Rectificare carte funciară. Decizia nr. 174/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 174/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 419/325/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.174
Ședința publică din 19 februarie 2014
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul NEVRINCEAN A. împotriva deciziei civile nr.575/A/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții S. ROMÂN PRIN CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și M. TIMIȘOARA PRIN PIRMAR, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat Vasii Kolla C. pentru reclamantul recurent Nevrincean A., iar pentru pârâții intimați S. Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar se prezintă consilier juridic S. V..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 14.02.2014 întâmpinarea formulată de pârâții intimați, căreia instanța îi conferă valoarea unor concluzii scrise întrucât a fost depusă cu nerespectarea prevederile art.308 al.2 C.pr.civ. În cuprins se invocă excepția autorității lucrului judecat și s-a anexat sentința civilă nr.2466/PI/03.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, precum și cererea de chemare în judecată înregistrată la 22.03.2012..
Câte un exemplar ale înscrisurilor se înmânează reprezentantei reclamantului recurent, care depune la dosar împuternicire avocațială și arată că litigiul anterior s-a judecat pe legea specială.
Reprezentanta pârâților intimați depune la dosar delegație de reprezentare.
Instanța pune în discuție excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâții intimați în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar.
Reprezentanta pârâților intimați arată că susține excepția astfel cum a fost formulată.
Reprezentanta reclamantului intimat solicită respingerea excepției.
Reprezentantele părților învederează instanței că nu mai au cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat Vasii Kolla C., pentru reclamantul recurent Nevrincean A., solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul T., cu cheltuieli de judecată, sens în care depune chitanța reprezentând onorariul avocațial în sumă de 1.500 lei. Consideră că în cauză sunt incidente dispozițiile art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ., având în vedere că tribunalul nu s-a pronunțat pe fond ci pe excepția inadmisibilității. Arată că imobilul revendicat este în proprietatea Statului Român și se solicită revenirea la situația anterioară exproprierii. Tot în aceste condiții a fost restituit și apartamentul nr.4, motiv pentru care invocă prejudicierea reclamantului, fiind într-o situație similară.
Consilier juridic S. V., pentru pârâții intimați S. Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar, solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate. Întrucât reclamantul nu a solicitat restituirea imobilului în temeiul legii speciale, consideră că prezenta cerere este inadmisibilă.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin decizia civilă nr.575/A/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ a fost respins apelul declarat de reclamantul Nevrincean A. împotriva sentinței civile nr.3831/20.03.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ în contradictoriu cu pârâții S. Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că, pentru a pronunța sentința apelată, prima instanță a reținut că, prin cererea din 09.01.2013, reclamantul Nevrincean A. în contradictoriu cu pârâții S. Român prin Consiliul Local Timișoara și Municipiului Timișoara prin Primar a solicitat instanței ca, prin hotărârea pronunțată, să constate că imobilul din Timișoara, ., . CF ind.nr._-C1-U2, nr. top.5805/1 a fost preluat abuziv, fără titlul, de către S. Român în baza Decretului nr.83/1988; să dispună restabilirea situației de carte funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierea dreptului de proprietate al antecesorului său N. P., cu efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a aparținut tatălui său N. P. cu titlu de moștenire. În anul 1988 prin Decretul nr.83/1988 s-a dispus exproprierea apartamentelor nr.1 și 4.
Exproprierea s-a făcut fără justă și prealabilă despăgubire și fără preluarea efectivă a imobilului, iar conform înscrisurilor de la dosar preluarea s-a făcut de la A. A. și nu de la proprietarului imobilului Nevrincean P.. Deși imobilul a fost expropriat in vederea demolării și construirii de blocuri, acest lucru nu s-a întâmplat, imobilul fiind încă în picioare. În ceea ce privește apartamentul nr.4, acesta a fost restituit foștilor proprietari în anul 1994 în baza unei hotărâri judecătorești.
