Evacuare. Decizia nr. 309/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 309/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-03-2014 în dosarul nr. 1971.2/325/2006*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.309
Ședința publică din 26 martie 2014
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții PENȚIA D. R. E. și PENȚIA M. C. și de pârâții B. F., B. S. A., B. M. și B. R. împotriva deciziei civile nr.615/A din 30.09.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, având ca obiect evacuare și pretenții.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar prin registratura instanței la data de 24.03.2014 concluziile scrise formulate de reclamanții recurenți Penția D. R. E. și Penția M. C., iar la 25.03.2014 cele formulate de pârâții recurenți B. F., B. A. S., B. M. și B. R..
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19.03.2014, când pronunțarea a fost amânată pentru termenul de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
În deliberare constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr.7435/04.07.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții Penția D. R. E. și Penția M. C., în contradictoriu cu pârâții B. F., B. A. S., B. M. și B. R..
S-a constatat încetarea contractului de închiriere încheiat pe o perioadă de cinci ani, începând cu 1 mai 2001 și până la 30 aprilie 2006, între Penția D. R. E. și Penția M. C., în calitate de locatori și defunctul B. A., locatar titular, contract ulterior preluat de pârâta B. F. prin încheierea contractului de închiriere înregistrat sub nr._/2002 la Administrația Financiară Timișoara.
S-a dispus evacuarea pârâților-reclamanți reconvenționali din imobilul -apartamentul nr.2 înscris în Cartea funciară nr.772 Timișoara, situat pe . (fosta Trandafirilor), nr.12.
Au fost obligați pârâții-reclamanți reconvenționali la despăgubiri civile în cuantum de 1.400 euro/lunar sau la plata echivalentului în lei al acestei sume lunare, la cursul valutar al BNR de la data plății efective, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de exp.ing. S.-B. D. și răspunsului la obiecțiuni, care fac parte integrantă din hotărâre.
Au fost obligați pârâții-reclamanți reconvenționali la 26.925,92 lei către reclamanții-pârâți reconvenționali, cu titlu de despăgubiri, potrivit aceluiași raport de expertiză tehnică judiciară întocmit de dl. exp. ing. S.-B. D. și răspunsului la obiecțiuni.
A fost respinsă acțiunea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți reconvenționali B. F., B. A. S., B. M. și B. R. împotriva reclamanților-pârâți reconvenționali Penția D. R. E. și Penția M. C., având ca obiect constatare nulitate absolută și obligație de a face.
Au fost obligați pârâții-reclamanți reconvenționali la 5.391,94 lei cheltuieli de judecată față de reclamanții-pârâți reconvenționali.
Instanța de fond a reținut că prin Decizia civilă nr.3121/A/24 noiembrie 1999 a Tribunalului T. pronunțată în dosar nr.7760/C/1999, menținută prin decizia civilă nr.1147/12 aprilie 2000 a Curții de Apel Timișoara, au fost schimbate în parte dispozițiile sentinței civile nr.5815/22.04.1999 pronunțată în dosarul nr.3559/1998 al Judecătoriei Timișoara și s-a restabilit situația anterioară de carte funciară asupra imobilului înscris în Cartea funciară nr.773 Timișoara, în sensul că s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierea dreptului de proprietate al lui Penția P., antecesorul reclamanților, constatându-se prin aceleași hotărâri că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu. De asemenea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/9.10.1997, încheiat între RA URBIS, pe de o parte, și B. A. și B. F., pe de altă parte, cu privire la apartamentul în litigiu.
Ulterior, în urma dezbaterii succesiunii lui Penția P., succesorii acestuia, reclamanții, și-au înscris în evidențele de publicitate imobiliară dreptul de proprietate asupra bunului.
Ulterior restituirii în natură și constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pârâții au beneficiat de folosința locuinței în temeiul unui nou contract de închiriere încheiat pe o perioadă de șase ani, deoarece contractul inițial a fost încheiat in baza OG nr.40/1999. Familia B. a ocupat întregul etaj al clădirii.
Înainte de expirarea duratei contractului de închiriere – la 30 aprilie 2006, reclamanții au expediat pârâților notificarea nr.326/12.12.2005 prin intermediul Executorului judecătoresc M. D., prin care pârâții au fost puși în întârziere în privința îndeplinirii obligațiilor contractuale ce le revin de a elibera locuința pe care o ocupă la data de 30 aprilie 2006, respectiv la expirarea duratei contractului de închiriere, și de a preda spațiul locativ la aceeași dată, în stare de folosință și de curățenie.
Susținerile pârâților în sensul că contractul de închiriere ar fi trebuit să fie încheiat pentru perioada 25.01._08 s-au reținut a fi neîntemeiate, motiv pentru care ele au fost înlăturate. Prin contractul nr._/20.02.2003 B. F. a preluat contractul de închiriere nr.171/2001 ce fusese încheiat anterior de reclamanți cu soțul acesteia, B. A., în calitate de titular, și care decedase. Așa încât încheierea noului contract fusese impusă de decesul titularului și reprezenta continuarea contractului de închiriere nr.171/2001, încheiat inițial cu B. A., cu privire la spațiul locativ din litigiu, în baza dispozițiilor OG nr.40/1999.
Acest contract nu s-a impus a fi încheiat pentru încă o perioadă de cinci ani, câtă vreme în alineatul 5 al contractului nr._/20.02.2003 s-e menționat expres că "prezentul contract este continuarea celui încheiat cu B. A., în prezent decedat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu 1 mai 2001 până la data de 30 aprilie 2006."
A prelungi contractul inițial ar însemna să se admită posibilitatea unei locațiuni perpetue, ceea ce este inadmisibil.
După expirarea termenului pentru care a operat prorogarea legală și în lipsa unei noi prorogări legale chiriașul nu are dreptul la reînnoirea de drept a contractului, ordonanța la care fac referire pârâții prevăzând prelungirea contractului pe cel mult perioada prorogării legale (art.2 și 6 din OUG nr.40/1999). După expirarea acestui termen închirierea încetează, dacă nu intervine relocațiunea tacită, potrivit dreptului comun.
Or, in speță, tacita relocațiune este exclusă, față de dispozițiile art.1438 C.civ., de vreme ce reclamanții au notificat pârâților în mod expres cererea că la expirarea contractului să elibereze locuința și au refuzat încasarea chiriei.
