Evacuare. Decizia nr. 239/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 239/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-03-2014 în dosarul nr. 30715/325/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 239
Ședința publică din 11 martie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții M. V. Jr. și M. N. împotriva deciziei civile nr. 622/A/1.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții I. H. G. și I. H., având ca obiect revendicare imobiliară.
La primul apel nominal, făcut în ședința publică, se prezintă avocat S. A. în reprezentarea pârâților recurenți, lipsă fiind reclamanții intimați, împrejurare față de care instanța lasă cauza la a doua strigare.
La al doilea apel nominal, făcut în ședința publică, se prezintă avocat S. A. în reprezentarea pârâților recurenți și avocat B. I. în reprezentarea reclamanților intimați.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamanților depune la dosar împuternicire avocațială și concluzii scrise.
Se constată că prin încheierea camerei de consiliu din 19.02.2014 a fost admisă în parte cererea de ajutor public judiciar formulată de către recurenți iar, ulterior, urmare a solicitării scrise a recurenților, de reexaminare a acestei încheieri, prin încheierea camerei de consiliu din 27.02.2014, s-a dispus scutirea în totalitate, a acestora de la plata taxei judiciare și a timbrului judiciar.
Nemaifiind formulate cereri și excepții, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Reprezentanta pârâților solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate iar pe fond, admiterea cererii reconvenționale formulată și precizată de părțile pe care le reprezintă, respectiv obligarea reclamanților la plata sumei de_ lei stabilită prin expertiza efectuată în cauză.
Consideră că în mod greșit a reținut instanța de apel faptul că pârâții nu au făcut dovada că au achitat izolația termică a blocului, întrucât efectuarea plății a fost dovedită prin proba testimonială cu martori și adeverința eliberată de Asociația de Proprietari. În plus, învederează că reclamanții nu au susținut că ar fi achitat izolația blocului și nici nu au depus înscrisuri în acest sens.
Pe de altă parte, apreciază că instanțele anterioare nu au motivat modalitatea în care a fost stabilită suma de_ lei, acordată pârâților cu titlu de îmbunătățire, învederând că d-na expert a prezentat detaliat toate îmbunătățirile care au fost efectuate în imobil. De asemenea, precizează că reclamanții nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, apreciind astfel că au fost de acord cu concluziile acestuia.
Reprezentanta pârâților mai solicită obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a apelului și în recurs, conform chitanțelor depuse la dosar.
Reprezentantul reclamanților solicită respingerea cererii de recurs și menținerea deciziei tribunalului, considerând că atât aceasta cât și sentința primei instanțe sunt temeinice și legale.
Dl. avocat arată că pârâții nu au făcut dovada sumei solicitate, sens în care diferența între suma stabilită în mod corect, în opinia sa, de către instanța de fond și valoarea pretinsă de pârâți este nejustificată.
Având cuvântul în replică, reprezentanta pârâților învederează că suma solicitată de părțile pe care le reprezintă a fost stabilită de către expertul care s-a deplasat la fața locului, împrejurare în care, consideră că nu se mai impune ca pârâții să depună și alte probe.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3830/20.03.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Timișoara a admis excepția inadmisibilității acțiunii civile invocată de pârâți prin întâmpinare și, în consecință, a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanții I. H. G. și I. H. în contradictoriu cu pârâții M. V. sr., M. V. jr. și M. N., ca inadmisibilă. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții I. H. G. și I. H., în contradictoriu cu pârâții M. V. sr., M. V. jr. și M. N.. A admis în parte cererea reconvențională formulată și precizată de pârâții reclamanți reconvenționali M. V. jr. și M. N. în contradictoriu cu reclamanții pârâți reconvenționali I. H. G. și I. H. și în consecință a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în Timișoara, .. 18, ., imobil proprietatea reclamanților, înscris în CF nr._- C1- U2, nr. top._/V. A obligat pârâții la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, începând cu data de 05.10.2011 și până la data înregistrării acțiunii civile, 13.12.2011, în sumă de 623,17 euro și a respins în rest acțiunea civilă.A obligat reclamanții pârâți reconvenționali la plata către pârâții reclamanți reconvenționali a sumei de_ lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse apartamentului, instituind un drept de retenție asupra imobilului descris mai sus până la plata efectivă a debitului și a respins în rest cererea reconvențională, compensând cheltuielile de judecată.
