Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 614/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 614/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-04-2013 în dosarul nr. 679.2/295/2006*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 614
Ședința publică din 23 aprilie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul B. R. împotriva deciziei civile nr. 835/27.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata B. G., având ca obiect partaj bunuri comune.
La apelul nominal, lipsă părțile.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 16 aprilie 2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, pentru a da posibilitatea părților de a formula concluzii scrise, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civila nr. 1120/09.06.2011 pronunțata de Judecătoria Sânnicolau M. în dosar nr._, a fost respinsa cererea formulată de reclamantul B. R., în contradictoriu cu pârâta B. G., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotăra astfel, prima instanța a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 19.06.1993 în fața ofițerului de stare civilă din localitatea Fossombrone, Italia. Din certificatul de căsătorie existent la fila 24 din dosarul judecătoriei nr. 679._, prima instanța a reținut că „prin declarație redactată în cadrul copiei actului de căsătorie, soții au ales regimul separării în raporturile matrimoniale”.
La data de 02.11.2004, pârâta B. G. a încheiat în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului înscris în CF nr._ Sânnicolau M., nr.top 2267-2270/b/2/2/c/III, reprezentând apartamentul nr. 3 situat pe ., sc. A, . a rezultat că, în fața notarului, pârâta a declarat că este necăsătorită (fila 28 dosar 1340/24.06.2004).
La data de 21.12.2001, Tribunalul din Urbio a pronunțat sentința de divorț (fila 5 dosarul judecătoriei nr.679/2006,) sentință ce a fost recunoscută prin sentința civilă nr. 542 din 2004 a Tribunalului T..
Rezumând înscrisurile depuse de reclamant în acest litigiu, prima instanța a constatat că acesta a solicitat partajul bunului imobil achiziționat de către pârâtă cu motivarea că bunul a fost achiziționat împreună și că, în conformitate cu legea română, acest bun este comun și nu propriu al pârâtei.
Prima instanță, făcând aplicarea normelor de drept material din legea italiană, așa cum au fost comunicate instanței române de către Ministrului Justiției al Republicii Italiene, precum și a normelor de drept procedural din legea română, a constatat că pretențiile reclamantului sunt neîntemeiate având în vedere următoarele:
Art. 159 din Codul civil italian prevede că regimul patrimonial legal al soților este constituit de comunitatea de bunuri. Prin derogare, art. 162 din același cod prevede că părțile pot încheia convenții matrimoniale care, însă, trebuie să fie stipulate prin act public, sub sancțiunea nulității. Legea italiană mai prevede că alegerea regimului de separare poate fi declarată și în momentul încheierii căsătoriei.
Având în vedere că, din actul de căsătorie amintit anterior, a rezultat că părțile au declarat în momentul căsătoriei că au ales regimul matrimonial de separare a bunurilor și că această declarație este conformă normelor italiene enunțate mai sus, raportat la faptul că niciuna din părți nu a înțeles să conteste această convenție, prima instanță a constatat ca valabilă convenția matrimonială dintre părți referitoare la separația de bunuri.
În continuare, art. 215 din Codul civil italian prevede că, în această situație, fiecare dintre soți păstrează proprietatea exclusivă a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 02.11.2004, prima instanța a reținut că pârâta a achiziționat singură imobilul în litigiu. Că s-a considerat singura proprietară a bunului, a rezultat chiar din înscrisul constatator al vânzării, unde s-a arătat că pârâta este necăsătorită. Este adevărat că notarul a menționat acest aspect conform declarației pârâtei și că această declarație era, la acea dată, neconformă cu realitatea, însă fapta pârâtei a fost scuzabilă. În legislația românească nu există noțiunea de convenție matrimonială, astfel că este de notorietate refuzul notarilor și a birourilor de carte funciară de a înscrie, ca bun propriu, un bun achiziționat în timpul căsătoriei, indiferent de țara în care a fost încheiată aceasta. În aceste condiții, dacă pârâta ar fi fost sinceră și ar fi declarat că este căsătorită, bunul ar fi fost înscris ca bun comun și nu propriu astfel că pârâta nu mai putea dispune în mod liber de bunul său, ci trebuia să ceară acordul reclamantului, ceea ce evident pârâta nu dorea.
În aceste condiții, prima instanța a considerat că bunul imobil înscris în CF nr._ Sânnicolau M., nr.top 2267-2270/b/2/2/c/III, reprezentând apartamentul nr. 3, situat pe ., . către pârâtă este bunul său propriu, și nu bun comun, așa cum a susținut reclamantul, cu atât mai mult, cu cât din probele administrate au rezultat indicii conform cărora, încă dinainte de achiziționarea acestui bun, relațiile dintre părți erau tensionate.
