Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 4/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-01-2014 în dosarul nr. 7124/30/2009*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 4
Ședința publică din 14 Ianuarie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții N. D. K. și F. HEINDRUN E. în calitate de moștenitori ai reclamantului inițial Krisch Richard Heinz împotriva sentinței civile nr. 1033/PI/20.03.2013, pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat Boss D. în reprezentarea reclamanților, lipsă fiind pârâtul.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel s-a prezentat doamna procuror I. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin încheierea camerei de consiliu din data de 27.11.2013 au fost respinse cererile de abținere formulate de doamnele judecător D. C., C. R. și M. L., membrii completului de judecată investit cu soluționarea recursului în prezentul dosar.
Nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamanților solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, arătând în expunerea motivelor că în mod greșit instanța de fond a respins cererea reclamanților în calitate de moștenitori ai reclamantului inițial, care a promovat acțiunea în baza Legii nr. 221/2009, respectiv că au fost interpretate greșit, de către prima instanță, prevederile art.5 lit. b ale acestei legi.
De asemenea, învederează că reclamantul inițial a fost condamnat politic la o pedeapsă de 3 ani închisoare pe care a executat-o în Penitenciarul G. iar terenul de care s-a făcut vorbire în cererea de recurs a fost confiscat de la acesta prin efectul hotărârii de condamnare. Consideră că acest fapt demonstrează existența măsurilor administrative cu caracter politic la care a fost supus autorul reclamanților.
În continuare, reprezentanta reclamanților critică motivarea instanței de fond care a reținut că reclamantul nu are vocație conform Legii nr. 18/1991 și în consecință nu poate beneficia de dispozițiile Legii nr. 221/2009, învederând că aceasta reprezintă o lege reparatorie pentru cazul în care unei persoane, în urma condamnării politice, i s-a confiscat averea, astfel cum e situația reclamantului inițial.
Mai arată că reclamantul a făcut dovada că a apelat la procedura specială reparatorie prevăzută de Legea nr. 18/1991 și de Legea nr. 247/2005 și că această procedură a fost respinsă.
În finalul concluziilor, arată că nu solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, făcând trimitere la Deciziile nr. 12/2011 și nr. 6/2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Arată că în acțiune, reclamantul inițial a invocat deportarea sa în U.R.S.S., sens în care potrivit deciziilor invocate, despăgubirile solicitate exced cadrului legislativ fixat de Legea nr. 221/2009.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin sentința civilă nr. 1033/20.03.2013, Tribunalul T. – Secția I Civilă a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanții N. D. K. și F. Heindrun E. ca moștenitori ai reclamantului inițial Krisch Richard Heinz, împotriva pârâtului S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin decizia civilă nr.1539/22.11.2011 pronunțată în dosarul nr._, curtea a admis recursul declarat de reclamantul Krisch Richard Heinz împotriva sentinței civile nr. 1715/PI/22.03.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul cu același număr, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei la prima instanță, Tribunalul T., în vederea rejudecării, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a reținut că, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că s-a concluzionat că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, s-a reținut că în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 și 4 din Constituție.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, s-a apreciat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, curtea a concluzionat că în mod just a fost respinsă acțiunea acestora, opiniindu-se că această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Curtea a apreciat că această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. În acest sens, s-a conchis că, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum.
Curtea a considerat că a reține argumentele reclamanților privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
S-a constatat că recurentul a încercat să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru care nu a putut fi acceptat de către instanța de control judiciar, totodată apreciindu-se că aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
S-a mai observat că este vorba de controlul constituționalității unei legi ulterior adoptării sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. S-a considerat ca fiind evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Instanța de recurs a apreciat că dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu s-a putut reține nici încălcarea dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, cu motivarea că în speță nu a fost constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamanților în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu a putut fi constatată reținându-se că decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțării sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, s-a avut în vedere că nu S. Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
Curtea a constatat că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, s-a stabilit că, contrar a ceea ce au susținut recurentul, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă a rezultat, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentului, curtea a constatat că, potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.
Ca atare, a conchis că recursul de față este neîntemeiat în partea privind daunele morale, capăt de cerere ce a fost corect soluționat de către prima instanță, astfel că sentința atacată a fost menținută sub acest aspect.
