Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 572/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 572/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-04-2013 în dosarul nr. 4467/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 572
Ședința publică din 16 aprilie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 116/PI/16.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat personal reclamanta recurentă P. M., lipsă intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror M. I..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, reprezentanta Ministerului Public apreciază că în prezenta cauză apelul este calea de atac, față de invocarea dispozițiilor art. 998-999 Cod civil.
Reclamanta apreciază că în cauză apelul este calea de atac, și nu recursul.
Instanța, în raport de dispozițiile art. XIII din Legea nr. 202/2010 și de data pronunțării hotărârii recurate, constată că prezenta cale de atac este recursul, și nu apelul și, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reclamanta a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, întrucât cererea sa nu a fost analizată de către prima instanță.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01.06.2012 pe rolul Tribunalului T., reclamanta P. M. a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii internării autorului său defunct în unitatea de muncă Capu Midia si B., ca si colonist MAI, în perioada 1952-1955; obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral si material suferit de reclamantă ca urmare a condamnării politice a antecesorului său.
In motivare, reclamanta a arătat că este fiica numitului Ionas M. A., decedat la data de 27.03.1967 în Bucuresti, precum și că nici domnia sa, nici familia sa nu au beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul Lege nr.118/1990 și nici de cele reglementate de OUG nr.214/1999.
Reclamanta a învederat că, după stagiul de internare de 60 de luni în lagărul de muncă forțată de la Capu Midia si Onești (B.) în calitate de „colonist MAI”, în urma măsurii administrative dispuse fără vreun proces real, finalizat cu o sentință penală, ci pe baza unui posibil denunț, de teama securității, părinții săi, ca intelectuali, și-au asumat și riscul de a ascunde adevărul a ceea ce avea să urmeze în continuare până în 1989.
S-a menționat că tatăl său a decedat în 1967, când reclamanta avea 16 ani, la început de adolescență, tocmai atunci când un copil are nevoie imperioasă de prezenta paternă în vederea structurării, conturării personalității, a caracterului.
Reclamanta a susținut că autorul său a dispărut în condiții suspecte, plecând într-o delegație si întorcându-se într-o urnă, necomunicându-i acesteia nimic din ceea ce ar fi trebuit să știe și fără să o avertizeze ce avea să urmeze, fapt ce i-a cauzat acesteia un șoc emoțional.
A mai precizat reclamanta că versurile scrise de tatăl său în pușcărie, puse în contextul informațiilor obținute prin ancheta istorică, au devenit mărturii ale unei suferințe profunde, creându-i un al doilea șoc emoțional.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art.1 alin.1 si alin.2 lit.a, art.3, art.4 alin.1 din Legea nr. 221/2009, art.998-999 V C.civ. si art.1349 N C.Civ., dispozitiile Constitutiei Romaniei din 1948, raportate la perioada anilor 1952-1955 si ale Constitutiei Romaniei, actuale, cu raportare la prezent, dispozițiileart.3 dinProtocolul nr. 7 din Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Pârâtul S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T., a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca nefondată, invocând Decizia nr.12 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție-Secțiile Unite în dosar nr.14/2011 și Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, se arată ca acest capăt de cerere este neîntemeiat, raportat la prevederile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, din care rezulta ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001. Se mai arată că acțiunea în despăgubire întemeiată pe art. 998-999 C.civil este prescrisă în prezent.
Se mai susține că pretențiile materiale solicitate de reclamanți sunt nedovedite în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele cuprinse în Codul de procedura civila.
In drept au fost invocate prevederile art. 115C.proc.civ.
La data de 11.09.2012, reclamanta a depus la dosar precizare de acțiune, indicând în completarea temeiurilor de drept deja invocate, prev. art. 41 din CEDO, art. 1385 NCC, art. 1386 NCC.