De altfel, prima instanța a constatat că, deși reclamantul a susținut că imobilul a fost cumpărat de pârâtă cu bani proveniți de la el, nu a propus nicio probă în susținerea acestei afirmații, mulțumindu-se doar să afirme că bunul fiind situat pe teritoriul României este bun comun al soților, și nu bun propriu.
Având în vedere lipsa calității de coproprietar al reclamantului asupra bunului în litigiu, prima instanța, în temeiul art. 673 ind. 1 și urm. C.proc.civ., a respins cererea.
Împotriva acestei hotarari, a declarat recurs reclamantul, cale de atac constatată a fi nulă de către Tribunalul T., prin dec. civ. nr. 274/R/31.01.2012 pronunțată în dosarul cu același număr.
Prin decizia civila nr.144/29.05.2012, pronunțata de Curtea de Apel Timișoara în cauză, a fost admis recursul reclamantului, a fost casată decizia atacată, cu trimitere spre rejudecarea apelului la Tribunalul T., constatându-se greșita calificare a căii de atac .
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_, iar, prin decizia civilă nr. 835/27.11.2012 pronunțată în cauză, Tribunalul T. a respins apelul declarat de reclamantul B. R. împotriva sentinței civile nr. 1120/09.06.2011 pronunțata de Judecătoria Sânnicolau M., in dosar nr._, în contradictoriu cu parata intimata B. G..
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că reclamantul B. R. a investit Judecătoria Timișoara cu soluționarea cererii având ca obiect constatarea caracterului de bun comun a imobilului înscris in CF nr._ Sânnicolau M., nr. top 2267-2270/b/2/2/c/III, situat in Sânnicolau M., ., sc.A, ., si partajarea acestui imobil, prin atribuirea către reclamant, cu obligarea acestuia la plata unei sulte către parata.
Prima critica adusa hotărârii atacate, privitoare la normele legale aplicabile, nu a putut fi primita, corect prima instanța făcând aplicația prevederilor art.20 si 121 din Legea nr.105/1992, in sensul ca efectele convenției matrimoniale sunt cârmuite de legea italiana, ca fiind cea sub imperiul căreia a fost încheiată căsătoria si convenția matrimoniala, si, nu in ultimul rând, cea a domiciliului comun al parților.
Nici cea de-a doua critica adusa hotărârii atacate, privitoare la interpretarea si aplicarea dispozițiilor din dreptul italian, ce reglementează convențiile matrimoniale, nu este întemeiată, întrucât nedeclararea existentei convenției matrimoniale la momentul achiziționării unui bun, nu conduce la ineficacitatea prevederilor acesteia in raporturile dintre parți, ci, eventual, sub aspectul conținutului actului de dobândire si de înscriere in evidentele de publicitate, si respectiv al opozabilității fata de terți.
Prin urmare, necontestata fiind încheierea convenției matrimoniale dintre parți, precum si faptul ca, potrivit acesteia, părțile au ales regimul separației de bunuri, corect prima instanța a constatat ca imobilului din litigiu îi sunt aplicabile efectele acesteia, având astfel calitatea de bun propriu al paratei si, pe cale de consecința, a respins cererea reclamantului de constatare a caracterului de bun comun, hotărârea atacata fiind legala si temeinica, context in care apelul, fiind găsit ca nefondat, in baza dispozițiilor art. 282-296 C.P.Civ., a fost respins.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termen legal, reclamantul B. R., solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbarea în tot a sentinței civile nr.1120/09.06.2011 pronunțata de Judecătoria Sannicolau M., prin admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost ea formulată.
În motivare, se arată că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 105/1992 și având în vedere că imobilul și domiciliul comun al părților se află pe teritoriul României, apreciază că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea. Astfel, legea aplicabilă în prezenta cauza este cea a Statului Român.
Și dacă s-ar aplica legea italiană, consideră că prima instanță a aplicat greșit prevederile acesteia, în sensul că, la achiziționarea oricărui bun, indiferent de regimul matrimonial pe care soții au înțeles să-l adopte pe timpul căsătoriei, soțul care dorește achiziționarea unui bun imobil, este obligat să-și declare în fața notarului, atât starea civilă, cât și regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei. Mai mult, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ambii soți trebuie să fie prezenți în fața notarului, sub sancțiunea nulității actului încheiat.
Instanța nu poate aplica parțial sau trunchiat normele legale, în sensul că, dacă se aplică cele referitoare la încheierea convenției matrimoniale, se aplică și cele referitoare la sancțiunile prevăzute în caz de nerespectare a acestora.