Reclamantul a susținut că preluarea în baza Decretului nr.83/1988 este una abuzivă, decretul contravenind dispozițiilor constituționale din acea vreme și dispozițiilor art.481 Cod civil, potrivit cărora proprietatea nu putea fi cedată decât pentru cauză de utilitate publică și numai cu justă și prealabilă despăgubire. În speță, actul de preluare a fost emis pe numele A. A., persoană de la care tatăl său a moștenit imobilul și nu de la adevăratul proprietar de la acea dată, în speță Nevrincean P.. Practic, S. Român și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în mod ilegal și abuziv chiar față de legislația în vigoare de la acea dată. La data preluării imobilului art.17 din Constituția din 1965, în vigoare la acea dată, ocrotea dreptul de proprietate, drept ocrotit și în art.17 al.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 ratificată de România.
Astfel, în contextul legislativ de la momentul preluării este greșit a se aprecia că preluarea s-a făcut cu titlu valabil, întrucât preluarea s-a făcut de la altă persoană decât adevăratul proprietar, iar intabularea Statului Român asupra imobilului tatălui său a fost nu numai abuzivă dar și nelegală în contextul anului 1988. Dispozițiile art.480 și 481 din Codul civil au fost preluate de art.555 și următoarele din Codul civil. În ierarhia actelor normative codul civil reprezintă legea organică ce conține principii care nu pot fi încălcate prin acte normative inferioare lui, astfel că preluarea imobilului prin Decretul nr.83/1988 este una abuzivă, fără titlu.
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în constatarea preluării abuzive, fără titlu și restabilirea situației anterioare de carte funciară sunt incidente dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, astfel că potrivit al.2 și 3 din articol acțiunea este admisibilă pe calea dreptului comun. În cazul în care s-ar ajunge la concluzia că acțiunea este inadmisibilă pe această cale ar fi încălcate dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantul a invocat în susținerea cererii și dispozițiile art.4 din Noul Cod Civil, astfel că prioritatea prevăzută de textul legal poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În condițiile în care imobilul în discuție nu a fost demolat, plătește impozitul pentru acesta și doar în cartea funciară a fost operat transferul dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, acțiunea este admisibilă.
Prin întâmpinarea formulată pârâții au invocat excepția inadmisibilității formulării cererii.
Din examinarea probatorului administrat, instanța a reținut, în primul rând, cu privire la excepția inadmisibilității, că nu este vorba de o excepție în sensul stabilit de art.137 al.1 C.pr.civ., ci de o apărare de fond, astfel că a analizat-o ca atare.
Prin acțiunea civilă, întemeiată pe temeiuri juridice cu caracter general, reclamanta tinde la constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a bunului litigios în al său patrimoniu și, subsecvent, la readucerea acestui bun în propriul patrimoniu.
Din punctul de vedere al admisibilității unui astfel de petit, sunt de observat și de interpretat sistematic prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, potrivit cărora o astfel de cenzură era posibilă până la . legilor speciale de reparație, în speță Legea nr.10/2001.
Ulterior acestei date, se impunea ca persoanele care se considerau îndreptățite la reparație în temeiul acestui act normativ cu caracter special să urmeze procedura administrativă astfel instituită.
Că nu a procedat de această manieră, reclamantul este în culpă, ca atare nu se mai poate prevala de dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil; Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Pe de altă parte, prin reglementarea prin dispozițiile Legii nr.10/2001 a unui control jurisdicțional cu privire la dispozițiile/deciziile emise în procedura administrativă, legiuitorul a asigurat tocmai respectarea garanțiilor unui proces echitabil, în sensul Convenției, întrucât art.6 garantează „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară, care se bucură de independență și este imparțială, să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-A. II de Lichtenstein contra Germaniei).