Instanța de fond a reținut că referitor la excepției inadmisibilității acțiunii civile în revendicare, deși art. 137 alin. 1 C.proc.civ. nu vorbește explicit de o a treia categorie de excepții, pe lângă excepțiile de procedură și cele de fond, inadmisibilitatea are în vedere o cerință ce trebuie îndeplinită pentru a putea fi promovată acțiunea civilă.
În concret, s-a arătat că acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care reclamantul cere instanței să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și pe cale de consecință să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului iar în speță, reclamanții au calitatea de proprietari tabulari ai imobilului din Timișoara, ..18, ., iar pârâții nu au nici un titlu asupra imobilului. În consecință, s-a apreciat că nu se mai impune recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere că potrivit art. 111 C.proc.civ. acțiunea în constatare nu este admisibilă atunci când reclamantul are la dispoziție acțiunea în realizarea dreptului său. Inadmisibilitatea constituie așadar efectul invocării unei excepții procesuale de fond și conduce la respingerea acțiunii în revendicare.
Raportat la aceste considerente în temeiul prevederilor art. 137 C.proc.civ. instanța de fond a admis excepția respingând acțiunea în revendicare a imobilului situat în Timișoara .. 18, ., imobil proprietatea reclamanților, înscris în CF nr._ - C1- U2, nr. top._/V ca inadmisibilă.
Pe fondul acțiunii civile, prima instanță a constatat că reclamanții au formulat o cerere de evacuare a pârâților din imobilul al căror proprietari tabulari sunt și că, deși pârâții au invocat tacita relocațiune nu s-a dovedit că a existat un contract de închiriere între părți.
S-a observat că imobilul a fost restituit în natură reclamanților prin dispoziția nr. 2257/22.10.2004 emisă de Primarul mun. Timișoara, iar prin decizia civilă nr. 260/A/02.04.2007 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Timișoara irevocabilă la data de 26.09.2007 prin decizia nr. 900/ 26.09.2007 a Curții de Apel Timișoara s-a dispus obligarea pârâților I. la încheierea cu reclamanții M. a contractului de închiriere pentru perioada 29.05.2006 – 08.04.2009, cu privire la imobilul din Timișoara .. 18, ., jud. T. cu o chirie lunară stabilită în limitele determinate de pct. 17, 18 și 20 din Legea nr. 241/2001.
Judecătoria a reținut că la data promovării acțiunii civile nu există un titlu pentru folosința spațiului de către chiriași, iar notificarea de evacuare a fost trimisă acestora anterior.
În baza dispozițiilor art. 555 C.civ. - potrivit căruia proprietatea privată conferă titularului său dreptul de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege -, instanța de fond a admis acțiunea în evacuare formulată de reclamanții I. H. G. și I. H. în contradictoriu cu pârâții M. V. sr., M. V. jr. și M. N..
Asupra celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâților la restituirea valorii reprezentând lipsa de folosință, instanța de fond a avut în vedere, în parte, concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții și evaluarea proprietăților imobiliare întocmit de doamna expert D. A., doar în ceea ce privește prețul mediu de piață a chiriei, apreciat la valoare 280 euro/lună.
În ce privește perioada pentru care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosință, respectiv de la data de 09.04.2009 și până la data de 30.11.2011 și în continuare, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au dovedit faptul că ar fi făcut demersuri pentru încheierea unui contract de închiriere după ce efectele deciziei civile nr. 260/A/2007 a Tribunalului T. nu s-au mai produs, respectiv de la data de 09.04.2009. În opinia primei instanțe, faptul că atât reclamanții, cât și pârâții au stat în pasivitate cu privire la încheierea unui contract de închiriere nu poate determina automat stabilirea unei obligații a pârâților de a achita contravaloarea lipsei de folosință evaluată de reclamanți la nivelul chiriei practicate pe piață pentru imobile similare, atâta vreme cât reclamanții au fost în culpă și au tolerat prezența pârâților în imobil.
S-a constatat că data certă de la care reclamanții au dovedit că au inițiat demersurile pentru evacuarea pârâților este data de 05.10.2011, când au trimis pârâților notificarea nr. 43/05.10.2011 prin B.E.J. C. C., concluzionându-se astfel că doar de la acest moment începe să curgă obligația de despăgubire a reclamanților cu folosința pe care bunul i-ar fi procurat-o.