In ceea ce privește daunele materiale, reclamanta a precizat că acestea vizează trei aspecte: - suma de 14.295 lei plus dobânda aferentă până în prezent, raportată la salariul mediu brut lunar al tatălui de 308,90 lei pentru luna mai 1952 și reprezentând suma cu care bugetul familiei sale a fost înjumătățit, redus doar la salariul mamei sale pe perioada 1952-1 martie 1955, perioadă în care a fost lipsită de acea parte materială, pentru că munca tatălui a fost folosită la construirea obiectivelor economice; o sumă ce urmează a fi precizată în urma recalculării pensiei de urmaș ce a fost stabilită în cuantum de 7371 lei lunar fără includerea celor 5 ani, conform cărții de muncă, primită de cei doi minori, începând cu aprilie 1967 până la finalizarea studiilor universitare - iunie 1974; susține totodată că familia tatălui său deținea un teren intravilan care nu a intrat niciodată cu acte translative de proprietate în patrimoniul statului și nici a CAP-ului sau a Consiliului Local Oradea, astfel că înainte de 1 ianuarie 1990, în virtutea Legii 19/1968 ( Ionas A. era decedat din 1967) reclamanta era în posesia de drept a terenului; de asemenea, la 1 ianuarie 1990 era proprietara pe teren si în posesia acestuia, fără să existe acte de deposedare legală, iar demersurile efectuate pentru retrocedare în temeiul Lg. nr.18/1991, Lg. nr.10/2001, Lg. nr.247/2005.
Prin sentința civilă nr. 116/PI/16.01.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta P. M. în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, art.5 alin.1 din Lg. nr.221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material și moral cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, a fost supus controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art.29 din Lg. nr.47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis îndeajuns de tranșant că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art.5 alin.1 lit.a din Lg. nr.221/2009, are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art.4 din Decretul lege nr.118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Lg. nr.221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art.4 apartenent Decretului lege nr.118/1990.
Ceea ce statuează pe calea aparatului argumentativ jurisdicția de contencios constituțional, nesocotește valoarea supremă de dreptate, ca valoare esențială a statului de drept, proclamată de art.1 alin.3 din Constituție și conferă caracter neconstituțional art.5 alin.1 lit.a din Lg. nr.221/2009, care, ca efect al admiterii demersului constituțional, a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010.
Or, în așa situație, activității jurisdicționale din cauza pendinte au a i se circumscrie exclusiv verificarea efectelor în plan procesual ale deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui text de lege sau al unei ordonanțe, prin plasarea în coordonatele art.31 alin.1 și 3 din Lg. nr.47/1992 republicată –care, de altfel, preiau principiul consacrat constituțional de art.147 apartenent Constituției revizuite.
Din interpretarea logico-sistematică a textelor legale supra enunțate, cu ușurință se identifică, așa cum constant a statuat doctrina reputată în materie și cele patru efecte ale declarării neconstituționalității, respectiv: suspendarea de drept a dispozițiilor constatate neconstituționale pe o perioadă de 45 de zile; încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale după expirarea termenului de 45 de zile; inadmisibilitatea reiterării unei excepții de neconstituționalitate admise și, finalmente, nașterea posibilității (și nu obligației) Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea respectivă cu dispozițiile Constituției.
Devenind astfel obligatorie și concluzia, raportat la exigențele imperativului art.31 alin.3, - care conferă entităților statului cu atribuții de legiferare posibilitatea și nu obligația de a examina prevederea respectivă și de o pune în acord cu dispozițiile Constituției – că nevalorizarea acestei posibilități atrage inexorabil încetarea efectelor juridice ale normei legale invalidate constituțional.
Așa stând lucrurile, cum prin deja anunțata Decizie nr.1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art.5 alin.1 lit.a care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare de ordin moral reclamate în condițiile Lg. nr.221/2009 și cum anunțata decizie are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art.147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, cu puterea evidenței se conturează și concluzia că pretențiile reclamantei vizând despăgubirile de ordin moral ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Lg. nr.221/2009 rămân fără suport legislativ.
De altă parte, nici solicitarea de daune materiale în temeiul art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 nu este fondată, cât timp corecta interpretare a articolului 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 conduce spre concluzia că aceste despagubiri vizeaza doar bunurile imobile si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii 10/2001 ( sau bunurile mobile devenite imobile prin destinație, preluate odată cu imobilul și reglementate anume de art. 6 din Lg. nr.10/2001), fapt desprins din conditionarea acordarii despagubirilor de nerestituirea bunurilor – in natura sau prin echivalent – in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005, acte normative ce reglementeaza situatia imobilelor preluate abuziv. Aceasta concluzie rezultă, de altfel, din consultarea expunerii de motive a proiectului Legii 221/2009.
Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despagubiri pentru bunuri mobile confiscate si nici pentru alte imobile decat cele care fac obiectul Legii 10/2001 si nici nu a prevazut vreo astfel de dispozitie in corpul legii, prevederile legale neputand fi aplicate prin analogie.
