Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 94/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 94/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 25029/325/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ operator 2928
DECIZIA CIVILĂ 94/R
Ședința publică de la 23 Ianuarie 2014
PREȘEDINTE: L. L.
JUDECĂTOR :M. G.
JUDECĂTOR :G. O.
GREFIER :M. S. L.
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 494/A din 27.06.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu reclamanta intimată Ț. A. și intimatul chemat în garanție S. V. A., având ca obiect acțiune in răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru recurentul pârât, consilier juridic G. D., pentru intimata reclamantă lipsă, avocat C. A.,lipsă fiind intimatul chemat în garanție.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,reprezentantul reclamantului intimat depune la dosar împuternicirea avocațială.
Curtea, vâzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentantul recurentului a solicitat admiterea recursului conform dispozițiilor prevăzute de art.304 pct. 9 C.pr civ., și pe cale de consecință modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii în parte a hotărârii instanței de fond cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată și nedovedită.
Reprezentantul intimatei reclamante a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a hotărării recurate, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 9312/03.04.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, a fost admisă in parte acțiunea formulata de reclamanta T. A. împotriva paratului M. A. Nationale.
A fost obligat paratul sa plătească reclamantei suma de 50.000 lei cu titlu de despăgubiri.
A fost respinsă in rest acțiunea.
A fost admisă cererea de chemare in garanție formulata de paratul M. A. Nationale împotriva chematului in garanție Stanculescu V., deținut in Spitalul Penitenciar Jilava, ., jud. Ilfov.
A fost obligat chematul in garanție la plata către parat a sumei de 50.000 lei.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a retinut urmatoarele:
Prin sentinta penala nr. 250/03.04.2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, ramasa definitiva prin decizia penala nr. 558/2008 a aceleiași instanțe, inculpatii Stanculescu V. A. si Chitac M. au fost condamnați pentru savarsirea infractiunii de omor deosebit de grav si pentru savarsirea tentativei la infractiunea de omor deosebit de grav, retinandu-se ca activitatea desfasurata de inculpati in cadrul comandamentelor din care au facut parte, constituite la Timisoara in seara zilei de 17 decembrie 1989, respectiv implicarea acestora in organizarea si coordonarea intregii activitati de reprimare a demonstrantilor, prin dispunerea de masuri menite sa aduca la indeplinire ordinul de deschidere a focului si exercitarea controlului asupra executarii acestora se inscrie in actiunea complexa de ucidere si respectiv de ranire a victimelor, printre care si T. T. O., impuscat mortal in data de 18 decembrie 1989 in zona Podului D. din Timisoara. In sentinta s-a mai retinut ca la data savarsirii infractiunilor inculpatul Stanculescu V. A. era prim loctiitor al ministrului apararii nationale iar inculpatul Chitac M. era comandantul trupelor chimice si al Garnizoanei Bucuresti (f. 7-10, 47-126).
Din inscrisurile depuse la filele 3-6 ale dosarului rezulta ca reclamanta este sotia supravietuitoare a defunctului T. T. O., declarat erou-martir al Revolutiei Romane din decembrie 1989.
Conform art. 998-999 C.civ. orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, ci si de acela ce a cauzat neglijenta sau imprudenta sa.
Art. 1000 al. 1 C.civ. prevede ca „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, iar potrivit al. 3 al aceluiasi articol „stapanii și comitentii, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.
Avand in vedere cele aratate mai sus, instanta constata ca in speta sunt intrunite cumulativ conditiile prevazute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea raspunderii civile delictuale a chematului in garantie Stanculescu V. A. pentru fapta proprie, respectiv fapta ilicita savirsita de acesta (infractiunea de omor a sotului reclamantei), vinovatia acestuia sub forma intentiei, prejudiciul cert produs reclamantei prin uciderea sotului acesteia, precum si raportul de cauzalitate intre fapta ilicita a chematului in garantie si prejudiciu.