În acest sens este și practica judiciară, instanțele statuând că dacă prin art.14 al.1 din OUG nr.40/1999 intenția legiuitorului ar fi fost în sensul reînnoirii de drept și a contractelor cu privire la care a operat prorogarea legală nu ar mai fi fost necesară emiterea OUG nr.8/2004, mai ales dacă se ține seama de faptul că, ulterior legiuitorul a simțit nevoia să reglementeze în mod distinct situația contractelor de închiriere care au beneficiat de prorogarea legală, precizând prin OUG nr.8/2004 care dintre aceste contracte beneficiază de o nouă prelungire legală a duratei lor.
S-a reținut că, în situația în care contractul de închiriere cu privire la care s-a constatat prelungirea de drept printr-o hotărâre judecătorească a expirat prin ajungerea la termen, iar părțile nu au ajuns de acord în sensul prelungirii acestuia, foștii chiriași ocupă abuziv imobilul.
Mai multe reînnoiri succesive ale închirierii sunt posibile numai prin voința părților. Chiriașii nu mai au dreptul la reînnoire dacă proprietarul refuză acest lucru, dreptul chiriașului la o reînnoire repetată operează de plin drept și fără îndeplinirea vreunei formalități pe cel mult perioada prorogării legale, deci cel mult până la data de 18 aprilie 2004.
Măsurile de protecție socială a chiriașilor reglementate prin dispozițiile OUG nr.40/1999, respectiv prelungirea de drept a contractelor de închiriere nu s-au menținut și prin adoptarea OUG nr.8/2004. Prin art.1 din OUG nr.8/2004 s-a reglementat expres că se vor prelungi doar contractele privind suprafața locativă cu destinația de locuință din proprietatea statului sau unității administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a ordonanței. În acest context, raporturile dintre părți ulterior adoptării OUG nr.8/2004 sunt guvernate de regulile dreptului comun în materia raporturilor locative, art.969 C.civ., Legea nr.114/1996.
Având în vedere aceste considerente, instanța de fond a admis acțiunea în constatarea încetării la data de 30 aprilie 2006 a efectelor contractului de închiriere de care beneficiază pârâții B. F., B. A. S., B. M. și B. R. si, în consecință, a dispus evacuarea acestora din imobilul-apartament nr.2, înscris în Cartea funciară nr.772 Timișoara și a obligat pârâții-reclamanți reconvenționali la despăgubiri civile reprezentând echivalentul lipsei de folosință a apartamentului în litigiu pentru o perioadă de 13 luni cuprinsă între data de 1 mai 2006 și 31 mai 2007, în cuantum de 1.400 euro/lunar sau la plata echivalentului în lei al acestei sume lunare, la cursul valutar al BNR de la data plății efective, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de dl.exp.ing. S.-B. D. și răspunsului la obiecțiuni, care fac parte integrantă din hotărâre.
Prin urmare, a respins ca neîntemeiată acțiunea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți reconvenționali B. F., B. A. S., B. M. și B. R. împotriva reclamanților-pârâți reconvenționali Penția D. R. E. și Penția M. C..
În ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamanții-pârâți reconvenționali, probatoriul administrat în cauză – probe testimoniale și expertiza tehnică judiciară - a confirmat susținerile reclamanților-pârâți reconvenționali referitoare la prejudiciul produs de chiriași prin executarea necorespunzătoare a contractului de închiriere, raportat la clauzele inserate în înscrisul constatator al actului juridic, astfel încât titularii cererii reconvenționale au fost obligați, în solidar, la plata către reclamanții-pârâți reconvenționali Penția D. R. E. și Penția M. C. a sumei de 26.925,92 lei, în conformitate cu același raport de expertiză. Această sumă reprezintă atât echivalentul prejudiciului cauzat titularilor acțiunii principale la apartamentul ce face obiectul închirierii, cât și echivalentul prejudiciului cauzat prin degradările produse în mod culpabil la apartamentele nr.1 și nr.1a din același imobil, respectiv valoarea tehnică actuală a lucrărilor de întreținere și reparații necesar a fi efectuate în cadrul apartamentelor nr.1 și nr.1/a.
În temeiul dispozițiilor art.274 C.pr.civ. a obligat pârâții-reclamanți reconvenționali la 5.391,94 lei cheltuieli de judecată față de reclamanții-pârâți reconvenționali, constând în taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar, onorariu expert si onorariu avocațial justificat cu chitanța nr._/04.05.2006 emisă de Cabinet de Avocat M. S. din Timișoara în baza contractului de asistență juridică nr._/04.05.2006.
Împotriva Sentinței civile nr.7435/04.07.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, au declarat apel pârâții B. F., B. A.-S., B. M. și B. R., care au solicitat schimbarea în totalitate a hotărârii, pentru nelegalitate și netemeinicie, admiterea cererii reconvenționale așa cum a fost formulată, să se constate nulitatea notificării emise de reclamanții Pentia D. R.-E. și Pentia M. C. prin intermediul SCPEJ M. S. R. & M. A. I. cu nr. de înregistrare 45/20.02.2006 pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de articolul 14 alineat 2 și 3, articolul 22 din OUG nr.40/1999 actualizată, să se dispună obligarea reclamanților la reînnoirea contractului de închiriere pe o perioada de 5 ani, începând cu data de 30.04.2006; să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanți, ca neîntemeiată, cu obligarea acestora la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces, atât în primă instanță cât și în recurs.
În motivare, apelanții au arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale prin care au solicitat să se constate nulitatea notificării emise de reclamanții Penția D. R. E. și Penția M. C. prin intermediul SCPEJ M. S. R. & M. A. I. cu nr. de înregistrare 45/20.02.200 pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de articolul 14 alineat 2 și 3, articolul 22 din OUG nr.40/1999 actualizată, și de asemenea, nu a motivat respingerea celorlalte capete de cerere din cererea reconvențională.
Apelanții au menționat că au formulat o notificare prin intermediul executorului judecătoresc, prin care au solicitat reclamanților să le reînnoiască contractul de închiriere în temeiul art.14 din OUG nr.40/1999, însă reclamanții le-au comunicat prin intermediul executorului notificarea nr.45/20.02.2006, prin care li se aduce la cunoștință refuzul lor de reînnoire a contractului de închiriere.
Această notificare nu conține motivul refuzului de reînnoire a contractului, în conformitate cu dispozițiile articolului 22 aliniat 1 din OUG nr.40/1999.
Potrivit art.14 din OUG nr.40/1999, reînnoirea contractului de închiriere se poate refuza doar pentru motive bine determinate, respectiv strict enumerate.