Având în vedere perioada 05.10.0211 – 13.12.2011 (data introducerii acțiunii civile la Judecătoria Timișoara), instanța de fond a obligat pârâții să plătească reclamanților contravaloarea lipsei de folosință pentru această perioadă, însușindu-și în parte concluziile raportului de expertiză evaluatorie, în sensul că valoarea chiriei lunare este de 280 euro. Prin urmare, s-a stabilit că suma ce se cuvine reclamanților pentru lipsa de folosință este de 623,17 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR de la data efectivă a plății, sens în care, în temeiul dispozițiilor art. 1645 alin. 2 din C.civ, judecătoria i-a obligat pe pârâți la plata către reclamanți a acestei sume.
În ce privește solicitarea calculării în continuare a contravalorii lipsei de folosință, instanța de fond a apreciat că nici această cerere nu este întemeiată, cu atât mai mult cu cât pârâții reclamanți reconvenționali au invocat un drept de retenție asupra imobilului până la plata contravalorii investițiilor.
Pentru considerentele mai sus expuse, instanța de fond a admis în parte acțiunea civilă, a dispus evacuarea pârâților din imobil, cu obligarea acestora la plata către reclamanți a sumei de 623,17 euro sau echivalentul în lei la data plății efective, respingând în rest acțiunea pentru aceleași motive.
Asupra cererii reconvenționale formulate și precizate, instanța de fond a constatat că reclamanții reconvenționali au solicitat instanței să aprecieze că a operat tacita relocațiune pentru perioada de tip 09.04.2009 – 2011 în baza dispozițiilor OG nr. 40/1999 și să instituie un drept de retenție în favoarea lor până la achitarea contravalorii îmbunătățirilor efectuate în apartament al căror cuantum fixat inițial la 25.000 lei a fost precizat ulterior la valoarea de 27.061 lei și ulterior la valoarea de 46.000 lei.
Asupra cererii de a se constata intervenirea tacitei relocațiuni, instanța de fond a constatat că în baza deciziei civile nr. 900/26.09.2007 trebuia încheiat un contract de închiriere între părți pe perioada 29.05._09, cu o chirie al cărui cuantum să se încadreze în limitele impuse de Legea nr. 241/2001, pct. 17, 18 și 20.
S-a reținut că perioada pentru care s-a stabilit de instanța de fond că trebuia încheiat un contract de închiriere cu respectarea dispozițiilor legale privind protecția chiriașilor a expirat, astfel că după data de 08.04.2009 nu mai pot fi invocate dispoziții de favoare din OUG nr. 40/1999, care a prevăzut prelungirea contractelor aflate în patrimoniul statului, pentru chiriașii din imobile, condițiile de închiriere în cazul restituirii imobilelor către foștii proprietari. La expirarea termenului contractual, în speță termen stabilit de instanța de fond, sunt aplicabile prevederile contractuale, dreptul comun în materia locațiunii.
Asupra cererii de acordare a contravalorii investițiilor efectuate în apartament, ca o chestiune prealabilă, a fost analizată calitatea procesuală pasivă a reclamanților în ce privește obligația de plată a contravalorii îmbunătățirilor la imobil, față de dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, deoarece e vorba de investiții efectuate în imobil de-a lungul timpului cât reclamanții reconvenționali au locuit acolo.
S-a reținut că, reclamantul este persoana care trebuie să suporte despăgubirile reprezentate de contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire efectuate de pârâți, conform textului clar al art. 48 din Legea nr. 10/2001, care reprezintă o aplicație a principiului îmbogățirii fără justă cauză.
Nu s-a putut reține ca argument al respingerii acestor pretenții, faptul că pârâții nu au achitat chirie pentru folosința bunului, pentru că reclamanții au dreptul de a solicita plata contravalorii lipsei de folosință, eventual compensarea sumelor datorate reciproce.
Instanța de fond a eliminat, din suma stabilită de doamna expert D. A. contravaloarea izolației termice a blocului, deoarece - deși în raportul de expertiză nu se specifică cine anume a suportat costul acestei investiții - din declarația martorului audiat în cauză s-a reținut că s-a încercat contactarea reclamanților pârâți reconvenționali în scopul recuperării contravalorii reprezentând cota de contribuție pentru izolația termică ce revine proprietarilor apartamentului.
