Obligaţie de a face. Decizia nr. 298/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 298/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-02-2013 în dosarul nr. 10921/325/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.298
Ședința publică din 26 Februarie 2013
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții M. TIMIȘOARA reprezentat prin PRIMAR, P. M. TIMIȘOARA și C. L. AL M. TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 907/11.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta S.C. G.P.G. C. S.R.L., având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic V. S. în reprezentarea reclamanților recurenți și avocat M. M. în substituirea avocatului titular G. M. în reprezentarea pârâtei intimate.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este legal timbrat cu 4 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că au fost depuse prin registratura instanței următoarele: la data de 13.02.2013, de către instituțiile reclamante, atașate la adresă, dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 4 lei și timbru judiciar de 0,15 lei, conform mențiunii cu care au fost citate; la data de 20.02.2013, în 2 exemplare, întâmpinarea formulată de către societatea pârâtă.
Reprezentanta pârâtei depune la dosar împuternicire avocațială și delegație de substituire.
Se comunică un exemplar al întâmpinării, reprezentantei reclamanților, care precizează că nu solicită acordarea unui termen de judecată în vederea studierii cuprinsului acesteia.
Reprezentanta pârâtei invocă excepția de nulitate a recursului, motivând că temeiurile de drept invocate în cuprinsul cererii nu au fost dezvoltate și că prin recurs nu se aduc critici de nelegalitate a deciziei recurate ci doar de netemeinicie.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța unește excepția de nelegalitate cu fondul cauzei, constatând cauza în stare de judecată și având în vedere faptul că excepția invocată de reprezentanta pârâtei vizează conținutul cererii de recurs și acordă cuvântul asupra ambelor chestiuni.
Reprezentanta reclamanților solicită respingerea excepției de nulitate, arătând că recursul este motivat în drept și în fapt.
Cu privire la fondul cauzei, reprezentanta instituțiilor reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de către societatea pârâtă și menținerea hotărârii date de prima instanță.
Reprezentanta pârâtei, în principal, solicită admiterea excepției de nulitate a recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 3021 alin.1 lit.c C.proc.civ. și art. 306 alin. 1 C.proc.civ., considerând că instituțiile reclamante în recursul formulat, într-un mod formal a indicat prevederile art. 304 pct. 4, 7, 8, 9 C.proc.civ. și că cererea nu conține critici de nelegalitate a deciziei atacate ci a reiterat argumentele din fața instanței de apel, care deja au fost analizate de către aceasta.
În continuare, reprezentanta societății pârâte solicită instanței, în subsidiar, în situația în care se apreciază că cererea de recurs conține critici de nelegalitate care se încadrează în prevederile art. 304 C.proc.civ., respingerea recursului pentru motivele dezvoltate în întâmpinarea depusă la dosar, punctând unele aspecte, după cum urmează:
Reprezentanta pârâtei consideră că instanța de apel a reținut în mod corect culpa reclamantului M. Timișoara pentru nefinalizarea cererii depuse de către societatea pe care o reprezintă, arătând că, astfel cum s-a făcut dovada în fața acestei instanțe, deși documentația a fost înregistrată la direcția competentă din cadrul instituției, nu s-a emis autorizația de construcție și nici nu s-au făcut demersuri pentru identificarea persoanelor responsabile de rătăcirea acesteia.
De asemenea, apreciază că tot în mod corect s-a reținut în considerentele deciziei atacate împrejurarea că prima instanță nu a valorificat concluzia finală a raportului de expertiză întocmit în primul ciclu procesual.