In acelasi timp, deoarece la momentul savarsirii faptei exista un raportul de prepusenie intre paratul M. A. Nationale si cei 2 inculpati autori ai infractiunii de omor, fara a se dovedi depasirea de catre acestia a limitelor functiilor incredintate, deoarece nu s-a probat existenta unei cauze exoneratoare de raspundere, instanta retine ca in cauza sunt indeplinite si conditiile angajariii raspunderii civile a paratului-comitent pentru faptele celor 2 prepusi ai sai, conform art. 1000 al. 3 C.civ.
Ca principiu in materia raspunderii civile delictuale se aplica principiul repararii integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicita (damnum emergens si lucrum cesans).
Uciderea sotului reclamantei de catre armata, ca urmare a unor manifestatii pasnice, a fost de natură sa-i provoace acesteia o suferință psihica de durată și greu de alinat, prejudiciul moral constand in atingeri grave ale drepturilor sale subiective nepatrimoniale, respectiv dreptul la o viata de familie normala, cu afectiunea si sprijinul reciproc pe care le implica o casnicie, actul de agresiune suferit schimband in mod dramatic viata reclamantei.
Reclamantei i-a fost eliberat certificatul .-Ț NR._ din 15.12.2006 pentru confirmarea titlului de erou-martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat pentru sotul său, în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Romane din decembrie 1989 nr. 341/2004, ceea ce valorează in sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, statul, ca reprezentant al societatii, exprimand gratitudinea si respectul cuvenit participanților la evenimentele din 1989 si urmașilor eroilor martiri.
In acelasi timp, asa cum a aratat la ultimul termen de judecata, tot in baza legilor de recunoștință față de eroii-martiri reclamanta a beneficiat si de o parte din despăgubirile materiale, inclusiv de suprafața de 1 ha teren pe raza comunei Șag, drepturi materiale fiind substanțiale si provenind din aceeași sursă cu cele pretinse in prezentul litigiu, respectiv din bugetul statului.
Cu toate acestea, prima instanta a apreciat ca reparatiile materiale si morale de care a beneficiat reclamanta nu au acoperit integral prejudiciul moral suferit de aceasta ca urmare a uciderii sotului ei si, întrucat nu se poate apela la probe materiale pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, considera ca suma de 50.000 lei din partea paratului reprezinta o compensatie justa, echitabila si totalmente rezonabila raportat la suferintele morale cauzate reclamantei, reparatia pecuniara fiind menita sa aline in parte atingerile aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale si sa aduca o satisfactie persoanei prejudiciate, respectiv pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Avand in vedere considerentele aratate anterior, in baza dispoz. art. 998-999 rap. la art. 1000 al. 3 C.civ., prima instanta a admis in parte actiunea formulata de reclamanta si a obligat paratul la plata catre reclamanta a sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a delictului civil comis de catre prepusii lui (damnum emergens), respingând in rest daunele morale pretinse de catre reclamanta ca nefiind justificate raportat la atingerea concreta adusa drepturilor sale personale nepatrimoniale.
Avand in vedere faptul ca paratul nu a raspuns pentru fapta proprie, ci pentru fapta ilicita si prejudiciul cauzat cu vinovatie de catre chematul in garantie Stanculescu V. si de inculpatul Chitac M., tinuti sa raspunda solidar conform art. 1003 C.civ., in baza art. 60 si 63 C.pr.civ. raportat la art. 1052 si 1053 C.civ., prima instanta a admis cererea de chemare in garantie formulata de paratul M. A. Nationale impotriva chematului in garantie Stanculescu V. si a obligat chematul in garantie la plata catre parat a sumei de 50.000 lei, la care paratul a fost obligat catre reclamanta pentru chematul in garantie.
Prima instanța a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Contra acestei sentințe, în termen legal, uzând de dreptul conferit de legea procesuală civilă, a declanșat calea de atac a apelului pârâtul M. Apărării Naționale, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă iar, în subsidiar, pe fond, respingerea ca neîntemeiată. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de apel, apelantul a învederat că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, mai ales că hotărârea nu conține motivele pe care se sprijină această soluție și, cel mai probabil, și-a însușit motivele dezvoltate în notele de ședință de reprezentanta reclamantei; apreciază că aceste motive nu puteau fi primite din mai multe considerente.
