Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 328/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 328/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 01-04-2014 în dosarul nr. 4901/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 328
Ședința publică din 01 aprilie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta Z. E. A. împotriva sentinței civile nr. 2570/06.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, pentru reclamant se prezintă avocat M. S., lipsă fiind pârâtul.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel s-a prezentat doamna procuror I. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termenul legal și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei după care,
Nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, în principal casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul T., considerând că în mod greșit, prima instanță a lăsat nesoluționat fondul cauzei; iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii recurate, admiterea acțiunii formulată de partea pe care o reprezintă și obligarea pârâtului la despăgubiri materiale conform raportului de expertiză întocmit în cauză. De asemenea, solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prima fază procesuală, constând în onorariu expert și avocațial.
În susținerea celor solicitate, arată că Deciziile nr. 12/2011 și nr. 6/2013 date de Înalta Curte de Casație și Justiție nu sunt aplicabile în cauză, întrucât există contradictorialitate între dispozițiile acestora și cele ale tratatelor internaționale la care S. R. este parte.
De asemenea, solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu era pronunțată la data formulării acțiunii introductive de către reclamantă, când existau hotărâri date de instanțe, inclusiv Curtea de Apel Timișoara prin care S. R. a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudicii similare speței. În acest sens, învederează cu privire la faptul că reclamanta a demarat acțiunea în perioada în care era în vigoare o altă situație legislativă.
Consideră că legiuitorul, când a făcut trimitere la Legea nr. 10/2001 și la Legea nr. 247/2005 a avut în vedere evitarea unei duble reparații și nu restrângerea sferei despăgubirilor la bunurile reglementate de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, precizează că despăgubirile solicitate au fost dovedite cu proba testimonială cu martori și prin raportul de expertiză.
În plus, consideră că, în condițiile în care alți justițiabili au beneficiat de reparații pentru încălcări ale drepturilor lor fundamentale sau chiar aflați în situații similare sau identice speței, o soluție nefavorabilă părții pe care o reprezintă ar conduce la încălcarea prevederilor C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la nediscriminare.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului numai în ceea ce privește caracterul politic asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, considerând că soluția primei instanțe este temeinică și legală în privința petitului care vizează despăgubirile materiale și morale, raportat la Deciziile nr. 12/2011 și nr.6/2013. Totodată arată că reclamanta nu a făcut dovada faptului că a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ la data de 13.06.2012, reclamanta Z. E. A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat să se constate că împotriva sa și a tatălui său Z. N., a bunicilor Z. I. și Z. C. precum și împotriva mamei sale Crega V., ulterior căsătorită Z., a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, și anume măsura dislocării și stabiliri domiciliului obligatoriu. De asemenea, a solcitat să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 200.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume la cursul valutar al BNR la data plății, cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative a deportării antecesorilor reclamantei, respectiv: echivalentul valorii dotărilor din măcelăria deținută de familia reclamantei la data deportării; echivalentul valorii recoltelor de cereale neculese la data deportării; echivalentul valoric al lipsei de folosință a terenului în suprafață de 11 ha, deținut în proprietate de antecesorii reclamantei la data deportării, pentru perioada deportării; echivalentul valorii terenului preluat de stat și nerestituit până la momentul formulării acțiunii - prin legile speciale, în suprafață de 6 ha și 200 mp; echivalentul valorii animalelor și păsărilor din gospodărie; echivalentul valorii utilajelor agricole; echivalentul valorii cerealelor depozitate din anii anteriori precum și al altor produse agricole rămase în gospodărie, a bunurilor mobile și de uz gospodăresc, bunuri care au fost confiscate la momentul ridicării precipitate a familiei reclamantei și al strămutării forțate în B.; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro sau echivalentul în lei a acestei sume la cursul valutar al BNR de la data plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral ce a fost cauzat reclamantei, fiind născută în B. sub durata deportării mamei sale - Crega V., căsătorită Z., precum și pentru prejudiciul moral ca urmare a deportării defunctului tată al reclamantei – Z. N., a bunicilor reclamantei – Z. I. și Z. C. precum și ca urmare a deportării mamei reclamantei – Crega V. căsătorită Z., cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că în baza Hotărârii fostului Consiliu de Miniștri nr. 344/15.03.1951 și a Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, în noaptea de 18/19 iunie 1951 familia reclamantei respectiv bunicii – Z. I., Z. C., părinții reclamantei – Z. N., Crega V. și străbunicii reclamantei – Z. V. și Z. N. - au fost obligați să-și părăsească gospodăria din localitatea Vrani, județul C. S., fiind duși în localitatea Jegălia Nouă – Fetești, respectiv Salcâmi – în B..