În ceea ce privește petitul privind repararea prejudiciului material, s-a constatat că Tribunalul T. a interpretat greșit prevederile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, din conținutul acestui text de lege neputând fi trasă concluzia că poate fi reparat prejudiciul material invocat doar cu privire la bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, nu și terenurile extravilane, ce s-ar fi încadrat în dispozițiile Legii nr. 18/1991.
Astfel, s-a reținut că aceste dispoziții privesc, deopotrivă, bunurile imobile și mobile confiscate sau preluate ca efect al hotărârii de condamnare sau al măsurii administrative asimilate acesteia, legiuitorul folosind sintagma de „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate”, astfel că, atâta timp cât nu se face nicio distincție între bunuri imobile și mobile, respectiv între natura imobilelor, nici instanța de judecată chemată să soluționeze cererile persoanelor îndreptățite la repararea prejudiciului nu poate face această distincție, cu consecința restrângerii dreptului reclamantului de acces la justiție.
Curtea a apreciat că mențiunea privind exceptarea bunurilor care au fost restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005 nu este de natură a înlătura de la beneficiul legii bunurile mobile, sau imobilele ce nu se încadrează în ipotezele reglementate de aceste acte normative, ci numai de a nu permite ca, pentru bunurile imobile al căror regim juridic a fost reglementat prin legi speciale, să se acorde o dublă reparație.
Cu privire la imobilul pretins a fi confiscat prin hotărârea de condamnare, instanța de recurs a considerat că tribunalul a omis a analiza dacă s-a apelat la procedura prevăzută de legile speciale reparatorii sau dacă eventualele cereri au fost soluționate.
Instanța de control judiciar a mai reținut că motivarea tribunalului cu care a respins cererea reclamantului de acordare a daunelor materiale, fără a analiza sub nici un aspect temeinicia pretențiilor cu acest titlu, a impus concluzia că nu a fost analizat fondul cererii cu care a fost legal învestită instanța, sens în care a casat hotărârea atacată, cu trimiterea la prima instanță pentru soluționarea cererii reclamantului, cu privire la caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva familiei reclamantului, respectiv al condamnării aplicate reclamantului, și de judecarea în consecință a petitului privind repararea prejudiciului material, sens în care s-a dispus administrarea de probe în dovedirea acestora și verificarea dacă reclamantul a apelat la procedura prevăzută de legile speciale reparatorii și dacă eventualele cereri au fost soluționate.
După casarea cu trimitere spre rejudecare, pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 10.01.2012, sub nr._ .
La termenul din data de 16.05.2012 au fost împrocesați în cauza de față numiții N. D. K. și F. H. E. în calitate de continuatori ai demersului judiciar inițiat de reclamantul Krisch Richard Heinz, decedat pendinte de proces.
În rejudecare, reclamanții au precizat că înțeleg a solicita cu titlu de despăgubiri materiale atât contravaloarea bunurilor mobile ce au fost confiscate cu ocazia deportării familiei în Barăgan, astfel cum au fost indicate în inventarul atașat precizării de acțiune din data de 08.03.2010 (filele 23-24 din dosarul constituit în primul ciclu procesual), cât și contravaloarea terenului de 5 ha ce a aparținut reclamantului decedat în cursul procesului și care a fost confiscat prin sentința de condamnare a sa, prin care s-a dispus și confiscarea întregii sale averi.
Tribunalul, observând limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare ca fiind circumscrise doar analizării legalității și temeiniciei pretențiilor vizând acordarea de daune materiale, în rejudecare, a conchis că este necesar a se preocupa strict de petitul menționat având ca finalitate obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în sumă de 100.000 euro, constând în contravaloarea bunurilor mobile (astfel cum au fost enumerate în inventarul de la filele 23-24 din dosarul de fond din primul ciclu procesual) pretins confiscate cu ocazia deportării familiei în B., precum și reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 5 ha (cu care pretins ar fi fost împroprietărit reclamantul) și care i-a fost confiscat prin sentința de condamnare (circumscrisă condamnărilor cu caracter politic ope legis potrivit cu art.1 lit.a din Lg. nr.221/2009) pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.209 pct.2 lit.a C.pen.