In primul rând, termenul de prescripție pentru formularea acțiunii nu a început să curgă la data de 15.10.2008 - data la care, în cel de-al doilea ciclu procesual, cei doi prepuși ai ministerului au fost condamnați definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.
Potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil speței, termenul general al prescripției este de 3 ani, iar începutul este consacrat de art. 8 din decret ca fiind data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Norma de drept arătată stabilește două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
In cauza de fată, momentul obiectiv de la care se calculează cursul prescripției extinctive este cel al trimiterii în judecată a celor doi pârâți, S. V. A. și C. M., și anume 30.12.1997 (dată la care rechizitoriul privind punerea în mișcare a acțiunii penale a fost confirmat și cei doi inculpați trimiși în judecată), fără a fi necesară condamnarea definitivă a acestora deoarece răspunderea civilă delictuală nu se confundă cu răspunderea penală.
In cadrul răspunderii civile nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală, definitivă, a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca partea vătămată să îl cunoască. Mai mult, în dosarul penal finalizat cu Sentința nr. 9/1999 a fost despăgubită în calitate de parte civilă mama victimei, iar în cel de-al doilea ciclu procesual, la rejudecarea celor doi generali s-a constituit parte civilă în dosar chiar reclamanta; ori, în raport cu această situație, este dovedit faptul avea cunoștință despre autorii faptei reclamate, iar susținerile sale cu privire la excepția invocată sunt neîntemeiate.
De la data de 30.12.1997, dată ce poate fi considerată ca moment obiectiv de când putea fi promovată această acțiune și până la introducerea cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de trei ani, termenul de prescripție a curs fără a interveni vreuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare prevăzute la art. 13, 14 și 16 din D. 167/1958 - norme imperative de strictă interpretare și aplicare, astfel că se impune respingerea cererii ca prescrisă. Procesul penal nu reprezintă nici măcar o cauză de întrerupere a prescripției civile, după cum se susține, ci numai o cauză de suspendare a procesului civil început însă, în termenul de prescripție.
Intimata arată că, deși nu împărtășește acest punct de vedere, dreptul material la acțiune era prescris la data introducerii cererii chiar și în condițiile în care s-ar admite că ar curge de la data la care s-a stabilit vinovăția celor doi prepuși ai noștri printr-o hotărâre penală definitivă. Numai că, date fiind circumstanțele cauzei penale, momentul respectiv ar coincide cu data la care cei doi generali au fost condamnați definitiv în primul ciclu procesual - 25.02.2000.
În acest sens, arată că după judecarea și condamnarea generalilor în rezervă S. V. și C. M. (Sent. P.. Nr. 9/1999 pronunțată în dosarul penal nr. 2955/1998, definitivă prin Dec. pen. nr. 8/25.02.2000 - dos. 55/1999 al CSJ) ÎCCJ a admis la 22 martie 2004 recursul în anulare promovat de procurorul general, a casat Sent. pen. nr. 9 și a trimis cauza pentru rejudecare. Procesul s-a finalizat cu decizia penală nr. 558/15.10.2008, care a menținut sentința nr. 250/03.04.2007 prin care cei doi inculpați au fost condamnați la pedeapsa închisorii, însă, faptul că nu a fost trimisă cauza penală pentru reluarea sau completarea urmăririi penale precum și motivele care au determinat admiterea recursului în anulare - efectuarea expertizei psihiatrice, soluționarea în condiții legale a excepției de neconstituționalitate invocată de inculpați (privind calificarea căii de atac a hotărârii penale) și lipsa de apărare temeinic justificată a inculpatului V. S. - denotă că nici măcar nu s-a pus în discuție vinovăția acestora ci, pur și simplu s-a urmărit înlăturarea unei vătămări prin anularea unor acte procedurale. Și aceasta, în condițiile în care, în opinia intimatei, prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea făptuitorilor până la data rămânerii definitive a hotărârii penale nu este de natură să împiedice partea vătămată sau partea civilă să cunoască autorul faptei.