În aceeași măsură, în raport de data preluării bunului în patrimoniul statului, reclamantul nu poate invoca dispozițiile art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - ratione temporis, acestea nu sunt aplicabile; de altfel, s-a reținut că nu sunt aplicabile nici ratione materie, întrucât la data analizei, reclamantul nu are în patrimoniu un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 și în acest sens s-a impus a se face și aplicarea Deciziei nr.33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a apreciat că o acțiune cu configurația celei de față devine admisibilă numai în măsura în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Convenției și al protocoalelor sale adiționale.
Textul art.1 menționat prevede că: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."
În Cauza P. contra României s-a reținut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că:
"Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.
Art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.
Înalta Curte de Casație și Justiție, la rândul acesteia, prin Decizia nr.33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, a subliniat că problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, apreciind ca la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit.
Or, potrivit unei jurisprudențe constante a instanței de la Strasbourg, bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 poate fi atât un drept real, cât și un drept de creanță, o speranță legitimă la dobândirea unui astfel de bun, iar reclamantul, la data analizei, nu se încadrează în niciuna dintre aceste situații, în condițiile în care aceeași instanță a concluzionat în mod constant că art.1 din Protocol nu garantează și restituirea unui bun ieșit din patrimoniu.
Dimpotrivă, s-a apreciat că, în temeiul art.42 din Legea nr.10/2001, republicată, care reglementează un drept de dispoziție în favoarea deținătorului actual al bunurilor nerestituite în urma procedurii speciale, acesta din urmă este și deținătorul unui bun în sensul Convenției și, dând curs acțiunii în revendicare de față, s-ar aduce atingere protecției de care se bucură dreptul pârâtului.
Cu forța juridică superioară jurisprudenței instanțelor române se impune hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot M. A. și alții contra României din 12 octombrie 2010, obligatorie pentru instanțele române.
Astfel, instanța de la Strasbourg a statuat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Rezultă fără echivoc că, în concepția instanței de contencios european în materia drepturilor fundamentale ale omului, nevalorizarea vocației revendicative conferită de legea reparatorie specială face ca demersul în constatarea jurisdicțională a ineficacității titlului statului să fie lipsit de orice finalitate.
Deși reclamantul a invocat aplicarea prevederilor art.4 din Noul Cod civil, acțiunea civilă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 09.01.2013, iar dispozițiile procedurale la care face trimitere reclamantul au intrat în vigoare la o dată ulterioară, iar procesele în curs la data intrării în vigoare a legii noi de procedură rămân supuse acelei legi.
Raportat la considerentele expuse și în baza prevederilor legale antemenționate, instanța a respins cererea formulată de reclamant ca inadmisibilă.
Împotriva hotărârii a declarat apel reclamantul, solicitând modificarea în tot a sentinței civile recurate iar pe fond, admiterea acțiunii în revendicare imobiliară astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, reclamantul apelant a arătat ca imobilul înscris în CF nr._-c1-u2 Timișoara, nr. top. 5805/1 Timișoara, constând în apartamentul nr.1 situat în imobilul din Timișoara, ., a aparținut tatălui său Nevrincean P. cu titlu de moștenire. În anul 1988 prin Decretul de Stat nr.83/1988 s-a dispus exproprierea apartamentului nr.1 împreună cu apartamentul nr.4 din imobilul situat în Timișoara, ., fără plata vreunei juste și prealabile despăgubiri și fără preluarea efectivă a imobilului. Mai mult, conform actelor de preluare pe care le-a anexat, imobilul a fost confiscat de la A. A. și nu de la proprietarul tabular al imobilului, respectiv tatăl său Nevrincean P.. Deși în baza Decretului de Stat nr.83/88 imobilul a fost expropriat în vederea demolării și construirii de blocuri, acest lucru nu s-a mai realizat, imobilul fiind și în prezent în picioare.
