Revendicare imobiliară. Decizia nr. 153/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 153/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 8275/325/2010

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 153/R

Ședința publică din 31 Ianuarie 2013

PREȘEDINTE: A.-M. N.

JUDECĂTOR: Dr. L. L.

JUDECĂTOR: M. G.

GREFIER: D. K.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți B. E. și P. N. Ș. (în calitate de moștenitori legali a petiționarului inițial P. Ș.-decedat) împotriva Deciziei civile nr.675/A/05.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, M. Timișoara reprezentat prin Primar, Ministerul Finanțelor Publice, ., A. M. și S. N., având ca obiect revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns în reprezentarea recurenților reclamanți, lipsă, avocat L. N., pentru intimații pârâți S. R. reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și M. Timișoara reprezentat prin Primar a răspuns consilier juridic S. V., iar în reprezentarea intimatului pârât S. N. a răspuns avocat S. T., lipsă fiind restul părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța constată că prin registratura instanței, s-a depus la dosar de către intimații pârâți S. R. reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și M. Timișoara reprezentat prin Primar, la data de 29.01.2013, întâmpinare, calificată ca fiind concluzii scrise urmare a nerespectării dispozițiilor art. 308 alin. 2 Cod procedura civilă.

Reprezentanta intimaților pârâți S. R. reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și M. Timișoara reprezentat prin Primar, depune la dosar delegație de reprezentare în instanță.

Reprezentanta intimatului pârât S. N., depune la dosar împuternicire avocațială.

Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Reprezentanta recurenților reclamanți solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță sau în apel în vederea administrării tuturor probelor solicitate și a analizării fondului, cu cheltuieli de judecată. În situația în care instanța va aprecia că în speță nu există motiv de casare, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și al schimbării sentinței în sensul admiterii acțiunii. Fără cheltuieli de judecată. Arată că atât în primă instanță cât și în apel, au fost cereri nesoluționate, rămânând nesoluționată și cererea de restituire în natură a terenului care nu a fost înstrăinat. O asemenea restituire nu ar afecta dreptului unei alte persoane, fiind în proprietatea statului.

Reprezentanta intimatului pârât S. N. solicită respingerea recursului cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. Arată că niciunul din motivele de recurs nu e de natură a atrage casarea sau modificarea deciziei civile recurate.

Reprezentanta intimaților pârâți S. R. reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și M. Timișoara reprezentat prin Primar, solicită respingerea recursului ca nefundat și neîntemeiat, menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile recurate, atât instanța de fond cât și de apel pronunțându-se pe toate capetele de cereri ale părților.

CURTEA

Deliberând, reține următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 675/A/05.10.2012 pronunțată de Tribunalul T., a fost respins apelul declarat de către apelanții-reclamanți B. E. (ns. P.) și P. N. Ș. (care, pe calea transmisiunii legale a calității procesuale active, au preluat, în calitate de moștenitori legali, poziția procesuală a petiționarului inițial P. Ș., urmare a decesului celui din urmă subiect procesual activ, survenit pe durata derulării activității jurisdicționale, de el inițiată, circumscrisă celei dintâi judecați) ambii împotriva Sentinței civile nr. 7053 dată, la 14.03.2012 în dosarul pendent, având nr._, de Judecătoria Timișoara, luându-se act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 7053/14.03.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ a fost respinsă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara ca neîntemeiată.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Timișoara prin Primar ca neîntemeiată.

A fost admisă excepția tardivității formulării de către reclamanții P. N. S. și B. E. a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 563 din 01.07.1999 și pe cale de consecință a fost respinsă cererea reclamanților P. N. Ș. și B. E. de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 563/01.07.1999 încheiat între pârâta . și pârâtul A. M., ca tardiv formulată.

A fost respinsă cererea reclamanților P. N. Ș. și B. E. de constatare a nulității absolute a declarației autentificate sub nr. 1850/12.07.1999 și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1881 din 10.07.2009 încheiat între pârâtul A. M. și pârâtul S. N. ca tardiv formulată.

A fost admisă excepția inadmisibilității formulării de către reclamanți a cererii de restabilire a situației anterioare de carte funciară și a cererii de acordare de despăgubiri echivalente și, pe cale de consecința a fost respinsă cererea reclamanților ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 01.04.2010, reclamantul P. Ș. în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat de Consiliul Local al Municipiului și de M. Finantelor Publice, M. Timisoara prin Primar, ., A. M. și S. N. a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nevalabilitatea titlului de preluare de catre S. R. a imobilului constand în casa situată în Timisoara, .. 37, înscrisă în CF nr._ Timisoara (provenită din conversia de pe hartie a CF nr.5224 Timisoara), nr.top._ și teren intravilan de 815 mp, înscris în CF_ Timișoara, nr. top._,_/2; să se constate nulitatea absolută a contractului de vănzare cumpărare nr.563/01.07.1999 încheiat între S. R. prin . cu pârâtul A. M. pentru casa înscrisă în CF nr._ Timisoara, nr.top._; să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. 1850/12.07.1999 de către BNP P. G. prin care pârâtul A. M. a instituit asupra casei interdicția de înstrăinare și grevare în favoarea pârâtului S. N.; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumparare autentificat sub nr. 1881/10.07.2009 de către BNP Ciorica M. E. prin care pârâtul A. M. a vândut imobilul în litigiu catre pârâtul S. N.; să se dispună rectificarea CF_ Timisoara, nr. top._ în sensul radierii dreptului de proprietate al pârârților S. N., A. M. și S. R. asupra imobilului casă și teren precum și a interdicției de înstrăinare și grevare instituite în favoarea pârâtului S. N. și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului cu titlu de restabilire situatie anterioara iar în subsidiar în cazul în care se apreciază că este valabil contractul încheiat între pârâtul A. M. și S. R. asupra casei de locuit; să se dispună rectificarea cărții funciare în sensul restabilirii dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului în totalitate sau în parte pentru suprafața ce depașește suprafața aferentă construcțiilor, iar în cazul în care nu este posibilă restabilirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului în natură, obligarea Statului R. la plata de despagubiri materiale echivalente cu valoarea actuală de piață a întregului imobil.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit de către acesta prin cumpărare în anul 1948, fiind înscris în c.f. nr. 5224 Timișoara, nr.top._, constând în grădină de 580 mp și nr. top._ constând în casă și curte de 480 mp, situate în Timișoara ..37.

În anul 1973 grădina a fost dezmembrată în .._/1 de 245 mp și în .._/2 de 335 mp, apoi .._/1 s-a transnotat în c.f. nr._ Timișoara în proprietatea numitei Hrivnyak E., iar .._/2 s-a reînscris în c.f. nr. 5224 Timișoara, în proprietatea reclamantului.

Ca urmare a conversiei de pe hârtie a c.f. nr. 5224 Timișoara, imobilul este întabulat în c.f. nr._ Timișoara, după cum urmează: nr. top._, CAD CI constând în casă și nr. top._,_/2 constând în teren intravilan de 815 mp.

În anul 1989, ca urmare a emigrării reclamantului în Germania, imobilul constând în casă, curte și grădiniță a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974. S. R. s-a intabulat în cartea funciară cu titlu de cumpărare în 31.03.1989.

Reclamantul a arătat că la preluarea imobilului a fost despăgubit exclusiv pentru construcția preluată, terenul de 815 mp (335 mp + 480 mp) trecând în proprietatea statului, conform prevederilor art. 2 alin. ultim din Decretul nr. 223/1974 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 59/1974.

În anul 1999 casa s-a vândut în baza Legii nr. 112/1995 de către S.C. O. T. S.A pârâtului A. M., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 563/01.07.1999. Dreptul de proprietate astfel dobândit de către sus-numitul pârât s-a întabulat în cartea funciară cu titlu de vânzare-cumpărare. Terenul a rămas până în prezent în proprietatea statului.

În 26.07.1999, s-a înscris în cartea funciară interdicția de înstrăinare și grevare a casei în favoarea pârâtului S. N., în baza declarației autentificate sub nr. 1850/12.07.1999 la B.N.P. P. G. din Timișoara.

În anul 2009, pârâtul A. M. a încheiat cu S. N. contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 1881/10.07.2009 la B.N.P. C. M.-E., prin care a transmis dreptul de proprietate asupra casei aceluiași pârât S. N., iar acesta și-a intabulat dreptul în cartea funciară la poziția B4.

Reclamantul a înțeles să promoveze acțiunea de față în calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, care i-a fost preluat de către stat în condițiile arătate mai sus, fără titlu valabil.

Reclamantul a mai arătat faptul că, Decretul nr. 223/1974 privind preluarea de către stat a imobilelor celor care emigrau în străinătate a fost contrar atât Constituției din 1965 în vigoare la acea vreme, cât și prevederilor art. 480 și urm. C.civ., dar și într-un flagrant dezacord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, la care România era parte. Caracterul abuziv al Decretului nr. 223/1974 constă în condiționarea dreptului de liberă circulație a persoanelor și a dreptului lor de a-și stabili domiciliul în străinătate de cedarea forțată către statul comunist a proprietăților imobiliare deținute în țară.

Reclamantul nu a dorit să vândă casa la momentul emigrării în Germania și nici să transfere terenul gratuit în proprietatea statului, dar a fost nevoit să facă acest lucru, altfel nu i s-ar fi dat dreptul de a părăsi țara.

