Conflict de competenţă. Sentința nr. 102/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 102/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 15-12-2014 în dosarul nr. 4683/290/2013*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ nr.102
Ședința camerei de consiliu din 15 decembrie 2014
PREȘEDINTE: F. Ș.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul C.-S. – Secția I civilă și Tribunalul C.-S. – Secția II civilă în soluționarea apelului declarat de contestatoarea P. B. împotriva sentinței civile nr.2685/04.12.2013 pronunțată în dosarul nr._ .
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedură fără citarea părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind probe de administrat, instanța reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.2685/04.12.2013 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._ a fost admisă în parte contestația la executare formulată de contestator P. B. în contradictoriu cu intimații . și B. E. Judecătoresc M. D..
În consecință, au fost anulate parțial actele de executare efectuate de B. M. D. F. în dosarul execuțional nr. 513/2013, respectiv Încheierea nr. 2/04.09.2013 și somația din data de 04.09.2013, cu privire la onorariul de avocat în faza de executare silită și a fost redus, din cheltuielile de executare, onorariul de avocat de la 9.920 lei la 1000 lei.
Au fost menținute în rest formele de executare silită.
A fost respinsă cererea de suspendare a executării silite până la soluționarea prezentei contestații la executare.
A fost obligată contestatoarea să plătească intimatei suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin contestația la executare înregistrată la 16.09.2013, contestatoarea P. B., în contradictoriu cu intimații . și B. E. Judecătoresc M. D. F., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea formelor de executare începute în dosarul execuțional nr.513/2013 al executorului judecătoresc M. D. F., suspendarea executării silite până la soluționarea irevocabilă a prezentei contestații la executare, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că, prin Ordonanța nr.563/18.02.2013 pronunțată de Judecătoria Reșița a fost admisă cererea reclamantei ., fiind obligată contestatoarea să achite acesteia suma de 152.753,20 lei.
Executarea silită în prezenta cauză este una abuzivă, nelegală și în contradicție flagrantă cu prevederile legale ce reglementează instituția executării silite, având în vedere că a fost demarată împotriva unei entități fără personalitate juridică, iar potrivit art.21 și art.77 din Legea nr.215/2001 subiect de drept este unitatea administrativ-teritorială, iar primăria este doar o structură funcțională.
Astfel, în fața instanței de fond, în dosarul nr._ în care a fost pronunțată Ordonanța nr. 563/18.02.2013, a formulat apărări cu privire la lipsa calității procesual pasive a Primăriei B., iar titlul executoriu reprezentat de ordonanță cuprinde dispoziții care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită.
De asemenea, prin Încheierea nr. 2/04.09.2013, executorul judecătoresc a stabilit în mod nelegal și nejustificat cheltuielile de executare, iar onorariul avocatului a fost stabilit în mod cu totul abuziv și nelegal la exorbitanta sumă de 9.920 lei.
În drept, a invocat prevederile art.711 și următoarele C.pr.civ. coroborate cu prevederile OG nr.22/2002.
Analizând actele și lucrările dosarului din prisma dispozițiilor legale incidente și a probatoriului administrat, instanța a reținut următoarele:
Prin Ordonanța nr.563/18.02.2013 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosar nr._, debitoarea contestatoare P. Comunei B. a fost obligată să plătească creditoarei intimate . suma de 152.753,20 lei cu titlu de pretenții și penalități de întârziere, în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă la data de 31.05.2013, prin respingerea cererii în anulare formulată de debitoare.
Ca urmare a neexecutării de bună voie de către debitoare a hotărârii judecătorești menționate, la data de 23.07.2013, creditoarea intimată . prin avocat, a formulat cerere de executare silită a acesteia la B. M. D. F., care la rândul său a formulat cerere de încuviințare a executării silite la Judecătoria Reșița.
Prin Încheierea nr. 1787/08.08.2013 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._ a fost admisă cererea Biroului Executorului Judecătoresc M. D. F. și încuviințată executarea silită împotriva debitoarei P. Comunei B., pentru suma de 152.753,20 lei, prin toate formele de executare silită (mobiliară, imobiliară, poprire).