În final, reprezentanta pârâtei învederează că înțelege să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin decizia civilă nr. 907/11.12.2012, Tribunalul T. – Secția I Civilă a admis apelul pârâtei S.C. G.P.G. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr._/28.06.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în tot acțiunea reclamanților C. L. al M. Timișoara și M. Timișoara prin Primar.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că se confirmă susținerea pârâtei S.C. G.P.G. C. S.R.L., în sensul că în primul ciclu procesual, prin încheierea de ședință pronunțată la data de 04.02.2010 doamna judecător A. M. B. s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, dispunând respingerea acesteia, „în baza art. 32 al. 1 lit. b din Legea nr. 50/1991”. Aceeași doamnă judecător este cea care a pronunțat sentința civilă nr._/28.06.2012, în rejudecarea cauzei, după casare, pronunțându-se, în cuprinsul hotărârii, din nou, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, în sensul respingerii ei.
S-a constatat că este justă și cererea de a se constata nulitatea absolută a dispoziției instanței de fond prin care a respins excepția menționată, dar s-a apreciat că acest fapt nu conduce la nulitatea hotărârii judecătorești. S-a reținut în acest sens că nulitatea sentinței ar interveni doar în situația în care excepția menționată ar fi întemeiată, ceea ce nu este cazul, în continuare fiind argumentată această opinie.
Ca urmare a nulității dispoziției din sentință, tribunalul a analizat din nou excepția lipsei calității procesuale pasive, considerând că se impune respingerea cererii de desființare a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 32 al.1 lit. b din Legea nr.50/1991, conform cărora, în cazul în care persoanele sancționate contravențional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenției, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancțiunea va sesiza instanțele judecătorești pentru a dispune, după caz, desființarea construcțiilor realizate nelegal.
Din acest text de lege care face referire expresă la persoanele sancționate contravențional, la faptul că organul competent va sesiza instanțele judecătorești pentru desființarea construcțiilor realizate ilegal, s-a concluzionat că excepția invocată motivat de faptul că pârâta nu este proprietar al construcțiilor, nu este întemeiată.
Apelanta pârâtă a mai invocat faptul că art. 33 al. 1, 2 și 3 din Legea nr. 50/1991 stabilește o excepțiede la procedura prevăzută de art. 32 din Legea nr. 50/1991 în situația construcțiilor edificate pe terenurile aparținând statului.
Tribunalul a apreciat că excepția inadmisibilității a fost corect respinsă, pentru că deși textul menționat permite desființarea pe cale administrativă a construcțiilor executate fără autorizație de construire pe terenuri aparținând domeniului privat al statului sau unității administrativ teritoriale, interpretarea că potențialul beneficiar al măsurilor prevăzute de art.33 din Lg.nr.50/1990, reclamantul, prin nerespectarea măsurilor procedurale speciale ale acestui temei, pierde vocația de a se bucura de măsurile generale reglementate la art.32 din Lg.nr.50/1990, este contrară dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Tribunalul nu a reținut nici apărarea pârâtei conform căreia acțiunea reclamanților este inadmisibilă, până la cunoașterea modalității în care a fost soluționată cererea de autorizare a lucrărilor în regim de înălțime P + 1, pentru că nu există certitudinea că edificiul a fost construit în mod nelegal; totodată reținându-se că este adevărat că în ipoteza în care i se va admite cererea și autorizarea în regim de înălțime P + 1, construcția în cauză este legal edificată.
Apelanta pârâtă a invocat din nou dispozițiile art.28 alin.(3) din Legea nr.50/1991, care stabilesc că măsura desființării construcțiilor se aplică în situația în care, la expirarea termenului de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenției, contravenientul nu a obținut autorizația necesară.
Tribunalul a observat că termenul de intrare în legalitate a fost depășit, noțiunea de imediat putând fi calificată ca termen, în plus, art. 32 din Legea nr. 32/1991 nu permite organului cu atribuții în disciplina în construcții să aștepte finalizarea demersului administrativ de către persoana sancționată, pentru că aceasta avea obligația de a efectua aceste formalități anterior executării lucrării cu nerespectarea dispozițiilor legale, ci acest text impune obligația de a acționa în instanță persoana vinovată.