S-a mai arătat că în cauză a fost efectuată o expertiză de către expertul S. B. D., care este tendențioasă și părtinitoare, stabilind în sarcina apelanților mai multe obligații decât prevede însuși Codul civil sau Legea nr.114/1996.
Astfel, au considerat că atât raportul de expertiză efectuat, cât și răspunsul la obiecțiunile formulate nu țin cont de realitatea existentă și de dispozițiile legale în vigoare, singurul scop fiind acela de a încărca devizul de lucrări care ar trebui efectuate în favoarea proprietarului și în defavoarea apelanților.
Apelanții au arătat că este inadmisibil a li se imputa o despăgubire de 1400 euro pe lună, în condițiile în care chiar și firma care a închiriat apartamentul de la parter plătește 500 euro/lună din cauza condițiilor în care se găsește imobilul, acesta nefiind în stare bună de folosință datorită lipsei de diligență a proprietarilor.
În ceea ce privește cererea de chemare în judecată a reclamanților, au solicitat a se constata că este neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Referitor la primele două capete de cerere, au solicitat să se constate că în temeiul articolului 14 alineat 2 și 3, articolul 22 din OUG nr.40/1999, apelanții sunt îndreptățiți la reînnoirea contractului de închiriere, astfel că cererea reclamanților cu privire la constatarea încetării efectelor contractului de închiriere și evacuarea necondiționată din imobil, nu are obiect.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de a fi obligați la plata despăgubirilor civile în cuantum de 1000 euro, reprezentând echivalentul lipsei de folosință a apartamentului, au solicitat a se observa că această solicitare este mai mult decât exagerată.
S-a criticat și dispoziția instanței de a fi obligați la plata sumei de 1400 euro/lună, reprezentând echivalentul lipsei de folosință a apartamentului pentru că așa spune expertul.
Solicitarea reclamanților de obligare a apelanților la plata despăgubirilor civile cu titlu de daune - interese, reprezentând neîndeplinirea de către pârâți a obligațiilor contractuale prevăzute la pct.III literele e, f, g și j nu au nici un suport legal, întrucât deteriorările produse la imobil în interiorul sau exteriorul clădirii nu se datorează utilizării defectuoase a imobilului, ci uzurii casei și a faptului că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de pct.III litera d și e din contractul de închiriere.
De asemenea, reclamanții nu fac dovada utilizării necorespunzătoare de către apelanți a imobilului în speță și legătura de cauzalitate cu prejudiciile suferite de aceștia.
S-a mai arătat că imobilul era în aceeași stare la data preluării acestuia de către reclamanți de la Statul Român și în acest sens, au solicitat a se observa că nu există un proces verbal de predare primire încheiat între Statul Român și reclamanți care să constate starea imobilului la momentul predării acestuia.
Este inadmisibil ca, în condițiile în care apelanților li se închiriază un imobil a cărui durată de garanție este expirată, unde toate țevile sunt distruse și ruginite, pereții sunt fisurați, tencuiala interioară și exterioară cade datorită vechimii imobilului, să fie obligați să refacă acest imobil și să îl pună la dispoziția reclamanților, deși apelanții l-au primit în aceeași stare în care se află și în prezent, în condițiile în care toate degradările menționate nu le sunt imputabile, nu reprezintă o consecință a utilizării defectuoase a instalațiilor de apă și încălzire de care apelanții, nu reprezintă o încălcare a obligațiilor lor contractuale, ci o consecință inevitabilă a trecerii timpului și a lipsei de diligență a actualilor proprietari.
Cererea de apel nu a fost motivată în drept.
Intimații Penția D. R.-E. și Penția M.-C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului declarat de pârâții reclamanți reconvențional B. F., B. A. S., B. M. și B. R., ca fiind neîntemeiat, menținerea în întregime a hotărârii atacate ca fiind pe deplin temeinică și legală.
Intimații au solicitat obligarea pârâților reclamanți reconvențional la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea cauzei în apel.
Prin decizia civila nr.1069/A/19.12.2007 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâții B. F., B. A. S., B. M., B. R., împotriva Sentinței civile nr.7435/11.07.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ în contradictoriu cu pârâții intimați Penția D. R.-E. și Penția M.-C..
Împotriva Deciziei civile nr.1609/A/19.12.2007 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ au declarat recurs pârâții, care a fost respins prin Decizia civilă nr.406/R/17.04.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.
Împotriva Deciziei civile nr.406/R/17.04.2008 a Curții de Apel Timișoara au formulat contestație în anulare pârâții, iar prin decizia civilă nr.686/08.09.2008, pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Timișoara a admis contestația în anulare, a anulat Decizia civilă nr.406/17.04.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ și a fixat termen pentru rejudecarea recursului la 20.10.2008.
Prin Decizia civilă nr.483/11.05.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._, a fost admis recursul pârâților împotriva Deciziei civile nr.1069/A/19.12.2007, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, care a fost casată și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
Prin Decizia civilă nr.521/21.06.2010, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a Admis apelul pârâților împotriva Sentinței civile nr.7435/04.07.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, pe care a schimbat-o în sensul că a respins în totalitate acțiunea reclamanților și a menținut dispozitivul sentinței apelate cu privire la soluționarea cererii reconvenționale.
Împotriva deciziei de mai sus au declarat recurs reclamanții, iar Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr.321/R/24.03.2011, pronunțată în dosarul nr._ 2008 a admis recursul, a casat Decizia civilă nr.521/A/21.06.2010, pronunțată de Tribunalul T., și a trimis cauza spre rejudecare.
Prin Decizia civilă nr.615/A din 30.09.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis apelul declarat de pârâți împotriva Sentinței civile nr.7435/11.07.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ .
A schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții Penția D. R. E. și Penția M. C., în contradictoriu cu pârâții B. F., B. A. S., B. M. și B. R. și pe cale de consecință:
A obligat pârâții B. F., B. A. S., B. M. și B. R. să plătească reclamanților Penția D. R. E. și Penția M. C., suma de 14.507 euro, în echivalent lei la data plății efective, reprezentând valoarea lipsei de folosință pentru apartamentul nr.2, situat în imobilul din Timișoara, . (fostă Trandafirilor), nr.12, aferentă perioadei cuprinsă între 01 mai 2006 – 31 mai 2007, conform raportului de contraexpertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de către experții M. G., G. M. și P. M..