Având a se conforma cu rigoare dispozițiilor art.315 alin.1 C.pr.civ., cu privire la analiza pe fond, din perspectiva temeiului de drept conținut de art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 a petitului vizând acordarea de daune materiale, tribunalul a reținut că, potrivit textului de lege evocat, aceste despăgubiri constau în „echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
În acest context, s-a concluzionat că textul legal supra enunțat, ce a fost pus, pentru corecta sa interpretare, în corelație cu alin.5 al aceluiași art.5 (potrivit cu care „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”), stabilește fără echivoc care sunt bunurile confiscate a căror contravaloare poate fi acordată beneficiarilor Legea nr.221/2009, cum și în ce condiții anume operează reparația conferită de lege, purtând asupra despăgubirilor de ordin material la care îndreptățește legiuitorul.
Pe cale de interpretare logico-sistematică și teleologică, chiar a art. 5 alin.1 lit.b coroborat cu alin.5 din Legea nr.221/2009, în opinia tribunalului, despăgubirile materiale pot privi exclusiv echivalentul valoric al bunurilor ce fac obiectul de reglementare a Legii nr.10/2001, - reținând că legiuitorul condiționează expres aceste daune de nerestituirea până la acest moment, a bunurilor respective, dată fiind lentoarea procedurilor de reparație instituite de Legea nr.10/2001 ori de Legea nr.247/2005 și impune suspendarea procedurilor de reparație pe legile menționate în ipoteza alegerii noi norme cuprinse în Legea nr.221/2009 -, bunuri care, circumscrise dispozițiilor art.6 din Lg. nr.10/2001, nu pot fi decât imobile, bunuri mobile încorporate imobilelor și utilaje și instalații preluate o dată cu imobilul și pentru care, în mod evident, trebuie să se fi demarat procedura grațioasă reglementată de Legea nr.10/2001.
În plus, tribunalul a observat că, obligatoriu, așa cum expres dispune articolul de lege amintit, este ca bunurile a căror contravaloarea se solicită să fi fost confiscate, aspect ce, în mod indubitabil, se cere a fi probat cu înscrisuri oficiale care să ateste confiscarea, efect al hotărârii de condamnare ori al măsurii administrative cu caracter politic.
În ceea ce privește speța, s-a constatat că bunurile exhibate de reclamanți și a căror contravaloare o pretind reprezintă în fapt și în majoritatea lor, bunuri mobile ce nu se circumscriu dispozițiilor art.6 din Legii nr.10/2001 și, pe cale de consecință, față de cele supra argumentate, nici prevederilor Legii nr.221/2009, context în care, pentru acestea nici nu putea fi și nici nu s-a probat a fi fost, de altfel, declanșată procedura grațioasă obligatorie instituită de Legea nr.10/2001, ca lege specială de reparație avându-și domeniul de aplicare circumscris expres categoriei bunurilor reglementate de art.6 din lege, cum deja s-a arătat.
Pe cale de consecință, s-a stabilit că și solicitarea prealabilă a reclamantului inițial, de constatare a caracterului politic al măsurii administrative a deportării, ca și condiție prealabilă verificării acordării de despăgubiri pentru bunurile pretins confiscate cu prilejul măsurii administrative abuzive, se privește a fi rămas fără interes procesual, reținându-se că o atare constatare nu îngăduie, în lumina argumentelor prezentate, obținerea niciunui folos practic constând în despăgubiri pentru bunurile mobile analizate.
Cât privește acordarea de despăgubiri bănești, s-a apreciat că, în virtutea art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 pentru terenul extravilan de 5 ha confiscat prin hotărârea penală de condamnare, este de menționat, mai întâi că acesta nu se circumscrie sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, făcând obiect al legislației relevante în materia fondului funciar.
S-a avut în vedere faptul că reclamantul a uzat de dispozițiile legilor funciare (instanța de trimitere conformându-se întocmai dispozițiilor art.315 C.pr.civ. și verificând acest aspect-filele 30-35 dosar nr._ ), însă, astfel cum o demonstrează hotărârile judecătorești aflate la dosar, i-a fost repudiată vocația la beneficiul legilor reparatorii în materie funciară, în considerarea calității sale de cetățean străin.