Ceea ce a desprins tribunalul din faptul demarării procedurilor de intrare în legalitate ulterior sancționării contravenționale a pârâtei a fost faptul că reclamantul are culpa în nefinalizarea cererii depuse pentru . din anul 2008, culpă invocată de apelantă și dovedită prin faptul necontestării susținerii de către partea adversă, dar și prin prezumția care rezultă din înregistrarea cererii în urmă cu 4 ani, fără a exista însă un dosar administrativ aferent, fără a se emite un răspuns motivat.
Mai mult, instanța de apel a apreciat că acțiunea nu trebuie admisă pentru că ea nici nu poate fi adusă la îndeplinire în modalitatea în care a fost pronunțată.
Prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr.102/1030/22.05.2008 încheiat de Primăria M. Timișoara i s-a aplicat pârâtei o amendă de 5000 lei, reținându-se în sarcina sa că în perioada aprilie-mai 2008 a executat lucrări de construcții cu încălcarea prevederilor impuse de autorizația de construire 3033/2005 și anume, depășirea duratei de execuție a lucrărilor și nerespectarea regimului de înălțime impus (regim P) la corp de clădire "patiserie" executat în regim P+1 în incinta imobilului situat în ..9.
În primul rând, instanța de apel a constatat că nici în procesul verbal de contravenție, nici în sentință nu se stabilesc operațiunile pe care trebuie să le realizeze pârâta pentru a duce la starea inițială imobilul din Timișoara, ..9, jud. T. și că nu rezultă din probe nici care era această starea inițială.
Din probele administrate în cauză s-a concluzionat că nu este vorba despre o construcție ilegal executată în întregime, ci de depășirea regimului de înălțime a unui imobil legal edificat. S-au reținut concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcții efectuat în cauză, care sunt în sensul că imobilul cu regimul de înălțime parter și mansardă are structura de rezistență a mansardei unitară cu structura de rezistență aferentă parterului, în care caz nu este posibilă demolarea nivelului cu destinație mansardă fără afectarea gravă a structurii de rezistență și stabilitate, respectiv funcționalitatea întregii clădiri.
Mai mult, s-a apreciat că instanța nu a valorificat concluzia finală a raportului de expertiză întocmit de expert C. D., care a stabilit că imobilul construcție întrunește condițiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent, pentru cerința de calitate, rezistența mecanică, stabilitate și funcționalitate a întregii clădiri necesară exploatării corespunzătoare a Ștrandului Termal din Timișoara. De aici s-a conchis că pentru noua construcție ar fi trebuit să se emită autorizație de construire, iar dacă ea este executată conform cerințelor legale, nu trebuie demolată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, instituțiile reclamante, solicitând, în principal, casarea ei cu reținere și, ca urmare a rejudecării, respingerea apelului societății pârâte iar, în subsidiar, modificarea ei, cu consecința respingerii acestui apel.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C.proc.civ., pe Legea nr. 50/1991 modificată și completată iar, în fapt, pe mai multe argumente.
S-a susținut în acest sens că fiind demonstrat faptul că pârâta a edificat lucrări de supraînălțare a clădirii vechi cu depășirea autorizației de construire, că a fost amendată și obligată să ia măsuri pentru . pe care nu l-a realizat până în prezent) și că nu a contestat în instanță procesul verbal de sancționare, rezultă că erau îndeplinite condițiile pentru a se dispune admiterea acțiunii.
Însăși instanța de apel recunoaște că lucrarea edificată nu e integral ilegală ci doar la nivelul ei superior, ori tocmai aceasta a fost și susținerea instituțiilor reclamante.