Prin Încheierea nr.2/04.09.2013 emisă de B. M. D. F. în dosarul execuțional nr. 513/2013, potrivit disp.art.669 alin.3 C.pr.civ. și art.39 din Legea 188/2000 republicată, au fost stabilite următoarele cheltuieli de executare: 20,00 lei taxă timbru executare, 9,80 lei taxe poștale, 9.920,00 lei onorariu avocat, 400 lei cheltuieli cu comunicarea actelor de procedură, 6.827,93 lei onorariu executor judecătoresc, total 17.177,73 lei. De asemenea, prin somația emisă în același dosar la 04.09.2013, debitoarea a fost somată în vederea achitării sumei de 169.970,23 lei, din care suma de 152.753,20 lei reprezentând valoarea creanței și penalităților de întârziere conform Ordonanței Judecătoriei Reșița nr. 563/18.02.2013 pusă în executare, iar suma de 17.177,73 lei - cheltuieli de executare silită ce urmează a fi actualizate.
În ceea ce privește invocarea demarării executării silite împotriva unei persoane fără personalitate juridică, calificată de instanță ca și lipsă calitate procesuală pasivă în executarea silită, instanța a reținut că P. B. este parte contractantă a cererii de prestări servicii nr.212/22.07.2010, iar aceste aspecte au putut fi verificate în cadrul dosarului nr. 5544/2012 în care s-a pronunțat Ordonanța nr. 563/18.02.2013,pusă în executare.
În ceea ce privește onorariul avocatului intimatei în faza de executare silită, instanța a reținut că, potrivit art. 453 alin.1 C. pr. civ. „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”,iar alin. 2 al art. 453 Cod pr. civ. prevede că atunci„ când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”
Având în vedere aceste considerente, instanța a apreciat că suma solicitată cu titlu de onorariu de avocat achitat în dosarul execuțional (în cuantum de 9.920 lei) este disproporționat de mare în raport de munca îndeplinită de avocat, potrivit alin. 2 al art. 451 Cod pr. civ., câtă vreme pricina a fost una simplă, care nu a necesitat utilizarea unor elemente deosebite de drept, durata acestei cauze, timpul și volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului primit de către avocat Caradji S. au fost reduse, iar riscul implicat de existența litigiilor generate de intimată nu a necesitat o activitate care să conducă la necesitatea conlucrării cu experți sau alți specialiști sau la administrarea altor probe complexe.
Prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părții căzută în pretenții, scopul exercitării dreptului la apărare fiind acela de a se valorifica pretențiile invocate.
Ca atare, a reținut instanța, suma de 9.920 lei (constând în onorariu de avocat) indicată în încheierea executorului judecătoresc, deși are un caracter cert, nu îndeplinește condițiile de a fi necesară și rezonabilă;în consecință, instanța a procedat la diminuarea ei în limita sumei de 1000 lei.
Petitul referitor la suspendarea executării silite până la soluționarea prezentei contestații a fost respins ca neîntemeiat, în speță neexistând motive care să impună această suspendare.
În temeiul dispozițiilor art. 453 C.pr.civ., având în vedere faptul că prezenta cerere a fost admisă doar în partea privitoare la reducerea onorariului de avocat din faza de executare silită, nu și cu privire la restul formelor de executare, instanța a obligat contestatoarea să plătească intimatei suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocat.
Față de aceste considerente, instanța a dispus conform celor mai sus-arătate.
Împotriva sentinței a declarat apel contestatoarea.
Prin decizia civilă nr.395/A/17.09.2014,Tribunalul C.-S. a admis excepția de necompetență materială a Secției II a Civilă invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției I civilă.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că obiectul litigiului de față e reprezentat de contestarea legalității actelor de executare silită emise de executorul judecătoresc și, respectiv, de solicitarea anulării acestora, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
Prin Decizia nr. XIV/5 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „în aplicarea dispozițiilor art.169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece contestația, atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.”
Dând eficiență deciziei, tribunalul a constatat că, în cauză, este contestată legalitatea formelor executării silite în condițiile art. 711-719 C.pr.civ.
Potrivit art. 713 alin.1 C.pr.civ., „contestația se introduce la instanța de executare” care, conform art. 650, este judecătoria, în speță Judecătoria Reșița.
Deși prin decizia nr. XIV nu s-a stabilit expres care este secția competentă să soluționeze calea de atac, în stabilirea secției competente funcțional în acest sens, tribunalul a avut în vedere motivele care au determinat Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească prin această decizie competența judecătoriilor de a soluționa în primă instanță astfel de litigii.