Trebuie evidențiat și ceea ce a reținut de instanța de recurs în decizia penală nr. 558/2008: „...constată următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție prin sentința penală nr. 250 din 3 aprilie 2007... în rejudecarea parțială pe fond a laturii penale - după casare în recurs in anulare...”.
In favoarea celor susținute de intimată este, de asemenea, și faptul că prin Decizia nr. 1/2004 odată cu admiterea recursului în anulare au fost anulate formele de punere în executare a hotărârilor atacate numai cu privire la latura penală, fără a fi afectate în vreun fel despăgubirile civile, acordate în continuare, precum și aspectul că prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal a celor mai mulți dintre reclamanți, cereri respinse ca tardive în condițiile legii procesuale penale, aceștia dovedesc că aveau cunoștință despre autorii faptei cauzatoare de prejudiciu.
Cât privește cel de-al doilea motiv susținut de parte și reținut de instanță. „întinderea prejudiciului s-a apreciat până la data introducerii acțiunii, având în vedere efectele decesului soțului reclamantei în timp...”, în nici un caz nu poate fi susținut pentru a justifica prorogarea momentului la care începe să curgă termenul de prescripție. Este evident că paguba, fie ea și morală, a fost cunoscută imediat după decesul victimei; despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral sunt menite să atenueze suferințele părții vătămate în timp, dar a considera că aceasta poate cuantifica prejudiciul pentru suferința provocată numai ca urmare a trecerii timpului înseamnă a statuă că termenul de prescripție nu se va împlini niciodată.
Intimata apreciază, de asemenea, că hotărârea Judecătoriei Timișoara prin care s-a admis în parte acțiunea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii din moment ce condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite.
Intimata este de acord că hotărârea penală pe care se întemeiază acțiunea la instanța civilă are autoritate de lucru judecat în cauză, însă condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite sub aspectul prejudiciului cert și respectării condiției prejudiciului neacoperit.
In ceea ce privește condiția prejudiciului neacoperit, certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat reclamantei pentru tatăl său, în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Române din decembrie 1989 nr. 341/2004, valorează prin sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit - pierderea soțului, menită să aline suferința de durată. Compensarea nu s-a limitat la aceasta, statul a înțeles să vină în sprijinul participanților la evenimentele din 1989 respectiv, urmașilor eroilor martiri, fiind notoriu că drepturile materiale acordate în temeiul aceluiași act normativ și a celui ce i-a precedat (în special de natură financiară - despăgubiri, indemnizații, alte drepturi...) sunt substanțiale și, mai mult, provin din aceeași sursă - bugetul de stat.
Cuantificarea prejudiciului moral potrivit criteriilor arătate - consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familiară, profesionala și socială - nu numai ca este subordonata unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și electiv produs victimei, dar, în cazul de față, și compensărilor acordate. In alte condiții, orice sumă de bani primită sau orice alt avantaj material nu face decât să crească patrimoniul părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat, fără a avea legătură cu prejudiciul moral, deja acoperit. Se speculează doar, în mod repetat, un eveniment nefericit pentru a deveni o sursă ușoară de venit, acțiunea desprinzându-se de cauza inițială - suferința fizică și psihică pentru că despăgubirea bănească oricât de mare este nu poate stinge durerea și nici nu realizează o reparație în sensul restabilirii situației anterioare.
Din această perspectivă, intimata apreciază ca nelegală hotărârea și prin aceea că suma stabilită pentru „acoperirea prejudiciului moral” este foarte mare, acțiunea fiind desprinsă de cadrul procesului penal în care au fost judecați cei doi generali, deși trebuie realizată o corelare a pretențiilor actuale cu nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același.
În drept, se invocă D. nr. 167/1958. art. 998-1000 C.civ., art. 282 și urm. C.proc.civ. și celelalte dispoziții legale invocate.
Prin decizia civilă nr. 820/A din 15.11.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis apelul declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 9312/03.04.2012 pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată Ț. A. și cu intimatul chemat în garanție V. A. S..
