Rectificare carte funciară. Decizia nr. 222/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 222/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-02-2014 în dosarul nr. 29015/325/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ operator 2928
DECIZIA CIVILĂ NR. 222/R
Ședința publică de la 27 Februarie 2014
PREȘEDINTE: L. L.
JUDECĂTOR :A.-M. N.
JUDECĂTOR :M. G.
GREFIER :M. S. L.
Pe rol se află judecarea recursului declarat de recurentul pârât B. I.-M. în contradictoriu cu intimații reclamanți J. P. și G. G. împotriva Deciziei civile nr.1078 din 23.10.2013 a Tribunalului T., având ca obiect prestație tabulară.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pârâtul recurent personal, asistat de avocat F. M., lipsă fiind intimații, reprezentanți de avocat P. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recurentul a depus la dosar prin registratura instanței, la 24 februarie 2014, chitanța privind achitarea taxei judiciare de timbru aferentă recursului.
Reprezentanta intimaților depune la dosar întâmpinare.
Curtea, văzând că nu mai sunt alte cereri, constată cererea de recurs în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acesteia, punând în discuție admisibilitatea acestei căi de atac.
Reprezentantul recurentului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul T. ,pentru motivele invocate în scris. În ceea ce privește admisibilitatea recursului a arătat că petitul principal al acțiunii este obligația de a face, neevaluabil în bani, astfel încât calea de atac ce trebuia judecată de Tribunalul T. era apelul. Dacă s-ar considera că petitul principal e evaluabil în bani, atunci ar trebui adunată valoarea acestuia cu valoarea petitului subsidiar, iar cuantumul petitelor însumate este de 36.000 euro.
Reprezentanta intimaților a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil având în vedere că recurentul a atacat o hotărâre irevocabilă, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr.1078 din 23.10.2013 a Tribunalului T. a fost admis recursul civil formulat de către recurenții-reclamanti J. P. și G. G. împotriva sentinței civile nr. 752/ 21.01.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul-parat B. I. M., a fost modificată sentinta recurata, in sensul ca a fost admisă in parte acțiunea civila, s-a constatat ca intre parti a intervenit la data de 06.07.2004 o promisiune de vanzare cumparare privind terenul arabil extravilan in suprafata de 1 ha situat in raza localitatii G., jud. Timis, inscris in CF_ sub nr.cad.78/6/4/33 si l-a obligat pe parat la incheierea contractului de vanzare cumparare in forma autentica, a fost respinsă in rest cererea, au fost compensate cheltuielile de judecata avansate de parti.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul T. a reținut că prin sentința civilă nr. 752/ 21.01.2013 pronunțată în dosar nr._ Judecătoria Timișoara a respins actiunea formulata de reclamantii J. P. si G. G. in contradictoriu cu paratul B. I. M..
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin promisiunea de vanzare cumparare din data de 06.07.2004, pârâții și-au asumat obligația de a transmite reclamanților în schimbul unui preț de 1.000 euro, dreptul de proprietate asupra parcelei de teren arabil extravilan in suprafata de 1 ha situat in raza localitatii G., jud. Timis, inscris in CF_
La data încheierii antecontractului reclamanții au achitat paratilor suma de 1.000 euro.
Părțile au stabilit ca intabularea și încheierea contractului în formă autentică să fie făcute in termen de 15 zile de la data primirii titlului de proprietate.
Au stabilit de asemenea ca în situația în care pârâții se vor răzgândi, aceștia vor restitui reclamanților de 40 de ori prețului de vânzare stabilit, respectiv suma de 40.000 euro.
Instanța a constatat că inserarea în antecontract a clauzei „potrivit căreia partea care se răzgândește va datora despăgubiri celeilalte părți, dupa cum urmeaza: „ in cazul in care promitentul vanzator se va razgandi si nu va mai dori incheierea contractuluide vanzare cumparare cu privire la acest imobil se restituie la promitentii cumparatori de patrizeci de ori suma incasata de la acestia, iar in cazul in care promitentii cumparatori se vor razgandi si nu vor mai dori incheierea contractului de vanzare cumparare acestia vor pierde suma achitata promitentului vanzator”, nu poate avea ca efect rezoluțiunea antecontractului.