Reclamanta a arătat că deportarea i-a marcat întreaga existență, descriind în mod amănunțit condițiile în care a avut loc ridicarea celor deportați, transportul lor spre locul domiciliului obligatoriu, iar mai apoi traiul de zi cu zi la locul strămutării și lipsa unor condiții minime de trai și igienico-sanitare.
În urma lor a rămas o gospodărie prosperă, o măcelărie pe care o aveau, casa mobilată, grădina cultivată, animale, unelte și utilaje agricole, 11 ha de pământ cultivate, cu recoltele rămase de pe acestea.
Reclamanta a mai arătat că numai ea a beneficiat de hotărârea emisă în baza legii nr. 118/1990.
În drept, au fost invocate disp. art. 3 lit. b, e, art. 4, art. 5 din Legea nr. 221/2009, art. 998 C.civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor Omului, art. 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 16, art. 21 și art. 52 din Constituție, arz. 274 C.proc.civ.
Prin întâmpinarea depusă la prima instanță, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nedovedită și respingerea cheltuielilor de judecată ca nefondate.
În motivare, pârâtul a arătat că reclamanta nu a dovedit existența condițiilor în care poate fi promovată o acțiune în constatarea caracterului politic al măsurilor administrative suferite, condiții stabilite în mod expres de prev. art. 4 alin 2 din Legea 221/2009, astfel că a apreciat că acțiunea este neîntemeiată și se impune a fi respinsă.
Referitor la cererea privind acordarea despăgubirilor morale în cuantum de 200.000 euro, pârâtul a susținut că acțiunea este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prev. art. 5 alin 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1045 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare. Raportat la cele învederate, a considerat că acțiunea reclamantei se impune a fi respinsă ca neîntemeiată în drept.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale în cuantum de 500.000 euro pentru bunurile mobile și imobile pretins confiscate ca efect al măsurilor administrative suferite, pârâtul a arătat că și acest capăt de cerere este neîntemeiat, întrucât din interpretarea prev. art. 5 alin 1 lit. b din Legea 221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natură sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Reclamanta a depus precizare de acțiune prin care a arătat bunurile confiscate ca urmare a deportării antecesorilor săi și care este valoarea acestor bunuri. Acestea au fost enumerate după cum urmează: A) Bunuri mobile – tractor – 25.000 euro; cinci accesorii, și anume - plug - 4.000 euro; grapă – 2.000 euro; cositoare – 2.500 euro; semănătoare porumb - 6.000 euro; șase hectare de pământ arabil – 22.000 euro; 2 boi de tracțiune – 6.000 euro; o vacă – 500 euro; căruță de transport – 5.000 euro; măcelărie cu mobilier constând din: butuc, blat măcelărie, cârlige – 20.000 euro; unelte pentru măcelărie constând din cuțite de diferite mărimi, ascuțitor pentru cuțite, bardă - 1.000 euro; 20 de capete de oi turcane – 4.000 euro; 2 porci – 400 euro; 10 găini – 100 euro; recolta de pe cele 11 ha de teren agricol dintre care: 6 ha cultivate cu grâu producție, 4000 kg/ha – 25.000 euro; 5 ha cultivate cu porumb producție 8000 kg ha/și știuleți - 30.000 euro; B) Valoarea cerealelor rămase în hambare la data deportării 12.000 kg grâu – 10.000 euro; 20.000 kg porumb – 15.000 euro; C) Valoarea beneficiului nerealizat reprezentând contravaloarea producției agricole nerealizate în cei patru ani de deportare, de pe terenul în suprafață de 11 ha, dintre care: valoarea producției nerealizate de pe cele 6 ha cultivate cu grâu – 100.000 euro; valoarea producției nerealizate de pe cele 5 ha cultivate cu porumb - 120.000 euro.
Sumele solicitate de reclamantă cu titlu de despăgubiri materiale constă în contravaloarea bunurilor confiscate la data deportării a familiei reclamantei în B., respectiv a dotărilor din măcelărie, a utilajelor agricole și obiectelor de uz gospodăresc, a animalelor și păsărilor domestice din gospodărie, a cerealelor și produselor agricole depozitate în hambare, a cerealelor neculese de la câmp, precum și echivalentul valoric al beneficiului nerealizat constând în valoare recoltelor nerealizate în cei patru ani de deportare.