Tribunalul a concluzionat astfel că, admițând chiar, printr-o interpretare extensivă, că art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 s-ar referi, prin trimiterea făcută la Legea nr.247/2005 (care, în ansamblul ei a adus modificări și legilor fondului funciar), și la Legea nr.18/1991 ori la Legea nr.1/2000 (și nu numai la Legea nr.10/2001), reglementând, totodată și posibilitatea acordării de reparații pentru imobilele prevăzute de aceste din urmă acte normative și nerestituite, dar pentru care, obligatoriu trebuia să se fi declanșat procedura de restituire reglementată expres de legiuitor prin cererea adresată comisiei locale de fond funciar și să nu se fi epuizat, în speță, s-a observat că procedura demarată de reclamant în baza Legii nr.18/1991 pentru reconstituirea în proprietate asupra terenului de 5 ha confiscat prin sentința penală a fost deja finalizată în mod irevocabil, fiindu-i negată jurisdicțional vocația la reconstituirea în proprietate a terenului în discuție.
În opinia tribunalului, rațiunea edictării art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/209, rezidă tocmai în voința legiuitorului (dedusă în mod evident nu numai din textul art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, dar și din expunerea de motive ce a stat la baza creării legii) de a finaliza procedurile începute, dar nefinalizate prevăzute de legile speciale de reparație, datorită derulării lor pe parcursul unor ani de zile, de o manieră greoaie și fără finalitate până la acest moment.
S-a mai reținut că, aceste aspecte nu se verifică în speță, întrucât instanța sesizată în baza art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 nu ar avea practic de finalizat o procedură la care prin definiție reclamantul să fie îndreptățit, ci acordarea de despăgubiri pentru un teren la a cărui reconstituire reclamantul nu are vocație conform Legii nr.18/1991, statuare irevocabilă a instanței de judecată, ar conduce la aplicarea greșită a Legii nr.221/2009 și de o manieră fundamental îndepărtată de la finalitatea ei supra prezentată.
S-a concluzionat astfel că, întrucât s-a tranșat irevocabil, cu consecința finalizării procedurii bazate pe Legea nr.18/1991, că reclamantul nu are vocație la restituirea în natură a terenului (fiind exclus de la aplicarea prevederilor legii speciale de reparație funciare), potrivit legislației române (dată fiind calitatea sa de cetățean străin), pentru identitate de rațiune, el nu poate avea vocație nici la acordarea de despăgubiri bănești echivalente pentru același teren.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, ambii recurenți solicitând, în principal, modificarea ei, cu consecința admiterii acțiunii iar, în subsidiar, casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond.
Recursul a fost motivat în drept, pentru primul petit, în baza art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.pr.civ. iar pentru cel de-al doilea petit, în baza art. 312 al. 5 C.pr.civ.
În fapt, criticile la adresa sentinței au vizat faptul ignorării de către instanță a probelor dosarului care demonstrează existența măsurilor administrative cu caracter politic la care a fost supus tatăl reclamanților (respectiv deportarea lui în B. alături de familia de origine și condamnarea și încarcerarea lui în Penitenciarul din G.) precum și a consecințelor lor prejudiciabile.
Cu această din urmă ocazie i-a fost confiscată averea, motiv pentru care, în mod justificat, a formulat o acțiune în reparație bazată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
A fost criticată sentința și pentru aceea că tribunalul a ignorat dispozițiile deciziei de casare care a considerat că reparația materială se referă la toate bunurile confiscate, indiferent de natura lor, bunuri pe care reclamanții le-au dovedit iar în rejudecare au făcut și dovezi cu privire la demersurile judiciare de restituire a terenului confiscat dar pe care instanțele nu le-au admis considerând că cetățenia străină a reclamantului inițial împiedica restituirea acestuia la acel moment în baza Legii nr. 18/1991.
Din această cauză, nefiind reparat prejudiciul astfel creat, terenul poate fi restituit în baza Legii nr. 221/2009 întrucât Consiliul Comloșu M. are în rezervă teren agricol, deoarece o interpretare corectă a legii demonstrează că terenurile de acest gen nu sunt excluse de la beneficiile aplicării ei prin raportare la Legea nr. 10/2001.
Admiterea acestei solicitări este și în concordanță cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil și principiul egalității cetățenilor în fața legii câtă vreme dreptul reclamanților este prevăzut în legea națională.
Solicitarea subsidiară de casare a hotărârii cu trimitere spre rejudecare s-a bazat pe aceea că instanța de fond a omis să soluționeze petitul privind constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamanților.