Aceasta clauza nu poate fi interpretata decat ca o clauza de razgandire ( de dezicere ).
Clauza de dezicere este definita in literatura juridica de specialitate ca fiind o clauză prin care partile isi reverza dreptul de a se razgandii și de a desfiinta unilateral convenția, (de regula într-un anumit termen sau în anumite condiții) cu singura consecință a pierderii arvunei sau a restituii dublul sumei primite sau chiar independent de existența vreunei clauze de arvuna ori a vreunei alte sancțiuni.
Clauza inserata in antecontract nu are in realitate o semnificatie sancționatorie, aceea a unei clauze penale care sa stabilieasca modul in care va fi pedepsita culpa oricăreia dintre părti.
În acest sens, instanța a apreciat că atâta vreme cât părțile au prevăzut expres o clauza de răzgândire - ce-i drept, arbitrara, indiferenta de circumstantele concrete în care s-ar realiza operatiunea juridica a vânzarii - instanța a apreciat ca fiind neîntemeiata acțiunea formulata de reclamanții prin care solicita pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act autentic de vanzare-cumparare.
Dispozitiile art. 977, 978 si urmatorul reglementeaza doua principii fundamentale potrivit carora interpretarea conventiilor se face dupa intentia . eventualele clauze echivoce trebuie interpretate in sensul in care actul sa produca efecte juridice, principii care trebuie raportate la regula statuata de art. 970 C. Civil, potrivit cu care conventiile trebuie executate cu buna credinta si in realizarea scopului urmarit de parti.
In lumina acestor argumente, acreditarea sustinerilor reclamantilor ca legitime ar contraveni principiilor de interpretare a actelor juridice astfel cum sunt statuate de art. 977 și art. 978 și urm CC, potrivit cu care se confera prioritate producerii de efecte juridice si vointei reale a partilor.
Impotriva sentinței civile nr.752/21.01.2013 reclamanții J. P. si G. G. au formulat cerere de recurs, solicitând in baza prev.art.299-316 coroborat cu prev.art.304 ind. 1 C., admiterea recursului, modificarea in tot a hotararii recurate, in sensul admiteri acțiunii asa cum a fost ea formulata.
Au argumentat că în lipsa unei voințe exterioare si neechivoce a beneficiarului acestuia de activare a acestei clauze instanța de judecata nu poate sa constate intervenția acesteia. Asa cum se poate observa din întâmpinarea depusa la dosarul cauzei, niciunde paratul nu a inteles sa-si exprime voința si dorința de activare a acestei clauze de dezicere.
Clauza de razgandire reprezintă un veritabil drept potestativ, acesta fiind caracterizat prin următoarele trasaturi: are ca obiect o situație juridica, se exercita prin voința unilaterala a titularului, exercitarea lui este o ingerința in sfera de interes juridic a altei persoane.
Facand parte din categoria drepturilor potestative, dreptul de dezicere se exercita printr-un act unilateral de voința din partea titularului, independent de voința celeilalte parti a raportului juridic.
Dreptul de dezicere insa trebuie sa fie exercitat in condițiile legii si cu respectarea condițiilor prevăzute in contract. Mai mult, acesta este supus comunicării celeilalte parti, deoarece va stinge un raport juridic si va afecta in mdo direct, nemijlocit drepturile celeilalte parti.
Or, din nici un act existent la dosarul cauzei nu reiese faptul ca paratul si-a exercitat in mod neechivoc acest drept in sensul ca nu i-a comunicat reclamantului intimat intenția sa si ca este de acord sa-i plătească acestuia prețul razgandirii prevăzut in antecontract.
Potrivit doctrinei clauza de dezicere este prevederea contractuala, care da dreptul la desființarea unilaterala a unui contract valabil încheiat . determinat sau nedeterminat, contra plații unei indemnizații numita dezicere.
Potrivit acestei definiții clauza de dezicere pentru a putea opera se impune achitarea unei indemnizații numita dezicere, care conform prevederilor contractuale este de 40 de ori suma încasata in baza promisiunii.
Pentru ca aceasta clauza sa poată sa-si producă efectele beneficiarul acesteia trebuie sa-si îndeplinească obligația stabilita in sarcina sa, respectiv ca la momentul dezicerii sa restituie indemnizația.