În ce privește cheltuielile derivate din zugrăvitul apartamentului, înlocuirea unor obiecte sanitare, s-a opiniat că, deși s-ar putea aprecia că ele nu cad în sarcina proprietarului, nu înseamnă că lucrările respective nu se încadrează în noțiunea de utile și necesare, pentru ca reclamantul să beneficieze de ele în mod gratuit, fără reparație către autorul lor.
Față de această opinie s-a reținut că, potrivit art. 2495 din Noul cod civil cel care este dator să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun. Pârâții au dovedit astfel că au efectuat cheltuieli necesare și utile pentru conservarea apartamentului, proprietatea reclamanților, astfel că i-a obligat pe aceștia din urmă a restitui valoarea acestora de_ lei.
Asupra cererii de compensare judiciară formulată de ambele părți, instanța de fond a reținut că la data pronunțării prezentei hotărâri reclamanții aveau o datorie către toți pârâții în cuantum de 623,17 euro iar pârâții reclamanți reconvenționali către reclamanți au datorie de_ lei.
S-a reținut că, pentru suma de 623,17 euro au calitatea de debitori toți pârâții, respectiv M. V. sr., M. V. jr. și M. N., pe când în ce privește creanța de_ lei, creditorii acestei creanțe sunt doar pârâții reclamanți reconvenționali M. V. jr. și M. N., statuându-se că nu poate opera compensarea judiciară, sens în care a fost respinsă cererea de compensare.
Asupra cheltuielilor de judecată, raportat la soluția de admitere în parte a acțiunii și a cererii reconvenționale, instanța de fond a compensat cheltuielile efectuate de părți cu demararea acestui proces, dispunând ca fiecare să își suporte propriile cheltuieli.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanții cât și pârâții.
Prin apelul declarat la 25.04.2013, pârâții M. V. jr. și M. N. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate și, pe fond, admiterea cererii reconvenționale astfel cum a fost formulată și precizată, respectiv obligarea reclamanților pârâți reconvenționali la plata valorii îmbunătățirilor și a investițiilor pe care l-au efectuat în apartament și sporul de valoare adus apartamentului, respectiv suma de_ lei stabilită prin expertiza în construcții efectuată de expert D. A., cu cheltuieli de judecată.
În motivare, apelanții au arătat că, în mod nelegal, instanța de fond le-a acordat doar suma de_ lei, cu titlu de îmbunătățire în condițiile în care timp de 20 ani cât au locuit acolo, d-na expert, pe baza calculelor atent detaliate a arătat toate îmbunătățirile pe care le-a efectuat în imobil. În plus, au susținut că prima instanță nici nu a amintit nimic în sentință de suma de_ lei pe care a concluzionat-o raportul de expertiză întocmit, nici de toate îmbunătățirile arătate în expertiză și nici de sporul de valoare adus apartamentului.
Au criticat faptul că instanța de fond motivează că nu se știe cine a plătit izolația blocului, precizând că martorul audiat a declarat în fața instanței de fond că în anul 2009 trebuia plătită izolația blocului și din nou i-a sunat pe reclamanți în Germania și nu au răspuns.
De asemenea, au menționat că pârâții apelanți au susținut că au plătit izolația blocului și aceste aspecte au fost dovedite prin înscrisuri pe care le-au depus la dosarul cauzei și au fost evidențiate în expertiza în construcții efectuată.
Pârâții apelanți au solicitat stabilirea unui drept de retenție în favoarea lor asupra apartamentului până la achitarea de către reclamanți a investițiilor și îmbunătățirilor pe care le-au efectuat în apartament și sporul de valoare în sumă totală de 47.622 lei stabilită prin expertiza în construcții efectuată în speță.
Au precizat că au locuit în apartament din anul 1982 și au făcut numeroase îmbunătățiri, constând în reparații, zugrăveli, refacere pardoseli, parchet în camere, faianță și gresie, înlocuit obiecte sanitare, montat termopane, izolația blocului și s-au comportat ca niște adevărați proprietari ai apartamentului, au avut mare grijă de apartament, l-au igienizat, deoarece au locuit acolo timp de 20 ani.