Context în care prima instanța a observat în speță că despăgubirile materiale reprezentând drepturile salariale de care a fost lipsită familia reclamantei pe perioada internării defunctului său tată, cum și diferența dintre pensia de urmaș încasată și cea pretins cuvenită prin luarea în calcul a celor 5 ani de internare în unitatea de muncă, nu se circumscriu categoriei de daune materiale la care dă dreptul art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009, atrăgând consecința respingerii, ca nefondate, a unei atari solicitări.
Cât privește despăgubirile, necuantificate de reclamantă pentru terenul intravilan din Oradea, pretins preluat de stat, reclamanta nu a probat în vreun fel faptul preluării, susținând dimpotrivă, într-o exprimare destul de amalgamată și prolixă, că terenul s-a aflat dintotdeauna în posesia sa, iar elemente despre starea de drept a imobilului nu a furnizat instanței, după cum nu a depus nici înscrisuri doveditoare ale demersurilor afirmate în baza legilor reparatorii din materia fondului funciar sau a Lg. nr.10/2001.
Se impune totodată precizarea că art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 pretinde ca bunurile supra configurate a căror despăgubire poate fi acordată în condițiile articolului de lege menționat, să fi fost confiscate, ca efect al măsurii administrative aplicate, or datele speței nu relevă întrunirea unei astfel de condiții impusă de legiuitor. Astfel că, pentru cele deja analizate, tribunalul a conchis că despăgubirile materiale pretinse nu sunt fondate, din perspectiva exigențelor impuse de art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009.
Sens în care, constatarea în prealabil, conform art.4 alin.2 din aceeași Lg. nr.221/2009, a caracterului politic al măsurii internării în unitatea de muncă luate contra tatălui reclamantei, se privește a fi rămas fără niciun interes procesual, de vreme ce interesul, definit drept folosul practic urmărit a se obține prin promovarea unei acțiuni civile și circumscris în concret reparării pecuniare a prejudiciului moral și material suferit, nu mai poate fi realizat în speță în condițiile declarării neconstituționalității art.5 alin.1 lit.a și a neîntrunirii cerințelor art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009.
Văzând că în subsidiar, reclamanta a indicat ca temei juridic și dispozițiile dreptului comun reprezentate de art.998-999 C.civ., prima instanță a invocat din oficiu, potrivit cu art.137 alin.1 C.pr.civ., relativ la pretențiile fondate pe textele menționate, excepția prescripției dreptului la acțiune, în raport de prevederile clare și nesusceptibile de interpretări ale art.8 din Decretul nr.167/1958.
Or, analizând excepția invocată în raport de particularitățile interesului litigios alegat și implicit, ale speței, tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată, căci art. 8 alin.1 din Decretul nr.167/_ statuează fără echivoc că ”prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
Procedând la interpretarea a art.3 alin.1 în corelație cu art.8 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, se extrage indeniabil concluzia că o acțiune în justiție precum cea pendinte, întemeiată pe dispozițiile art.998-999 C.civ. trebuie formulată în termen de trei ani de la data când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel responsabil de aceasta.
În speță, dat fiind că fapta ilicită săvârșită de statul comunist a constat în internarea tatălui reclamantei într-o unitate de muncă, devine îngăduită și chiar obligatorie concluzia că termenul de prescripție de trei ani a început a curge fără dubiu cel mai devreme odată cu decembrie 1989, când au intervenit evenimentele ce au marcat reinstalarea ordinii democratice și când reclamanta putea solicita cu succes, jurisdicțional, statului repararea prejudiciilor cauzate de regimul comunist și cel mai târziu în 1994, odată cu ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin Lg. nr.30/1994, care a reglementat posibilitatea efectivă a persoanei ale cărei drepturi și libertăți fundamentale au fost nesocotite, de a obține constatarea acestei încălcări și o reparație echitabilă.
Întrucât din acel moment, reclamanta putea și trebuia să cunoască în mod cert atât paguba suferită, cât și persoanele responsabile, astfel că, la momentul modificării temeiului juridic al cererii, în art.998-999 C.civ., prin cantonarea acțiunii într-un clasic demers în răspundere civilă delictuală, acțiunea modificată dedusă judecății era de mult prescrisă, potrivit interpretării supra redate.
