bunurile care fac obiectul legilor speciale de restituire. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv. În același sens, este și decizia civilă nr. 2192/23.03.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În speță, reclamanta nu a dovedit că a solicitat restituirea proprietății confiscate în baza Legii nr. 247/2005 sau Legii nr. 10/2001.
Această soluție mai rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arată că pentru repararea prejudiciului material Legea nr. 10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991, 10/2001.
În ceea ce privește temeiul reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C.civ., pentru că Noul cod civil nu este incident în speță, fapta fiind săvârșită anterior datei de 01.10.2011, tribunalul a constatat că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât conform art. 8 din Decretul nr.167/1958 termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Rezultă că momentul de început a fost reprezentat de data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist în România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii.
Chiar dacă prin adoptarea Legii nr. 221/2009 statul a recunoscut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale.
Repunerea în termen poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, așa cum este cazul legii nr. 18/1991 sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul a constatat că Legea nr. 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare.
Împotriva sentinței a declarat recurs în termen reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând, în principal, casarea ei cu trimitere spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea ei în sensul admiterii acțiunii.
În motivare a invocat greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, în mod eronat apreciind prima instanță că doar bunurile imobile pot fi solicitate spre restituire în temeiul acestei norme, condiționat de formularea unor cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, legea nefăcând o atare distincție.
A criticat considerentele sentinței potrivit cărora nu ar fi făcut dovada daunelor materiale suferite, probele administrate nefiind examinate, iar cererea în probațiune formulată fiind nelegal respinsă.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C.p.c.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art. 304 1 C.p.c., văzând dispozițiile art. 299 și urm. C.p.c. și normele legale ce vor fi mai jos arătate, față de schimbarea practicii judiciare a instanței determinată de necesitatea unificării acestei practici, în conformitate cu statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține următoarele:
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, orice persoană care suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Din analiza textului legal de mai sus, reiese că legiuitorul a stabilit unele condiții pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume: aceste bunuri să fi fost confiscare prin hotărâre de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, bunurile să fi fost solicitate în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005; bunurile respective să nu fi fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta să nu fi obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 conduce la concluzia că persoana îndreptățită poate solicita echivalentul valoric al bunurilor ce vizează numai domeniul de aplicare al acestor acte normative.
Or, în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 se înscriu numai bunurile imobile (terenuri cu sau fără construcții), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, cu condiția să existe fizic (art. 6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001).
Această teză se impune și din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 5 alin. 5 din Legea nr. 221/2009, care prevede că ”Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute de alin. 1 lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Prin această manieră de reglementare legiuitorul a urmărit să delimiteze natura bunurilor ce pot fi restituite prin echivalent în procedura Legii nr. 221/2009, cu înlăturarea posibilității parcurgerii unor proceduri paralele cu aceeași finalitate.
De asemenea, intenția legiuitorului de a limita sfera bunurilor cu privire la care se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent la cele care fac obiectul reglementării Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în care se arată că adoptarea acestei soluții legislative a fost legată de procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, ceea ce a făcut ca unele persoane îndreptățite care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar și din proprietatea cărora au fost preluate abuziv unele imobile confiscate ca atare prin art. 2 lin. 1 lit. „b” din Legea nr. 10/2001, să nu obțină vreo despăgubire.
În consecință, pe calea Legii nr. 221/2009 s-a urmărit o derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001 în sensul acordării posibilității persoanelor îndreptățite de a le fi acordate despăgubiri pentru aceste bunuri, direct de către instanța de judecată, fără a se intenționa o extindere a obiectului legilor anterioare de reparație.
În consecință, în mod corect a respins prima instanță cererea în probațiune formulată de reclamantă; contrar susținerilor recurentei, tribunalul nu a reținut că nu ar fi fost făcută dovada prejudiciului material suferit, ci că în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu pot fi acordate despăgubiri pentru bunurile arătate de reclamantă.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.p.c. raportat la art. 304, 304 1 C.p.c., instanța va respinge recursul declarat de reclamanta R. C.-A. împotriva sentinței civile nr. 84/15.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R. C.-A. împotriva sentinței civile nr. 84/15.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. F.Ș.- 07.05.2013
Tehnored. C.J.- 15.05.2013; 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul T.
Judecător: A. C.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Pretenţii. Decizia nr. 13/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
