Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 70/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 70/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-01-2014 în dosarul nr. 38961/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 70
Ședința publică 21 ianuarie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. M. împotriva sentinței civile nr. 2730/10.10.2013 pronunțată de Tribunalul A. - Secția Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINSITERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect Legea nr.221/2009.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 14.01.2014, când pronunțarea a fost amânată pentru data de 21.01.2014, încheierea făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată inițial la Tribunalul A., la data de 30 mai 2012, reclamantul B. M. în contradictoriu cu S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A., a solicitat instanței în temeiul art. 4 aliniat 2 din Legea nr. 221/2009 și art.3 din OUG nr. 214/1999, să constate caracterul politic al măsurii deportării la muncă în U.R.S.S. a mamei sale, B. E. Khatarina în perioada 5 ianuarie 1945 – 5 iulie 1948; obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor publice a județului A.; obligarea Statului R. la plata sumei de 100.000 euro, sau contravaloarea în lei a acestei sume, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea mamei sale, în U.R.S.S. la muncă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, familia fiind de etnie germană a avut de suferit în timpul celui de-al doilea război mondial. Astfel mama sa, B. E. Khatarina, a fost dusă la muncă în Siberia la data de 5 ianuarie 1945 și repatriată în luna iulie 1948. Condițiile din timpul deportării au fost foarte grele și i-au afectat starea de sănătate.
Reclamantul a apreciat că măsura deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta U.R.S.S. și supunea lor la muncă forțată, în scopul reconstrucției acesteia se circumscrie situațiilor prevăzute generic de art. 4 aliniat 2 din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la deciziile Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 al. 1 teza I din Legea nr. 221/2009 a considerat că acestea nu pot afecta demersul lui, atâta timp cât nu i-au fost acordare despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat, în principal, excepția de necompetență teritorială a Tribunalului A., apreciind că Tribunalul București este competent să soluționeze litigiul-obiect al prezentului dosar iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată raportat la Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 si nr. 1358 din 20 octombrie 2010.
Prin sentința civilă nr.1836 din 11.09.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, s-a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului A.; s-a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul B. M. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A., având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, în favoarea Tribunalului Municipiului București, nefiind acordate cheltuieli de judecată.
Tribunalul București – Secția a - IV- a Civilă, prin sentința civilă nr. 743 din 3.04.2013, pronunțată în dosar nr._ a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B. M. și pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, având ca obiect pretenții – Legea nr.221/2009 în favoarea Tribunalului A. – Secția civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul în vederea soluționării conflictului Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Civilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II - a Civilă prin decizia nr.2233 din 4.06.2013, pronunțată în dosar nr._ a stabilit competența în favoarea Tribunalului A..
Prin sentința civilă nr. 2730 din 10.10.2013, Tribunalul A. a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru constatarea caracterului politic al deportării în U.R.S.S. și daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că mama reclamantului – B. E. potrivit tabelului - nominal nr._ (aflat la fila 9 dosar), a participat la munca de reconstrucție a U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 – 5 iulie 1948.
De asemenea, a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin decizia nr. 1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art.5 alin.1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Prin Decizia nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii, stabilindu-se că prin deciziile Curții Constituționale nr.1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art.5 al.1 teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale.
Pe de altă parte, reținându-se că prin Legea nr.221/2009 legiuitorul a înțeles să acorde măsuri reparatorii pentru cei care au suferit de pe urma instaurării regimului comunist din motive politice, iar nu și persoanelor care au fost deportate în U.R.S.S. deoarece aparțineau etniei germane, această măsură neavând legătură cu regimul politic instaurat la 6 martie 1945, ci cu pretenția statului sovietic ca Germania să repare prejudiciile cauzate în al doilea război mondial, instanța de fond a considerat că nu poate reține că deportarea mamei reclamantului anterior instaurării regimului comunist este o măsură administrativă cu caracter politic.