În același timp, nu se poate considera că prin apariția Lg. nr.221/2009 a operat o repunere în termenul general de prescripție, deoarece norma legală menționată reprezenta o lege specială de reparație distinctă de acțiunea de drept comun bazată pe răspunderea civilă delictuală și care în materia repunerii în termenul de prescripție extinctivă este și rămâne guvernată de prevederile generale conținute de art. 19 din Decretul nr.167/1958.
Iar art. 19 din Decretul nr. 167/1958 dispune expres că „Instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită.
Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție”.
În cauză, însă, se constată că reclamanta, întemeindu-și acțiunea pe art.998-999 C.civ., nu a înțeles să formuleze și o cerere de repunere în termen, conform exigențelor art.19 supra enunțat, cerere ce oricum avea a se privi ca tardivă, cât timp nu s-au identificat cauzele temeinice care i-au împiedicat pe reclamanți să acționeze. Iar a susține că prin Lg. nr.221/2009 a operat o repunere în termen pentru declanșarea mai apoi a unei acțiuni fondate pe normele de drept comun reprezentate de art.998-999 C.civ. nu este de acceptat, căci electa una via non datum recursum ad alteram, iar combinarea normei generale cu cea specială nu-și găsește nicio justificare juridică.
Impunându-se totodată mențiunea că și din perspectiva normelor legale din Noul Cod Civil, invocate ca temei al acțiunii, în subsidiar, de către reclamantă, demersul judiciar pendent, inițiat ulterior invalidării constituționale a art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din L.221/2009, întemeiat pe disp.art.1349, are a se privi ca fiind prescris, raportat la exigențele art. 2517 corelate cu cele ale art.2528 apartenente Noului cod civil care, instituind legislativ termenul general de prescripție extinctivă, acela de 3 ani; desemnează intervalul intertemporal, înlăuntrul căruia se impune a fi exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii dreptului în discuție, cum și momentul începerii curgerii acestui termen.
Sens în care, cum în acord cu dispozițiile art.2528 alin.1 din Noul Cod Civil, termenul de prescripție de trei ani începe a curge de la data când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea, devine îndeajuns de credibilă și concluzia că momentul de la care petiționarului îi era îngăduit să acceadă cu succes la concursul justiției, se identifică a fi fost cel mai devreme, data de 22 dec.1989, când au intervenit evenimentele ce au marcat reinstalarea ordinii democratice; și, cel mai târziu în 1944, odată cu ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin Legea nr.30/1994.
Lipsite de aptitudinea de a conferi legitimitate pretențiilor pecuniare pendinte reclamate jurisdicțional, se arată a fi și reglementările internaționale prevalate, raportat la principiul neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, care, așa cum constant a statuat jurisdicția de contencios european, nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după . convenției pentru acel stat, cu alte cuvinte după depunerea instrumentelor de notificare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P. M., solicitând în principal, admiterea recursului și modificarea sentinței, în subsidiar, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În motivare, arată că sentința atacată este netemeinică și nelegală, fiind dată și cu încălcarea principiului disponibilității. Arată că a uzat de dreptul conferit de prevederile art.4 alin(l) cu raportare la art.4 alin(2) coroborat cu art. 3, iar acțiunea in pretenții întemeiată pe art. 998, art.999 C.c. cu care a reinvestit la 1 iunie 2012 instanța a fost in total reformatata de către instanța pe Legea 221/2009- art.5 alin(l) lit a. si lit.b- despăgubiri fondate pe aceasta lege.
Din impersonala instanța a devenit personala, intervenind in construcția juridica conceputa de reclamantă folosindu-se de proba G l/c - depusa la dosar la termenul din 14 noiembrie 2012, ca urmare a faptului ca întâmpinarea Ministerului Finatelor Publice avea antetul precizat pentru dosarul pedinte cu o data antedatata si susținerile se făceau pe neconstitutionalitate art.5 alin(l) lit. a si lit.b.), ultima nefiind pretabila in nici un fel prin raportare la anii de detenție/condamnare a tatălui său. A depus de asemenea si încheierea civila nr. 1480/11 mai 2012, proba prin care arăta ca a făcut renunțare la judecata in temeiul art.246 alin(l) C.p.c ( proba G.l/a.),in Dosarul civil 2266/27 martie 2012.
Consideră că în mod nejustificat instanța a transformat o proba . cerere ceea ce a condus la o motivare pe aceasta linie.