În calitatea acestuia de proprietar nu a avut posibilitatea să înstrăineze la acea vreme imobilul la prețul pieții, unui cumpărător ales de către acesta, întrucât vânzarea nu se putea face decât către stat și la un preț fixat de acesta, conform art. 2 alin. 2 din Decretul nr. 223/1974. Actele juridice încheiate în scopul eludării prevederilor legale amintite erau lovite de nulitate absolută, potrivit art. 5 din același decret.

Totodată, terenul aferent casei s-a preluat fără plată, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. ultim din Decretul nr. 223/1974 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 59/1974.

În considerarea celor expuse mai sus, reclamantul a apreciat că în cauză sunt întrunite cerințele art. 6 din Legea nr. 213/1998, în sensul că imobilul nu se regăsește printre cele la care face referire alin. 1 al textului, pentru că nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil și cu respectarea Constituției de la acea vreme.

D. consecință, conform art. 6 alin. 2 și 3 din aceeași lege, acesta este îndreptățit să îl revendice pe calea dreptului comun, pentru că, datorită nevalabilității titlului statului, se consideră că el nu a părăsit niciodată patrimoniul reclamantului și al autorului acestuia, fiind îndreptățit în prezent la restabilirea situației anterioare.

În aceeași ordine de idei, reclamantul a arătat că, sub aspectul admisibilității cererii de față, trebuie avută în vedere Decizia nr. XXXIII pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite, în data de 9.06.2008.

Potrivit acestei decizii, în urma examinării de către instanța supremă a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze împotriva României, s-a observat că aceasta a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Pe de altă parte, atât în cauza P. contra României, cât și în altele ce i-au urmat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și coerent în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare.

În considerentele deciziei în interesul legii s-a mai reținut că, în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului s-a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea Statului R. pentru încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, respectiv pentru lipsirea de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.

S-a mai arătat în motivarea deciziei nr. XXXIII/2008 că, în materia revendicării, nu se poate recunoaște posibilitatea opțiunii între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Decizia în interesul legii impune, în opinia reclamantului, instanței sesizate cu o cauză de felul celei de față, să analizeze fondul pricinii. Numai astfel se poate analiza în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispozițiile Convenției.

În ceea ce îl privește, reclaamntul nu a uzat de calea instituită de prevederile Legii nr.10/2001.

Cât privește dreptul de proprietate al pârâtului A. M. dobândit prin cumpărare de la stat în baza Legii nr. 112/1995, reclamantul a arătat că transmiterea acestui drept nu se putea realiza în mod valabil, câtă vreme statul nu a deținut un titlu valabil asupra imobilului. Nevalabilitatea titlului statului atrage nulitatea titlului pârâtului A. M.. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu statul este nul absolut, mai ales că ulterior anului 1989 era de notorietate că, odată cu abolirea regimului totalitar, foștii proprietari sau moștenitorii lor vor revendica imobilele preluate abuziv.

Prin înstrăinarea casei de către stat sus-numitului pârât, s-a încălcat art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Conveția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Actul juridic de înstrăinare a casei în litigiu nu poate fi salvat, câtă vreme înstrăinătorul nu a avut vreun titlu asupra ei, încălcând principiul nemo plus juris ad alium transferre potesî, quam ipse habet.

De altfel, art. 9 ind. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 11/1997 stipulează că sunt nule vânzările asupra imobilelor preluate de stat fără titlu valabil. Prin urmare, chiar Legea nr. 112/1995 sancționează înstrăinările de felul celor din speță, care nu pot fi salvate prin nicio modalitate, nici măcar prin buna-credință a dobânditorilor.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul A. M. cu statul s-a realizat în frauda dreptului reclamantului, cu încălcarea prevederilor art.l din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S. nu și-a îndeplinit față de reclamant obligația de a-i asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de Convenție, sub acest aspect fiind relevantă jurisprudența Curții de la Strasbourg în cauzele P. împotriva României și S. împotriva României.

De asemenea, actul translativ de proprietate încheiat între stat și pârâtul A. M. este lovit de nulitate absolută și pentru cauză ilicită, în condițiile art. 966-968 C.civ., texte care se coroborează cu art. 948 C.civ.

Din nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul A. M. cu S. R. decurge și nulitatea declarației autentice prin care acest pârât a instituit în favoarea pârâtului S. N. interdicția de înstrăinare și grevare și, totodată, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1881/10.07.2009 la B.N.P. C. M.-E., fiind aplicabil și sub acest aspect principiul nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, precum și sancțiunea nulității pentru cauză ilicită instituită de art. 966-968 C.civ.

Totodată, constatarea nulității actelor succesive de transfer al proprietății asupra imobilului din cauză atrage necesitatea rectificării cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților S. N., A. M. și al Statului R., precum și a interdicției de înstrăinare și grevare instituită în favoarea pârâtului S. N. și al reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantului, cu titlul de restabilire a situației anterioare. Această cerere este întemeiată pe dispozițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată care preia prevederile art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Cu privire la capătul subsidiar de cerere, reclamantul a arătat că, în măsura în care instanța va aprecia că restituirea în natură a imobilului în litigiu nu este posibilă, acesta înțelege să solicite obligarea Statului R. la despăgubiri corespunzătoare cu valoarea de piață a acestui imobil, diminuată cu valoarea actualizată cu rata inflației a despăgubirilor încasate de la stat pentru casă. Aceste despăgubiri i se cuvin în condițiile în care imobilul proprietatea reclamantului a fost preluat de stat în mod abuziv, cu plata unei sume care nu reprezenta la acea dată echivalentul valoric al construcției și fără vreo despăgubire pentru teren.

În materia restituirii imobilelor preluate sub regimul totalitar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut libertatea Statului R. de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul modalității concrete de acordare a măsurilor reparatorii, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii acestora în natură.

Totuși, instanța de contencios a drepturilor omului a reținut în cauza P. contra României că în măsura în care statul adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră clară și coerentă în mod rezonabil, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii, pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții.

Totodată, analizând dispozițiile Legii nr. 10/2001 în cauza P. contra României, Curtea de la Strasbourg a apreciat că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați și nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor înainte de ., datorită unei absențe prelungite a despăgubirii. S-a mai reținut că proporționalitatea dintre măsurile luate de stat și limitările aduse dreptului protejat de Convenție se referă nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.

Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Convenție, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de aceasta au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secții Unite a arătat în cuprinsul deciziei nr. XXXIII/2008 pronunțată în interesul legii că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Înalta Curte de Casație și Justiție-Secții Unite a mai arătat în aceeași decizie că, dacă bunul revendicat a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri.

Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

În drept, au fost invocate disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. 1 și art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul adiținal nr. 1 la Convenție, art. 948, art. 966 și art. 968 C.civ., art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată.

Reclamantul a depus în probatiune la dosarul cauzei extras CF 5224 Timisoara, extras CF_ Timisoara, contract de vanzare cumparare nr.563/01.07.1999, proces verbal de predare primire, cerere, declaratie autentificată sub nr. 1850 din 12.07.1999.

La termenul de judecata din data de 12.01.2011 instanta a dispus introdicerea în cauză în calitate de reclamanți a numitilor B. E. și P. N. S. în calitate de mostenitori legali ai defunctului P. S., reclamant.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul S. N. a invocat exceptia inadmisibilitatii acțiunii, iar pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată în conditiile în care acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului cu bună credință.

Pârâtul M. Timisoara prin Primar, a formulat întâmpinare invocând exceptia necompetenței materiale a Judecatoriei Timișoara, exceptia netimbrării, excepția lipsei calității de reprezentant a Statului R., excepția inadmisibilității acțiunii, exceptia tardivității, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Din actele și lucrările dosarului judecătoria a reține faptul că reclamantul, la momentul introducerii cererii de chemare în judecata este obligat a arăta și valoarea obiectului solicitat. Reclamanții în prezenta cauză au depus în dovedirea valorii de circulație a imobilului în litigiu, anexa 5, cuprinzand valorile de piață orientative pentru case și anexe în M. Timișoara valabile pentru anul 2010 și valorile de piață orientative pentru terenurile intravilane în M. Timișoara, arătând că valoarea totală a imobilului revendicat este de 497.601,95 lei, astfel că această valoare în opinia instanței menține competența materială a Judecatoriei Timisoara în solutionarea prezentei cauze.

Examinand exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocate de catre pârâtul M. Timisoara prin Primar, instanța a reținut că din motivarea exceptiei rezultă ca aceasta se referă la lipsa calitătii de reprezentant a Statului R.. În speță, instanta a reținut că M. Timisoara prin Primar a fost chemat în judecată în nume propriu și nu în calitate de reprezentant al Statului R., astfel că instanța a analizat calitatea procesuală pasivă a acestuia raportat la calitatea procesuală din prezenta cauza.

Instanța analizand excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Timisoara prin Primar, a reținut faptul că aceasta este neîntemeiată raportat la calitatea acesteia din urmă de unitate administrativ teritorială pe raza căreia se află imobilul în litigiu și raportat la calitatea acestei unități administrative teritoriale de vânzător prin societăți comerciale anume desemnate în baza Legii 112/1995.

Analizând excepția tardivității cererii reclamanților de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.563/01.07.1999 încheiat între . și pârâtul A. M., în temeiul Legii 112/1995 și a actelor juridice subsecvente încheierii acestui contract, judecătoria a reținut faptul că, contractul de vanzare cumparare nr.563 din 01.07.1999 a fost încheiat între . și pârâtul A. M. în baza dispozițiilor Legii nr.112/1995, obiectul acestui contract fiind casă situată în Timisoara, . V. M.), nr.37, jud. Timis, casă deținută de catre pârâtul A. M. anterior în baza contractului de închiriere nr. 2025/7 din 22.06.1989.