Motivarea pentru care pârâta a ales să nu-și declare în mod real starea civilă nu poate fi primită și nu poate fi scuzabilă încălcarea legii, prin comiterea infracțiunilor de fals și uz de fals în atingerea unui scop personal (ilicit în aceste condiții).
Faptul invocat de instanță, că era de notorietate refuzul notarilor și birourilor de C.F. de a înscrie un bun dobândit în timpul căsătoriei, ca fiind bun propriu al unuia dintre soți, a stat la baza formării convingerii reclamantului că imobilul achiziționat de pârâtă va avea regim de bun comun.
Intenția reclamantului era de a avea un domiciliu comun cu pârâta, pe teritoriul României, motiv pentru care i-a și încredințat banii necesari achiziționării imobilului.
Reclamantul arată că poate proba că întreaga sumă necesară achiziționării imobilului în litigiu provine din vânzarea anterioară a unei cote-părți dintr-un imobil pe care acesta îl deținea în coproprietate cu fratele său, în Italia, sens în care, în baza rolului activ și având în vedere că reclamantul nu a fost asistat de avocat, instanța putea și trebuia să-i pună în vedere acest lucru.
De asemenea, având în vedere că pârâta nu realiza venituri și nici nu deținea, anterior căsătoriei, vreo proprietate imobiliară pe care ar fi putut să o valorifice, este foarte greu de crezut că avea banii necesari pentru a achiziționa imobilul ca bun propriu, fără aportul financiar al reclamantului.
Este, de asemenea, de notorietate faptul că cetățenii străini achiziționau proprietăți imobiliare prin intermediul altor persoane, dată fiind interdicția de a deține teren înainte de aderarea României la Uniunea Europeană.
In aceeași măsură în care fapta pârâtei este scuzabilă, este scuzabilă și cea a reclamantului, iar proveniența banilor pentru achiziționarea imobilului ar fi trebuit probată de ambele părți, pentru a dovedi buna-credință și corectitudinea în relațiile dintre ele și cu autoritățile.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata B. G. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, se arată că reclamantul nu a invocat temeiurile juridice în susținerea criticilor formulate, respectiv în susținerea faptului că incidența legislației române este dată de domiciliul comun al părților, cât și a faptului că instanțele aveau îndatorirea de a-l obliga pe acesta să administreze probe în dovedirea provenienței banilor folosiți pentru achiziționarea imobilului litigios.
Atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au făcut o corectă aplicare a disp art. 20 și art. 21 din Legea nr. 105/1992, precum și a disp art. 215 și art. 162 din codul civil Italian, astfel încât, nemulțumirea reclamantului, este în mod evident neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât, motivul pentru care au ales regimul separării de bunuri, a fost acela ca reclamantul să își protejeze bunurile ce urma să le dobândească sub durata căsătoriei, în contextul în care deținea resurse financiare mai mari decât pârâta.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 308 alin.2, art. 115 Cod procedură civilă.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și art. 306 alin. 2 C.proc.civ., față de prevederile art. 20-21 din Legea nr. 105/1992, curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, atât Judecătoria Sânnicolau M., cât și Tribunalul T. pronunțând hotărâri temeinice și legale, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestora și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 105/1992, relațiile personale și patrimoniale dintre soți sunt supuse legii naționale comune, iar în cazul în care au cetățenii diferite, sunt supuse legii domiciliului comun. Această lege continuă să reglementeze efectele căsătoriei și în cazul în care unul dintre ei își schimbă cetățenia sau domiciliul. În absența cetățeniei sau a domiciliului comun raporturile soților sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături.
De asemenea, potrivit art. 21 alin. 2 din același act normativ, regimul și efectele convenției matrimoniale sunt reglementate de legea aleasă de comun acord de viitorii soți, iar, în lipsă, de legea prevăzută de art. 20 din lege, precitat.
Se mai impune a sublinia că în ceea ce privește momentul raportat la care se determină domiciliul comun al viitorilor soți, în vederea determinării legii aplicabile căsătoriei, în condițiile art. 20 din Legea nr. 105/1992, este cel al încheierii căsătoriei, și nu un moment ulterior, întrucât la încheierea căsătoriei trebuie determinată legea aplicabilă raporturilor dintre soți, care rămâne aceeași, indiferent de modificările survenite ulterior cu privire la domiciliul soților.
În speță, din actul de căsătorie depus la dosar rezultă cu evidență faptul că, la momentul încheierii căsătoriei, ce a avut loc în fața autorităților italiene, părțile aveau domicilii diferite, fiecare în țara de origine, dar aveau reședința comună în Italia, la domiciliul pârâtului.