A respins petitul vizând evacuarea, ca rămas fără obiect și petitul având ca obiect obligarea pârâților B. F., B. A. S., B. M. și B. R. la plata celorlalte despăgubiri, ca neîntemeiat.
A menținut dispozițiile sentinței atacate în limita soluției date cererii reconvenționale și petitului vizând constatarea încetării contractului de închiriere.
A compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de părți în toate ciclurile procesuale și pe cale de consecință, a obligat pârâții-apelanți B. F., B. A. S., B. M. și B. R. să plătească reclamanților intimați Penția D. R. E. și Penția M. C., suma de 5.150 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în limitele casării cu trimitere spre rejudecare, că este întemeiat apelul pârâților, pentru considerentele de mai jos.
Pârâții apelanți B. F., B. A. S., B. M. și B. R. critică Sentința civilă nr.7435/11.07.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, atât sub aspectul soluționării acțiunii principale, cât și în ceea ce privește soluția de respingere a cererii reconvenționale.
Cât privește cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți reconvențional B. F., B. A. S., B. M. și B. R., tribunalul a reținut că prin Decizia civilă nr.483/11.05.2009, pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Timișoara a statuat cu putere de lucru judecat asupra acesteia, casarea cu trimitere spre rejudecare fiind dispusă pentru analizarea pretențiilor reclamanților în raport de modul de deținere a imobilului în proprietate, de către diferite persoane fizice sau juridice de-a lungul anilor, respectiv din momentul naționalizării și până în anul 2007, cu stabilirea culpei în producerea prejudiciului, pentru deținătorii imobilului și pentru a se stabili dacă între prejudiciu și faptă există raport de cauzalitate (pagina 4 decizia de casare).
Sub aspectul acțiunii principale, tribunalul a reținut că pretențiile intimaților reclamanți Penția D. R. E. și Penția M. C., vizând repararea prejudiciului pentru lipsa de folosință a imobilului, pentru neîndeplinirea de către pârâți a obligațiilor contractuale prevăzute în sarcina acestora la pct.III lit.e) ,f) ,g) și j) din contractul de închiriere și pentru degradările produse din culpa lor la apartamentul 1 și 1 a din imobilul situat în Timișoara, ., nr.12, sunt întemeiate doar în parte.
Prima instanță a admis în totalitate acțiunea reclamanților dispunând obligarea pârâților la plata despăgubirilor potrivit raportului de expertiză efectuat de către expertul S. B. D., respectiv la plata despăgubirilor civile în cuantum de 1.400 euro/lunar sau la plata echivalentului în lei al acestei sume lunare, pentru o perioadă de 13 luni, începând de la data de 01.05.2006 și până la data de 31.05.2007, precum și la plata sumei de 26.925,92 lei, cu titlu de despăgubiri.
În privința despăgubirilor pentru lipsa de folosință a apartamentului, instanța a reținut că fapta de a lipsi o persoană de folosința bunului său se situează în sfera ilicitului, pornind de la regula, cu valoare de principiu, potrivit cu care: nimănui nu-i este permis sa aducă, prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane, ori drepturilor acesteia. Fapta de a lipsi persoana îndreptățită, de folosința bunului său, este direct vătămătoare acesteia, încălcându-i-se dreptul în puterea căruia avea posibilitatea de a se folosi de bunul respectiv. Un element esențial în caracterizarea faptei ca fiind ilicită, este acela ca aceasta acțiune (de a ocupa un bun al altuia) ori inacțiune (de a refuza eliberarea unui spațiu al altuia), să se fi săvârșit fără drept.
În speță, pârâții apelanți B. F., B. A. S., B. M. și B. R. au refuzat fără drept eliberarea imobilului proprietatea reclamanților intimați Penția D. R. E. și Penția M. C., la expirarea duratei contractului de închiriere, aceștia continuând să folosească imobilul, deși așa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, nu erau îndreptățiți la prelungirea contractului de închiriere.
Așadar, în temeiul prevederilor art.998 din Codul Civil, care stipulează că: „orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe cel din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, reclamanții intimați care au fost lipsiți de folosința bunului, sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului cauzat, respectiv la plata contravalorii lipsei de folosință, care se evaluează ținând cont de prețul chiriilor (cedării de folosință), pentru imobile similare.
Cât privește cuantumul despăgubirilor pentru lipsa de folosință, criticile apelanților sunt întemeiate, prin raportul de contraexpertiză efectuat în cauză de către experții tehnici judiciari M. G., G. M. și P. M. (f.140-186) și răspunsului la obiecțiuni întocmit de aceeași experți (f.257-260), stabilindu-se că valoarea chiriei pentru imobilul din litigiu în perioada 05._, a fost de 1.106,5 euro, iar în perioada 05._, de 1.229,8 lei, față de chiria în cuantum de 1.400 euro, stabilită potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către expertul tehnic judiciar S. B. D., avută în vedere la pronunțarea sentinței.
Prin urmare, reclamanții intimați Penția D. R. E. și Penția M. C., pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada 01 mai 2006 – 31 mai 2007 (aceasta fiind perioada pentru care se solicită plata despăgubirilor potrivit precizării formulate în primă instanță - f.242), sunt îndreptățiți la plata sumei de 14.507 euro, în echivalent lei la data plății efective, reprezentând valoarea lipsei de folosință și nu la plata sumei de 18.200 euro (1400 euro/lună), așa cum s-a dispus în primă instanță.
În ceea ce privește obligarea pârâților la plata despăgubirilor civile cu titlu de daune interese reprezentând echivalentul prejudiciului ce a fost cauzat reclamanților prin neîndeplinirea de către pârâți a obligațiilor contractuale prevăzute în sarcina acestora la pct.III lit.e) ,f) ,g) și j) din contractul de închiriere, tribunalul a constatat că prima instanță a admis în mod neîntemeiat cererea reclamanților.
Corespunde realității că prin Contractul de închiriere înregistrat la Administrația Financiară Timișoara sub nr._/3, încheiat între reclamanții intimați Penția D. R. E. și Penția M. C., în calitatea de proprietari și pârâta apelantă B. F., în calitate de chiriaș (contract încheiat în continuarea contractului de închiriere încheiat cu B. A., decedat între timp), chiriașul s-a obligat potrivit pct.III lit.e) ,f) ,g) și j), să efectueze lucrări de întreținere, de reparații sau de înlocuire a elementelor de construcții și instalații din utilizarea exclusivă, să repare sau să înlocuiască elementele de construcții și instalații deteriorate din folosința comună, ca urmare a utilizării lor necorespunzătoare, indiferent dacă acestea sunt în interiorul sau exteriorul clădirii, să asigure curățenia și igienizarea în interiorul locuinței și la părțile de folosință comună și să predea proprietarului la mutarea în locuință, spațiul în stare de folosință și curățenie cu toate instalațiile aferente în stare de funcționare și cu obiectele de inventar trecute în procesul verbal de predare primire.