Astfel, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, imobilul constând în casa era trecut în proprietatea Statului R. așa cum rezultă din extrasul de carte funciară in extenso aflat la dosarul cauzei la pozitie B5. Imobilul a fost trecut în proprietatea Statului R. cu titlu de cumparare.

Anterior, acest imobil a apartinut reclamantului P. S., în present, decedat.

Instanta a reținut de asemenea faptul că raportat la dispozițiile Constituționale existente la acea dată și raportat la practica Inaltei Curți de Casație si Justitie, preluările efectuate în baza Decretul Lege 223/1974 de către S. R. au fost inclus în categoria unor preluari fără titlu valabil.

În acest context instanta a apreciat că se aplică ca temei de drept al constatării nulitații absolute art.45 alin.2 din Legea 10/2001 rerepublicată (fost articol 46 alin 2 Legea 10/2001 în varianta primă) potrivit căruia “actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul cand actul a fost încheiat cu bună credința “.

Același articol de lege la aliniatul 5 ca o derogare de la regula imprescriptibilității actiunii în constatarea nulitatii absolute, prevede că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la actiune se prescrie în termen de 1 an de la data întrarii în vigoare a Legii 10/2001.

Acest termen a fost prelungit succesiv prin OUG 109/2001 și apoi prin OUG 145/2001, el expirând la data de 12.02.2002, termenul limită până la care subzistă dreptul la acțiunea în constatarea nulității absolute sau relative a contractelor de înstrăinare a unor imobile preluate de stat fără titlu valabil.

Reclamantii nu au efectuat în acest termen demersuri pentru anularea contractului de vânzare cumparare încheiat în temeiul Legii 112/1995 cu fostii chiriasi, singurul demers al acestora până în prezent fiind în cauza de față, motiv pentru care instant a apreciat că raportat la disp. art. 45 alin.5 din Legea 10/2001 rerepublicata (fost art.46 alin.5 din Legea 10/2001 in varianta intitiala, acest demers este tardiv formulat.

Apreciind tardivitatea acestui demers instanta va omis a se pronunta pe fondul cererii de constatare a nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare nr.563/01.07.1999 si a constatarii nulitatii absolute a actelor juridice subsecvente, respective, declaratia autentificată sub nr. 1850 din 12.07.1999 si contractul de vanzare cumparare autentificat sub nr. 1881 din 10.07.2009.

În ceea ce priveste exceptia inadmisibilitatii promovarii unei actiuni în revendicare intemeiată pe dreptul comun, instanta a reținut că reclamantul P. S. nu a formulat o cerere de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr.112/1995 și nici a Legii nr. 10/2001 .

Instanta a reținut că prezenta cauză este întemeiată conform principiului disponibilitatii părtilor pe dreptul comun.

Analizand demersul reclamantului instanta a retinut ca acesta este inadmisibil in conditiile în care reclamantul nu a uzat de dispozitiile Legii nr. 10/2001, lege speciala derogatorie de la dreptul comun.

Analizand cererea reclamantului sub acest aspect, instanta a constatat că este inadmisibilă pe de o parte întrucât acesta nu au uzat de legea specială, iar pe de altă parte întrucat bunul apartine de drept în patrimoniul altor persoane, respectiv pârâtului S. N., astfel că la data formularii cererii de chemare în judecata, pârâtul S. N. avea în sensul art.1 Protocol 1 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului un bun, bunul acestuia bucurandu-se de protectia drepturilor civile acordată de catre această Convenție, iar conform cauzei R. împotriva României și a Deciziei nr. 33 din 2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie a României pronuntata în solutionarea recursului în interesul legii, decizie obligatorie pentru toate instantele judecatoresti, “atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproportionate”.

Reclamantul desi deposedat de bunul imobil în anul 1989 în baza unui titlu nevalabil nu mai deține în patrimoniul său vreun drept asupra acestuia bun și nici nu se mai bucură de vreo speranță legitimă în accepțiunea jurisprudentei Curții de la Strassbourg care poate duce o încălcare pentru aceștia din partea Statului R. a art.1 Protocol 1 din Conventie.

Mai mult în ceea ce priveste solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului S. R. la plata despăgubirilor echivalente pentru imobilul casa și teren instanta a reținut că raportat la dispozitiile nr.27 din 2011 pronuntată de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie în solutionarea recursului în interesul legii și acest demers a fost apreciat ca inadmisibil.

Astfel în motivarea recursului în interesul legii se prevede că: “în ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant„.

În ceea ce privește acțiunea directă, îndreptată împotriva Statului R., întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, temei de drept invocat de către reclamant în cererea sa de chemare în judecată instanța a reținut că și această acțiune este conform dispozițiilor deciziei nr. 27/2011 antementionate, inadmisibilă.

Astfel conform art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

Așa cum C.E.D.O a arătat în Cauza R. împotriva României, art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.

Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).

Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nici o garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

Ori, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.

Pentru aceste considerente instanța a apreciat întemeiata exceptia inadmisibilitatii dreptului la actiune și a admis-o, omițând a se pronunta pe fondul cauzei.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța a constatat ca ele nu au fost solicitate de catre părți, astfel că nu au fost acordate.

Împotriva sentinței au declarat apel, reclamanții B. E. (ns. P.) și P. N. Ș. solicitând instanței de apel, să observe că atât în practicaua sentinței cât și în dispozitiv cele două instituții de mai sus apar ca pârâți în nume propriu, iar S. R. nu este enumerat printre pârâți.

Rezultă deci că, pe de o parte, sentința a fost pronunțată în contradictoriu cu persoane care nu au calitate în nume propriu, iar pe de altă parte, nu a judecat cauza în contradictoriu cu toate părțile, ceea ce atrage incidența art. 297 C.proc.civ. privind anularea hotărârii.

S-a mai arătat că Judecătoria nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului de preluare de către S. R. a imobilului în cauză și că decizia nu conține considerente privind respingerea acestui capăt de cerere, că dimpotrivă, se arată că Decretul 223/1974 este privit ca titlu de preluare nevalabil, însă cu toate acestea dispozitivul sentinței nu conține soluția dată de instanță asupra acestui capăt. Ca atare, prima instanță nu a abordat fondul cauzei sub acest aspect, întrucât sunt întrunite cerințele art. 6 din Legea 213/1998, în sensul că imobilul nu se regăsește printre cele la care face referire alin. 1 al textului, pentru că nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlul valabil și cu respectarea Constituției de la acea vreme, judecătoria trebuia să se pronunțe pe fond asupra cererii în discuție.

Chiar dacă nu a depus notificarea prevăzută de Legea 10/2001, reclamanții au arătat că sunt îndreptățiți la promovarea acțiunii în constatarea nevalabilității titlului statului în temeiul art. 6 din Legea 213/1998. Acest text este aplicabil și după . Legii 10/2001.

Prima instanță a admis în mod greșit excepția tardivității cererii în partea referitoare la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul A. M. cu S. R. în temeiul Legii 112/1995.

În justificarea soluției s-a reținut că, întrucât preluarea imobilului în proprietatea Statului R. s-a făcut fără titlu valabil, nulitatea absolută a contractului putea fi cerută doar în termenul derogator prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001 modificată și republicată, termen care a expirat în luna februarie 2002 și față de care cererea reclamanților este tardivă. Acest argument nu poate subzista câtă vreme nu au recurs la procedura prevăzută de Legea 10/2001, întemeindu-și acțiunea din dosarul de față pe dispozițiile dreptului comun, nulitatea absolută pe care a invocat-o fiind una imprescriptibilă conform art. 2 din Decretul 167/1958.

Pronunțând soluția sub aspectul în discuție pe excepție, prima instanță nu a soluționat fondul cauzei nici în această privință.

Ca și consecință a admiterii excepției de tardivitate privind cererea de constatare a nulității absolute a contractului vânzare - cumpărare încheiat de pârâtul A. M. cu S. R. în temeiul Legii 112/1995, Judecătoria Timișoara a omis să se pronunțe pe fondul cauzei și cu privire la nulitatea declarației autentificate sub nr. 1850/12.07.1999 la B.N.P. P. G. din Timișoara, prin care sus - numitul pârât a instituit asupra casei descrise mai sus interdicția de înstrăinare și grevare în favoarea pârâtului S. N. și cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1881/10.07.2009 la B.N.P. C. M. E. din Timișoara, prin care pârâtul A. M. a vândut imobilul în litigiu pârâtului S. N..

Deci fondul cauzei a rămas neabordat și în partea referitoare la nulitatea acestor acte juridice. În condițiile în care titlul Statului R. și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului în temeiul Legii 112/1995 ar fi trebuit analizate pe fond, și capetele cererii privind nulitatea actelor subsecvente trebuiau tratate în aceeași manieră.

Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii pentru restabilirea situației anterioare de carte funciară și a cererii de acordare de despăgubiri, instanța a privit această chestiune ca o excepție, deci nu a analizat fondul cauzei prin prisma motivelor pe care le-au invocat reclamanții în acțiune, deși în realitate inadmisibilitatea constituie o apărare de fond, iar nu o excepție.

Considerentele sentinței nu combat nici într-un fel motivele dezvoltate de reclamanți pe calea cererii de chemare în judecată, limitându-se la doar două aspecte: primul constând în aceea că nu au uzat de prevederile legii speciale, iar cel de-al doilea că este inadmisibilă cererea de acordare a despăgubirilor pentru bunul de care autorul lor a fost deposedat, prin prisma Deciziei 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii.

