Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 5/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-01-2014 în dosarul nr. 2532/115/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 5
Ședința publică din 14 ianuarie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul C. T. D. împotriva sentinței civile nr. 2466/06.06.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel s-a prezentat doamna procuror M. I..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termenul legal și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei după care, se constată că prin încheierea camerei de consiliu din 27.11.2013, au fost respinse cererile de abținere formulate de doamnele judecător D. C., C. R. și M. L. în prezentul dosar.
De asemenea, se constată că prin cererea depusă prin registratura instanței la data de 8.01.2014, reclamantul a solicitat judecarea recursului în absența sa, potrivit disp. art. 242 alin. 2 C.proc.civ..
Nemaifiind alte cereri formulate sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul procurorului asupra recursului.
Reprezentata Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamantului și menținerea hotărârii instanței de fond, ca temeinică și legală, argumentând că reclamantul nu a făcut dovada bunurilor confiscate. Totodată, solicită ca, la soluționarea recursului, să fie avute în vedere Deciziile nr. 12/2011 și nr. 6/2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prejudiciul material și moral.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul C.-S. sub nr. dosar_ la data de 28.05.2012, reclamantul C. T. D. a chemat în judecată pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va da, să constate că se încadrează în dispozițiile art. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 și să dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri materiale, în cuantum de 80.000 euro, reprezentând echivalentul valoric al averii personale confiscate de autoritățile comuniste de la bunicul său, numitul P. T. (Tivadar), în momentul arestării acestuia, bunuri care nu i-au fost restituite fizic.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin sentința nr. 124/30.03.1960 a Tribunalului M. Timișoara, bunicul său, numitul P. T. (Tivadar), a fost condamnat la 7 ani de închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal și confiscarea în întregime a averii personale.
Averea personală a bunicului reclamantului, menționată în documentul „Opisul avutului celui arestat”, întocmit la data de 02.10.1959, a constat în suprafața de 8,86 hectare pământ, 1 casă de locuit, compusă din 3 camere și dependințe, doi cai, o vacă, doi porci, două căruțe țărănești, 3.000 kg. grâu, suma de 10.000 lei, o pereche bocanci.
Pe lângă bunurile materiale menționate în documentul sus-menționat, în momentul arestării, oamenii regimului de atunci au mai confiscat sau distrus și alte bunuri materiale, respectiv: trei butoaie de vin, în total de 1.300 litri, o mașină de curățat porumb, o cadă de 1.000 litri, batoză pentru treierat grâul (acționar 25%).
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr.221/2009.
Pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată, arătând că textul art.5 alin. 1 lit. b nu acordă dreptul la despăgubirile materiale solicitate prin acțiune.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr.221/2009, art.115 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 972/20.06.2012 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul C.-S. a respins acțiunea formulată de reclamantul C. T. D. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere, că, față de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, reclamantul nu a făcut dovada calității de moștenitor față de numitul P. T. (Tivadar) sau P. T., și nici dovada bunurilor materiale deținute de bunicul său, bunuri confiscate. De asemenea, a constatat că reclamantul nu a depus la dosar sentința penală de condamnare a bunicului său.
Prin decizia civilă nr. 2279/13.11.2012 pronunțată în dosar nr._, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamantul Covăsala T. D. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei la prima instanță, Tribunalul C.-S., în vederea rejudecării.
Pentru a hotărî astfel, curtea a constatat, cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului, că tribunalul a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009. Reclamantul C. T. D. este nepotul de fiică al numitului P. T., și, deci, legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, bunicul său fiind condamnat, prin hotărârea nr. 134/30.03.1960 a Tribunalului M. Timișoara, la 7 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, precum și confiscarea totală a averii, pentru învinuirea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a 2 din Codul penal în vigoare la data condamnării, dovedind prin actele de stare civilă depuse la dosar legătura de rudenie cu persoana menționată în cererea introductivă.
De asemenea, s-a reținut că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenți”, iar nu de „moștenitori”, s-a apreciat că legea enunțată nu cere ca urmașii persoanelor decedate să fi acceptat moștenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior.
Față de cele menționate, curtea a reținut că reclamantul legitimează calitate procesual activă în cauză ca descendent de gradul II (după bunic), totodată având în vedere și faptul că, în fața instanței de recurs, reclamantul a depus la dosar și certificatul de calitate de moștenitor nr. 69/12.07.2012.