Totodată, în conformitate cu prevederile pct.V, lit.c din contractul de închiriere, chiriașii răspund pentru stricăciunile produse anterior datei încheierii contractului de închiriere, dacă acestea se datorează folosinței necorespunzătore a apartamentului închiriat și neexecutării obligațiilor care le reveneau prin contractul încheiat anterior.
Susținând că la data naționalizării, imobilul se afla în stare bună de folosință și că pârâții apelanți care au locuit în acest imobil timp de 55 de ani, nu si-au îndeplinit obligațiile pe care le aveau în calitate de chiriași, reclamanții au solicitat obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru prejudiciu cauzat ca urmare a degradării imobilului.
Pentru a analiza temeinicia susținerilor reclamanților referitoare la cauzarea unui prejudiciu prin neîndeplinirea de către pârâți a obligațiilor privind efectuarea lucrărilor de întreținere, de reparații sau de înlocuire a elementelor de construcții, în toată perioada în care aceștia au deținut imobilul, era necesar ca reclamanții să facă dovada stării de fapt a imobilului la momentul naționalizării, la momentul predării imobilului pârâților de către Statul Român, la momentul restabilirii situației anterioare asupra proprietății,la momentul dobândirii proprietății de către pârâți, precum și la momentul închirierii imobilului, în temeiul OUG 40/1999, de către actualii proprietari, pârâților.
Reclamanții nu au fost în măsură să facă dovada celor menționate, la dosar nefiind depuse procese verbale de predare - primire care să reflecte starea de fapt a imobilului din litigiu, la momentele arătate.
Neputându-se stabili, raportat la probele administrate în cauză, care a fost starea imobilului de-a lungul anilor, respectiv din momentul naționalizării și până în anul 2007, nu se poate determina obiectiv culpa apelanților în ceea ce privește degradarea imobilului și nici daca există o legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Prin urmare, în raport de probele administrate în cauza, cererea reclamanților privind obligarea pârâților la repararea prejudiciului constând în valoarea tehnică actuala a lucrărilor de întreținere și reparații necesar a fi efectuate în cadrul apartamentelor 2, 2/a, s-a constatat că este neîntemeiată și a fost respinsă, ca atare.
Neîntemeiată s-a reținut a fi și solicitarea reclamanților de obligare a pârâților la plata despăgubirilor pentru degradările produse la apartamentul nr.1 și 1a, din raportul de contraexpertiză întocmit de către experții tehnici judiciari M. G., G. M. și P. M. (f.167), rezultând că urmele de infiltrații de la apartamentele situate la parterul clădirii în litigiu, nr.1 și 1a se datorează stării generale necorespunzătoare de întreținere a instalațiilor de alimentare cu apă, precum și a instalațiilor de încălzire aflate în folosința comună și nu culpei exclusive a pârâților.
Ca atare, pentru considerentele mai sus menționate, tribunalul în baza prevederilor art.296 C.pr.civ, a admis apelul formulat și a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții Penția D. R. E. și Penția M. C., în contradictoriu cu pârâții B. F., B. A. S., B. M. și B. R., și pe cale de consecință a obligat pârâții B. F., B. A. S., B. M. și B. R. să plătească reclamanților Penția D. R. E. și Penția M. C., suma de 14.507 euro, în echivalent lei la data plății efective, reprezentând valoarea lipsei de folosință pentru apartamentul nr.2, situat în imobilul din Timișoara, . (fostă Trandafirilor), nr.12, aferentă perioadei cuprinsă între 01 mai 2006 – 31 mai 2007, conform raportului de contraexpertiză tehnică judiciară întocmit, în cauză, de către experții M. G., G. M. și P. M.
Totodată, tribunalul a respins ca neîntemeiat petitul având ca obiect obligarea pârâților B. F., B. A. S., B. M. și B. R. la plata celorlalte despăgubiri și ca rămas fără obiect petitul privind evacuarea, imobilul fiind eliberat de către pârâții pe parcursul soluționării litigiului.
S-au menținut dispozițiile sentinței atacate în limita soluției date cererii reconvenționale și petitului vizând constatarea încetării contractului de închiriere.
În temeiul prevederilor art.274 și art.276 C.pr.civ, instanța a compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de părți în toate ciclurile procesuale, în ceea ce privește taxele judiciare de timbru și onorariile de avocat și a obligat pârâții-apelanți B. F., B. A. S., B. M. și B. R. să plătească reclamanților intimați Penția D. R. E. și Penția M. C. suma de 5.150 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând ½ din valoarea onorariilor de expert achitate de către reclamanții D. R. E. și Penția M. C., în toate ciclurile procesuale, valoarea totală a acestor onorarii fiind de 10.300 lei, potrivit chitanțelor depuse la dosar (1.600 lei primă instanță - f.186; 2.700 apel primul ciclu procesual, f.66-71 și f.125-129; 6.000 lei apel, al doilea ciclu procesual - f.58-60 și f.245-250).
Împotriva Deciziei civile nr.615/A/30.09.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr.1971._ * au declarat recurs reclamanții Penția D.-R. E. și Penția M.-C., precum și pârâții B. F., B. A.-S., B. M. și B. R..
Reclamanții recurenți au solicitat, în principal, admiterea recursului și casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului declarat de pârâți și menținerii hotărârii primei instanțe, prin care a fost admisă în întregime acțiunea lor introductivă, pe baza raportului de expertiză întocmit de expert S.-B. D., și a fost respinsă cererea reconvențională.
Prin al doilea subsidiar, reclamanții recurenți au solicitat să se dispună modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului și schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul obligării pârâților apelanți la plata în favoarea lor a sumei de 28.036 euro, reprezentând valoarea lipsei de folosință pentru apartamentul nr.2, aferentă perioadei cuprinsă între 05._, conform raportului de contraexpertiză întocmit de experții M. G., G. M. și P. M. și răspunsului la obiecțiuni depus la 28.08.2013, precum și în sensul obligării pârâților la plata în favoarea lor a sumei de 26.317 lei cu titlu de despăgubiri, potrivit aceluiași raport de contraexpertiză.