Consideră nelegală și netemeinică invocarea din oficiu, a excepției prescripției dreptului material la acțiune a acțiunii formulate pe art. 998 si 999C.Civil.
Pentru prima data Legea 221/2009 făcea definirea juridica a ceea ce insemna a fi considerat a fi condamnare politica sau măsura administrativa cu caracter politic. Consideră că nici la acea data nu se născuse vreun interes in acest sens din partea sa din moment ce nu știa că ar putea exista o condamnare. De abia in 2011, intamplator, a dat de Lege si prin intermediul Asociației foștilor deținuți politici din Oradea, a ajuns in posesia Fisei matricole penale.
La data de 29-30 august 2012 a avut acces la dosarele politice ale tatălui său, fiind pusa in cunoștința de cauza cu toate aspectele pe care CNSAS-Bucuresti a crezut de cuviința sa i le pună la dispoziție.
Instanța considera ca recurgerea la dispozițiile art. 998-999C.C. ar constitui ca un recurs, „...caci electa una via non datum recursum ad alteram...”. Daca o astfel de combinare nu se justifica din punct de vedere juridic, in opinia instanței, reclamanta consideră că are dreptul la o șansa de dezincriminare sau la o reparație morala si materiala. Tatăl meu a fost un deținut politic si fapta pentru care a fost condamnat nu este amnistiata.
Chiar si aceste condiții, daca legea nu permite astfel, aspect pe care în contestă, pentru respectarea demnității sale solicită ca analiza pe fond a cauzei sa se raporteze la aceasta combinare, ca nu am dreptul la nici un fel de reparație pentru ca nu este cazul, pentru ca in raport cu definirile noțiunilor de condamnare politica si detenție politica in accepțiunea art. 1-4 din Legea 221/2009 coroborate cu ceea ce a găsit in dosarele politice ale tatălui său, așa cum le-a prezentat in Precizarea de acțiune. Prejudiciile suferite nu sunt identice si nu pot asimilate celor prevăzute la art.5 alin (1) lit b., si cum au precizate prin întâmpinare de către Minsiterului Finantelor Publice, susținute si de poziția reprezentantei Parchetului si de către instanța.
Crede ca Precizarea de acțiune nici nu a fost comunicata Ministerului Finantelor Publice, întrucât exemplarul se afla inca la dosar, și consideră necesar ca acesta să-și exprime punctul de vedere.
Consideră ca instanța nu a inteles nici scopul si nici intersul său in aceasta acțiune întemeiata pe răspunderea civila delictuala, iar, față de înscrisurile găsite in dosarele CNSAS-Bucuresti coroborate cu Actele normative referitoare la funcționarea Ministerului de Interne 1948-1989, consideră ca se poate admite o reluare a judecării pe fond a cererii formulate si cu administrarea a acelor probe pe care le-a putut produce.
Desi nu apare in cartea de munca a lui lonas A., la data ridicării era incadrat in munca. Satisfacția morala s-ar împlini - potrivit celor arătate in Precizarea de acțiune- prin repararea prejudiciului prin antrenarea integrala a răspunderii civile, asa cum rezulta din interpretarea dispozițiilor art.998-999C.c, ca orice dauna trebuie reparata, fie ea morala sau patrimoniala, cu recuperarea acelor sume de care a fost lipsita, in condițiile in care, chiar in 1968, Consiliul Securității Statului admitea ca au fost unii care au greșit si au abuzat.
În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Prin completarea la motivele de recurs, se arată modalitatea în care familia sa a fost oprimată datorită opoziției la cooperativizare, precum și succesiunea proceselor purtate de domnia sa după Revoluția din 1989.
Deși legal citat, intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., nu a formulat întâmpinare prin care să-și exprime punctul de vedere cu privire la recursul declarat în cauză.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate în termenul prevăzut de lege, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronunțat Decizia din 4 septembrie 2012 in Cauza D. împotriva ROMÂNIEI (nr._/11). Invocând art. 6 § 1 izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo încălcare a drepturilor privind accesul la o instanță, siguranța statului de drept ori caracterul echitabil al procedurii. S-a mai reținut că schimbarea jurisprudenței instanțelor ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale nu este contrară unei bune administrări a justiției, iar reclamanții nu puteau avea speranța legitimă ca cererea lor să fie soluționată pe baza legislației anterioare.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia. Această soluție se impune, cu atât mai mult cu cât acțiunea a fost înregistrată ulterior deciziei Curții Constituționale arătate.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
In ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe disp. art. 998–999 C.civ., aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege nr.167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr.221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamantă, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp. art. 998–999 C.civil, respectiv acte de renunțare tacită la beneficiul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.