S-a apreciat totodată că nu se impune constatarea caracterului politic a măsurii administrative la care a fost supusă mama reclamantului și pentru motivul că o atare solicitare devine lipsită de interes și fără vreo finalitate în contextul în care constatarea caracterului politic apare ca o condiție prealabilă a admisibilității cererii de acordare a despăgubirilor. Întrucât s-a concluzionat că acordarea despăgubirilor inadmisibilă și în consecință, cererea de constatare a caracterului politic a măsurii luate împotriva mamei reclamantului este nejustificată și lipsită de interes, în plus, reținându-se că potrivit art.4 alin.2 din Legea nr. 221/2009, calea judiciară a constatării caracterului politic al altor măsuri administrative decât cele de la art.3 este deschisă doar persoanelor care au făcut obiectul acestora.
Împotriva sentinței civile nr. 2730/10.10.2013 pronunțată de Tribunalul A., a declarat recurs reclamantul B. M. care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii acțiunii.
În motivare a arătat că măsura deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta U.R.S.S. și supunerea acestora la muncă forțată, în scopul reconstrucției acesteia, se circumscrie situațiilor prevăzute generic de art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul susține că în mod greșit s-a argumentat în hotărârea atacată că deportarea cetățenilor români de etnie germană a fost făcută de U.R.S.S. și că nu s-a datorat instaurării regimului comunist, întrucât, în realitate, organele represive și administrative ale statului român au efectuat aceste deportări și nu ale U.R.S.S., iar deportările au durat și după martie 1945 și au fost tolerate de statul român.
Astfel, din economia dispozițiilor art. 4 al. 2, art. 5 al. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009 și art. 3 din OUG nr. 214/1999 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 568/2001 și Legea nr. 173/2006, a dedus că, prin măsură administrativă abuzivă se înțelege orice măsură luată de organele fostei miliții, securități sau orice alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte, în scopurile menționate la art. 2 al. 1, cu consecințele prevăzute de art. 3 lit. a - e din aceeași ordonanță.
Principiul de interpretare teleologică a unei norme juridice, bazat pe argumentul „a fortiori” (cine poate mai mult poate și mai puțin) presupune, în opinia recurentului, extinderea aplicării unei norme de la un caz reglementat de lege la unul nereglementat în mod expres, dar care rezultă din finalitatea legii.
În opinia sa, dacă legiuitorul a considerat ca fiind măsură administrativă abuzivă fapta unei persoane care, în scopurile prev. de art. 2 din OUG nr. 214/1999, a avut de suferit una din consecințele prevăzute de art. 3, ceea ce-i dă dreptul la despăgubiri, cu atât mai mult este îndreptățită la despăgubiri o persoană care deși nu a săvârșit o astfel de faptă, a suferit consecințele unei măsuri administrative abuzive, cum a fost deportarea în U.R.S.S., într-un lagăr de muncă forțată.
A arătat că nu există nicio îndoială în privința caracterului politic al măsurii deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta U.R.S.S., câtă vreme această măsură s-a dispus exclusiv pe criterii etnice, fiind o consecință directă a prevederilor din Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944 între Guvernul României și Guvernele Uniunii Sovietice, a Regatului Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii, pe care România l-a recunoscut ca atare prin Decretul - Lege nr. 118/1991 și OUG nr. 214/1999.
Într-un context istoric nefavorabil țării noastre, reprezentanții Statului R., la inițiativa Comisiei Aliate de Control pentru România au dispus în baza Ordinelor nr._ din 31 decembrie 1944 al Ministerului de Interne și nr._-S al Direcției Generale a Poliției, ridicarea de la domiciliu a tuturor etnicilor germani, bărbați cu vârsta cuprinsă între 17 - 45 de ani și femei cu vârsta între 18 - 30 de ani și internarea lor în lagăre de muncă situate pe teritoriul fostei U.R.S.S., în scopul reconstrucției acestei țări, începând cu data de 15 ianuarie 1945 și până la 01 noiembrie 1949.
În condițiile prezentate, S. R., după abolirea regimului comunist, a înțeles să recompenseze și să repare prejudiciul moral suferit de cetățenii săi de etnie germană, deportați în fosta U.R.S.S. în lagăre de muncă, pe criterii exclusiv etnice, alături de alte categorii de persoane care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, învederând că acest aspect care transpare atât din expunerea de motive înaintată de Guvernul României cu ocazia depunerii în Parlament a proiectului de lege privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cât și din întreg ansamblul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Totodată, susține că aspectul arătat rezultă din analiza dispozițiilor art. 1 din Decretul Lege nr. 118/1990, care a recunoscut, printre altele, și persoanelor deportate în străinătate, după data de 23 august 1944, anumite drepturi, acordându-le în acest sens o indemnizație lunară.