Chiar în finalul considerentelor s-a reținut că instanța a omis să se pronunțe pe fondul cauzei, întrucât a admis excepția de inadmisibilitate privind dreptul lor la acțiune.

Apelanții au mai susținut însă că motivarea Judecătoriei Timișoara vizează în principal inadmisibilitatea cererii privind acordarea despăgubirilor și că nu a analizat aspectele legate de posibilitatea unei restituiri în natură, chiar parțială, cu privire la teren, așa cum s-a solicitat. D. aspectul constând în aceea că nu au uzat de legea specială nu poate determina inadmisibilitatea acțiunii lor prin care revendică bunul în cauză, în principal în natură.

În susținerea poziției procesuale, au arătat că procedura instituită de Legea 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii are caracter eminamente administrativ, fără o implicare directă a instanțelor de judecată.

Or, accesul la justiție presupune analizarea pretențiilor sub toate aspectele de către instanța de judecată. Judecătoria a reținut în mod greșit că reclamanții nu au fi în măsură să se prevaleze de dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât nu au fi făcut dovada deținerii unui "bun" în înțelesul prevederilor ari. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, drept consecință, nu s-ar putea prevala nici de protecția oferită de aceasta dreptului de proprietate privată.

Apelanții au arătat ca teza este greșită, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția revizuită, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Așadar, chiar dacă Legea 10/2001 republicată prevede în art. 22 alin. ultim că nerespectarea termenului impus pentru depunerea notificărilor atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu are aplicabilitate în speță, față de dispozițiile constituționale mai sus indicate și față de prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Limitarea accesului la justiție prin art. 22 alin-ultim din Legea 10/2001 republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive și interesul general, încălcând astfel principiul proporționalității care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale.

De aceea, în cauze de felul celei de față, trebuie să se dea eficiență dispozițiilor art. 6 alin. 3 din Legea 213/1998, care abilitează instanțele de judecată să verifice legalitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă.

Cu privire la admisibilitatea cererii introductive este relevant și faptul că bunul în litigiu nu a ieșit din patrimoniul statului prin vânzare în baza Legii 112/1995, așa încât nu se pune problema ocrotirii drepturilor dobânditorilor în temeiul acestei legi, în înțelesul Deciziei nr. XXXIII pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite, în data de 9.06.2008.

S-a mai arătat în motivarea deciziei nr. XXXIII/2008 că, în materia revendicării, nu se poate recunoaște posibilitatea opțiunii între Legea 10/2001 și dreptul comun, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Având în vedere aceste considerente expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții apelanți au considerat că în mod nelegal judecătoria a admis excepția de inadmisibilitate, în condițiile în care, potrivit deciziei în interesul legii, ar fi trebuit să analizeze fondul pricinii. Numai astfel se putea stabili în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispozițiile Convenției. Teza potrivit căreia nu ar deține un "bun" în înțelesul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție este greșită, în contextul în care statul a preluat fără titlu valabil bunul deținut în proprietate de autorul reclamanților, drept care i s-ar fi transmis pe cale succesorală în lipsa acestei măsuri abuzive.

Prin urmare respingerea acțiunii introductive pe excepție, fără ca ea să fie analizată în fond, constituie o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil consfințit de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul S. N. a solicitat respingerea apelului, considerând ca, criticile aduse primei instanțe sunt neîntemeiate, prima instanța în mod corect reținând că în speța este incidenta excepția tardivității iar pe cale de consecința si cererea de constatare a nulității actelor subsecvente încheiate cu privire la imobilul din litigiu.

Analizând apelul în condițiile art. 295 Cod procedură civilă și prin prisma motivelor scrise, cu observarea exactă și riguroasă a celor două cauze ale demersului judiciar (Causa Debendi și Causa Petendi, chemate să înlesnească judecătorului decelarea interesului litigios alegat și justa determinare a limitelor raportului procesual); cum și a Deciziei având nr.33 dată, în interesul legii, la 09.06.2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite (a cărei dezlegare, -statua la acea epocă, imperativul alin.3 apartenent art.329 c.proc.civ., în versiunea atunci in vigoare; așa cum acum o face, aceeași lege procedurală civilă, în versiunea ce i-a fost dată de L 202/2010, prin al său art.330 ind.7-, se impune cu forță obligatorie tuturor instanțelor), pusă in corelație cu exigențele art.6 apartenent L 213/1998 și, mai apoi, cu exigențele noului ambient legislativ, acela conturat – ulterior soluționării recursului in interesul legii deja supra anunțat-, de L 10/2001, in versiunea ce i-a fost dată prin legea modificatoare completatoare cu nr.1/2009 (care, prin acțiunea conjugată a celor două principii de drept intertemporal, consacrate legislativ de alin.2 apartenent art.15 din Constituție și art.1 apartenent legii civile, pentru unitate și obligativitate generală se cere a fi aplicat imediat) – în al căror perimetru, particularitățile dreptului subiectiv alegat și, implicit, ale disputei procesuale, decelabile prin raportare la finalitatea urmărită; ca și ale contextului temporal legislativ, impun a fi plasată verificarea jurisdicțională și, implicit, controlul judiciar-, apelul, pentru considerațiile ce succed (și care vor întregi aparatul argumentativ al primei instanțe) s-a verificat a fi nefondat.

Așa cum, cu îndestulătoare evidență a rezultat din expunerea rezumativă a actelor și lucrărilor dosarului; și cum, îndeajuns de credibil, a confirmat-o probatoriul administrat și nu a negat petiționarul P. S., cel din urmă subiect procesual activ (prevalând calitatea de fost proprietar tabular al imobilului identificat topografic cu nr. 1201_/2 in CF nr. 5224 Timișoara situat administrativ în municipiul Timișoara, pe . nr. de conscriere 37, compus din casa, curte și grădină preluat in patrimoniul statului, cu titlu de sancțiune, in perioada comunistă, în temeiul D 223/1974, a recurs, direct, la concursul justiției pentru retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, configurată legislativ de alin.(2) apartenent art.6 din L 213/1998, a proprietății imobiliare supra individualizată cantitativ si topografic, de care a fost spoliat în intervalul temporal conturat legislativ de același art.6 apartenent L 213/1998.

Context in care, într-un raționament de logică juridică (conturat prin observarea exactă si riguroasă a epocii pretinsei spolieri, aceea a regimului totalitar comunist; conjugată cu modul în care ea a operat) a devenit neîndoielnică –impunându-se cu puterea evidentei- și concluzia că în speță s-a tins la retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, a unei proprietăți imobiliare circumscrisă sferei de incidență a L 10/2001, prin eludarea imperativului celui din urmă act normativ, chemat (așa cum judicios, a tins la a acredita si prima instanță), ca act normativ special, confirmativ de drepturi, cu evidentă vocație reparatorie și aplicație generală in materia reparării injustițiilor și abuzurilor puterii totalitare, instalată la 6 martie 1945, să redea forța juridică anterioară dreptului de proprietate aneantizat prin acte ale puterii comuniste, pe calea unei proceduri nejurisdicționale sui generis, de el configurată legislativ, în chiar scopul retrocedării către foștii proprietari a proprietăților imobiliare, de care, cei din urmă, au fost deposedați abuziv, cu sau fără titlu valabil, in folosul statului, in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (a cărei obligativitate a fost, de altfel, consacrată și legislativ, prin norma legală circumscrisă noului alineat 4, introdus în corpul art.46 apartenent legii speciale reparatorii cu nr.10/2001,prin legea modificatoare completatoare având nr.1/2009). Și care –așa cum, îndeajuns de tranșant și constant a statuat doctrina reputată în materie; și, mai apoi, tot constant și tranșant a confirmat jurisprudența- conferă destinatarilor săi- identificabili în persoana foștilor proprietari și a moștenitorilor lor legali sau testamentari- doar o vocație revendicativă (în accepția de aptitudine, de capacitate), a cărei conversie in drept rămâne subsumată cerinței declanșării - în termenul și condițiile de exigență impuse de imperativul art.22 apartenent legii reparatorii speciale-; și, nu in ultimul rând, parcurgerii și finalizării deja anunțatei proceduri administrative speciale (identificabilă a fi și singura cale legală deschisă foștilor proprietari spoliați, pentru valorizarea dreptului patrimonial potestativ conferit lor legislativ - acela de a cere și a obține retrocedarea proprietăților imobiliare de care au fost spoliați în intervalul temporal, conturat legislativ de art.1 apartenent și el aceleiași legi reparatorii speciale-; cum se arată a avea fizionomia vocația revendicativă).

În alți termeni, la retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun – inițiată ulterior apariției L 10/2001-, a unei proprietăți imobiliare al cărui mod de preluare în patrimoniul statului, în intervalul temporal configurat legislativ de deja evocatul art.1 apartenent legii reparatorii speciale în discuție, fiind consacrat abuziv, ex lege, o propulsează ipotezei particularizate legislativ de lit. a) apartenentă alin.(1) al art.2 care (conturând, alături de restul cazurilor de preluare, enumerate în corpul aceluiași art.2, limitele de incidență ale legii reparatorii speciale în discuție) încorporează și imobilele preluate în patrimoniul statului în condițiile D223/1974.