În drept, cererea de apel a fost întemeiată pe dispozițiile art. 282 și următoarele C.proc.civ.
Prin apelul declarat la 22.04.2013, reclamanții I. H. G. și I. H. au solicitat admiterea apelului, iar, pe cale de consecință, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii, respectiv de a se dispune obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Timișoara, . I. V.) nr. 18, ., dispunând totodată și evacuarea acestora din apartamentul proprietatea reclamanților; să se constate dreptul de creanță față de pârâți în sumă de_ lei cu titlu de contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 09.04.2009 – 30.11.2011 și a dreptului de creanță a pârâților față de reclamanți cu titlu de îmbunătățiri și investiții efectuate la imobil; să se dispună obligarea pârâților – reclamanți reconvenționali la plata sumei rezultată în urma compensării creanțelor constatate; să se dispună obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în cuantum de 280 euro/lună, calculată cu data de 01.12.2011 până la data lăsării în deplină proprietate și folosință a imobilului; să se respingă capătul de cerere reconvențională al pârâților privind stabilirea dreptului de retenție asupra imobilului până la achitarea îmbunătățirilor și investițiilor la apartament; să se dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată rezultate în urma compensării sumelor rezultate cu acest titlul de către părți, fără a depune motivele de fapt și drept a cererii de apel.
În motivare, au reiterat starea de fapt expusă, pe larg în cererea introductivă.
Pârâții M. V. jr. și M. N. prin întâmpinarea depusă au solicitat respingerea apelului declarat de reclamanții, fără a depune motivele de fapt și de drept ale întâmpinării.
Prin decizia civilă nr. 622/1.10.2013 pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul T. a anulat ca netimbrat apelul formulat de apelanții reclamanți I. H. G. și I. H., împotriva sentinței civile nr. 3380/20.03.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ 2012* în contradictoriu cu intimații M. V. Jr., Manoila N., M. V. Sr. și a respins apelul formulat de apelanții pârâți M. V. Jr. și Manoila N., împotriva aceleiași sentințe civile. Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că la termenul de judecată din data de 1 octombrie 2013, tribunalul a pus în discuția părților, conform dispozițiilor art. 137 C.p.civ., excepția de netimbrare a apelului reclamanților, excepție pe care a admis-o și a anulat ca netimbrat apelul promovat.
S-a reținut că apelul declarat nu a fost timbrat anticipat, pentru termenul de judecată din 18.06. 2013, deși apelanții reclamanți au fost citați cu mențiunea expresă de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru de 4371 lei și a timbrului judiciar de 2,5 lei, sub sancțiunea anulării cererii.
În acest sens au fost avute în vedere dispozițiile art. 20 alin. 1 și 3 din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, în conformitate cu care sumele datorate cu acest titlu se plătesc anticipat, iar omisiunea de achitare a acestora în momentul înregistrării cererii ori la termenul stabilit de instanță se sancționează cu anularea cererii, inclusiv a unei cereri de promovare a căii de atac.
Totodată s-a constatat că apelanții au formulat o cerere de reexaminarea a taxei de timbru stabilită în sarcina acestora, cerere ce a fost respinsă irevocabil prin încheierea din data de 12.06.2013.
Întrucât nu s-au conformat ulterior acestei cereri, obligației stabilite de instanță de a achita taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, s-a concluzionat de către instanța de apel că textele legale menționate au deplină incidență în speță, astfel încât, conform art. 137 alin. 1 C.pr.civ., s-a admis excepția invocată și s-a anulat ca netimbrat apelul declarat de către reclamanți, fără a se proceda la cercetarea sa în fond.
Referitor la apelul pârâților s-a reținut că, în mod corect prima instanță a apreciat că - din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză - pârâții nu au dovedit că au achitat contravaloarea izolației termice a blocului, astfel că această sumă nu a putut fi acordată cu titlu de pretenții.
Tribunalul a ținut cont de faptul că sarcina probei revine celui ce afirmă; or, în această privință, pârâții apelanți nu au probat suportarea acestei cheltuieli iar înscrisul depus în apel - intitulat „Situația fondurilor la data de 06.09.2011”, nu atestă că pârâții au achitat suma de bani solicitată cu titlu de izolație termică a blocului. Astfel, s-a considerat că în mod corect, judecătoria a admis doar în parte cererea reconvențională a apelanților, raportat la împrejurarea că nu au fost probate integral pretențiile solicitate.