Față de considerentele învederate, reclamantul solicită instanței de recurs să stabilească că măsura deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta U.R.S.S. în lagăre de muncă forțată constituie o măsură administrativă cu caracter politic, care se include în sfera de reglementare a articolului 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009 și care naște, în persoana celor îndreptățiți, dreptul la despăgubiri.
Cu privire la incidența în speță a deciziilor Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, arată că acestea nu pot paraliza demersul său, atâta timp cât altor persoane aflate în situații identice cu ale sale li s-au acordat despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009.
Tot pârâtul, S. R., în opinia sa, se face vinovat de nerespectarea prevederilor art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Consideră că, în conformitate cu textul legal enunțat, puterea legislativă sau executivă trebuia ca în termen de 45 de zile de la data publicării deciziilor Curții Constituționale în Monitorul Oficial, să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpa) trebuie să se impună în fața oricărei părți dintr-un litigiu civil și indiferent dacă este persoană de drept privat sau de drept public.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnările ori măsurile administrative cu caracter politic nu poate fi determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori, precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
În situația aplicării deciziilor Curții Constituționale s-ar încălca un drept fundamental al omului, care este dreptul la nediscriminare, consacrat de art. 14 din Convenție.
Invocă, de asemenea, Principiul egalității și interzicerii discriminării reluat și în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000 și dezvoltat de Curtea de la Strasbourg și art. 1 al acestui Protocol.
În susținerea recursului face trimitere și la jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție dar și a C.E.D.O.
În drept, invocă art. 304 pct. 9 și 3041 C.pr.civ.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul A. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime, astfel că nu le va mai relua, fiind expuse anterior.
Astfel, pentru a putea accede la beneficiul Legii nr. 221/2009, se cer a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții.
Prima dintre ele vizează existența unei condamnări penale sau măsuri administrative cu caracter politic. Chiar dacă s-ar aprecia că mama reclamantului a fost supusă unei astfel de măsuri administrative cu caracter politic, având ca obiect internarea într-un lagăr de muncă pentru reconstrucția U.R.S.S., după război, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. 1 raportată la art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, mama reclamantului a fost deportată în U.R.S.S. la muncă de reconstrucție, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. la muncă de reconstrucție, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), autoritățile române neavând nicio contribuție la această situație.
Prin urmare, Curtea reține că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani deportați pentru munca de reconstrucție în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945, indiferent că acestora le-au fost recunoscute drepturi prin Legea nr. 44/1994.
În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, sintagmă ce nu a fost reluată de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.
În plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancțiunile cu caracter politic, iar mama reclamantului nu se încadrează în cerințele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât aceasta a fost deportată în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
În ceea ce privește decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a acesteia, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
A reține argumentele reclamantului privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată. A accepta teza acreditată de reclamant ar însemna a lăsa fără finalitate această instituție juridică de o importanță deosebită într-un stat de drept, lucru ce nu poate fi acceptat.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane. De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
În ce privește celelalte temeiuri de drept invocate, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt de natură a susține temeinica cererii. Niciunul dintre textele Convenției Europene ale Drepturilor Omului nu consacră dreptul persoanelor persecutate de fostele regimuri politice comuniste la despăgubiri. Pe de altă parte, nici pretinsa discriminare nu este prezentă în cauză, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs. Nu se poate discuta nici despre încălcarea principiului egalității armelor, deoarece nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Mai mult, prin decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că prin decizia nr. 1358/2000 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 al. 1, teza I din lege și-au încetat efectele.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge recursul declarat de reclamantul B. M. împotriva sentinței civile nr. 2730/10.10.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red. M.L./22.01.2014
Tehnored. O.I. 2 ex./27.01.2014
Prima instanță: Tribunalul A., jud. S. C. Ș.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 13/2014. Curtea de Apel... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 174/2014. Curtea de... → |
|---|