Așa stând lucrurile, cum anterior apariției L 10/2001, restitutio in integrum (repunerea în starea de mai înainte), ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, configurat legislativ de art.480-481 c.civ., ori al responsabilității civile – ambele apartenente legii vechi- și, finalmente, de alin.(2) apartenent art.6 din L 213/1998; și cum legea reparatorie specială, ca lege nouă, -cu aplicație generală în materia daunelor generate de preluările abuzive de către puterea totalitară instalată la 6 martie 1945-, a înglobat domeniului său de activitate si imobilele supuse operațiunilor de preluare fără titlu și, respectiv, cu titlu nevalabil ori chiar in fapt, îndeajuns de legitimă devine și concluzia că legea veche, aceea deja supra anunțată, suportă inevitabil –prin acțiunea conjugată a celor 2 principii de drept intertemporal, consacrate legislativ de alin.(2) apartenent art.15 din Constituție și art.1 apartenent legii civile-, efectele aplicării imediate a legii noi (acțiunea ei întinzându-se exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte si efectelor viitoare ale raporturilor juridice anterioare). Și, mai apoi, că cea din urmă reglementare specială- rezumându-se la a conferi destinatarilor săi, prin a ei normă permisivă înscrisă în art.46, prerogativa de a opta pentru dreptul comun, doar în ipoteza particularizată de exigențele imperativului alin.(1) apartenent deja constant evocatului său art.46, aceea a acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării in vigoare a legii, 14.02.2001-, a suprimat dreptul comun în limita paralelismului legislativ (acela al ineficacității actelor de preluare); și, fără a elimina accesul la justiție a perfecționat și extins sistemul reparator (restitutio in integrum) care, prin normele procedurale speciale, a fost subordonat verificării jurisdicționale. Ceea ce, observând cu rigoare scopul și finalitatea legii reparatorii speciale (care, prin ale sale art.1 și 2 –supuse interpretării sistematice -, îngăduie identificarea cu ușurință a condițiilor cerute imperativ, pentru înglobarea bunului spre a cărui restituire se tinde, sferei sale de aplicare –acelea de a fi un bun imobil preluat abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; și de a nu fi fost restituit până la . legii speciale în discuție, în condițiile de exigență ale alin.2 apartenent L 213/1998 care, în termeni inderogabili, subsumează retrocedarea jurisdicțională a bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, în perioada regimului totalitar comunist, cerinței constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare și, cu precădere, inexistenței unei legi speciale de reparații-); în corelație cu principiile ce se degajă din jurisprudența curții europene a drepturilor omului în materia respectării dreptului de proprietate privată,consacrate de art.1 din primul protocol adițional la convenția europeană pentru apărarea drepturilor fundamentale și libertăților omului (chemat să garanteze un drept deja existent în patrimoniul celui care reclamă protecția internațională, respectiv, un drept aflat sub protecția convenției și a protocoalelor ce-i sunt asociate, recunoscut jurisdicțional sau administrativ, ulterior ratificării de către România a Convenției prin L 30/1994 și a intrării în vigoare pentru România a Convenției, iar nu dreptul la reparație pentru prejudicii a căror cauză inițială nu constituie o încălcare a convenției), trimite cu puterea evidenței și la concluzia că admisibilitatea acțiunii guvernată de legea veche, aceea a dreptului comun (ce poartă asupra retrocedării proprietăților imobiliare supuse spolierii in intervalul temporal vizat de legea nouă, acela deja supra conturat) rămâne subsumată cerinței ca momentul inițierii activității jurisdicționale să fie anterior intrării în vigoare a L 10/2001; iar pentru ipoteza contrară, aceea a recurgerii la concursul justiției ulterior apariției L 10/2001, cerinței existenței unei recunoașteri jurisdicționale a ineficacității operațiunii de preluare și, implicit, a dreptului de proprietate, anterior intrării în vigoare a celei din urmă legi speciale, obiectivată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie –expresie a prejudicialității în procesul civil- ce are a se privi a fi și singura aptă a conferi legitimare procesuală activă fostului proprietar spoliat și a atrage garanțiile internaționale pentru respectarea bunului.

Detașându-se astfel, îndeajuns de legitimă și concluzia că inexistența pendinte în fața instanțelor judecătorești a unei acțiuni fondată pe dreptul comun, la epoca intrării in vigoare a L 10/2001 (care să-i îngăduie fostului proprietar spoliat valorizarea dreptului de opțiune, consacrat legislativ de legea specială prin al său art.46, pentru ipoteza recurgerii și la beneficiul legii reparatorii); și nici a unui act jurisdicțional, -obiectivat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie-, care să statueze prejudicial asupra ineficacității operațiunii de spoliere și a dreptului de proprietate, atrage, inexorabil, soluția- anticipată, de altfel, legislativ și de alin.(2) apartenent deja constant evocatului art.6 din L 213/1998-, aceea a inadmisibilității demersurilor judiciare declanșate, (contra oricăreia dintre autoritățile publice; sau a unor terți cumpărători ai bunului revendicat, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, perfectate în condițiile de exigență ale art.9 apartenent L 112/1995, pe durata detenției precare, nu au fost invalidate jurisdicțional, în termenul și condițiile de exigență ale art.45 apartenent și el legii speciale reparatorii), pe calea dreptului comun, începând cu 14.02.2001 –data intrării în vigoare a L 10/2001-, pentru retrocedarea proprietăților imobiliare circumscrise ipotezelor particularizate legislativ de cea din urmă lege reparatorie specială, ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare, prin eludarea termenelor și căilor procedurale consacrate legislativ de L 10/2001 (așa cum tranșant și majoritar, ulterior apariției L 10/2001, au statuat reputați doctrinari-Fl.Baiaș, B.D., I.A., G.C.F., M.N., V.M.C. și Fl.A.Baiaș, Cei Trei din Urmă În „Revista Română de D. Privat” nr.2/2008; și mai apoi, tot majoritar și tranșant a confirmat, la acea epocă, jurisprudența; și cum, în contextul noului ambient legislativ, recent jurisprudențial a statuat Î.C.C.J. prin Decizia Civilă nr.9735 din 30.XI.2009 și, respectiv, Decizia Civilă nr.2489 din 23.04.2010 și, nu în ultimul rând, prin Decizia Civilă având nr.5933 din 10.XI.2010).

Și aceasta, pentru că, nevalorizarea vocației revendicative ce legea reparatorie specială a conferit foștilor proprietari spoliați –pe calea procedurii speciale de ea configurată legislativ-, atrage inexorabil, nu doar sancțiunea instituită legislativ de aceeași L 10/2001, prin al său art.22 alin.(5), aceea a pierderii dreptului de a mai revendica jurisdicțional proprietatea imobiliară, ci însuși dreptul de proprietate.

Fără însă, ca o așa sancțiune (aceea a pierderii dreptului de proprietate) –conchid tranșant deja nominalizații doctrinari M.N., V.M.C. și Fl.A.Baiaș- să constituie o încălcare a principiului garantării proprietății private, câtă vreme, norma constituțională circumscrisă art.44 din Constituția României spune, în termeni a căror acuratețe nu îngăduie interpretări ori speculații, că „conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege”; iar instituirea unor termene de exercitare ori valorificare a unui drept, cum este dreptul la acțiunea în revendicare, își are sorgintea în necesitatea de ordin general a clarificării rapide și definitive a situației juridice a unor imobile al căror titlu de proprietate se pretinde a fi incert, ori aflat de multă vreme în litigiu. Ceea ce –statuează aceiași reputați doctrinari-, (conferind legitimitate privării persoanelor îndreptățite de bunurile lor, ca o consecință a nerespectării termenelor și procedurilor de restituire; și propulsând decăderea din dreptul de proprietate categoriei măsurilor legale, apte a sancționa, pentru rațiuni de ordine publică, pasivitatea și neglijența foștilor proprietari spoliați) concordă și exigențelor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană.

De altă parte, alături de argumentele deja prevalate, în favoarea concluziei supra conturate, cu forța evidenței pledează și statuările jurisdicției de contencios constituțional, obiectivate în corpul Deciziilor având nr.73/1995; 184/2004; 373/2005; 246/2007 și, nu în ultimul rând, 1285/2008, prin care, în limitele exclusivității de competență, curtea constituțională, observând cu rigoare scopul și finalitatea legilor reparatorii speciale, a conchis, îndeajuns de tranșant și, clarificator că „întinderea și amploarea măsurilor reparatorii, precum și oportunitatea luării unor asemenea măsuri sunt atributul suveran al legiuitorului”.

Și, mai apoi, - chemată să rezolve chestiunea aplicării în timp a legilor de restituire a proprietăților, venite în conflict cu legile anterioare sub imperiul cărora s-a născut dreptul subiectiv în favoarea Statului- că, „chiar dacă legea anterioară, sub imperiul căreia a luat naștere dreptul de proprietate al statului, nu era corespunzătoare prevederilor Constituției Anterioare și actualei legi fundamentale, dreptul de proprietate al Statului, astfel constituit, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a legii noi, deoarece legea posterioară nu poate să aducă atingere modalității în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, fără a retroactiva”.

Și, finalmente, că în așa situație, născându-se dreptul foștilor proprietari de a li se restitui imobilele, în aplicarea legilor noi, în viitor; protecția dreptului de proprietate asupra acestor imobile, consacrată constituțional de art.44 apartenent Constituției, devine aplicabilă numai după dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor; până atunci, statuează aceeași jurisdicție de contencios constituțional, persoanele îndreptățite la retrocedarea acestui drept nelegitimând calitatea de proprietar”.

Neavând aptitudinea de a furniza motive pentru a tranșa disputa procesuală pendinte în favoarea petiționarilor-revendicanți, nici Decizia cu nr.33 dată, în interesul legii, la 09.06.2008 -anterior apariției legii modificatoare completatoare cu nr.1/2009-; ci dimpotrivă, -așa cum infra se va demonstra-, de a pleda, la rândul ei, în susținerea legitimității soluției supra anunțate.