Nu pot fi reținute, ca întemeiate, nici afirmațiile recurentei în sensul că termenul de prescripție ar începe să curgă de la data la care a aflat de condamnarea antecesorului său, nefiind probată îndeplinirea cerințelor legale pentru incidența vreunui caz de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției extinctive, iar o eventuală cerere de repunere în termen este tardivă, față de prev. art. 103 alin. 2 C.proc.civ, raportat chiar și la momentul invocat de reclamantă ca reper, nedovedit de altfel.
Ca atare, nu se poate admite cererea reclamantei de reparare a prejudiciului moral, pe de o parte, pentru neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, pe de altă parte, pentru prescripția dreptului material la acțiunea întemeiată pe art. 998-999 C.civ.
Cu privire la cererea de reparare a prejudiciului material, față de probatoriul administrat în cauză în cele două cicluri procesuale și de limitele devoluțiunii prin prezentul recurs, curtea constată că în mod corect tribunalul a respins această solicitare, astfel cum a fost precizată, față de conținutul legii speciale reparatorii.
Astfel, art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede posibilitatea acordării de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Acest text de lege, însă, nu trebuie interpretat prin extensie sau prin analogie, iar, pe aceasta cale nu pot fi obtinute despagubiri ce reprezinta salarii neincasate sau diferențe pensii de urmaș, și nu echivalentul de bunuri confiscate, deoarece, daca legiuitorul ar fi inteles sa repare orice prejudiciu rezultat din condamnarea politica, nu ar fi folosit aceasta formula explicita, ci una mai generala. Din cuprinsul textului aratat, intentia legiuitorului rezulta cu claritate, nefiind necesare tehnici elaborate de interpretare a actului juridic in discutie.
Ca atare, curtea retine ca astfel de solicitari nu se incadrează in prevederile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la terenul arătat, situat în intravilanul localității Oradea, este justă constatarea primei instanțe în sensul că reclamanta a susținut constant că se afla în anul 1990 în posesia acestuia, respectiv că nu s-a dovedit că terenul în discuție ar fi fost confiscat de către S. comunist în baza hotărârii de condamnare, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele legii speciale reparatorii.
Prin urmare, curtea constata ca solicitarea reclamantei de reparare a prejudiciului material nu este intemeiata, intrucat nu au existat confiscari de bunuri prin hotărârea de condamnare sau printr-o măsură administrativă cu caracter politic, iar pretentiile reclamantei nu se incadreaza in ipoteza expres si limitativ prevazuta de Legea nr. 221/2009, pentru a putea fi reparata pe aceasta cale.
Cu privire la caracterul politic al condamnării antecesorului reclamantei, în mod just s-a reținut lipsa de interes a acestei cereri, pentru considerentele expuse în sentința atacată, pe care instanța de recurs și le însușește, fără a le mai relua.
Așa cum rezultă din actul normativ evocat, acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. 2 din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează: alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin. 3 al art.1) precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea - în prealabil - a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.
Curtea constată că antecesorul reclamantei a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 193 ind. 1 C.pen., enumerată expres de art. 1 alin. 2 lit a din Legea nr. 221/2009 ca dispunând condamnări cu caracter politic de drept. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. 3 al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al condamnării dispuse, de vreme ce această infracțiune cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Cu privire la necomunicarea precizării de acțiune cu pârâtul S. Român și la necesitatea ca acesta să-și exprime punctul de vedere, curtea va respinge și acest motiv de recurs ca neîntemeiat, întrucât, fiind vorba de o nulitate procesuală relativă, singura parte care poate să o invoce cu succes este pârâtul, lucru ce nu s-a realizat în cauză, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele art. 105 alin. 2 C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
În baza art. 274 C.proc.civ., Curtea nu va acorda cheltuieli de judecată în recurs, ca necuvenite, față de soluția pronunțată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 116/PI/16.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 16.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./ 22.05.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./ 24.05.2013.
Prima instanță: Tribunalul T., jud. C. B.
| ← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1600/2013. Curtea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 298/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