În ceea ce privește petitul privind repararea daunelor materiale, curtea a constatat că acesta a primit o soluționare greșită din partea primei instanțe. Astfel, s-a reținut că, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri materiale, în cuantum de 80.000 euro, reprezentând echivalentul valoric al averii personale confiscate de autoritățile comuniste de la bunicul său, numitul P. T. (Tivadar), în momentul arestării acestuia, bunuri care nu i-au fost restituite fizic.
Motivarea tribunalului prin care a respins cererea reclamantului de acordare a daunelor materiale, fără a analiza sub niciun aspect temeinicia pretențiilor cu acest titlu, a dus la concluzia instanței de control judiciar că nu a fost analizat fondul cererii cu care a fost legal învestită instanța, fiind necesare probe pentru soluționarea pricinii și că astfel se impune, în condițiile art. 312 alin.1-3 și 5 C.pr.civ., casarea hotărârii atacate, cu trimiterea la prima instanță pentru soluționarea completă a cauzei.
De asemenea, instanța de recurs, în primul ciclu procesual, a dispus ca în rejudecare, tribunalul să ceară și precizări cu privire la cuantumul daunelor materiale solicitate defalcat pe fiecare bun distinct și administrarea de probe în dovedirea valorii acestora.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. sub numărul_, iar reclamantul a depus o precizare de acțiune prin care a solicitat admiterea acțiunii acordarea de despăgubiri în cuantum de 80.000 Euro sau a valorii ce va rezulta din expertiza ce se va efectua în cauză, cu obligarea Statului R. la această despăgubire.
Astfel, a precizat că s-a întocmit un document sub numele de Opisul avutului celui arestat din care reiese că la data respectivă deținea următoarele suprafața de 8,86 ha pământ, o casă de locuit compusă din 3 camere și dependințe, doi cai, o vacă, doi porci, două căruțe țărănești, 3.000 Kg grâu, suma de 10.000 lei, o pereche bocanci.
Pe lângă bunurile materiale menționate în acest document, în data de 24.12.1959 cu ocazia unei noi percheziții, anchetatorii au întocmit un proces-verbal de Sechestru Asigurator în care au fost cuprinse mai multe bunuri care până atunci le-au omis, iar altele au fost scoase din listă, deoarece au fost ori sustrase de către aceștia ori au fost trecute în patrimoniul Gospodăririi Agricole Colective, enumerându-le după cum urmează: trei butoaie de către 500 l/buc, cu vin în total 1.300 litrii, trei butoaie 500l/buc în sumă de 1.500 lei, 1300 litrii vin în sumă de 1950 lei, o mașină de curățat porumb în sumă de 1.500 lei, o cadă de 1.000 litrii, în sumă de 800 lei, totalul contravalorii acestora fiind de 42.950 lei.
Reclamantul a susținut că, la determinarea valorii bunurilor enunțate, a avut în vedere atât valoarea salariului mediu pentru acea perioadă publicat de INS, cât și diferite site-uri care publică documente cu valoarea anumitor bunuri referitoare la acea perioadă.
Prin note de ședință față de completarea de acțiune, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. a susținut că la data arestării bunicului reclamantului s-a întocmit un document sub numele de Opisul Avutului celui arestat, din care reiese că la data respectivă deținea anumite bunuri.
Pârâtul a menționat și că pentru recuperarea prejudiciului material, reclamantul își putea valorifica drepturile, respectiv pretențiile referitoare la despăgubirile materiale privind bunurile mobile confiscate, prin procedura legilor speciale instituite după anul 1989: Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991 etc. în situația în care reclamanții nu au utilizat calea legilor speciale, este neîntemeiată solicitarea lor formulată în baza Legii nr. 221/2009, lege care se referă strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciale de reparație.
Prin sentința civilă nr. 2446/06.06.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C.-S. a respins acțiunea formulată de reclamantul C. T. D. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că, reclamantul C. T. D. este nepotul de fiică al numitului P. T., și, astfel, legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, bunicul său fiind condamnat, prin hotărârea nr. 134/30.03.1960 a Tribunalului M. Timișoara, la 7 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, precum și confiscarea totală a averii, pentru învinuirea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a 2 din Codul penal în vigoare la data condamnării, dovedind prin actele de stare civilă depuse la dosar legătura de rudenie cu persoana menționată în cererea introductivă.