În adevăr (chemată, în condițiile de exigență ale alin.1 apartenent art.329 c.proc.civ. –în versiunea atunci în vigoare-, să statueze, pe calea recursului în interesul legii, asupra „admisibilității acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . legii nr.10/2001”), Înalta Curte de Casație Și Justiție în Secții Unite a tranșat cu valoare obligatorie pentru toate instanțele, atât chestiunea „Raportului dintre L 10/2001 –ca lege specială în materia imobilelor preluare abuziv- și Codul Civil –ca lege generală, în materia revendicării-„; cum și chestiunea „Raportului dintre L 10/2001, -ca lege specială internă-, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

Context în care, statuând –in limitele exclusivității de competență, ce i-a fost conferită în materia asigurării interpretării și aplicării unitare a legii și, implicit, a uniformizării jurisprudenței, cu observarea exactă și riguroasă a scopului și finalității L 10/2001; și, cu precădere, a ei sferă de cuprindere, jurisdicția supremă a stabilit, în termeni indeniabili, îndeajuns de clarificator, că, în rigoarea principiului axiomatic, exprimat de specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală, are a fi rezolvat în favoarea legii speciale, „fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul –in discuție-, să fie încorporat în textul legii speciale” (abstracție făcând că, ulterior, soluția avansată pe calea recursului în interesul legii, -prin norma legală, deja evocată pe parcursul expunerii rezumative, aceea înscrisă în noul alin.4 introdus, prin L 1/2009, în corpul art.46 apartenent L 10/2001-, a primit și consacrare legislativă).

Și, reținând –in limita celui de al doilea posibil conflict-, (cu observarea riguroasă și a jurisprudenței, „din ultimii ani” a instanței europene, obiectivată prin hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea exigențelor art.1 din primul protocol adițional la convenție, date în cauzele Brumărescu, R., S., J., P. și, nu în ultimul rând, P.) că „în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.(1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.(2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin L 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.(2) din legea fundamentală”, aceeași jurisdicție supremă, a conchis, în aceiași termeni indeniabili și clarificatori că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, L 10/2001 și Convenția Europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate”.

Cu precizarea că –în situația prevalării unui B. aflat sub protecția Convenției și a Protocoalelor ce-i sunt asociate- „aceeași prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”; (cea din urmă cerință- lasă a se înțelege jurisdicția supremă, găsindu-și incidență, în ipoteza prevalării de către ambii subiecți aflați în ecuația procesuală, a unui bun în accepția art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană-, instituie în sarcina instanței obligația de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea riguroasă a principiului securității raporturilor juridice).

Ceea ce, urmare logică a unor așa aserțiuni, ce, de altfel, se extrag axiomatic din întreaga economie a amplului aparat argumentativ, elaborat în fundamentarea soluției interpretative (prin preluarea rezumativă și a argumentelor alegate în susținerea deciziei cu nr.53 dată, la 04.06.2007, și ea în interesul legii de către aceeași jurisdicție supremă, în rezolvarea concursului dintre art.35 apartenent L 33/1994 și dispozițiile aceleiași L 10/2001; acelea că „persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile L 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun”; și, respectiv, că „adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă”, așa cum, se observă a face L 10/2001 care, deși „prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în finalul procedurii administrative nejurisdicționale, prin al său art.26; legea prevede calea contestației în instanță, căreia i-au fost conferite prerogative jurisdicționale depline”), conturează îndeajuns de legitim, și concluzia (recent, de altfel, confirmată jurisprudențial și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin deja anunțata Decizie având nr.5933 din 10.XI.2010) că, Decizia în interesul legii, supusă pendinte analizei, Consacrând Ccu Titlu Principal Prevalența Legii Reparatorii Speciale, a conferit caracter excepțional acțiunii în revendicare de drept comun, a cărei valorizare a subsumat-o identificării existenței unor neconcordanțe între cea din urmă lege specială reparatorie internă și prevederile (cum și interpretarea oferită lor prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului) Convenției; și, nu în ultimul rând, condiției de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate constituit deja în beneficiul unui terț, sau securității raporturilor juridice.

Și, mai apoi, că preferabilitatea reglementării internationale în fața legii interne speciale, este inexorabil, atrasă de prevalarea de către reclamanții-revendicanți, în legitimarea calității de proprietari, a unui B., apt a-i sustrage pe al săi titulari obligației de a recurge la procedura configurată legislativ de legea reparatorie specială; și, ca o consecință firească, a înlătura și incidența chestiunii raportului dintre norma generală și cea specială.

Or, în așa situație (observând particularitățile dreptului subiectiv pendinte alegat –care, așa cum pe parcursul expunerii rezumative s-a tins a se demonstra, se arată a avea fizionomia juridică a unui drept la reparație, pentru un prejudiciu derivat din operațiunea de spoliere, înfăptuită în 1963, anterior ratificării de către România a Convenției Europene prin L 30/1994, și, pe cale de consecință, inaptă de a constitui o încălcare continuă a Convenției, imputabilă autorităților române și a fi susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale, asupra cărora instanța europeană are căderea ratione temporis, a se pronunța-; prin raportare la rigoarea principiilor statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, pe calea deciziei având nr.33 dată, la 09.06.2008, în interesul legii –amplu redate în corpul părții expozitive-, puse în corelație cu principiile consacrate jurisprudențial de către instanța de contencios european, pentru conturarea domeniului de aplicare al art.1 din primul protocol adițional la convenție) cu forța evidenței se impune și concluzia, că problema de drept tranșată de jurisdicția supremă, aceea a preferabilității reglementării internaționale, se verifică a fi extranee pricinii. Și aceasta, pentru că, absența din patrimoniul petiționarilor-revendicanți a unui drept (recunoscut jurisdicțional sau administrativ, ulterior ratificării de către România a Convenției prin L 30/1994; și anterior intrării în vigoare a L 10/2001) apt a antrena garanțiile internaționale, consacrate de art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție și a-i legitima pe cei din urmă subiecți procesuali, ca titulari ai dreptului de proprietate, reclamat jurisdicțional după . L 10/2001, pe calea dreptului comun) obstaculează și identificarea vreunei neconcordanțe între legea internă specială și dispozițiile Convenției Europene a Dreptului Omului.

În alte cuvinte, a unui bun (în sensul autonom al sistemului convențional) care, așa cum tranșant a statuat jurisprudențial Curtea Europeană a Drepturilor Omului –până în octombrie 2010- în pricinile repetitive, ce au urmat tripticului de cauze P., S. și, P. (finalizate cu condamnări ale României pentru încălcări ale art.1 din Protocolul 1) are a se privi ca având două accepțiuni apte a atrage inexorabil protecția convenției și a Protocoalelor ce-i sunt asociate. Acelea de bun actual și, respectiv, de valoare patrimonială -echivalentă unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire, confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor-, a cărei existență, lasă a se înțelege instanța de contencios european, poate deriva si din „simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, ci obiectivată doar în considerente”. În același context temporal, aceeași jurisdicție europeană, statuând axiomatic și că nu se circumscrie sferei de protecție a art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, Speranța de a redobândi un vechi drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv o perioadă îndelungată- care, având fizionomia unei creanțe condiționale, prin nerealizarea condiției (ce presupune recunoașterea jurisdicțională națională, cu putere de lucru judecat; sau chiar pe calea unei dispoziții administrative, nesupusă controlului jurisdicțional, a calității de persoană îndreptățită) se stinge –(vezi cauza Prințul Hans –A. Ii De Liechtenstein c.Germaniei din 27 iunie 2001; și, mai apoi, cauzele contra României, Z. din 14 decembrie 2006, Caracas din 29 iunie 2006, Țetu din 7 februarie 2008 sau C. din 11 iunie 2002).

Pentru ca, recent, -nuanțând aplicarea noțiunii autonome de B., aceeași instanță de contencios european să afirme, în termeni indeniabili, în cauza-pilot M. A. și alții c.României din 12 octombrie 2010 că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” –parag.140-; și, finalmente, că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

Ceea ce, se verifică a fi îndeajuns de clarificator, pentru a fi îndreptățită și concluzia că, (pierzând prin inacțiune, prerogativa procesuală de a accede cu succes, la concursul justiției, pe calea dreptului comun al revendicării, pentru retrocedarea jurisdicțională a proprietății imobiliare de care au fost spoliați în perioada regimului totalitar comunist; și, mai apoi, prin nevalorizarea vocației revendicative ce legea reparatorie specială i-a conferit, dreptul de a mai cere și obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, pe calea procedurii speciale configurată legislativ de legea reparatorie în discuție) cererea petiționarilor-revendicanți, ce poartă asupra retrocedării jurisdicționale în natură sau în echivalent a proprietății imobiliare supra identificate are a se privi ca lipsită de orice finalitate.

Cum lipsită de interes se privește a fi și solicitarea de constatare a nulității absolute a operațiunilor juridice succesive de vânzare-cumpărare perfectate pe seama pârâților persoane fizice în condițiile de exigență ale legii cu nr.112/1995 și, mai apoi, a subdobânditorilor cu titlu particular, de vreme ce readucerea apartamentelor vândute în patrimoniul statului, nu le-ar putea produce nici un folos practic, pentru considerentele ce preced. Abstracție făcând că o așa cerere se privește a fi prescrisă din perspectiva dispozițiilor alin.5 al art. 45 apartenente deja constant evocatei legi cu nr.10/2001 republicată („Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an*) de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”, termen prelungit succesiv până la data de 14 august 2002), incidența acestui text de lege fiind atrasa inexorabil de subsumarea imobilului litigios sferei de aplicare a legii speciale ( a se vedea în acest sens, cu titlu de practică judiciară recentă Dec civ. nr.5933/10.11.2010 a ÎCCJ, Secția Civilă și de proprietate intelectuală, Buletinul Jurisprudenței, nr.5/2011, pag.15).