În privința cheltuielilor de judecată, au arătat, pentru petitul principal, că urmează a se avea în vedere cheltuielile de judecată ocazionate în acest grad de jurisdicție la rejudecarea cauzei, iar în celelalte două situații invocate în subsidiar, au solicitat să se dispună modificarea hotărârii recurate în sensul de a dispune obligarea în solidar a pârâților intimați la plata tuturor cheltuielilor ocazionate în toate gradele de jurisdicție.
În motivare, cu privire la petitul principal, reclamanții recurenți au invocat dispozițiile art.304 pct.1 C.pr.civ., arătând că potrivit art.54 al.2 din Legea nr.304/2004 apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar hotărârea atacată a fost pronunțată de un complet format din trei judecători.
În ceea ce privește primul petit subsidiar, recurenții au invocat dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ. și art.998-999 C.civ. și principiul îmbogățirii fără just temei, susținând că instanța de apel a reținut în mod greșit că pârâții au plecat după 13 luni de la expirarea contractului de închiriere și, de asemenea, în mod eronat a reținut că ar fi solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor numai pentru perioada cuprinsă între 1 mai 2006 – 31 mai 2007, câtă vreme pârâții au părăsit imobilul după doi ani de la încetarea contractului de închiriere, perioadă în care au deținut locuința fără nici un titlu, înșiși pârâții recunoscând aceasta și achitând chiria pe 24 luni.
De asemenea, au susținut că, reținând în mod greșit că prima instanță ar fi dispus obligarea pârâților la plata despăgubirilor numai pentru o perioadă de 13 luni, hotărârea instanței de apel conține motive străine de natura pricinii, motiv prevăzut de art.304 pct.7 C.pr.civ.
Astfel, au precizat că ei au solicitat prin acțiunea introductivă obligarea pârâților la plata despăgubirilor până la predarea efectivă a imobilului, iar prima instanță a admis în întregime acțiunea lor, predarea imobilului realizându-se de către pârâți în data de 30.04.2008, iar ulterior aceștia au achitat sumele de 122.172,96 lei(chitanța nr.110/21.05.2008) și suma de 42.536,16 lei (chitanța nr.116/19.05.2008), pentru lipsa de folosință.
Că, pârâții apelanți nu au contestat în cadrul recursului – anterior casării – faptul că nu eliberaseră nici până în acel moment imobilul ( a se vedea Decizia civilă nr.406/R/17.04.2008, fila 61 dosar nr._ al Curții de Apel Timișoara), pârâții contestând doar că ar datora despăgubiri pentru lipsa de folosință.
Pe cale de consecință, au arătat că tribunalul a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii, motiv pentru care au solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii primei instanțe privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul lipsei de folosință a apartamentului pentru o perioadă de 24 luni (mai 2006-mai 2008, în cuantum de 1400 euro/lunar), conform raportului de expertiză întocmit de expert S. B. D..
Cu privire la al doilea petit subsidiar, au învederat că în apel și-au susținut cererea de a se menține soluția primei instanțe în baza raportului de expertiză întocmit de expert S. B. D., deoarece cei trei experți au stabilit o valoare cu mult inferioară chiriei reale, neținând cont de faptul notoriu că valoarea chiriei pentru apartamentele situate în vilă este cu mult mai mare față de valoarea chiriei pentru apartamentele de . orientarea spre Parcul Rozelor a apartamentelor nr.2 și 2/a, în condițiile în care a depus la dosar un contract de închiriere pentru un spațiu din imobil închiriat în 2009, din care rezultă o chirie de 9/euro/mp.
Reclamanții recurenți au susținut și că hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea Legii nr.114/1996, art.969 C.civ., motiv prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., și în privința cererii formulate pentru obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru degradările aduse imobilului, precum și cu încălcarea prevederilor art.315 C.pr.civ.
În acest sens, au arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că pentru a admite cererea lor s-ar fi impus să facă dovada stării imobilului cu procese verbale de predare-primire care să reflecte starea imobilului la data naționalizării (1950, după 15 ani de la construirea casei), la momentul predării imobilului pârâților de către Statul Român (1953), la momentul dobândirii proprietății de către pârâți (1997-2000), la momentul restabilirii situației anterioare (2000), precum și la momentul închirierii imobilului în temeiul OUG nr.40/1999 de către actualii proprietari către pârâții recurenți, deoarece, la data naționalizării imobilului și la data predării acestuia către pârâți, imobilul era nou, de circa 17 ani, nefiindu-le lor imputabil faptul că statul nu a pus la dispoziție proces verbal de predare-primire, iar pârâții s-au aflat în continuare în folosința imobilului în toate celelalte momente determinate de instanță.
Prin urmare, au relevat că în mod corect prima instanță a dispus obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor civile în sumă de 26.925,92 lei, stabilite riguros prin raportul de expertiză întocmit de expert S.-B. D., reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea de către pârâți a obligațiilor contractuale prevăzute la pct.111 lit.e, f, g și j din contractele de închiriere nr.175/07.02.2002 și nr._/20.02.2003 pentru apartamentele nr.2 și nr.2/a, precum și echivalentul prejudiciului produs din culpa pârâților la ..1a, raport de expertiză care se coroborează cu depozițiile martorilor Stoianov L. și Răsădean M. F..
Totodată, recurenții au arătat că, potrivit clauzei înscrise la lit.c de sub pct.V din contractul de închiriere nr._/2003, se angajează răspunderea chiriașilor pârâți inclusiv pentru stricăciunile produse anterior datei încheierii contractului de închiriere datorate folosinței necorespunzătoare a apartamentului închiriat și neexecutării obligațiilor ce le reveneau prin contractul de închiriere anterior.
Că, imobilul a fost construit în anii 1933-1935, familia lor locuind în imobil o perioadă de 16 ani, respectiv între anii 1935-1951, iar familia B. o perioadă de 55 ani, respectiv din 1953 până în anul 2008, astfel încât nu se poate pune problema unei uzuri a imobilului la data ocupării lui de către pârâți.