Apelantul a apreciat că preluarea abuzivă, fără titlu și trecere în proprietatea Statului Român a apartamentului nr.1 din imobilul situat în Timișoara, .. în baza Decretului de Stat nr.83/1988 rezultă din aceea că dispozițiile Decretului Prezidențial nr.83/1988 în baza căruia apartamentul nr.1 din imobilul situat în Timișoara, ., proprietatea tatălui său, a trecut în proprietatea Statului, contravin dispozițiilor constituționale de la acea vreme, precum și dispozițiilor art.481 Cod civil, potrivit cărora, proprietatea nu ar putea fi cedată decât pentru o cauză de utilitate publică și numai cu plata unei juste și prealabile despăgubiri. Or, în speță, actul de preluare a fost emis pe numele lui A. A. (de la care tatăl său a moștenit imobilul) și nu de la proprietarul tabular de la acea dată, respectiv Nevrincean P.. Practic, S. Român și-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestui imobil, cu totul ilegal și abuziv chiar și față de legislația în vigoare la data respectivă. La data preluării imobilului art.l7 din Constituția României din 1965, în vigoare la acea dată, ocrotea dreptul de proprietate al cetățenilor români, aceeași protecție regăsindu-se și în art.17 al.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948 ratificată de România, care declară textual că „nimeni nu poate fi lipsit, în mod arbitrar de proprietatea sa".
Astfel, în contextul legislativ al momentului preluării, este greșit a se aprecia că preluarea s-a făcut „cu titlu valabil”, întrucât preluarea s-a făcut de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, iar intabularea dreptului statului asupra imobilului tatălui său a fost nu numai abuzivă dar și nelegală în contextul legislativ al anului 1988.
Actul de preluare a imobilului reprezintă o manifestare de voință unilaterală a Statului Român prin Președinția dictatorială de la acea dată în temeiul căreia s-a promulgat și actul de preluare, respectiv Decretul nr.83/1988 care contravenea în mod vădit Constituției.
Prevederile art.480 și 481 Cod civil, preluate de art.555 și următoarele din Noul cod civil stipulează că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, cu excepția cazurilor de expropriere pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
În ierarhia actelor normative, Codul civil reprezintă o lege organică, ce conține principii ce nu pot fi încălcate prin acte normative inferioare lui.
Având în vedere cele expuse, s-a reținut că preluarea imobilului, prin Decretul nr.83/1988 este o preluare abuzivă, fără titlu - câtă vreme contravenea Constituției din 1965 și mai mult, câtă vreme nu și-a atins finalitatea, respectiv utilitatea publică, și nu în ultimul rând, trecerea în proprietatea Statului Român s-a făcut de la un neproprietar și fără „o dreaptă și prealabilă despăgubire” acordată proprietarului.
În mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului ca fiind inadmisibilă.
Admisibilitatea acțiunii pentru constatarea preluării abuzive, fără titlu a imobilului și restabilirea situației anterioare de carte funciară trebuie raportată la petitul principal al cererii de chemare în judecată, în speță fiind incidente dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, dispoziții care prevăd: Art.1 „Fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.
Al.2 al aceluiași articol prevede „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”. Potrivit al.3 al art.6 din Legea nr.213/1998 (instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului) coroborat cu dispozițiile art. 21 din Constituția României, (care statuează accesul liber la justiție), astfel a apreciat că cererea de chemare în judecată este admisibilă pe calea dreptului comun.
Daca s-ar ajunge la concluzia inadmisibilității acțiunii pe calea dreptului comun, ar reprezenta o încălcare a prevederilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - articol care garantează dreptul la un proces echitabil.
Făcând și aplicabilitatea dispozițiilor art.4 din Noul Cod civil (nu din noul cod de procedură civilă astfel cum a reținut Judecătoria Timișoara) dând astfel eficiență principiului prevalenței normelor juridice internaționale privitoare la drepturile omului, a apreciat că acțiunea este admisibilă.