Astfel, tribunalul a observat că, în opinia Înaltei Curți, instanțele de contencios administrative nu sunt competente să soluționeze în primă instanță contestațiile la executare formulate în materie fiscală, cu atât mai mult cele care au la bază dispozițiile de drept comun, atunci când actele de executare contestate aparțin unui executor judecătoresc, fiind emise în condițiile dreptului comun. În acest sens, instanța supremă a arătat că „judecătoriei în circumscripția căreia se face executarea îi revine competența să judece în cazul contestației împotriva executării propriu-zise sau al contestației la titlu, atunci când o astfel de contestație vizează un titlu executoriu fiscal ce nu emană de la un organ de jurisdicție, evident, în cazul în care legea nu prevede o altă cale de atac împotriva acestuia.
O atare soluție se impune deoarece, în cazul contestării executării silite ce se realizează de către organele administrativ-fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material și procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ și, respectiv, în titlul IX din Codul de procedură fiscală, care sunt aplicabile numai la soluționarea acțiunii în anularea sau modificarea obligației fiscale, ce constituie titlu de creanță fiscală."
Așadar, instanța supremă a statuat aplicabilitatea dreptului comun în cazul contestării executării silite ce se realizează de către organele administrativ-fiscale, sau împotriva acestora, respectiv a normelor dreptului civil, material și procesual, iar nu a dispozițiilor din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sau a dispozițiilor din Codul de procedură fiscală.
În continuare, Înalta Curte a arătat că „posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestației la executare subzistă numai în măsura în care actul ce constituie titlu de creanță fiscală nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ-fiscal" și că „excluderea de către legiuitor a instanței de contencios administrativ de la soluționarea contestațiilor îndreptate împotriva titlului executoriu fiscal reiese din interpretarea comparativă, logică, a dispozițiilor art.188 alin. (2) si ale art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală".
În raport cu cele reținute de instanța supremă în stabilirea competenței de soluționare în primă instanță a contestațiilor la executare în materie fiscală, tribunalul a apreciat că, pentru identitate de rațiune, competența de soluționare a acestor litigii aparține instanțelor de drept comun și în căile de atac: instanța supremă excluzând expres instanțele de contencios administrativ de la soluționarea acestor litigii în primă instanță, nu există o justificare pentru înlăturarea raționamentului Înaltei Curți în stabilirea competenței de soluționare a acestor litigii în căile de atac, respectiv în apel sau recurs.
Astfel investită, Secția I Civilă a Tribunalului C.-S., prin sentința civilă nr.23/22.10.2014, pronunțată în dosarul nr._ a admis excepția de necompetență materială a completului; a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului C.-S.; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul C. -S. Secția I civilă și Tribunalul C. -S. Secția II civilă; a suspendat din oficiu altă procedură, până la soluționarea conflictului și a înaintat dosarul instanței în drept să hotărască asupra conflictului, respectiv Curții de Apel Timișoara.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prezentul complet funcționează în cadrul Secției I-a Civilă a Tribunalului C.-S., fiind competent să judece cauzele de natură civilă. Relevanța împărțirii pe secții și apartenența completului ce judecă o contestație la executare la una dintre secții a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul considerentelor deciziei nr. XV/05.02.2007.
Aceasta, în considerarea principiului specializării, a reținut că este firesc ca, atunci când contestația la executare propriu-zisă (cum este cazul de față) vizează un titlu în materie comercială (și, prin similitudine de logică juridică, în materie de contencios administrativ și fiscal),aceasta să se îndrepte la secția comercială a instanței competente (în cazul de față secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului C.-S.).
A mai constatat Înalta Curte de Casație și Justiție că natura litigiului are relevanță cu privire la stabilirea secției specializate să judece contestația la executare;or,tribunalul, văzând titlul executoriu ce stă la baza executării silite, a constatat că este de natură contencios administrativă.
În plus, instanța a avut în vedere (cu toate că nu sunt incidente în cauză) modificările Codului de procedură civilă referitoare la instanța de executare în materia contenciosului administrativ. Astfel, art.25 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că instanța de executare este instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ. Această precizare înlătură practica neunitară anterioară cu privire la secția din cadrul instanței de control judiciar competentă să judece contestația la executare și,de asemenea, înlătură și argumentele invocate în sprijinul admiterii excepției de necompetență materială a secției de contencios administrativ, conform cărora instanța de contencios-administrativ este exclusă de legiuitor de la soluționarea contestațiilor îndreptare împotriva titlului executoriu fiscal.