In principiu, desi dreptul de dezicere este discreționar, putând fi exercitat fara a fi necesara vreo justificare in acest sens, fiind inclus in categoria drepturilor potestative, acesta, in conditile in care este exercitat cu rea-credinta, nesocotind drepturile si interesele legitime ale celeilalte parti contractante, aceasta dezicere poate fi lipsita de orice efect juridic, menținând contractul.
Trebuie menționat faptul ca anterior intrării in vigoare a Noului cod civil clauza de dezicere nu era expres prevăzuta in vreun text de lege.
In susținerea producerii efectelor clauzei de dezicere dar in momentul achitării indemnizației - prețul dezicerii - vin si prevederile art.1276 NCC .
Potrivit prevederilor NCC, clauza de dezicere chiar daca este menționata fara termen, acesta poate fi exercitat, doar daca executarea contractului nu a inceput si in condițiile in care s-a stipulat o prestație in schimbul denunțării, doar daca prestația a fost executata.
Or, asa cum se poate observa contractul a inceput sa fie executat atâta timp cat a plătit prețul imobilului si totodată ca urmare a demarării acest litigiu, fapt care împiedica exercitarea clauzîe de dezicere, chiar daca aceasta clauza se încadrează in categoria drepturilor potestative.
Tribunalul T. a constatat că recursul este fondat, retinând urmatoarele:
In pofida faptului ca judecatoria a respins in mod judicios exceptiile procesuale invocate de catre parat prin actul procedural al intampinarii, a retinut in mod corect situatia de fapt existenta in cauza si a dat o corecta calificare clauzei inserate in contract cu privire la dreptul potestativ al partilor de razgandire in privinta executarii contractului, in mod cu totul eronat a dat eficienta mentionatei clauze, cu consecinta respingerii ca nefondat a demersului judiciar de fata.
Astfel, procedand la analiza apararilor formulate de catre parat prin intampinare, tribunalul constata ca acesta nu a inteles sa se prevaleze, cu respectarea principiului contradictorialitatii si al dreptului de aparare, de clauza de dezicere, o atare clauza fiind invocata exclusiv si cu o motivare lapidara (cu trimitere la raspunsurile reclamantului la interogatoriu) prin concluziile asupra fondului cauzei.
Desi judecatoria nu a argumentat in considerente in privinta carei parti contractuale a retinut activarea clauzei de dezicere, din analiza concluziilor pe fond ale paratului tribunalul deduce ca instanta fondului a apreciat ca reclamantii ar fi fost cei care s-au dezis de contract prin instrainarea imobilului in favoarea unui tert.
Or, o asemenea apreciere vine in contradictie evidenta cu intregul comportament al beneficiarilor promisiunii ulterior perfectarii conventiei cu paratul si mai ales cu demersul judiciar de fata prin care solicita validarea si executarea in natura a promisiunii.
Astfel, promitentii au procedat la plata pretului promisiunii si, ca o garantie a executarii promisiunii de catre parat, au primit si o procura autentica prin care erau imputerniciti la instrainarea bunului.
Este reputat principiul (consfintit de legiuitor prin Codul civil din 2009) potrivit caruia desfiintarea unilaterala a conventiilor cu caracter uno ictu este admisibila cata vreme clauzele acesteia nu au fost puse in executare, astfel incat comportamentul ulterior al partilor nu mai poate semnifica dezicere de contract.
Pe de alta parte, nici acest comportament ulterior al beneficiarilor promisiunii nu prezinta aceasta semnificatie juridica, cata vreme acestai nu au notificat nicicand promitentului intentia de a activa clauza potestativa.
Dimpotriva, in temeiul procurii primite, reclamantii au procedat la instrainarea bunului in favoarea unui tert (constatata nula ulterior), insa nu cu intentia de a se dezice de contract, cum in mod nejustificat s-a sustinut si in mod gresit a retinut judecatoria.
Tribunalul a concluzionat ca reclamantii s-au considerat adevaratii proprietari ai imobilului, asupra caruia au apreciat ca aveau un drept de dispozitie de care au si uzat, convingere intarita de dublarea promisiunii de mentionata procura de instrainare.