Conform art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale obligă statele semnatare să respecte proprietatea privată, respectiv orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în ședința din 9 iunie 2008 în dosarul nr.60/2007, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a stabilit:
„În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această regulă a fost consfințită prin art.4 Noul Cod civil.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
În speța de față sunt întrunite condițiile enumerate mai sus, fiind evidente neconcordanțele dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului așa cum a detaliat mai sus, cu atât mai mult cu cât prin acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu se aduce în cazul de față atingere „unui alt drept de proprietate” și nici nu este afectată „securitatea vreunui raport juridic” față de faptul că imobilul nu a fost demolat, este tot proprietatea Statului Român și numai în cartea funciară este operat transferul de proprietate în favoarea Statului Român. În acest context nu se poate reține faptul ca s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice astfel cum a apreciat Judecătoria Timișoara. În speță nu există niciun cumpărător de bună credință al imobilului, astfel încât prin admiterea acțiunii reclamantului apelant să-i fie afectat dreptul de proprietate astfel dobândit.
Potrivit art.20 din Constituția României, în cazul în care există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, atunci au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
La termenul de judecată din 20.09.2013, instanța a calificat drept apel calea de atac incidentă în speță, pentru considerentele arătate în practicaua hotarârii.
Deliberând asupra apelului, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din perspectiva art.295 și 292 al.2 C.pr.civ. (apelul necuprinzand critici aduse hotărârii primei instanțe, ci reluând exclusiv argumentele din cererea de chemare în judecată), tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat a se constata pe calea dreptului comun că apartamentul nr.1 situat în Timișoara, ., a fost preluat fără titlu valabil de S. Român în temeiul Decretului nr.83/1988 și să se dispună radierea dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierea dreptului de proprietate al antecesorului său, Nevrincean P..
În drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile constituționale și ale legislației europene privind protecția proprietății, precum și pe art.6 din Legea nr.213/1998.
Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu, fiind preluat în baza Decretului nr.83/1998, face obiect de reglementare al Legii nr.10/2001 în ceea ce privește măsurile reparatorii și că reclamantul nu a urmat procedura acestei legi. În aceste condiții, chiar o eventuală constatare a preluării fără titlu valabil nu ar aduce reclamantului vreun folos, acesta nemaiputând obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Decizia nr.33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prevede că are prioritate Convenția, în cazul concursului dintre legea generală și legea specială, iar nu legea specială, doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între aceastî lege specială (în cauză Legea nr.10/2001) și Convenție, situație care însă nu se regăsește în speță. Procedura specială de restituire prevăzută de Legea nr.10/2001 nu contravine în sine Convenției, câtăa vreme Convenția Euroepană a Drepturilor Omului a recunoscut în mod constant dreptul statelor de a adopta dispoziții legale speciale care să reglementeze procedura de restituire a bunurilor preluate abuziv de fostele regimuri comuniste.
Reglementările menționate, inclusiv stabilirea unui anume termen în care trebuia formulată cererea de reconstituire, sunt rezonabile, deoarece urmăresc clarificarea în termen scurt a unor situații litigioase și, implicit, asigurarea securității circuitului civil.
Din conținutul hotărârilor S. contra României, P. contra României, Rățeanu contra României, precum și al altor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze având un obiect similar rezultă că exigențele art.1 din Protocolul nr.1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de buna credinta (in speta, conform extrasului de carte funciara depus la fila 7 dosar fond, întregul imobil a fost vândut).
Art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.
Cele mai importante argumente în motivarea corectei respingeri a acțiunii de către prima instanță se regăsesc însă în statuările Curții Euroepene a Drtepturilor Omului în cauza M. A. împotriva României.
În cauza precitată s-a arătat (par.90-92) că majoritatea țărilor limitează dreptul la restituire sau la despăgubire la anumite categorii de bunuri ori de persoane, anumite state fixând în legislația lor termene, uneori foarte scurte, pentru prezentarea cererilor; anumite țări prevăd diverse forme de restituire și/sau de despăgubire prin legile numite „de restituire”, altele au inclus problema restituirii bunurilor în legi de reabilitare ori în legile proprietății. În toate cazurile restituirea nu este un drept absolut și poate fi supusă unor condiții sau limitări numeroase. Același lucru este valabil și pentru dreptul la o despăgubire, a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
S-a arătat de asemenea (par.99-100 din hotărârea A.) că anumite legislații impun limitări temporale pentru introducerea unei cereri de restituire sau de despăgubire, în vreme ce altele limitează restituirea sau despăgubirea la bunurile naționalizate sau confiscate într-o anumită perioadă.