A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins ca prescris demersul judiciar inițiat de reclamanta Ț. A. în contradictoriu cu pârâtul M. Apărării Naționale, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale în contradictoriu cu chematul în garanție V. A. S..
Tribunalul, examinând sentința apelată, cu precădere prin prisma excepției prescripției dreptului la acțiune, a reținut că este întemeiat apelul pârâtului, pentru cele ce succed.
În adevăr, așa cum judicios a remarcat și apelantul-pârât, în susținerea căii de atac, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Devenind îngăduită și concluzia că legiuitorul a înțeles să instituie două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente. Această reglementare operează în favoarea victimei, de vreme ce, dacă prescripția ar începe să curgă de la data producerii pagubei (deși, ca moment obiectiv, dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere la această dată), dreptul la acțiune s-ar putea stinge înainte chiar ca titularul său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-și exercita acest drept.
De altă parte, pentru a înlătura neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii prescripției un timp prea îndelungat, (ceea ce ar contraveni scopului urmărit de legiuitor prin instituția prescripției extinctive - acela de clarificare într-un termen relativ scurt a raporturilor juridice), s-a stabilit și cel de-al doilea moment, obiectiv, - de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită - data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Cel din urmă moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.
Revenind la speța pendinte, este indubitabil că paguba pricinuită petiționarei își are sorgintea în evenimentele din decembrie 1989 din Timișoara (în cursul cărora soțul său a fost împușcat mortal la data de 17 decembrie). Dacă momentul producerii pagubei este cert și indiscutabil, probleme ridică însă momentul când petiționara trebuia să cunoască pe cel care răspunde de ea, iar nu pe cel care a cauzat-o, textul de lege acoperind astfel atât răspunderea pentru fapta proprie cât și răspunderea civilă pentru fapta altuia).
Fiind vorba de o faptă ilicită anterioară anului 1990 (moment până la care, dată fiind natura regimului politic, în mod evident nu se putea acționa și, ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripția întrucât aceasta nu curge contra celui ce se află în imposibilitate de a acționa - „contra non valentem agere, non currit praescriptio”) devine îngăduită concluzia că termenul de prescripție în speță a început să curgă din anul 1990, fiind de notorietate publică împrejurarea că forțelor armate li s-a ordonat să reprime revolta populației din decembrie 1989; în alți termeni, că M. Apărării Naționale era cel chemat să răspundă de pagubele pricinuite persoanelor prejudiciate de acele evenimente, neavând relevanță, decât sub aspectul unei eventuale acțiuni în regres a acestuia, numele persoanelor fizice din conducerea sa de la acea epocă, ce au dat ordine în vederea reprimării rebeliunii.
Că este așa, că subiectul pasiv identificat a răspunde de paguba pricinuită se privește a fi apelantul-pârât M. Apărării Naționale, o recunoaște explicit și petiționara, de vreme ce contra lui și-a îndreptat pretențiile deduse judecății (el fiind și cel condamnat jurisdicțional la plata pretențiilor pecuniare). Astfel, se impune a se observa că intimatul V. A. S. a fost împrocesat la inițiativa pârâtului M. Apărării Naționale ce a formulat o cerere de chemare în garanție contra lui.
Context în care tribunalul a conchis că în mod greșit a apreciat judecătoria că termenul de prescripție a dreptului la repararea pagubei pricinuite petiționarei începe să curgă de la condamnarea definitivă a generalilor V. A. S. și M. C., în cel de-al doilea ciclu procesual (în urma admiterii recursului în anulare), și nu din anul 1990, când era evident și de notorietate că armata - ce a tras în populație - era sub comanda Ministerului Apărării Naționale - și care se privește a fi, subliniem încă o dată, subiectul procesual pasiv identificat de către reclamanta-intimată (V. A. S. având calitatea procesuală de chemat în garanție de către pârâtul-apelant).
De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul, în temeiul art. 296 C. proc. civ. în corelație cu art. 3 alin. 1 și art. 8 - ambele apartenente DL nr. 167/1958, a admis apelul declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale contra sentinței civile nr. 9312/03.04.2012 pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că a respins ca prescris demersul judiciar inițiat de reclamanta Ț. A. în contradictoriu cu pârâtul M. Apărării Naționale. Pe cale de consecință, a respins și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale în contradictoriu cu chematul în garanție V. A. S..
Împotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs reclamanta T. A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Reclamanta recurentă și-a motivat recursul cu dispozițiile art. 304 pct. 7-9 și art. 312 alin. 3 C.p.c., arătând că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii, admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune.
A precizat că în conformitate cu prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 termenul de la care începe să curgă prescripția este data de la care partea vătămată a cunoscut atât făptuitorul cât și paguba.
Astfel, în ceea ce privește făptuitorii, în opinia recurentei, aceștia au fost cunoscuți, cu certitudine, după data de 15.10.2008, dată la care instanța supremă i-a condamnat definitiv pe cei doi generali pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav și tentativă de omor.
În ceea ce privește paguba, recurenta a arătat că aceasta a fost apreciată pentru o perioadă de peste 20 de ani de la data săvârșirii prejudiciului, legea prevăzând dreptul de a solicita despăgubiri pentru daune viitoare, care, la momentul săvârșirii faptei, nu erau cunoscute și nu puteau fi cuantificate, iar în această situație prescripția începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv sau trebuia să fie cunoscută, deși ele au un izvor unic, aceeași faptă ilicită.
A susținut, de asemenea, că instanțele penale au acordat părților civile din procesul penal al celor doi generali despăgubiri proporționale cu suma pe care ea a pretins-o prin acțiune, precizând că instanțele civile, care aveau pe rol, în perioada 2007-2008, acțiuni în pretenții împotriva pârâților S. V. A., Chitac M. și M. Apărării Naționale, au considerat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 244 pct. 1 C.p.c., respectiv că dezlegarea pricinii atârnă de existența unui drept care face obiectul procesului penal.
Pârâtul intimat M. Apărării Naționale a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
Prin decizia civilă nr. 269/R/20.02.2013, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanta T. A. împotriva deciziei civile nr. 820/A din 15.11.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
S-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:
În urma examinării deciziei atacate, prin prisma motivelor invocate și a art. 304 pct. 9, art. 312 alin. 3 C.p.c. și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, Curtea a apreciat că este întemeiat recursul reclamantei, pentru considerentele ce în continuare sunt enunțate.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție „începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
Astfel, în raport de acest text legal, reclamanta putea să formuleze cererea de chemare în judecată numai în momentul în care aceasta cunoștea cu certitudine autorul faptei ilicite, întrucât acesta a beneficiat de prezumția de nevinovăție, în condițiile art. 66 C.p.p. și art. 6 alin. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, în speță, vinovăția autorului faptei ilicite, V. A. S., a fost stabilită definitiv prin decizia penală nr. 558 din 15.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că această dată este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, acțiunea de față fiind introdusă în termen, respectiv la data de 14.10.2011.
Pe cale de consecință, văzând că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în baza art. 304 pct. 9, art. 312 alin. 3, 5 și 61 C.p.c., Curtea a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul T..
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T., la data de 22.03.2013, sub nr._ .
Prin decizia civilă nr. 494/A din 27.06.2013 Tribunalul T. a respins apelul declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale, împotriva sentinței civile nr. 9312/03.04.2012 pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ în contradictoriu cu intimata-reclamantă Țințaru A., și cu intimatul-chemat în garanție V. A. S., .
Pentru a hotărâ astfel, Tribunalul T., examinând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, cu observarea particularităților pricinii, și cu precădere, a deciziei de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului, în temeiul art. 315 c. proc. civ., tribunalul a respins calea de atac pendinte promovată, apreciind că judecătoria a apreciat judicios cuantumul despăgubirilor cuvenite petiționarei pentru prejudiciul produs de autorul faptei ilicite identificat (prin aceeași decizie de casare) ca fiind intimatul-pârât V. A. S..