Reclamanta a precizat că toate aceste bunuri au fost confiscate la deportare de autorități și nu le-au fost restituite.
În drept, au fost invocate disp. art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Reclamanta a depus o nouă precizare de acțiune prin care a arătat că în ceea ce privește contravaloarea recoltei neculese în anul 1951 de pe suprafețele de teren deținute în proprietate de autorul acesteia Z. N., că aceasta constă din contravaloarea următoarelor culturi de pe suprafețele menționate mai jos, în sumă de 197.140 lei dintre care: 451 ari grâu – 20.250 lei; 33 ari orz – 924 lei; 58 ari ovăz – 870 lei; 226 ari porumb – 7458 lei; 029 ari floarea soarelui – 952 lei; 0,7 ari cânepă – 1.440 lei; 155 ari legume – 155.000 lei; 029 sfeclă de zahăr – 2.146 lei; Borciag 1,26 ha - 5.040 lei; fânul de pe Pășunea în suprafață de 3,70 ha conform extras CF nr. 1578 localitatea Vrani – 2.960 lei.
Echivalentul valoric al beneficiului nerealizat aferent perioadei 1952 – 1955 de pe suprafețele menționate la pct. 1 în sumă de 788.140 lei: 197.140 lei x 4 ani – 788.140 lei.
Prin sentința civilă nr. 2570/6.11.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea civilă promovată de reclamanta Z. E. A., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. T., nefiind acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește despăgubirile morale, având în vedere dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, că art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cererea a rămas fără obiect și astfel a apreciat că nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în temeiul legii speciale.
În ceea ce privește despăgubirile materiale, prima instanță a reținut că în prezenta cauză reclamanta solicită contravaloarea unor bunuri care nu fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, prin urmare, s-a apreciat că cererea sa nu este admisibilă așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
S-a avut în vedere faptul că domeniul de aplicare al Legii cu nr. 10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”.
A reținut că, deși alin. 2 al art. 6 din legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
Textul de lege invocat de reclamantă, a concluzionat tribunalul, dispune că despăgubirile pot fi acordate „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
De asemenea, s-a reținut că Legea nr. 221/2009 nu este o nouă lege specială de reparație prin care au fost repuși în termen cei care nu au respectat procedurile prevăzute de legile speciale anterioare și că această interpretare rezultă și din alin. 5 al art. 5 alin. 1 care arată că „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”
În ceea ce privește bunurile imobile a căror contravaloare o solicită, respectiv terenul în suprafață de 6 ha 200 mp, tribunalul a constatat că reclamanta nu a dovedit faptul că ar fi urmat procedura prevăzută de Legea 18/1991 în ceea ce privește aceste bunuri și că această procedură nu a fost finalizată până în prezent pentru a putea cere despăgubiri în temeiul Legii speciale nr. 221/2009.
Pentru toate aceste considerente, instanța a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 2570/6.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. a declarat recurs reclamanta Z. E. A., care a solicitat în principal, admiterea recursului civil și casarea hotărârii recurate cu trimitere la Tribunalul T. în vederea rejudecării pricinii în fond iar, în subsidiar, admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii introductive astfel cum a fost formulată.
În motivare, a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 septembrie 1948 și ratificată de România în 14 decembrie 1955 cu încălcarea prev. art. 20 din Constituția României, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Cu privire la despăgubirile morale, arată că, Tribunalul T. a reținut în mod eronat prin considerentele deciziei atacate că temeiul de drept reprezentat de dispozițiile art. 5 al. 1lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 ar fi rămas fără obiect având în vedere decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicată în M.O. din 15.11.2010 și că nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în temeiul legii speciale.
În opinia reclamantei, procedând astfel, Tribunalul T. a pronunțat o hotărâre vădit nelegală, deoarece Parlamentul s-a pronunțat de fapt, în termenul constituțional de 45 de zile, prin adoptarea Legii 202/2010, care modifica articolul nr.5 din Legea 221/2009.
De asemenea, a învederat cu privire la cele statuare de Curtea Constituționala, în sensul că „despăgubirile sunt menite a produce satisfacția morala a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcării drepturilor omului, comise in perioada comunista, iar nu a compensa in bani suferința persoanelor persecutate”.