În privința legislației adoptate de S. Român, Curtea a constatat că, de la . legilor nr.1/2000 și nr.10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (par.141).
Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par.142).
Așa cum art.1 din Protocolul nr.1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate, a mai aratat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (par.164).
Tribunalul a apreciat de asemenea că reclamantul nu poate invoca încălcarea art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, neavând un bun ce se cere a fi protejat în sensul acestui articol, câtă vreme preluarea imobilului a fost anterioară ratificării de către România a Convenției. Astfel fiind, contrar celor susținute în motivele de apel, nu ar putea fi primită nici acțiunea sa în revendicare, definită ca acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare la prima instanță.
În motivare, după ce a reiterat susținerile din primă instanță și apel referitoare la modalitatea în care apartamentul nr.1 a fost preluat, a invocat greșita reținere a inadmisibilității acțiunii, față de dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, art.4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.20 din Constituție și de cele statuate prin Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
A invocat că în mod nelegal a reținut tribunalul că întreg imobilul a fost înstrăinat, câtă vreme apartamentul nr.1 (ce face obiect al prezentului litigiu) a fost expropriat fără justă despăgubire, iar apartamentul nr.4 din același imobil a fost restituit prin hotărâre judecătorească.
A criticat reținerea în cauză a incidenței cauzelor S./România, P./România și Răteanu/România, câtă vreme în acele cauze s-a analizat situația cumpărătorilor de bună-credință, pe când în prezenta cauză apartamentul nu a fost înstrăinat.
A învederat că nimic nu împiedica instanțele să soluționeze cererea în nevalabilitatea titlului statului.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.7, 9 C.pr.civ.
Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinări în condițiile art.308 al.2 C.pr.civ., însă, pe calea concluziilor scrise, intimatul Consiliul Local al Municipiului Timișoara a invocat excepția lucrului judecat raportat la sentința civilă nr.2466/PI/03.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ prin care a fost respinsă o cerere având același obiect, aceeași cauză și între aceleași părți.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art.306 al.2 C.pr.civ., față de dispozițiile art.299 și următoarele C.pr.civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Având a se pronunța în prealabil, în baza art.137 al.1 C.pr.civ., asupra excepției autorității de lucru judecat invocată de intimat, instanța reține că aceasta este neîntemeiată și o va respinge ca atare, câtă vreme prin cererea înregistrată sub nr._ la Tribunalul T., reclamantul din prezenta cauză a invocat ca temei de drept dispozițiilor art.35 din Legea nr.33/1994 (învederând că, nefiind utilizat conform destinației, în termen de 1 an de la expropriere, imobilul poate fi restituit persoanei expropriate), pe când prezenta cerere este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, fiind invocată nevalabilitatea preluării și calitatea de titular a reclamantului al dreptului de proprietate; astfel, chiar dacă între cele două cereri există identitate de părți și de obiect, nu există identitatea de aceeași cauză cerută cumulativ de dispozițiile art.1201 C.civ., art.166 C.pr.civ. pentru existența autorității de lucru judecat.
În ceea ce privește fondul pricinii, instanța reține că reclamantul a solicitat constatarea preluării fără titlu valabil a apartamentului de către S. Român, restituirea imobilului și rectificarea corespunzătoare a cărților funciare.
Corespunde realității că dispozițiile art.6 al.3 din Legea nr.213/1998 dau în competența instanțelor stabilirea valabilității titlului statului asupra bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Se observă, însă, că prezenta acțiune (deși are mai multe capete de cerere) are natura unei cereri în revendicare, finalitatea sa fiind lăsarea imobilului în deplină proprietate a reclamantului.