Nu este justificat – în opinia recurenților – nici faptul că demolarea mansardei pune în pericol întreaga clădire dată fiind unitatea ei de siguranță, câtă vreme se pot găsi soluții tehnice pentru rezolvarea acestei probleme.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata pârâtă a solicitat, în principal, constatarea ca nul a recursului pentru nemotivare conformă art. 3021 al.1 lit. c și art. 306 al.1 C.proc.civ. iar, în subsidiar, respingerea lui ca nefondat, motivat de faptul că Tribunalul T. a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită prin coroborarea probelor de la dosar. A solicitat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată însă a renunțat la această cerere cu ocazia formulării concluziilor verbale în recurs când a declarat că înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
Înainte de a proceda la discutarea motivelor de recurs, Curtea a luat în discuție cu prioritate, conform art. 137 C.proc.civ., excepția nulității acestuia invocată de intimata pârâtă și a constatat că este nefondată întrucât chiar dacă nu s-a particularizat și nu s-a motivat punctual fiecare motiv de recurs, instanța este în drept să constate, conform art. 306 al.3 C.proc.civ., că recursul reclamanților vizează – astfel cum reiese și din înșiruirea temeiurilor de drept – nelegalitatea deciziei din apel, deci, în special, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și el menționat în recurs.
Examinând apoi decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, cât și din oficiu, potrivit art. 306 al.2 C.proc.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă astfel că niciunul din argumentele de fapt expuse în recurs nu susține anumite temeiuri de drept expres invocate în conținutul lui și anume pentru faptul că: nu este criticată decizia din apel pentru faptul că a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C.proc.civ.), nici pentru faptul că nu ar fi fost motivată sau că motivele folosite în argumentarea soluției ar fi contradictorii sau străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.), și nici faptul că hotărârea este rezultatul interpretării greșite a unui act juridic dedus judecății (în sensul de negotium juris, consacrat de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 304 pct. 8 C.proc.civ.).
Singurul temei de drept adecvat motivelor de fapt prin care se critică nelegalitatea hotărârii este doar art. 304 pct. 9 C.proc.civ. iar în privința acestuia, Curtea constată că nu se confirmă incidența lui în cauză.
Ca urmare a abrogării în anul 2000 a dispozițiilor art. 304 pct. 10 C.proc.civ. (care permiteau instanței de recurs și exercitarea unui control al netemeiniciei hotărârii), în prezent acest control se limitează doar la aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate din care cauză, Curtea nu va proceda la analiza acelor aspecte din recurs care tind la o rediscutare a modului de interpretare a probelor și la stabilirea unei alte situații de fapt (în sensul urmărit de instituțiile reclamante) ci doar la examinarea modului de aplicare a legii în raport cu obiectul specific al cauzei.
În acest sens, urmează a se reține că prin acțiunea formulată de instituțiile reclamante în baza Legii nr. 50/1991 s-a dorit obligarea societății pârâte la demolarea construcției executate ilegal (prin depășirea autorizației de construire), urmând ca, în caz contrar, să fie autorizați reclamanții să facă aceste lucrări, pe cheltuiala pârâtei.
Premiza legală a acestei acțiuni au constituit-o dispozițiile Legii nr. 50/1991 modificate și completate care au constituit și temeiul întocmirii procesului verbal nr. 102/1030/22.05.2008 (prin care pârâta a fost sancționată în baza art. 26 lit. b), act care a precedat acțiunea și pe care ea s-a bazat.
Acest articol definește ca și contravenție fapta executării sau desființării construcțiilor edificate cu nerespectarea prevederilor autorizației și a proiectului tehnic, de către investitor și executant.
Prin procesul verbal menționat s-a dispus nu numai amendarea societății pârâte ci și sistarea imediată a lucrărilor până la . caz contrar urmând ca lucrările să fie aduse la stadiul impus prin autorizația de construire nr. 3033/2005.
Prezentarea acestor date a fost necesară pentru a se putea observa și analiza corect aspectele de legalitate ale litigiului dedus judecății.
În primul rând, trebuie observată situația societății pârâte în raport cu faptul generator al procesului.
Din actele de la filele 10 -11 dosar de fond rezultă că proprietar al terenului din C.F._ (provenit din conversia de pe hârtie a C.F._) nr. top/cadastral 9507/2/1 și al construcțiilor existente pe acesta este Statul român – Primăria municipiului Timișoara.
Tot aceasta este, deci, și beneficiara lucrărilor de refacere și modernizare a construcțiilor vechi pentru a căror execuție i s-a eliberat Consiliului L. Timișoara – ca instituție deliberativă a autorității publice locale – autorizația de construire nr. 3033/2005 (filele 13 – 14 același dosar).