De asemenea, recurenții reclamanți au arătat la punctul V din motivele de recurs că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art.274 C.pr.civ., motiv prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., susținând că instanța de apel a dispus compensarea cheltuielilor de judecată fără a arăta care este modalitatea în care a făcut-o, neținându-se seama că a mai fost efectuat un raport de contraexpertiză de către trei experți, și anume de către experții B. E., B. M. și B. M., ale căror onorarii au fost achitate de către ambele părți în cote egale, impunându-se a se ține seama de faptul că expertiza întocmită de expert S. B. D., precum și raportul de contraexpertiză efectuat de către experții M. G., G. M. și P. M. au fost achitate doar de către ei.
Pârâții recurenți B. F., B. A.-S.. B. M. și B. R. au solicitat admiterea recursului lor, modificarea în parte a deciziei atacate, admiterea apelului lor și menținerea în parte a sentinței apelate, în limitele soluției date cererii reconvenționale și petitutului vizând constatarea încetării contractului de închiriere și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată și în ce privește petitul prin care s-a solicitat obligarea lor la plata valorii lipsei de folosință pentru apartamentul nr.2, precum și obligarea reclamanților la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâții recurenți au arătat că decizia recurată este criticabilă în raport cu soluția pronunțată cu privire la obligarea lor la plata valorii lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 1 mai 2006 - 31 mai 2007 în cuantum de 14.507 auro în echivalent la data plății, pentru motivul că s-au opus efectuării unei noi contraexpertize și solicită înlăturarea acesteia, în condițiile în care Curtea de Apel Timișoara nu a dat o asemenea îndrumare, considerându-l elocvent pe cel întocmit de către experții B. E., B. M. și B. M..
Pârâții recurenți au mai susținut că prin apelul promovat au criticat hotărârea primei instanțe și sub aspectul chiriei la care au fost obligați, întrucât este inadmisibil ca experții să ia în considerare doar faptul că este o „zonă deosebită”, „un apartament de lux” și că valoarea de închiriere în zonă este de 6,01 euro/mp/lună, respectiv 6,68 euro/mp/lună, totalizând 28.036 euro pentru cei doi ani de folosință.
Au susținut și că valoarea chiriei nu se stabilește în funcție de mărimea apartamentului și că este inadmisibil a se considera că imobilul ar fi putut fi închiriat cu această sumă în condițiile în care nu există o ofertă reală la această sumă din partea unui terț, iar o firmă a închiriat un apartament din imobil pentru 500 euro/lună, din cauza condițiile în care se găsește imobilul.
Totodată, pârâții recurenți au învederat că reclamanții nu fac dovada prejudiciului real și că, deși au solicitat inițial obligarea lor la plata sumei de 600 euro/lună, reprezentând echivalentul lipsei de folosință, nu și-au precizat acțiunea în ceea ce privește cuantumul acestei chirii în urma efectuării raportului de expertiză.
De asemenea, au arătat că experții G. M., M. G. și P. M., numiți să efectueze contraexpertiza au evitat să răspundă direct la obiecțiunile pe care le-au formulat, prezentând o „ofertă de chirie”, pe baza metodei comparației, și nu o chirie negociată și plătită, cum este cea plătită de firmele care ocupă apartamentul nr.1 și 10 din imobil.
În fine, au susținut că, în situația în care se apreciază că este întemeiat petitul privind echivalentul lipsei de folosință a imobilului, solicită luarea în considerare a raportului de contraexpertiză efectuat de experții B. E., B. M. și B. M., care a fost considerat elocvent de Curtea de Apel Timișoara.
Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursului pârâților, cu argumentele că motivele invocate de pârâții recurenți sunt de pretinsă netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel că nu se încadrează în dispozițiile prevăzute de art.304 C.pr.civ.
Pârâții recurenți au solicitat prin întâmpinare respingerea recursului reclamanților, arătând cu privire la cazul prevăzut de art.304 pct.1 C.pr.civ. că este vorba de o eroare materială din cauza grefierului strecurată în preambulul hotărârii, la judecarea cauzei în apel fiind prezente cele două judecătoare L. Ș. și A. A..
În ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamanți pentru degradările produse apartamentelor nr.1 și 1a, pârâții au susținut că în mod corect a apreciat instanța de apel că nu sunt întemeiate avându-se în vedere constatările raportului de contraexpertiză, iar în ceea ce privește despăgubirile reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat de neîndeplinirea de către ei a obligațiilor prevăzute în contractul de închiriere au arătat că sunt, de asemenea, neîntemeiate, deoarece nu se poate determina obiectiv culpa lor și dacă există vreo legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Pârâții au mai învederat că este inadmisibil ca pentru imobilul închiriat a cărui durată de garanție a expirat să fie obligați să îl refacă și că în apartamentul nr.2 (întreg etajul 1) au locuit din 1950 până în prezent mai multe persoane, inclusiv bunicul reclamanților în calitate de chiriaș, astfel încât este incorect și nelegal să li se impute lor toate defecțiunile și stricăciunile produse la imobil.
În urma examinării deciziei recurate, în limitele motivelor invocate și ale dispozițiilor art.304 pct.1, 7 și 9 C.pr.civ., Curtea apreciază că ambele recursuri declarate în cauză sunt neîntemeiate.
Astfel, cu privire la recursul reclamanților, Curtea constată că nu este întemeiată critica privind compunerea completului de judecată care a pronunțat decizia recurată, fiind o simplă eroare materială menționarea celui de-al treilea judecător în preambulul hotărârii, în condițiile în care cele două judecătoare care au participat la judecarea cauzei în apel (Ș. L. și A. A.) au semnat minuta și dispozitivul deciziei recurate.
În ceea ce privește cele două petite subsidiare formulate de reclamanții recurenți prin cererea de recurs, Curtea apreciază că nu este întemeiată solicitarea acestora de a fi obligați pârâții la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul lipsei de folosință a apartamentului pentru o perioadă de 24 luni (mai 2006 – mai 2008), în cuantum de 1400 euro/lunar, conform expertizei întocmită de expert S. B. D. sau la plata sumei de 28.036 euro, aferentă aceeași perioade, conform raportului de contraexpertiză întocmit de experții M. G., G. M. și P. M., în condițiile în care prin precizarea de acțiune aflată la fila 242 din dosarul instanței de fond reclamanții au arătat că își precizează „cuantumul pretențiilor”, solicitând „obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor civile reprezentând echivalentul lipsei de folosință a apartamentului (…) pentru perioada de 13 luni cuprinsă între data de 1 mai 2006 și 31 mai 2007, în cuantum de 1400 euro/lunar sau la plata echivalentului în lei a acestei sume lunare (…)”.