Din actele depuse la dosar, prima instanță, în rejudecare, a constatat că daunele materiale se referă lipsa de folosință a terenurilor și la confiscarea bunurilor mobile. Totodată s-a ținut cont de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, din care rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de condamnarea cu caracter politic, concluzionându-se că această interpretare derivă din faptul că articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Tribunalul a reținut că, deși considerentele deciziei civile emise de Curtea de Apel Timișoara îndrumă la administrarea de probe care să ateste existența bunurilor, astfel cum a demonstrat reclamantul, la data de 15 aprilie 2013, prin Decizia nr. 6/2013, Î.C.C.J. s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind că: “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
În cauză, însă, s-a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi efectuat demersuri în baza dispozițiilor mai sus enunțate în vederea recuperării imobilului confiscat, iar, în al doilea petit, nu a formulat decât cereri care exclud dispozițiile mai sus enunțate, cuantumul despăgubirilor solicitate vizând contravaloarea bunurilor mobile confiscate, respectiv a culturilor aflate pe terenurile familiei.
Reținând că Decizia civilă nr. 6/2013 pronunțată de Î.C.C.J. exclude posibilitatea acordării de despăgubiri materiale de natura celor solicitate, tribunalul, în rejudecare, a respins acțiunea, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C. T. D., solicitând casarea sentinței civile atacate.
În motivare, a arătat că, acțiunea din dosarul în cauză are ca temei Legea nr. 221/2009, condiție pe care, în opinia sa, o îndeplinește și consideră că a fost neîndreptățit și totodată discriminat de către S. R., comparativ cu alte cauze asemănătoare, întemeiate pe aceeași Lege nr. 221/2009, cauze care au avut șansa de a se finaliza până la data apariției Deciziei I.C.C.J. nr. 6/2013. Apreciază că decizia menționată este abuzivă, discriminatorie, iar prin dispozițiile ei este îngrădit dreptul celor oprimați și condamnați politic, de a beneficia de o ultimă măsură reparatorie pentru anii de detenție și familiile distruse.
În argumentarea celor arătate, reclamantul susține că prima instanță este în culpă, raportat la faptul că a interpretat legea în mod abuziv și discriminator, iar prin sentința civilă nr. 972/20.06.2012 a respins acțiunea pe care a formulat-o, pe considerentul că nu ar fi făcut dovada calității de moștenitor, contrar prevederilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, lucru reținut și de decizia de casare dată de Curtea de Apel Timișoara în primul ciclu procesual. Această întârziere l-a pus în situația de a pierde timp prețios și de a nu se fi finalizat procesul din dosarul în cauză în timp oportun.
Consideră că decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a admite recursul în interesul legii declarat de către Procurorul General este injustă și discriminatorie, motivând că instanțele civile care au admis cauze similare celei pe care a promovat-o, au acționat legal și just, prevalându-se de dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 care prevede că se acordă despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor (a tuturor bunurilor) confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau 247/2005. De asemenea, precizează că la lit. a se menționează clar că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În final, reclamantul precizează că nu a beneficiat de niciun fel de despăgubiri, materiale sau morale, din anul 1989 până în prezent.
Nu a fost indicat temeiul de drept al acestei cereri.
În cauză, intimatul S. R., prin reprezentanți, nu a formulat întâmpinare, deși a fost citat cu această mențiune.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, sub toate aspectele și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul de față este nefondat.
Cu privire la faptul că Legea nr. 221/2009, în art. 5 alin. 1 lit. a, ar fi prevăzut acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, curtea constată că, prin acțiunea civilă de față, respectiv prin precizarea de acțiune depusă în rejudecare, reclamantul a formulat pretenții exclusiv cu privire prejudiciul material suferit ca urmare a confiscării dispuse prin hotărârea de condamnare, fără a cere niciun moment repararea vreunui pretins prejudiciu moral ce ar fi fost cauzat de condamnarea antecesorului său.
Ca atare, nu se impune a se analiza conținutul drepturilor ce ar fi fost recunoscute reclamantului prin dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, față de necesitatea ca instanța să-și cantoneze cercetarea judecătorească în limitele trasate de reclamant, cu aplicarea întocmai a principiului disponibilității părților în procesul civil, consacrat expres de art. 129 alin. ultim C.proc.civ.