De aceea, reluând recapitulativ cele deja spuse, Tribunalul a găsit nefondat apelul declanșat în cauză. Context în care (considerând că soluției supra conturate, - aceea a inadmisibilității demersului judiciar pendent, inițiat pe calea dreptului comun, după . L 10/2001, fără a se prevala încălcarea unui drept aflat sub protecția art.1 din protocolul 1 la Convenție -, nu i se poate imputa nici că ar nesocoti garanțiile oferite de parag.1 apartenent art.6 din Convenția Europeană, respectiv, că ar nega dreptul de acces la justiție, câtă vreme, cu valoare de principiu Curtea Europeană a apreciat că un așa drept nu este unul absolut, sustras oricărei cenzuri legale; și mai apoi, că Statelor le este îngăduit a limita garanția în discuție, sub condiția ca limitările aduse, să nu altereze substanța însăși a dreptului –cauza PHILIS c. GRECIEI-; iar obiectivul urmărit prin restricție să fie legitim și apt a asigura în permanență un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul spre care se tinde –cauza ASHINGDANE c. REGATULUI UNIT-) în baza disp.art.296 c. proc. civ. l-a respins.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții reclamanți B. E. și P. N. Ș., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță sau în apel în vederea administrării tuturor probelor solicitate și a analizării fondului, iar în situația în care instanța va aprecia că nu există motive de casare, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și al schimbării sentinței în sensul admiterii acțiunii.

În motivare, reclamanții recurenți au arătat că în mod greșit Tribunalul T. a pronunțat decizia recurată fără să se pronunțe asupra motivului de apel privind pronunțarea sentinței în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Timișoara și cu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, deși acești pârâți au fost chemați în judecată de reclamanți în calitate de reprezentanți ai Statului R.. De asemenea, instanța de apel nu a sesizat că sentința nu s-a pronunțat în contradictoriu cu S. R., motiv invocat în cererea de apel.

Atât în practicaua sentinței date de judecătorie, cât și în dispozitiv cele două instituții de mai sus apar ca pârâți în nume propriu, iar S. R. nu este enumerat printre pârâți.

Rezultă deci că, pe de o parte, sentința a fost pronunțată în contradictoriu cu persoane care nu au calitate in nume propriu, iar pe de altă parte, nu a judecat cauza în contradictoriu cu toate părțile, ceea ce trebuia să atragă incidența art. 297 C.proc.civ. privind anularea hotărârii. Împrejurarea că în practicaua deciziei de apel aceste părți apar trecute corect nu suplinește greșeala primei instanțe.

Tribunalul a pronunțat decizia fără să observe că judecătoria nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului de preluare de către S. R. a imobilului în cauză și fără să analizeze motivul de apel susținut de noi cu privire la acest aspect.

Decizia nu conține considerente privind această chestiune. Ca atare, nici prima instanță nu a abordat fondul cauzei sub acest aspect și nici instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului căii de atac care îl vizează.

Întrucât sunt întrunite cerințele art. 6 din Legea 213/1998, în sensul că imobilul nu se regăsește printre cele la care face referire alin. 1 al textului, pentru că nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlul valabil și cu respectarea Constituției de la acea vreme, instanțele aveau obligația de a soluționa pe fond cererea în discuție.

Chiar dacă nu s-a depus notificarea prevăzută de Legea 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți la promovarea acțiunii în constatarea nevalabilității titlului statului în temeiul art. 6 din Legea 213/1998. Acest text este aplicabil și după . Legii 10/2001.

Tribunalul a menținut în mod greșit soluția primei instanțe cu privire la admiterea excepției tardivității cererii în partea referitoare la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul A. M. cu S. R. în temeiul Legii 112/1995.

În justificarea soluției s-a reținut că a devenit lipsită de interes constatarea nulității acestor contracte întrucât aceasta putea fi cerută doar în termenul derogator prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001 modificată și republicată, termen care a expirat în luna februarie 2002 și față de care cererea reclamanților este tardivă.

Acest argument nu poate subzista câtă vreme reclamanții nu au recurs la procedura prevăzută de Legea 10/2001, întemeindu-și acțiunea din dosarul de față pe dispozițiile dreptului comun, nulitatea absolută pe care au invocat-o fiind una imprescriptibilă conform art. 2 din Decretul 167/1958.

Pronunțând soluția sub aspectul în discuție pe excepție, prima instanță nu a soluționat fondul cauzei nici în această privință.

Reținând prescripția cererii în nulitatea contractelor, tribunalul a omis să se pronunțe pe fondul cauzei și cu privire la motivul de apel privind nulitatea declarației autentificate sub nr. 1850/12.07.1999 la B.N.P. P. G. din Timișoara, prin care sus-numitul pârât a instituit asupra imobilului în cauză interdicția de înstrăinare și grevare în favoarea pârâtului S. N. și cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1881/10.07.2009 la B.N.P. C. M. E. din Timișoara, prin care pârâtul A. M. a vândut imobilul în litigiu pârâtului S. N..

Acest aspect a fost invocat ca motiv de apel ca urmare a nepronunțării primei instanțe asupra capetelor corespunzătoare ale acțiunii.

Deci fondul cauzei a rămas neabordat în primă instanță și în apel și în partea referitoare la nulitatea acestor acte juridice. În condițiile în care titlul Statului R. și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului în temeiul Legii 112/1995 ar fi trebuit analizate pe fond, și capetele cerererii privind nulitatea actelor subsecvente trebuiau tratate în aceeași manieră.

Inadmisibilitatea acțiunii pentru restabilirea situației anterioare de carte funciară și a cererii de acordare de despăgubiri, a fost privită de instanțe ca o excepție, deci nu s-a analizat fondul cauzei prin prisma motivelor pe care le-au invocat în acțiune, probele fiind respinse, deși în realitate inadmisibilitatea constituie o apărare de fond, iar nu o excepție. În apel, tribunalul a privit inadmisibilitatea în aceeași manieră, motiv pentru care a respins probele solicitate și în calea de atac.

În probațiune, reclamanții au solicitat efectuarea unei expertize topografice prin care să se stabilească dacă există posibilitatea restituirii totale sau parțiale în natură a terenului imobilului, aflat în prezent în proprietatea Statului R., având în vedere capătul de cerere formulat pentru restituirea acestuia.

De asemenea, au cerut chemarea pârâților persoane fizice la interogatoriu, să se pună în vedere pârâților M. Timișoara și S.C. O. T. S.A ca, în temeiul art. 172 alin. 1 C.proc.civ., să depună documentația care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu pârâtul A. M., iar pârâtului A. M. să i se pună în vedere să depună contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii 112/1995, întrucât copia eliberată de către Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară are datele de identificare ale părților acoperite. Totodată, au solicitat să se pună în vedere pârâților A. M. și S. N. să depună actul prin care s-a instituit interdicția de înstrăinare și grevare asupra imobilului, precum și contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 1881/10.07.2009.

Considerentele deciziei recurate le preiau în general pe cele ale sentinței și nu combat nici într-un fel motivele dezvoltate de noi pe calea apelului.

Tribunalul nu a analizat aspectele legate de posibilitatea unei restituiri în natură, chiar parțială, cu privire la teren, așa cum s-a solicitat. D. aspectul constând în aceea că nu au uzat de legea specială nu poate determina inadmisibilitatea acțiunii reclamanților prin care revendică bunul în cauză, în principal în natură.

În susținerea poziției procesuale, reclamanții recurenți au arătat că procedura instituită de Legea 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii are caracter eminamente administrativ, fără o implicare directă a instanțelor de judecată.

Or, accesul la justiție presupune analizarea pretențiilor sub toate aspectele de către instanța de judecată. Judecătoria a reținut în mod greșit că reclamanții nu ar fi în măsură să se prevaleze de dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât nu ar fi făcut dovada deținerii unui "bun" în înțelesul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, drept consecință, nu s-ar putea prevala nici de protecția oferită de aceasta dreptului de proprietate privată.

Teza este greșită. Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția revizuită, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Așadar, chiar dacă Legea 10/2001 republicată prevede în art. 22 alin. ultim că nerespectarea termenului impus pentru depunerea notificărilor atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu are aplicabilitate în speță, față de dispozițiile constituționale mai sus indicate și față de prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauze ca S. împotriva României, P. împotriva României, s-a reținut că Legea 10/2001 nu acordă o satisfacție eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile, pe de o parte datorită lentorii procedurii, pe de altă parte datorită lipsei unei despăgubiri reale. Limitarea accesului la justiție prin art. 22 alin. ultim din Legea 10/2001 republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive și interesul general, încălcând astfel principiul proporționalității care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale. De aceea, în cauze de felul celei de față, trebuie să se dea eficiență dispozițiilor art. 6 alin. 3 din Legea 213/1998, care abilitează instanțele de judecată să verifice legalitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă.