Văzând că starea de fapt și normele legale incidente în materie au fost corect reținute și aplicate de către prima instanță, tribunalul a respins - apreciind ca fiind neîntemeiat - apelul formulat de apelanții pârâți M. V. Jr. și Manoila N., împotriva sentinței civile nr. 3380/20.03.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ 2012* în contradictoriu cu intimații M. V. Sr., I. H. G. și I. H..
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată, pe considerentul că apelanții sunt părțile aflate în culpă procesuală, iar intimații nu au solicitat și dovedit aceste cheltuieli.
Împotriva deciziei civile nr. 622/1.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. au declarat recurs pârâții M. V. Jr. și M. N., care au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în baza art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., în sensul admiterii apelului cum a fost formulat, respectiv schimbarea în parte a sentinței atacate și pe fond admiterea cererii reconvenționale așa cum au formulat-o și au precizat-o, și anume să fie obligați reclamanții intimați să le achite suma de_ lei stabilită prin expertiza în construcții efectuată de expert D. A., cu cheltuieli de judecată.
În motivare, au arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii și străine față de natura pricinii și este dată cu aplicarea greșită a legii, referindu-se în acest sens la faptul că instanța de apel a reținut că nu au făcut dovada că au achitat izolația termică a blocului, respectiv suma de 4386, 97 lei. În opinia recurenților, acest aspect a fost reținut în mod greșit de instanța de apel, învederând că atât din declarațiile martorilor audiați în cauză (indicând pe administratorul blocului) cât și din adeverința eliberată de Asociația de Proprietari depusă la dosarul cauzei și din expertiza efectuată rezultă ca au achitat izolația blocului.
Pârâții susțin că Adeverința din 17.01.2014 eliberată de Asociația de Proprietari fac dovada faptului că au plătit izolația blocului, iar expertiza efectuată în cauză atestă că această sumă a fost introdusă la calculul îmbunătățirilor, întrucât din actele dosarului reiese că au plătit izolația blocului.
Au mai învederat că în anul 2009 trebuia plătită izolația blocului și din nou i-au sunat pe reclamanți în Germania, însă aceștia nu au răspuns. Precizează că în urma contactării telefonice de către administratorul blocului, reclamanții i-au comunicat acestuia că nu sunt interesați în sensul efectuării plății izolației blocului iar aceste aspecte au fost arătate de martorul audiat în cauză.
Au arătat că un al motiv pe care l-au criticat în apel a reprezentat faptul că, deși au solicitat să li se acorde întreaga sumă de îmbunătățiri de_ lei, astfel cum a stabilit doamna expert D. A., prima instanța le-a acordat doar suma de_ lei, fără a motiva acest aspect.
Pârâții susțin că, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestei critici de a li se acorda întreaga sumă de_ lei a îmbunătățirilor, motivând în decizia recurată doar aspectul că nu au plătit izolația blocului, fără a se pronunța pe aspectul solicitat cu privire la acordarea integrală a îmbunătățirilor.
Consideră că instanța de apel nu a observat că nu au criticat doar aspectul că au plătit izolația blocului, ci au solicitat toată suma de_ lei în loc de_ lei (sumă acordată de prima instanță).
Mai arată că la pct. 7.2 din Raportul de expertiză se specifică că valoarea lucrărilor de îmbunătățiri se ridică la suma de_ lei, iar sporul de valoarea adus apartamentului datorită investițiilor pe care le-au făcut este de_ lei, deci în total_ lei, menționând că reclamanții nu au contestat valoarea îmbunătățirilor în prima instanță, nesolicitând o contraexpertiză în acest sens.
Subliniază că doamna expert a arătat în mod detaliat în raportul de expertiză toate îmbunătățirile și investițiile pe care le-au făcut în apartament, în sumă de_ lei.
În drept, invocă art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.
Prin concluzii scrise intimații I. H. G. și I. H. au solicitat respingerea recursului cu motivarea că adeverința nr. 146/17.01.2014 atașată cererii de recurs este similară înscrisului depus în dosarul de apel, intitulat „Situația fondurilor la data de 06.09.2011”, prin care nu se atestă că pârâții au achitat suma de bani solicitată cu titlu de izolație termică a blocului.