Or, art.6 al.2 din aceeași lege prevede că bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În cauza de față legea specială este, așa cum au reținut instanțele, Legea nr.10/2001.
Reclamantul nu a înțeles să urmeze calea prevăzută de legea specială ci a invocat că este îndreptățit să promoveze prezenta cerere de drept comun, invocând existența în patrimoniul sau a unui bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Contrar acestor susțineri, Curtea reține că instanța europeană a drepturilor omului a apreciat în cauze în care a examinat afirmate încălcări ale art.1 din Primul protocol că simpla solicitare în sensul obținerii unui bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza P. c. România, cauza L. c. România).
În continuare, este de observat că în cauza A. ș.a. contra României s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par.140 și 143).
Astfel, persoana care nu deține „un bun actual” în sensul mai sus arătat, are posibilitatea de a obține reparații în condițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr.10/2001.
Or, reclamantul nu a urmat procedura reglementată de legea specială deși, conform celor mai sus-arătate, nu era exceptat de la prevederile ei și nici nu a invocat un motiv mai presus de voința sa care să îl fi împiedicat să procedeze în acest sens, susținerilor sale referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil nefiind întemeiate.
Nedeținând un bun în sensul celor mai sus arătate, reclamantul nu are aptitudinea de a formula o cerere în revendicare, astfel că nu prezintă relevanță faptul că imobilul se găsește în proprietatea statului. În consecință, în mod corect s-a reținut în cauză că o constatare a nevalabilității preluării imobilului nu ar avea nici o finalitate, nefiind justificat vreun interes al reclamantului în a obține o atare recunoaștere.
Sunt neîntemeiate și criticile recurentului referitoare la încălcarea dispozițiilor art.20 din Constituție, reținerea priorității legii speciale fiind în concordanță cu prevederile Convenției și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului după cum rezultă din considerentele anterioare referitoare la cauza A. și alții contra României; astfel, câtă vreme nu există neconcordanța între legea specială și Convenție, interpretarea dată de recurent Deciziei nr.33/2008 nu poate fi reținută ca întemeiată, din această perspectivă în mod corect reținând instanțele că noul Cod Civil nu este aplicabil în cauză.
Chiar dacă instanța de apel ar fi reținut eronat că întreg imobilul din care face parte apartamentul în litigiu ar fi fost înstrăinat, această împrejurare nu este de natură a atrage casarea deciziei astfel pronunțate, câtă vreme a reținut în mod legal, față de cele mai sus-reținute, inadmisibilitatea cererii de drept comun formulată, fiind nerelevantă împrejurarea ca printr-o hotărâre pronunțată anterior apariției Legii nr.10/2001 s-a dispus restituirea unui alt apartament din imobil. În consecință, față de celelalte considerente avute în vedere de tribunal, sunt nefondate susținerile recurentului vizând incidența dispozițiilor art.304 pct.7 C.pr.civ.
Pentru aceleași considerente, nu se constituie în critici întemeiate în sensul art.304 pct.9 C.pr.civ. susținerile privind referirile instanței de apel la cauzele S., P. și, respectiv, Rateanu contra România, tribunalul reținând în mod corect incidența în speță a cauzei A. s.a. împotriva României.
Având în vedere cele mai sus-arătate, în baza dispozițiilor art.312 al.1 C.pr.civ. raportat la art.304 pct.7, 9 C.pr.civ., art.306 al.2 C.pr.civ., instanța va respinge recursul declarat de reclamantul Nevrincean A. împotriva deciziei civile nr.575/A/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul NEVRINCEAN A. împotriva deciziei civile nr.575/A/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 februarie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.FȘ/24.02.2014
Tehnored.MM/2 ex/06.03.2014
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud.G. D.
Inst.apel: Tribunalul T. – jud.M. R., A. C.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 70/2014. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 154/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