Ca este asa o dovedeste faptul ca reclamantii nu au inteles sa predea paratului pretul incasat din vanzarea subsecventa, ci l-au pastrat pana la desfiintarea contractului, ca echivalent ce au apreciat ca li se cuvenea in contraprestatie pentru bunul vandut de domniile lor.
Promisiunea de vanzare cumparare incheiata intre parti cu respectarea prevederilor art.969 C.civil, a nascut in sarcina promitentului o obligatie de a face, respectiv pe aceea de a incheia contractul de vanzare-cumparare in forma autentica prevazuta ad validitatem de art.888 si art.1244 din Codul civil din 2009 (aceeasi forma fiind ceruta anterior de art.2 alin.1 din Titlul X din Legea 247/2005 si de Legea nr.54/1998), la un termen care a devenit scadent, potrivit situatiei de fapt retinute.
Desi a primit pretul de vanzare al terenului, paratul, debitor al obligatiei de a face mentionate, nu si-a respectat aceasta obligatie.
Alegatia paratului cu privire la prețul derizoriu, dedusa din prevederile art.1303 C.civ. nu se verifica in speta, reputat fiind faptul ca pentru a fi indeplinita conditia seriozitatii pretului nu se cere o echivalenta matematica intre acesta si valoarea reala a bunului, intrucat pretul de vanzare este rezultatul negocierii partilor si reflecta inclusiv relatiile personale existente intre acestea. Pentru a fi calificat ca derizoriu, pretul trebuie sa fie atat de mic fata de valoarea bunului incat sa se poata aprecia ca nu exista pret ca element esential al vanzarii, cu consecinta lipsirii de cauza a obligatiei corelative de transmitere a proprietatii nascuta din conventia cu caracter sinalagmatic, situatie ce nu se verifica in speta. Nu se poate pune semnul echivalentei intre disproportia de valoare a prestatiilor reciproce (ce poate caracteriza eventual un pret lezionar) si caracterul derizoriu al pretului.
Ca atare, devin incidente prevederile art.1073-1077 C.civil si ale art.5 alin.2 Titlul X din Legea 247/2005 care consacra prevalenta principiului executarii in natura a obligatiilor civile.
In consecinta, Tribunalul, potrivit art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a admis recursul și a reformat hotărârea de fond in sensul arătat mai sus, reținând că temeinicia unei cereri se analizeaza la momentul pronuntarii hotararii, iar instanta nu poate anticipa comportamentul viitor al paratului in sensul aratat de reclamanti; de asemenea efectele hotararii judecatoresti nu pot fi afectate de o conditie suspensiva, cum ar fi refuzul paratului de aducere la indeplinire a obligatiei stabilite jurisdictional in sarcina sa si pentru realizarea careia legiuitorul a pus, de altfel, la dispozitia creditorului si mijloace de constrangere.
In temeiul art.274 si 276 C.proc.civ., in raport de culpa procesuala a paratului si de masura admiterii cererii, tribunalul a compensat cheltuielile de judecata avansate de parti.
Împotriva Deciziei civile nr.1078 din 23.10.2013 a Tribunalului T. a formulat recurs pârâtul B. I.-M., solicitând în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea dosarului Tribunalului T. pentru a judeca apelul în complet de doi magistrați, pentru a da posibilitate părților să beneficieze de toate căile de atac ordinare și extraordinare îngăduite de norma procesual civilă.
În motivare a arătat că un prim motiv pe care-l invocă este cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C.p.civ., anume acela când instanța care a judecat calea de atac nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Așa cum recunoaște în dispozitivul hotărârii, Tribunalul T., obiectul principal al acțiunii este „obligația a face" (obligația pârâtului de a se prezenta la notarul public pentru a se încheia actul în formă autentică). Ca urmare, pentru că obligația a face este capătul principal al cererii de chemare în judecată, în raport de care se stabilește și calea de atac, este evident faptul că instanța avea obligația să constate că apelul este calea de atac, cum de altfel s-a întâmplat și în cauza J. contra T., unde Tribunalul T. a dat o calificare corectă căii de atac, iar Curtea de Apel Timișoara a soluționat pricina J. /T. ca instanță de recurs, obiectul acțiunii fiind identic cu cel din dosarul pendinte.