De asemenea, precizează că recurenții și-au argumentat recursul pe motivul că în perioada de când locuiesc în imobil, respectiv din anul 1982 până în prezent, au adus o . îmbunătățiri și investiți unele cuprinse în suma de_ lei la care au fost obligați intimații, considerând că nu pot fi opuse proprietarului anumite cheltuieli efectuate cu scopul de întreținere a imobilului precum și cu scopul de creare a unui confort locativ în favoarea chiriașului, decât acele investiții care au sporit valoarea imobilului și care, conform reglementărilor legale, cad în sarcina proprietarului.
Examinând decizia civilă atacată prin prisma motivelor invocate, față de dispozițiile art. 299 și următoarele C.pr.civ., ale art. 304, 305și 306 al. 2 C.pr.civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
Astfel, deși pârâții recurenți își intitulează cererea depusă ca fiind „recurs” și în drept invocă dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., în fapt reiterează aceleași motive ca și în cererea de apel or, recursul astfel declarat nu se întemeiază pe niciunul din motivele de casare menționate.
Primul motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. – nu poate fi incident, întrucât hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în cuprinsul hotărârii regăsindu-se considerentele pe care instanța și-a fundamentat soluția pronunțată în cauză.
Toate cele trei situații cuprinse în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. vizează de fapt una și aceeași chestiune – nemotivarea hotărârii având în vedere că formularea unor considerente contradictorii sau străine de natura cauzei ar echivala cu nemotivarea hotărârii, or, prin hotărârea atacată cu prezentul recurs, instanța a examinat criticile referitoare la neacordarea integrală a pretențiilor formulate prin cererea de apel a pârâților inclusiv cu privire la achitarea contravalorii izolației termice a blocului.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.) ce are în vedere situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, se constată că, de asemenea, nu este incident în cauză, având în vedere că din modul de redactare a hotărârii rezultă că instanța de apel a apreciat ca fiind corecte dispozițiile legale incidente în cauză (menționate de instanța de fond ca fiind cele ale art. 2495 C.civ., pe care tribunalul și le-a însușit).
De menționat că, deși invocă acest temei de drept (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.), ceea ce critică în realitate pârâții este interpretarea greșită – în opinia lor – a probelor administrate în cauză (cu referire la expertiza efectuată de expert D. A.) or, ca urmare a abrogării punctelor 10 și 11 ale art. 304 C.pr.civ., nu mai este permisă rediscutarea probelor, reaprecierea acestora în calea de atac a recursului și implicit nicio rediscutare sau reapreciere a aspectelor de fond ale cauzei dedusă judecății.
În speță, prin criticile formulate de recurenți, aceștia pun în discuție o probă a cauzei respectiv cuantumul despăgubirilor rezultate din expertiza efectuată care a concluzionat că valoarea totală a îmbunătățirilor cu sporul de valoare adus apartamentului totalizează suma de 47.622 lei și nicidecum aspecte de nelegalitate a acestuia, or pe calea de atac a recursului se asigură exercitarea unui control de legalitate asupra hotărârilor pronunțate de instanța de apel.
Pe de altă parte – înscrisul intitulat adeverința nr. 146/17.01.2013, atașată cererii de recurs – chiar dacă în aparență ar putea fi asimilat înscrisurilor la care se referă art. 305 C.pr.civ. – înscris ce face referire la același act intitulat „Situația fondurilor la data de 6.09.2011” (depus la ambele instanțe) – nu vizează exercitarea unui control de legalitate cu atât mai mult cu cât acest înscris nu poate fi asimilat unei chitanțe sau facturi care să ateste plata sumelor de bani ca și contravaloarea reabilitării termice a imobilului.
Față de considerentele arătate, Curtea în baza art. 312 al. 1 C.pr.civ. va respinge recursul declarat de pârâții M. V. Jr. și M. N. împotriva deciziei civile nr. 622/1.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul declarat de pârâții M. V. Jr. și M. N. împotriva deciziei civile nr. 622/1.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.03.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red.M.L./26.03.2014
Tehnored.O.I./2 ex/27.03.2014
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud. G. D.
Instanța apel: Tribunalul T. – jud. C. P., jud. L. V.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 141/2014. Curtea de Apel... | Expropriere. Decizia nr. 116/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