Având în vedere că părțile s-au căsătorit în Italia, unde au continuat să locuiască și după încheierea căsătoriei, concluzia ce se impune cu evidență este că Statul italian este cel cu care soții au avut în comun cele mai strânse legături, iar, potrivit prevederilor art. 20-21 din Legea nr. 105/1992, legea aplicabilă raporturilor dintre soți (personale și patrimoniale, inclusiv convenției matrimoniale) este cea italiană, respectiv Codul civil italian.
Susținerile recurentului cu privire la incidența legii române vor fi înlăturate, ca neîntemeiate, în condițiile în care eventuala schimbare de domiciliu intervenită ulterior căsătoriei nu poate modifica legea ce guvernează relațiile soților, potrivit alin. 2 al art. 20 din lege. Locul situării imobilului nu poate duce la concluzia avansată de reclamant, dispozițiile art. 49 și urm. din Legea nr. 105/1992 nefiind incidente, față de faptul că situația invocată a luat naștere pe durata căsătoriei privind relațiile patrimoniale dintre soți, iar prevederile art. 49 permit derogări de la regula legii situării imobilului.
Art. 20-21 din Legea nr. 105/1992 sunt norme speciale, derogatorii în materia bunurilor dobândite de soți pe durata căsătoriei, prin raportare la dreptul comun privind legea aplicabilă bunurilor (art. 49), astfel că se aplică principiul de drept „specialia generalibus derogant”, cu consecința aplicării prevederilor art. 20 din lege.
În ceea ce privește modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor art. 159 și 162 din Codul civil italian (legea aplicabilă în speță), Curtea constată că, atât prima instanță, cât și cea de apel au făcut o corectă interpretare și aplicare a acestora, fiind justă concluzia că părțile au optat pentru regimul separației de bunuri în raporturile lor (f. 19 dosar primă instanță), astfel că, raportat la această opțiune, manifestată în formele prevăzute de lege, la momentul încheierii căsătoriei, și trecută în actul de stare civilă întocmit, bunul în litigiu nu poate fi considerat un bun comun al soților, dobândit în codevălmășie.
Starea civilă declarată la momentul cumpărării imobilului în litigiu, respectiv faptul că nu a fost indicat regimul matrimonial ales cu ocazia încheierii actului, respectiv absența reclamantului la încheierea contractului, nu pot fi reținute de instanță, ca și motive de natură a conduce la concluzia că bunul este comun al soților, față de regimul matrimonial ales, recunoscut de părți, și cu privire la care acestea nu au operat modificări.
Toate aceste cerințe sunt prevăzute de legea italiană pentru a preveni fraudarea drepturilor unuia dintre soți, prin declararea unui alt regim matrimonial decât cel ales, cu consecința dobândirii de către un soț a unui bun, prin fraudarea celuilalt. În speță, nu suntem într-o astfel de situație, neproducându-se o astfel de vătămare reclamantului, în condițiile în care, așa cum am mai arătat, potrivit convenției matrimoniale asumate de părți, bunul dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soți aparține exclusiv acestuia. De altfel, obiectul pricinii vizează partajul bunului, ulterior constatării calității sale de bun comun, și nu constatarea nulității actului prin care pârâta a dobândit imobilul, instanța trebuind să respecte limitele investirii sale, potrivit art. 129 Cod pr. civ.
Faptul că reclamantul i-ar fi dat pârâtei bani pentru achiziționarea imobilului sau că aceasta nu deținea venituri nu pot conduce la schimbarea naturii bunului (propriu al pârâtei, potrivit convenției matrimoniale), reclamantul neputând dobândi un drept de proprietate asupra bunului, ca bun comun, ci, cel mult, un drept de creanță decurgând dintr-un eventual mandat (convenție) sau un fapt juridic (plata nedatorată sau îmbogățire fără just temei). Aceste aspecte nu s-au invocat în speță, astfel că nu era necesară administrarea de probe în acest scop, neputându-se reține neexercitarea rolului activ.
Pentru aceleași considerente, se impune a fi înlăturată și apărarea reclamantului vizând interdicția străinilor de a achiziționa terenuri, nefiind, de altfel, invocată existența unei simulații prin interpunere de persoane.
Pentru aceste motive, având în vedere dispozițiile legale invocate și ale art. 299 și urm. Cod pr. civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, astfel că, în baza art. 312 alin. 1 Cod pr. civ. îl va respinge.
În baza art. 274 Cod pr. civ. nu va acorda părților cheltuieli de judecată în recurs, recurentului, ca necuvenite față de soluția pronunțată, iar intimatei, ca nedovedite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul B. R. împotriva deciziei civile nr. 835/27.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata B. G..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 23.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./30.05.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./31.05.2013
Instanța de apel: Tribunalul T., jud. D. J., A. I.
Prima instanță: Judecătoria Sânnicolau M., jud. O. S. A.
| ← Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 871/2013.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