În ceea ce privește petitul privind repararea prejudiciului material decurgând din măsura cu caracter politic aplicată împotriva familiei reclamantei, curtea constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, astfel cum acest text de lege a fost interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 6/2013, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 alin. 4 C.proc.civ.
Curtea constată că, astfel cum a reținut prima instanță, interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din lege, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate, fiind corectă concluzia primei instanțe în acest sens.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor), precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate ori a recoltelor neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/2009, prin care nu s-a intenționat, de altfel, nici repunerea persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială.
Acesta este sensul reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6/15.04.2013 dată în soluționarea recursului în interesul legii, soluție obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit disp. art. 330 ind. 7 alin. 4 C.proc.civ., de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 29.04.2013.
În condițiile în care majoritatea despăgubirilor solicitate de reclamant poartă asupra bunurilor mobile și animalelor rămase în locuința și gospodăria antecesorului său la momentul condamnării sale, bunuri afirmativ confiscate sau distruse la momentul executării hotărârii de condamnare, precum și asupra folosului nerealizat (prin lipsirea de folosința casei și a terenurilor cultivabile), în mod just a reținut prima instanță că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.
De asemenea, în ceea ce privește cererea de despăgubire pentru bunurile ce se încadrează în categoria enumerată limitativ de art. 6 din Legea nr. 10/2001, curtea constată că este justă reținerea tribunalului în sensul că acordarea despăgubirilor este condiționată de depunerea în termen a notificărilor, potrivit Legii 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, fapt desprins din prevederile art. 5 al. 5 din Legea 221/2009, care arată că acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005. Or, în speță nu s-a dovedit depunerea în termen a acestor notificări.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că prin acțiunea promovată de reclamant s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent iar, pe de altă parte, natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei, atât sub aspectul netemeiniciei, cât și al nelegalității, iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii, astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 Cod pr. civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului.
De aceea, până la acest moment se poate proceda la respingerea, în conformitate cu legea corect interpretată, a cererii reclamantului fără riscul încălcării dreptului său la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).
Nu poate fi reținută, ca întemeiată, afirmația reclamantului că instanțele de judecată sunt în culpă, prin modul de interpretare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 cu privire la calitatea procesuală activă, ce a dus la o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, care a împiedicat soluționarea pricinii anterior deciziei RIL arătate, în condițiile în care tribunalul a pronunțat prima sentință în cauză, în baza unei excepții la data de 20.06.2012, la primul termen de judecată, neputându-se prezuma că, dacă s-ar fi procedat la administrarea de probe pentru judecarea fondului pricinii, ar fi fost soluționat irevocabil litigiul de o manieră favorabilă anterior publicării deciziei arătate în Monitorul Oficial, la data de 29.04.2013.
Criticile recurentului cu privire la soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, expuse în decizia nr. 6/2013, nu pot fi primite, având în vedere caracterul obligatoriu și efectele acestei hotărâri, prevăzute de art. 330 ind. 7 C.proc.civ.
Decizia nr. 6/15.04.2013 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei, printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității. Neretroactivitatea deciziilor RIL vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului. Niciunul dintre textele Convenției Europene a Drepturilor Omului nu consacră dreptul persoanelor persecutate de fostele regimuri politice comuniste la despăgubiri. Pe de altă parte, nici pretinsa discriminare nu este prezentă în cauză, atâta vreme cât interpretarea dată prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, prin recursul în interesul legii arătat are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv în cele ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Înaltei Curți este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, codul de procedură civilă instituind criterii obiective în funcție de care aceste decizii produc efecte juridice.
În raport de aceste condiții și de soluția pronunțată, în baza art. 312 alin. 1 Cod pr. civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C. T. D. împotriva sentinței civile nr. 2466/06.06.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP C.-S..
Luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul C. T. D. împotriva sentinței civile nr. 2466/06.06.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP C.-S..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 14.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red. C.R./ 13.02.2014
Tehnored. O.I. 2 ex./ 13.02.2014
Prima instanță: Tribunalul C.-S., jud. M. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 4/2014. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 852/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