Între autoritățile publice locale și societatea pârâtă nu s-a încheiat un contract specific de executare a lucrărilor însă în realitate s-a acceptat, de comun acord, acest lucru prin clauzele contractuale conținute în contractul de închiriere încheiat între acestea având ca obiect imobilul amintit (filele 89 – 94).
Potrivit Capitolului VII – „Obligațiile chiriașului”, art. 8 lit. e din acest contract (filele 90 – 91 dosar de fond), chiriașul (societatea pârâtă) avea obligația amenajării, modernizării spațiului, fațadei și a trotuarului, periodic și la solicitarea locatorului (reclamanta Primăria municipiului Timișoara) în conformitate cu Autorizația de construire eliberată de primărie, valoarea lucrărilor urmând să reprezinte minim 70% din valoarea totală anuală a chiriei până când sunt îndeplinite condițiile impuse prin autorizație.
Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale (deci, inclusiv cea anterior menționată) s-a convenit a da dreptul la despăgubiri în favoarea părții prejudiciate (art. 9 din contract).
Rezultă, prin urmare, că solicitarea de obligare a societății pârâte la demolarea părții din construcția edificată prin depășirea limitelor impuse prin autorizație nu putea fi admisă câtă vreme reclamanta Primăria municipiului Timișoara (ca proprietar al terenului și al construcției inițiale, modernizate) alături de reclamantul C. L. al municipiului Timișoara (ca organ deliberativ al autorizației locale și ca titular/beneficiar al autorizației de construire) sunt îndreptățiți ei înșiși la a face acest lucru fără intervenția instanței și pe cheltuiala contravenientului (art. 33 din Legea nr. 50/1991) dacă îl consideră absolut necesar și adecvat exploatării în condiții de siguranță a părții de clădire ce va rămâne nedemolată. În plus, câtă vreme, societatea pârâtă (în lipsa unor probe evidente care să demonstreze contrariul) nu poate pretinde a fi proprietară a acestei clădiri sau a beneficia de vreun dezmembrământ al acestui drept, după cum nu poate justifica niciun alt drept real asupra imobilului, ea poate fi obligată și la despăgubirile cauzate prin comportamentul său, astfel cum de comun acord au stabilit părțile prin contractul care, conform art. 969 cod civil vechi (sub al cărui imperiu a debutat acțiunea), este legea lor.
Este adevărat că prin procesul verbal de sancționare contravențională din 23.05.2008 societății pârâte i s-a pus în vedere să sisteze lucrările până la . pe care a declanșat-o prin cererea adresată în acest sens autorităților locale la 30.05.2008 – însă ea nu se poate prevala de nefinalizarea procedurii (ca urmare a neînregistrării și refuzului de soluționare a cererii sale de către serviciile specializate ale instituțiilor reclamante) ca motiv justificat de opunere la admiterea acțiunii de față a acestora din urmă, câtă vreme putea să se adreseze instanței pentru remedierea judiciară a acestei situații, însă nu a făcut-o.
Pentru toate aceste considerente, constatând că prin soluția de respingere a cererii instituțiilor reclamante, Tribunalul T. a pronunțat, în principiu, o soluție temeinică și legală, prin completarea motivării conform argumentelor expuse în cuprinsul prezentei, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de instituțiile reclamante împotriva deciziei civile nr. 907/11.12.2012.
Luând act de faptul că intimata pârâtă înțelege să solicite acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții M. Timișoara prin Primar, P. M. Timișoara și C. L. al municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 907/11.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 26 Februarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. CALAICLAUDIA R. M. L.
Grefier,
O. IOȚCOVICI
Red.D.C./18.03.2013
Tehnored.O.I./2 ex/19.03.2013
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud. B. A. M.
Instanța apel: Tribunalul T. – jud. C. A., jud. R. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 572/2013. Curtea de... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 345/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