Instanța a mai constatat că în mod greșit s-a reținut de către completul ce a declinat judecarea cauzei incidența în cauză a dispozițiilor și considerentelor deciziei nr. XIV/05.05.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, în cadrul considerentelor acestei decizii,nu se analizează deloc competența secției specializată din cadrul instanței de control, ci doar competența judecătoriei în judecarea atât a contestației împotriva executării silite cât și împotriva titlului executoriu,în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre a unei instanțe judecătorești (cum este cazul de față). Considerentul acestei decizii conform căruia instanța de contencios administrativ este exclusă de la soluționarea contestațiilor îndreptate împotriva titlului executoriu fiscal nu poate sta la baza unei interpretări logice din care să rezulte că nici calea de atac nu poate fi judecată de către completul specializat în materia contencios administrativ și fiscal. Aceasta, deoarece în cadrul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost analizată doar competența judecătoriei în primă instanță, fără nici o referire la instanța de contencios administrativ și fiscal ca și instanță de control judiciar, decizia care lămurește această problemă neunitară de drept fiind decizia nr. XV/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, analizată anterior.
Astfel investită, în baza art.135 alin.1 C.pr.civ., în sensul pronunțării unui regulator de competență, Curtea reține următoarele:
Titlul a cărui executare este contestată îl constituie o ordonanță de plată prin care Judecătoria Reșița, admițând cererea unei creditoare-societate comercială, a obligat debitoarea-contestatoare în prezenta cauză la plata unei sume de bani cu titlu de petenții și penalități de întârziere. Este evident, astfel, că natura fiscală a titlului este exclusă.
În aceste condiții, devine relevantă Decizia nr.XV/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii care, în considerente - obligatorii pentru instanțe, față de dispozițiile art.329 alin.3 C.pr.civ. în forma în vigoare la acea dată - a statuat că „De fapt, cu privire la instanța competentă să soluționeze căile de atac în contestațiile la executare nu există practică neunitară, divergențele de opinie apărând în ceea ce privește secția din cadrul instanței de control judiciar la care trebuie să se înregistreze asemenea pricini…
Astfel, competența de soluționare a căii de atac se verifică în raport cu nivelul instanței, împărțirea pe secții fiind o chestiune de organizare judecătorească.
Cu toate acestea, în considerarea principiului specializării, este firesc că, atunci când contestația la executare propriu-zisă sau contestația la titlu vizează un titlu emis în materie comercială, acestea să se îndrepte la secția comercială - dacă aceasta există - a instanței competente.
Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform căruia, atunci când este vorba despre o contestație la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanță.
Aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca, într-o atare contestație, să se invoce și apărări de fond, a căror natură comercială să fie indiscutabilă.”
Or, în cauza de față, litigiul vizează modalitatea de executare a unui titlu - hotărâre judecătorească - emis în procedura somației de plată la cererea unui profesionist care a invocat neexecutarea de către debitor a unui contract de prestări servicii, respectiv a unui titlu emis în materie comercială în sensul celor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție și mai-sus expuse.
Pentru aceste considerente și văzând că la Tribunalul C.-S. litigiile comerciale sunt soluționate de complete de judecată ce funcționează în cadrul Secției a II-a Civilă, de contencios administrativ și fiscal, în baza art.135 alin.1 C.pr.civ., art.136 alin.1, 2 C.pr.civ., Curtea va stabili competența de soluționare a apelului declarat de contestatoarea P. B. împotriva sentinței civile nr.2685/04.12.2013 pronunțată în dosarul nr._ în favoarea Tribunalului C.-S. – Secția a II-a civilă, de contencios, administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă T Ă Ș T E
Stabilește competența de soluționare a apelului declarat de contestatoarea P. B. împotriva sentinței civile nr.2685/04.12.2013 pronunțată în dosarul nr._ în favoarea Tribunalului C.-S. – Secția a II-a civilă, de contencios, administrativ și fiscal.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15 decembrie 2014.
Președinte, Grefier,
F. Ș. M. M.
Red.FȘ/15.12.2014
Tehnored.MM/5 ex/15.12.2014
Se comunică:
Contestatoare - P. B. – B., ..251B, jud.C.-S.
Intimați – . – Reșița, ..2, .-S.
- B. E. Judecătoresc M. D. F. –
– Reșița, ., jud.C.-S.
Emis 3 comunicări
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 105/2014. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 59/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