Curtea Constituționala a hotărât, prin decizia invocata, ca prevederile art. 5 alin. (1) lit.a) teza intâi din Legea nr.221/2009 sunt neconstituționale, acesta fiind unicul obiect al excepției de neconstituționalitate.
A mai precizat reclamanta că prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr.lll din 1995 s-a stabilit că, în ipoteza în care, după invocarea unei excepții de neconstituționalitate în fata instanțelor judecătorești, prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituțională se va pronunța asupra constituționalității prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacă soluția legislativă din legea modificata este, în principiu, aceeași cu cea dinaintea modificării.
Arată că, prin dispozițiile Legii 202/2010 dispozițiile art.5 din Legea nr.221/2009 au fost modificate printr-un text ulterior deciziei Curții Constituționale, iar dispozițiile rezultate din acest act normativ nu au fost declarate neconstituționale, fiind deci valabile si pe deplin aplicabile. Nici o altă hotărâre a Curții Constituționale nu a declarat noua versiune a legii 221 (așa cum a fost modificata prin Legea 202) ca neconstituțională. Ca urmare, legislativul a dat curs prevederii constituționale prin care îi este impus sa modifice în termen de 45 de zile dispoziții declarate neconstituționale de către CC, prin adoptarea legii 202/2010.
Menționează că Legea nr. 202/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 714/26 octombrie 2010, la 5 zile după pronunțarea deciziei 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, și și-a început efectele la 30 de zile după publicarea in M.Of., adică a intrat în vigoare în data de 25 noiembrie 2010, la 10 zile după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei CC 1358, publicata in M.Of. nr. 761/15.11.2010, astfel că, legea 202/2010 a modificat prevederea declarata neconstituțională după momentul pronunțării deciziei CC, iar dispozițiile ei nu au fost declarate neconstituționale, fiind în prezent în vigoare.
A învederat că textul legislativ care leagă instanța este cel al art. 5 al Legii 221/2009, astfel cum a fost modificat prin art. XIII din Legea 202/2010, excepția inadmisibilității acțiunii fiind inaplicabilă.
Arată că Tribunalul T. nu s-a pronunțat cu privire la petitul privind stabilirea caracterului politic al măsurii deportării, așa încât instanța a lăsat nesoluționat fondul cauzei, motiv pentru care se impune casarea hotărârii recurate cu trimitere la Tribunalul T. pentru ca instanța să se pronunțe cu privire la toate petitele deduse judecății .
Reclamanta consideră că hotărârea pronunțată de prima instanță a fost dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 2,3,4,5,6 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificata de România în 1994, motiv prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ, dispozițiile Convenției fiind pe deplin aplicabile in prezenta cauza întrucât încălcările invocate au un caracter continuu, iar consecințele acestor încălcări nu au fost îndepărtate până în prezent prin nici o acțiune concretă a statului român.
Solicită a se reține că statul român actual este continuatorul în drepturi și obligații al statului comunist al cărui regim totalitar a fost răsturnat prin Revoluția din Decembrie 1989, astfel încât obligația de a repara prejudiciile cauzate de antecesorul sau îi incumbă.
Susține că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 ce prevede recunoașterea de către toate statele semnatare a drepturilor fundamentale prevăzute in Convenție; art.2 - care prevede dreptul la viață, drept încălcat prin acțiunea autorităților comuniste române de deportare a unor grupuri întregi de populație considerate ca inamici ai regimului totalitar, în scopul exterminării fizice.
Arată că deportarea a avut ca temei motive și criterii de ordin etnic, religios și social.
Invocă, de asemenea, dispozițiile art. 3, 4, 5, 6, 8, 14 din Constituție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O.
Solicită a se avea în vedere practica instanțelor române din țară, care au pronunțat soluții favorabile chiar după apariția deciziei Curții Constituționale (făcând trimitere în acest sens la hotărârea Curții de Apel Oradea - secția civilă - decizia civilă nr. 1998/2010-R, irevocabila, adevărata hotărâre PILOT, în accepția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.)
De asemenea, a învederat că, în conformitate cu prevederile art. 998 - 999 din Codul civil, S. R. are obligația de a repara prejudiciul moral și material cauzat reclamantei și familiei sale iar aceste dispoziții legale nu fac nici o distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului.