Recurenții au depus la dosar copia adresei nr. 8216/3.09.2013 emisă de Prefectul județului T. prin care li s-a comunicat imposibilitatea restituirii terenului (confiscat de la tatăl lor) potrivit Legii nr. 165/2013 din moment ce el a făcut obiectul unei proceduri judiciare, finalizate irevocabil, în baza unei alte legi speciale de reparație.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 C.pr.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat în privința ambelor solicitări.
Astfel, în ceea ce privește solicitarea de casare a sentinței cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, Curtea o constată ca nefiind întemeiată câtă vreme condamnarea în baza art. 209 din vechiul Cod penal la care a fost supus tatăl reclamanților este recunoscută de drept a avea caracter politic, conform art. 1 al. 2 lit. a al Legii nr. 221/2009 nemaifiind necesară constatarea naturii acesteia printr-o procedură judiciară, situație în care cererea în acest sens a reclamanților este lipsită de interes în sens procesual.
Și în ceea ce privește cealaltă solicitare (de modificare a sentinței și de admitere a acțiunii de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale), Curtea urmează a o considera ca nefondată pentru următoarele considerente:
Reclamantul inițial – și apoi moștenitorii săi legali care și-au însușit acțiunea lui – au solicitat cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale contravaloarea bunurilor mobile și a terenului agricol confiscate de la tatăl lor ca efect al condamnării sale.
Curtea urmează a constata – la fel ca și instanța de fond că, într-adevăr, potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, este posibilă acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic sau al condamnărilor cu caracter politic dispuse de fostul regim politic comunist.
Aceasta presupune, în mod evident, dovedirea naturii și valorii bunurilor precum și faptul confiscării lor, ca și condiție esențială a dezdăunării.
În acest sens urmează a se constata că în privința terenului agricol confiscat de la antecesorii reclamanților, în al doilea ciclu procesual, conform dispozițiilor impuse prin decizia de casare, s-a constatat că el a făcut deja obiectul unei revendicări în baza unei alte legi speciale de reparație (Legea nr. 18/1991) finalizate irevocabil printr-o soluție de respingere.
În raport de această situație, Curtea urmează a reține că, chiar dacă dispozițiile cu caracter obligatoriu ale Deciziei nr. 6/2013 (ulterioare deciziei de casare dar cu putere de lege în raport cu aceasta) ar fi permis a se considera că și terenurile agricole pot face obiectul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 (lucru pe care aceasta l-a exclus în mod neechivoc), cererea reclamanților nu ar fi putut fi, oricum, admisă întrucât Legea nr. 221/2009 nu permite decât acordarea despăgubirilor pentru bunurile pentru care s-a declanșat procedura de reparație în temeiul altor legi speciale de reparație dar care nu a fost finalizată până la data intrării ei în vigoare nu și în ipoteza (care se confirmă în cauza de față) în care procedura a fost finalizată printr-o hotărâre judiciară irevocabilă pronunțată anterior acestui moment, aspect ce rezultă din dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b coroborate cu cele ale art. 5 al. 5 ale Legii nr. 221/2009.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru celelalte bunuri mobile ce au făcut parte din averea confiscată de la autorul lor, Curtea urmează a constata că, deși în sentința penală nr. 576/5.11.1959 a Tribunalului M. Timișoara s-a dispus, alături de condamnarea tatălui lor și confiscarea averii acestuia (după ce anterior se instituise sechestru asigurător asupra ei), nu s-a dovedit cu probe ce anume bunuri în afară de teren au mai fost confiscate, simpla enumerare a unor bunuri de către reclamantul inițial (filele 23 – 24 dosar Tribunalul T.), nefiind aptă a demonstra că ele au aparținut persoanei condamnate și nici că ar fi fost confiscate de la aceasta prin efectul hotărârii de condamnare.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată ca fiind temeinică și legală sentința civilă nr. 1033/20.03.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia de către reclamanții N. D. K. și F. Heindrun E..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții N. D. K. și F. Heindrun E. în calitate de moștenitori ai reclamantului inițial Krisch Richard Heinz împotriva sentinței civile nr. 1033/20.03.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 14 Ianuarie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. CALAICLAUDIA R. M. L.
Grefier,
O. IOȚCOVICI
Red.D.C./15.01.2014
Tehnored.O.I./2 ex/17.01.2014
Instanță fond: Tribunalul T. – jud. C. B.
| ← Expropriere. Decizia nr. 194/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 5/2014. Curtea de... → |
|---|