In ce privește admisibilitatea recursului, care pare privit, aparent, ca un recurs la recurs, invocă Decizia dată de Secțiile Unite ale ÎCCJ, Decizia nr. 14/16.03.2009, în dosar nr. 35/2008 și prin care s-a respins RIL-ul promovat de Procurorul General al României cu argumentul că o hotărâre diferită de majoritatea celorlalte pronunțate de instanțele naționale nu semnifică existența unei practici neunitare. Opinia majoritară fiind reținută în cuprinsul deciziei, în sensul că: „Astfel, unele instanțe au apreciat că recursul este admisibil, cu motivarea că, în toate cazurile, calea de atac împotriva hotărârilor judecătorești este prevăzută de lege, iar calificarea greșită a căii de atac de către instanța care a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate în fond nu poate avea drept consecință înlăturarea dreptului părții de a exercita toate mijloacele procesuale stabilite de lege pentru a obține protecția dreptului său, cu respectarea normelor de procedură specifice fiecărei căi de atac. "
Pentru că obligația principală fiind obligația de a face, iar subsidiarul presupunea refuzul încheierii actului, este evident că instanța de recurs, modificând hotărârea instanței de fond și admițând în parte cererea, doar petitul principal, obligând intimat pârâtul să încheie actul în formă autentică, nu face altceva decât să recunoască petitul principal al acțiunii - obligația a face. Pentru că instanța de recurs - Curtea de Apel Timișoara, se dovedește a fi instanță de casare, având în vedere că în instanța de apel s-a pus în discuție și natura juridică a dezicerii de contract, în ce măsură acesta afectează executarea actului, sau însăși existența actului, se solicită o dezlegare a acestei chestiuni de drept, cu atât mai mult cu cât instanța de fond a respins acțiunea reclamanților, și a reținut incidența clauzei de dezicere, clauză care vizează însuși contractul și nu executarea acestuia.
În drept se invocă dispozițiile art. 304 pct. 1 C.pr.civ.
Pârâtul recurent a depus completare la motivele de recurs prin care se invocă, pe lângă cele arătate în cererea de recurs depusă la 29.10.2013 la Tribunalul T., motivul îngăduit de dispozițiile art. 304 pct. 7 C.p.civ., în sensul că la baza hotărârii atacate au stat motive contradictorii ori străine de natura pricinii, avându-se în vedere argumentele regăsite la fila 3 a Deciziei civile nr. 1078/23.10.2013 a Tribunalului T. în dosar_ .
Un al doilea motiv de recurs este cel îngăduit de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.p.civ, anume acela prin care instanța a interpretat sau aplicat greșit legea, cu precădere în materia actului juridic numit, care este mandatul, reglementat de Codul civil, prin dispozițiile art. 1532-1559 C. civ, respectiv promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.
Prin întâmpinare, intimații reclamanți J. P. și G. G. au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.
În motivare au arătat că valoarea obiectului cererii este de 78.345 lei, astfel în mod corect Tribunalul T. a judecat recursul împotriva hotărârii date de judecătorie.
La termenul de judecată din 27.02.2014, Curtea a pus în discuție excepția de inadmisibilitate a căii de atac, această excepție primând asupra celorlalte excepții și cereri formulate în cauză.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva excepției de inadmisibilitate a recursului, instanța reține următoarele:
Potrivit art. 282 ind.1 C.pr.civ., nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, asupra acțiunilor posesorii, acțiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă și luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și în alte cazuri prevăzute de lege.
Dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum si, in condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului."
Ca atare, din interpretarea acestor dispoziții rezultă că hotărârile pronunțate de judecătorii în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv sunt supuse numai căii de atac a recursului la tribunal, nefiind susceptibile de apel.