Împotriva deciziei civile nr. 494/A din 27.06.2013 pronunțată de Tribunalul T. ,în dosar nr._, pârâtul M. Apărării Naționale a declarat recurs ,în termen legal, la data de 30 iulie 2013,solicitând admiterea recursului conform dispozițiilor prevăzute de art.304 pct. 9 C.pr civ., și pe cale de consecință modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii în parte a hotărârii instanței de fond cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată și nedovedită.
În motivarea recursului s-a arătat că, în speță, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, pentru fapta proprie, în persoana prepușilor M..> Primele instanțe s-au preocupat numai de aprecierea cuantumului despăgubirilor acordate, fără a analiza îndeplinirea cumulativă a condițiilor civile delictuale.
S-a arătat că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită pentru care au fost condamnați cei doi generali S. V. și C. M. și prejudiciul moral suferit de reclamant.
De asemenea, nu a fost stabilită existența prejudiciului, și a condiției prejudiciului neacoperit, cuantificarea prejudiciului moral, neavând la bază criteriile stabilite de doctrina și practica judiciară.
În finalul recursului s-a susținut că certificatul pentru conferirea titlului de erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 este suficient pentru a sigura reparația morală.
În drept, s-a făcut trimitere la prev. art.299 și urm. C.pr civ., art.998 -999 Cod civil, și art.1349 și urm. din Noul Cod Civil.
Examinând recursul prin prisma celor arătate și in condițiile prev.de art.304 rap. la art.306 și art.312 C.pr civ., se reține că acesta este nefondat.
Principala critică formulată de către recurent se referă la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale mai exact a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită pentru care au fost condamnați cei doi generali și prejudiciul moral suferit de reclamantă, pe de o parte, iar pe de altă parte nu a fost stabilită în mod corect existența prejudiciului sau criteriile în baza cărora s-a stabilit suma de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale.
Susținerile recurentului nu sunt fondate deoarece legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a celor doi generali condamnați penal, al cărei rezultat concret, în speță, a constat în uciderea soțului reclamantei Ț. T. O., în timpul evenimentelor din 17 decembrie 1989, și prejudiciul cauzat soției, este una directă, cu efect imediat asupra raporturilor de familie, modului de viață a supraviețuitorilor, perspectivele dezvoltării sociale a acestora etc.
Este, cu certitudine stabilită vinovăția și fapta celor doi generali de a ordona militarilor, în Timișoara, la acel moment, folosirea armamentului și muniției pentru a se trage în demonstranți.
Soțul reclamantei a fost una dintre victime, rezultat direct al acțiunii celor doi generali, care au reprezentat, la momentul respectiv ,poziția Ministerului Apărării.
Prejudiciul moral, după cum în mod uzual se susține în doctrină poate fi reprezentat de toate acele elemente care, de la data producerii evenimentului, au schimbat modul de viață, starea psihică și afectivă a persoanei, orizontul afirmării sociale al acestora.
În această ordine de idei, în mod just, Judecătoria Timișoara a apreciat că pretențiile reclamantei, cu titlu de daune morale pot fi restrânse la suma de 50.000 lei, această sumă reprezentând o compensație justă, echitabilă și rezonabilă, raportat la suferințele morale suferite de către reclamantă.
Celelalte petite ale acțiunii au fost respinse tocmai în considerarea criteriilor de apreciere a prejudiciului moral cât și a despăgubirilor morale acordare de către Statul român, constând inclusiv într-un hectar de teren pe raza comunei Șag.
Cu substituirea acestei motivări, considerentelor realizate de către instanța de apel, Curtea va respinge recursul declarat de către pârât și va menține soluția Judecătoriei Timișoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 494/A din 27.06.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 23 Ianuarie 2014.
Președinte, L. L. | Judecător, M. G. | Judecător, G. O. |
Grefier, M. S. L. |
Red. L.L-06.02.2014.
Tehnored.M.S.L.-06.02.2014.
2 ex.
Instanța de fond:Judecătoria Timișoara, judecător F. C. N.
Instanta de apel: Tribunalul T.,judecători A. A., C. B.
| ← Anulare act. Decizia nr. 858/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Expropriere. Sentința nr. 1646/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