Așadar, și instanța de apel a interpretat corect acest înscris, apreciind că se impune acordarea echivalentului lipsei de folosință pentru o perioadă de 13 luni.
Critica privind neobligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul lipsei de folosință a apartamentului pentru o perioadă de 24 luni nu poate fi primită, chiar dacă reclamanții recurenți invocă împrejurarea că pârâții nu au contestat în cadrul recursului – anterior casării – faptul că nu au eliberat nici până la acel moment imobilul (Decizia civilă nr.406/R/17.04.2008), câtă vreme, prin Deciziile de casare nr.483/11.05.2006 și nr.321/24.03.2011 ale Curții de Apel Timișoara, s-a stabilit irevocabil, potrivit art.315 C.pr.civ., că pârâții au eliberat imobilul după 13 luni de la încetarea contractului de închiriere, aspect care nu poate fi contrazis de o altă hotărâre.
În legătură cu critica referitoare la neacordarea de către instanța de apel a chiriei în cuantum de 1400 euro/lunar, conform raportului de expertiză întocmit de expert S. B. D., ci conform raportului de contraexpertiză, Curtea constată că această critică vizează o pretinsă netemeinicie a hotărârii și nu nelegalitatea ei, respectiv aprecierea eronată a probelor, care nu mai poate fi admisă odată cu abrogarea dispozițiilor art.304 pct.10 și 11 C.pr.civ., prin OUG nr.138/2000.
Cât privește cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata despăgubirilor civile cu titlu de daune interese reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat reclamanților prin neîndeplinirea de către pârâți a obligațiilor contractuale, Curtea constată că, într-adevăr, prin contractul de închiriere nr._/2003, încheiat între reclamanți și pârâți, aceștia din urmă s-au obligat potrivit art.111 lit.e, f, g și j să efectueze lucrările de întreținere, de reparații sau de înlocuire a elementelor de construcții și instalații și să predea proprietarului spațiul în stare de folosință, iar conform art.V lit.c din același contract, pârâții s-au angajat că vor răspunde și pentru stricăciunile produse anterior încheierii contractului, dacă acestea se datorează folosinței necorespunzătoare a apartamentului și neexecutării obligațiilor ce le reveneau prin contractul anterior, numai că, în speță, reclamanții nu au făcut dovada stării de fapt în care se afla imobilul la data naționalizării, la momentul predării imobilului pârâților de către Statul Român, la momentul restabilirii situației anterioare asupra proprietății, la momentul dobândirii proprietății de către pârâți și la momentul închirierii imobilului pârâților de către actualii proprietari, conform Deciziei de casare nr.483/11.05.2009 a Curții de Apel Timișoara.
Astfel, în mod judicios instanța de apel a apreciat că în aceste condiții nu se poate determina în mod obiectiv culpa pârâților în degradarea imobilului și nici existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât potrivit contractului de închiriere nr.228/29 din 03.07.1987, întrucât între ICRAL Timișoara și B. A., proprietarul (statul) avea obligația „să înlocuiască, parțial sau total, elementele de construcție și instalații inclusiv conductele de apă, canalizare, încălzire, instalație electrică, din interiorul apartamentelor și din încăperile de folosință comună care nu mai puteau fi folosite ca urmare a expirării duratelor de serviciu normate sau, indiferent de vechimea acestora, ori de câte ori se constată, de către organele competente, că necesitatea efectuării acestora a fost determinată de vicii de construcție (…)”.
De asemenea, Curtea apreciază că este neîntemeiat petitul privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând degradările aduse apartamentelor nr.1 și nr.1a atâta timp cât potrivit raportului de contraexpertiză efectuat de experții M. G., G. M. și P. M. „urmele de înfiltrații de apă de la apartamentele situate la parterul clădirii în litigiu, ..1a, se datorează stării generale necorespunzătoare de întreținere a instalațiilor de alimentare cu apă caldă și apă rece precum și a instalațiilor de încălzire aflate în folosință comună și care aveau durata de viață demult depășită”.
În sfârșit, susținerile reclamanților recurenți privind încălcarea dispozițiilor art.274 și 276 C.pr.civ. nu pot fi primite, întrucât instanța de apel a compensat taxele judiciare de timbru și onorariile de avocat și a obligat pârâții la plata sumei de 5.150 lei reprezentând ½ din valoarea onorariilor de experți plătite de reclamanți pentru cele trei rapoarte de expertiză, în valoare totală de 10.300 lei, aplicând corect aceste dispoziții legale, în condițiile în care apelul pârâților a fost admis cu consecința admiterii acțiunii reclamanților doar pentru circa 30% din totalul pretențiilor formulate.
Astfel, împrejurarea că nu s-a ținut cont și de contraexpertiza efectuată de experții B. E., B. M. și B. M. nu poate conduce la concluzia schimbării soluției în privința cheltuielilor de judecată, câtă vreme onorariile pentru acești experți au fost plătite în cote egale de către ambele părți.
Prin urmare, toate criticile aduse de către reclamanții recurenți deciziei atacate din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.1, 7 și 9 C.pr.civ. sunt neîntemeiate.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâți, Curtea apreciază că instanța de apel a procedat în mod justificat la stabilirea chiriei potrivit raportului de contraexpertiză întocmit de experții M. G., G. M. și P. M., care a avut în vedere metoda comparației directe, respectiv prețul de piață pentru apartamentele similare.
Pe de altă parte, Curtea constată că prin cererea de recurs pârâții recurenți nu au indicat niciunul dintre cazurile prevăzute de dispozițiile art.304 C.pr.civ., iar motivele invocate vizează o pretinsă netemeinicie a deciziei recurate și nu nelegalitatea acesteia, respectiv aprecierea eronată a probelor, care nu mai poate constitui obiect al recursului, odată cu abrogarea dispozițiilor art.304 pct.10 și 11 C.pr.civ., prin OUG nr.138/2000.
Față de cele de mai sus, Curtea apreciază că ambele recursuri sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare, în baza art.312 al.1 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanții Penția D. R. E. și Penția M. C. și de pârâții B. F., B. S. A., B. M. și B. R. împotriva deciziei civile nr.615/A din 30.09.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 martie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.GO/04.04.2014
Tehnored.MM/2 ex/25.04.2014
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud.A. I.
Inst.apel: Tribunalul T. – jud.Ș. L., A. A.
| ← Cereri. Decizia nr. 127/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Expropriere. Decizia nr. 36/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