Dispoz. art.112 alin.1 pct.3 C.pr.civ. prevăd că evaluarea obiectului cererii de chemare în judecată se face de către reclamant. În prezenta cauză, reclamanții au solicitat executarea obligației asumate de pârât prin promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare încheiată între părți la data de 6.07.2004 prin obligarea acestuia să încheie contractul autentic de vânzare cumpărare sau prin pronunțarea unei sentințe care să țină loc de contract autentic. Reclamanții au anexat cererii de chemare în judecată copia semnată pentru conformitate cu originalul a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare încheiată la data de 6.07.2004 privind terenul în suprafață de 1 ha (f.6 din dosarul judecătoriei), în cuprinsul căruia se precizează că prețul la care se promite și se acceptă vânzarea este de 1000 euro. La termenul de judecată din 17.04.2011 reclamanții au depus la dosar un înscris denumit minuta timbrării prin care au arătat că valoarea terenului în litigiu este de 4374,6 lei conform cursului BNR din 11.04.2012. La același termen de judecată, prima instanță a dispus ca reclamanții să timbreze acțiunea în funcție de valoarea indicată în grilele notariale. Ca urmare, reclamanții au depus un nou înscris intitulat minuta timbrării prin care au arătat că valoarea terenului conform criteriilor stabilite de instanță este de 18.000 euro, respectiv 78.345 lei (f.51 din dosarul judecătoriei), în conformitate cu adresa de la fila 55 al aceluiași dosar. La termenul de judecată din 26.06.2012, prima instanță a considerat corect evaluat și timbrat litigiul de către reclamanți. Nici reclamanții și nici pârâtul nu au contestat această valoare pe parcursul soluționării cauzei în recurs în fața tribunalului și nu au indicat o altă sumă ca reprezentând valoarea obiectului acțiunii principale. În mod corect Tribunalul T. a avut în vedere această sumă pentru calificarea și judecarea căii de atac formulate împotriva sentinței judecătoriei.
Nu este întemeiată susținerea recurentului pârât în sensul că obiectul cererii de chemare în judecată nu este evaluabil în bani întrucât, așa cum s-a arătata mai sus, prin acțiune se solicită îndeplinirea de către pârât a obligației asumate prin promisiunea de vânzare cumpărare, obligație patrimonială ce rezultă din convenția părților. În cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate în interesul legii nr.32/2008, ÎCCJ a arătat că trebuie considerate acțiuni patrimoniale, in care valoarea obiectului cererii determina competenta materiala sau caile de atac, intre altele, acțiunea prin care reclamantul solicita obligarea paratului sa-i întocmească act de vânzare-cumpărare, (…) acțiunile in constatarea existentei sau inexistentei unui drept, in măsura in care se refera la bunuri evaluabile in bani. Prin urmare, Tribunalul T. în mod corect a judecat cauza în recurs, în funcție de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată reprezentat de îndeplinirea obligației mai sus menționate, fie prin obligarea la încheierea contractului autentic, fie prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de acest contract.
Regulile de procedură instituite în exercițiul căilor de atac prevăd obligativitatea respectării de către părți a principiilor unicității și legalității exercitării acestora, tocmai pentru a asigura părților o garanție reală a stabilității procesului civil și în vederea respectării caracterului irevocabil al hotărârilor judecătorești. Deoarece prin Decizia civilă nr.1078 din 23.10.2013 a Tribunalului T. a soluționat recursul împotriva sentinței judecătoriei, recursul împotriva acestei decizii irevocabile în baza art.377 alin.2 pct.4 C.pr.civ. este inadmisibil, motiv pentru care în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. îl va respinge.
Având în vedere că recursul va fi respins ca inadmisibil, nu se mai impune analizarea motivelor de recurs invocate prin calea de atac.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată, Curtea nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca inadmisibil recursul formulat de recurentul pârât B. I.-M. în contradictoriu cu intimații reclamanți J. P. și G. G. împotriva Deciziei civile nr.1078 din 23.10.2013 a Tribunalului T..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.02.2014.
PREȘEDINTE, L. L. | JUDECĂTOR, A.-M. N. | JUDECĂTOR, M. G. |
GREFIER, M. S. L. |
Red. A-M N./12.03.2014
Tehnored. M.S.L. / 12.03.2014
2 ex.
Instanta de fond: Judecătoria Timișoara, judecător L. R.
Instanța de recurs: Tribunalul T., judecători; L. D., I. A. D., M. R.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Anulare act. Decizia nr. 218/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