Cu privire la despăgubirile materiale, arată că instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză întrucât în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii, admis în 08.03.2013, invocată de prima instanță în considerentele hotărârii recurate, având în vedere că în situația în care se constată existența unei contradicții între dispozițiile legii interne și convențiile și tratatele internaționale la care România a aderat se aplică cu prioritate dispozițiile acestor convenții și tratate internaționale respectiv dispozițiile CEDO.
În subsidiar, solicită a se aprecia că cel puțin la plata sumelor stabilite prin raportul de expertiză se impune a fi obligat pârâtul în favoarea sa, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, în valoare de 271.947,06 lei, la care, solicită instanței de recurs să aprecieze că se impune a fi adăugată contravaloarea suprafeței de 6 ha 200 mp, teren confiscat la data deportării și rămas neretrocedat prin legile speciale în sumă de 33.110 lei.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, sub toate aspectele și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul de față este nefondat.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronunțat Decizia din 4 septembrie 2012 in Cauza D. împotriva ROMÂNIEI (nr._/11). Invocând art. 6 § 1 izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo încălcare a drepturilor privind accesul la o instanță, siguranța statului de drept ori caracterul echitabil al procedurii. S-a mai reținut că schimbarea jurisprudenței instanțelor ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale nu este contrară unei bune administrări a justiției, iar reclamanții nu puteau avea speranța legitimă ca cererea lor să fie soluționată pe baza legislației anterioare.
A reține neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că, prin pronunțarea ei, nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
În ceea ce privește cererea privind repararea prejudiciului material decurgând din măsura administrativă cu caracter politic aplicată împotriva familiei reclamantei, curtea constată următoarele:
Urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față - pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar puteau fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față - Curtea constată, astfel cum a reținut prima instanță, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate, fiind corectă concluzia primei instanțe.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor), precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate ori a recoltelor neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/2009, prin care nu s-a intenționat, de altfel, nici o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială. De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6/15.04.2013 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, soluție obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit disp. art. 330 ind. 7 alin. 4 C.proc.civ., de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 29.04.2013.
În condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamantă poartă asupra bunurilor mobile și animalelor rămase în locuința și gospodăria din care a fost deportată împreună cu membrii familiei sale de origine, a contravalorii folosului nerealizat (prin lipsirea de folosința terenurilor cultivabile), urmează a se reține că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.
De asemenea, în ceea ce privește cererea de despăgubire pentru bunurile ce s-ar
încadra în categoria enumerată limitativ de art. 6 din Legea nr. 10/2001, curtea constată că este justă reținerea tribunalului în sensul că acordarea despăgubirilor este condiționată de depunerea în termen a notificărilor potrivit Legii 10/2001, fapt desprins din prevederile art. 5 al. 5 din Legea 221/2009, care arată că acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii 10/2001 sau Legii 247/2005. Or, în speță nu s-a dovedit depunerea în termen a acestor notificări, cum nu s-a dovedit nici că reclamanta a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că prin acțiunea promovată de reclamantă s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent iar, pe de altă parte, natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei, atât sub aspectul netemeiniciei, cât și al nelegalității, iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii – astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 Cod pr. civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac – ) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului.
De aceea, până la acest moment se poate proceda la reformarea, în conformitate cu legea corect interpretată, a hotărârii atacate fără riscul încălcării dreptului reclamantei la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului lor de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).
Referitor la petitul privind constatarea caracterului politic al măsurii de deportare – se constată că în contextul în care reclamanta nu mai obține despăgubiri, el devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile.
Pe de altă parte acest caracter politic al deportării dispusă prin decizia nr. 200/1951 a M.A.I. este conferit de drept prin, lege (art. 3 din Legea nr. 221/2009)
În raport de aceste condiții și de soluția pronunțată, în baza art. 304 pct. 9 Cod pr. civ., Curtea va respinge recursul declarat de reclamanta Z. E. A. împotriva sentinței civile nr. 2570/6.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Z. E. A. împotriva sentinței civile nr. 2570/6.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 1.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red. M.L./ 03.04.2014
Tehnored. O.I. 2 ex./ 07.04.2014
Prima instanță: Tribunalul T., jud. I. - A. D.
| ← Expropriere. Sentința nr. 1646/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Partaj judiciar. Decizia nr. 699/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