Cu privire la admisibilitatea cererii introductive este relevant și faptul că bunul în litigiu nu a ieșit decât parțial din patrimoniul statului prin vânzare în baza Legii 112/1995, fiind vândute doar construcțiile, așa încât nu se pune problema ocrotirii drepturilor dobânditorilor în temeiul acestei legi, în înțelesul Deciziei nr. XXXIII pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite, în data de 9.06.2008.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în procedura de aplicare a Legii 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală. S-a mai arătat în motivarea deciziei nr. XXXIII/2008 că, în materia revendicării, nu se poate recunoaște posibilitatea opțiunii între Legea 10/2001 și dreptul comun, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Având în vedere aceste considerente expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții recurenți consideră, că în mod nelegal, tribunalul a motivat soluția de respingere a apelului, preluând considerentele în baza cărora judecătoria a admis excepția de inadmisibilitate, în condițiile în care, potrivit deciziei în interesul legii, ar fi trebuit să analizeze fondul pricinii. Numai astfel se putea stabili în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispozițiile Convenției. Teza potrivit căreia nu ar deține un "bun" în înțelesul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție este greșită, în contextul în care statul a preluat fără titlu valabil bunul deținut în proprietate de autorul reclamanților, drept care li s-ar fi transmis pe cale succesorală în lipsa acestei măsuri abuzive.

Prin urmare soluționarea cauzei fără ca ea să fie analizată în fond constituie o încălcare a dreptului reclamanților la un proces echitabil consfințit de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și a dreptului de proprietate ocrotit de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenție.

Prin întâmpinarea depusă la dosar și calificată de instanță ca fiind concluzii scrise avându-se în vedere art.308 alin.2 C.pr.civ. intimații Satul R. prin Consiliul local al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar au solicitat respingerea recursului ca nefondat și neîntemeiat și menținerea deciziei civile recurate ca fiind temeinică și legală.

Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., curtea de apel consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Statului R. în temeiul Decretului Lege nr.223/1974 ca și consecință a deciziei sale de a emigra în Germania.

Curtea reține că Legea nr.10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03._89, inclusiv în baza actului normativ indicat mai sus (conform art.1.4 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001), legea specială reglementând raporturile juridice dintre persoana căruia i-a aparținut dreptul de proprietate și S. R. care a preluat imobilul.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării nelegalității actelor de preluare, se realiza în cadrul acțiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispozițiilor art. 480-481 C.civ., pornindu-se de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6.03._89, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, regăsindu-se inclusiv situațiile juridice care nu puteau primi o soluție potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C.civ.

Apariția noului act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații”. Dispozițiile anterior menționate nu mai sunt incidente în condițiile adoptării unei legi speciale, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant.

În această situație, după . Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, soluție ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație. Această lege a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și decăderi pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat, suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin recursul în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., indiferent de distincția dacă s-a făcut sau nu apel la dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu împotriva României).

S. roman nu are o obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate inainte de ratificarea Conventiei prin restituirea bunurilor. Acestea sunt concluziile hotararii Curtii in cauza Kopecky contra Slovaciei preluate in cauza P. contra Romaniei si in hotararea pilot A. și alții împotriva României. Cu toate acestea, statul roman a ales sa repare prejudiciile mentionate prin adoptarea Legii nr. 10/2001.

Raportul dintre aceasta lege speciala si dreptul comun a fost stabilit cu titlu obligatoriu pentru instantele de judecata din Romania, prin decizia nr. 33/2008 statuandu-se in mai multe randuri inadmisibilitatea actiunii in revendicare, in sensul a acele persoane care nu au urmat in mod legal procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu au deschisa calea actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ.

De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca persoanele care detineau un "bun", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenie, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu conditia ca aceasta sa nu aduca atingere drepturilor de proprietate dobandite de terti de buna-credința.

Reclamantul nu a dovedit incidenta ipotezei de mai sus, astfel încât instanța apreciază că acesta a avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conținută de legile de reparație, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 în baza Decretului lege 223/1974 sau de acordare a despagubirilor prin echivalent.

Totodată, în acord cu dispozițiile deciziei anterior menționate, instanța apreciază că prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.

Nu se incalca accesul la justitie al reclamantilor deoarece art. 6 din Conventie garanteaza dreptul fiecarei persoane ,,la un tribunal", dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitari implicite si statele dispun in aceasta materie de o marja de apreciere. Faptul ca Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justitie pentru ca impotriva dispozitiei sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestatiei in instanta.

De asemenea, asa cum a aratat Curtea in cauza C. si altii impotriva Romaniei, preluarea bunului reclamantului de catre stat in perioada comunista nu conduce la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, fapta fiind anterioara ratificarii Conventiei de catre Romania la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Conventiei neputand fi retinut intrucat reclamantul nu detine un bun in sensul art. 1 din Protocol.

Până la data intervenției legislative (care de altfel s-a și produs prin Legea nr. 1/2009 cu privire la acordarea despăgubirilor) se punea problema dacă în cadrul unei acțiuni de drept comun putea fi invocată neconvenționalitatea unei legi speciale, răspunsul fiind afirmativ, întrucât prin recursul în interesul legii, s-a concluzionat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul în cadrul unei astfel de acțiuni să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul articolului 1 din primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Urmare a hotărârii Curții din cauza A. și alții împotriva României, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea".

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, prelungit ulterior, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

In hotarare s-a retinut ca „ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.

În cazul din speță, reclamantul nu se poate prevala de existența unui astfel de bun sau speranță legitimă, astfel că motivele invocate de către acesta nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiată pe prevederile art. 480 C.civ.

O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către S. R. în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.

Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către S. R. a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem într-o astfel de situație, reclamantul trebuind să parcurgă procedura reglementată de legile de reparație în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantului ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu impune în mod necondiționat restituirea în natură a imobilelor naționalizate, aspect ce reiese din cauzele soluționate de aceasta și în care condamnă S. R., alternativ, la restituirea imobilului naționalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că legile de reparație adoptate de statul român ar contraveni Convenției prin faptul că nu dau posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naționalizate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului R. în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.

Raționamentul este același și pentru situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de către instanțele judecătorești și care au fost deposedați ulterior tot în urma unui recurs în anulare (Cauza R. contre României), unde Curtea ținut să evidențieze că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, pentru ca persoana dobânditoare a imobilului cu bună credință să nu fie în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat bunul.

Tot în acest context, se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior și prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța constată că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, putând fi invocată această neconcordanta chiar pe parcursul derulării procedurii judiciare declanșate de aplicarea legilor de reparație.

Mai mult, prin Decizia nr.27/14.11.2011 publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012, obligatorie conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ., ÎCCJ a decis într-un recurs în interesul legii că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Considerentele expuse mai sus conduc la concluzia că inadmisibilitatea analizării valabilității titlului Statului R. si acordarea despăgubirilor prin echivalent ca urmare a revendicării unui imobil naționalizat pe calea dreptului comun nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie, respectiv a Legii nr. 10/2001. Numai în acest context se poate analiza și, înlătura când este cazul, orice neconcordanță a legii române raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

In concluzie, reclamantul nu poate formula acțiunea care face obiectul prezentului litigiu in conditiile dreptul comun intrucat legiuitorul i-a pus la dispozitie o procedura derogatorie speciala in acelasi scop, conform principiului imperativ specialia generalibus derogant, fiind obligat sa obtina recunoasterea drepturilor pretinse pe calea legilor speciale de reparație.

Din această perspectivă nu sunt întemeiate nici motivele de recurs care vizează omisiunea instanțelor de fond de a se pronunța asupra unor capete de cerere din moment ce din petitele formulate de către reclamant se observă că acestea se grefează exact pe dispozițiile Legii 10/2001, cerându-se analizarea valabilității titlului Statului R., constatarea nulității absolute a actelor de transmitere a dreptului de proprietate, rectificarea cărții funciare ca urmare a restabilirii situației anterioare sau acordarea despăgubirilor prin echivalent, la valoarea de circulație imobilului vândut în baza Legii nr.112/1995, așadar sunt vizate în întregime de considerentele mai sus expuse prin care s-a arătat pe larg că acțiunea nu poate fi admisă.

În ceea ce privește susținerea că tribunalul nu s-a pronunțat asupra motivului de apel care viza faptul că în dispozitivul sentinței nu apare ca pârât S. R., chemat în judecată de reclamant, ci doar reprezentanții săi ca și cum ar fi fost chemați în judecată în nume propriu, Curtea reține că potrivit art.105 alin.2 C.pr.civ., nulitatea actului de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea formelor legale intervine în cazul în care a produs părții ce invocă nulitatea o vătămare, iar vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Prin sentința civilă apelată cererea reclamantului a fost respinsă în întregime și față de toți pârâții, așa cum rezultă și din minută. Omisiunea menționării în dispozitivul sentinței civile a unui pârât, fiind trecuți doar reprezentanții acestuia nu întrunește condițiile menționate mai sus pentru a atrage nulitatea hotărârii.

Pentru considerentele mai sus arătate, curtea de apel retine ca motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate astfel încât, conform art. 312 alin.1 C.pr.civ., va respinge recursul formulat împotriva Deciziei civile nr. 675/A din 5.10.2012 pronunțată de Tribunalul T..

Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs, instanța nu va acorda astfel de cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul formulat de recurenții reclamanți B. E. și P. N. Ș. împotriva Deciziei civile nr. 675/A din 5.10.2012 pronunțată de Tribunalul T..

Fără cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 31.01.2013.

P., JUDECATOR, JUDECATOR,

A.-M. N. Dr. L. L. M. G.

GREFIER,

D. K.

Red. A.M. N. – 13.02.2013

Tehnored. D. K. – 2 ex./13.02.2013

Judecătoria Timișoara, Judecator A. R.

Tribunalul T., Judecători: Z. H.; D. D.

← Cereri. Decizia nr. 772/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA		Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 153/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 153/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA