Anulare act. Decizia nr. 218/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 218/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-02-2014 în dosarul nr. 17003.1/325/2007**
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ operator 2928
DECIZIA CIVILĂ Nr. 218/R
Ședința publică de la 27 Februarie 2014
PREȘEDINTE :L. L.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER :M. S. L.
Pe rol se află judecarea recursului declarat de către reclamantul Ț. V. împotriva deciziei civile nr. 614 din 27.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații S.N de Radiocomunicații SA și . Timișoara, având ca obiect anulare act .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă domnul avocat C. C. în reprezentarea recurentului lipsă și domnul avocat C. F. în substituirea domnului avocat F. Cioplec .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, ,după care,reprezentantul recurentului depune la dosar chitanța privind achitarea taxei judiciare de timbru aferentă recursului în cuantum de 4,50 lei și 0,30 lei timbru judiciar.
Reprezentantul intimaților depune la dosar împuternicirea avocațială,delegația de substituire și concluzii scrise.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentantul recurentului solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
La interpelarea instanței arată că nu știe dac intimata a vândut alte locuințe ,recurentul are un contract de închiriere încheiat înainte de anul 1989 și până în anul 2007 când a început demersurile judiciare, apreciind că este îndreptățit să cumpere imobilul din litigiu,chiar dacă aceste are destinația de locuința de intervenție.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea recursului, invederând că intimata nu a mai vândut alte apartamente ,motivat pe natura lor juridică .Apreciază că nu sunt motive de a se cenzura Hotararea nr. 8/1992 emisă de intimată și de a se înlătura caracterul de locuință de intervenție a entității locative ce face obiectul cauzei. Întrucât această entitate locativă a avut și are și în prezent caracter de locuință de intervenție ea nu poate fi vândută.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr._/325/2007, reclamantul Ț. V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. RADIOCOMUNICAȚII SA – S. TIMIȘOARA ca instanța, prin hotărârea ce va da, să dispună anularea art. I pct. 2 din Hotărârea nr. 8/1992 a Consiliului de Administrație al S.C. RADIOCOMUNICAȚII SA – S. TIMIȘOARA ca fiind contrare dispozițiilor Legii nr. 85/1992; să constate că reclamantul, în calitate de chiriaș al imobilului din Timișoara, .. 1, . CF nr. 36 nr. top. 1723/2/1/1/1/1/a, 1723/2/1/1/1/1/c, teren cu construcții, îndeplinește condițiile cerute de lege pentru vânzarea apartamentului pe care îl ocupă; să oblige pârâta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind locuința închiriată și părțile comune indivize, în formă autentică, în caz de refuz hotărârea urmând să țină loc de contract, la prețul ce va fi stabilit de instanță în baza unei expertize tehnice.
În motivare, reclamantul a invocat că ocupă locuința în baza contractului de locațiune nr. 78/5894/06.10.1982 încheiat cu pârâta, contract din care rezultă natura spațiului ca fiind locuință de serviciu.
Cum imobilul este construit din fondurile statului, locuința este de serviciu, iar reclamantul o ocupă în baza unui contract valabil, în cauză sunt întrunite dispozițiile Legii nr. 85/1992.
Prin Hotărârea nr. 8/1992 dată de Consiliul de Administrație al pârâtei a fost schimbată destinația locuințelor închiriate din locuințe de serviciu în locuințe de intervenție, legea fiind eludată, câtă vreme aceste spații au fost trecute în fișa mijloacelor fixe timp de zeci de ani ca fiind locuințe de serviciu, natură ce rezultă și din faptul că în imobil locuiesc și persoane ce nu sunt angajate ale pârâtei.
A mai invocat că hotărârea atacată nu i-a fost comunicată și că asociația de locatari din imobil a adresat pârâtei o cerere semnată și de reclamant (cerere înregistrată sub nr. 30/3272/02.10.2002) prin care s-a solicitat revenirea la calificarea inițială a locuințelor și la vânzarea lor către chiriași, cerere la care pârâta nu a răspuns.
A invocat caracterul social-compensatoriu al Legii nr. 85/1992 și faptul că înstrăinarea apartamentelor către chiriașii care le ocupă este un beneficiu recunoscut acestora din urmă.
În drept, a invocat dispozițiile art. 7 și 10 din Legea nr. 85/1992.
Pe cale de întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale a reclamantului și a prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 2603/04.03.2008, Judecătoria Timișoara a respins cererea de chemare în judecată, reținând lipsa calității procesual active a reclamantului.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost respins prin decizia civilă nr. 610/A/26.09.2008 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._/325/2007.
Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei a fost admis de Curtea de Apel Timișoara care, prin decizia civilă nr. 60/R/26.01.2009 a casat ambele hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere greșita reținere a lipsei calității procesual active a reclamantului, față de Decizia II/1997 dată de Curtea Supremă de Justiție asupra unui recurs în interesul legii.
Cauza a fost reînregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr._ .
Prin sentința civilă nr._/06.10.2009, instanța a respins acțiunea reclamantului, reținând ca întemeiate excepțiile lipsei calității sale procesual active și, respectiv, pe cea a lipsei de interes a acestuia în pronunțarea acțiunii.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că între reclamant și pârâta SN Radiocomunicații SA – S. Timișoara a fost încheiat contractul de închiriere nr. 78/5892/06.10.1982 cu privire la apartamentul nr. 13 situat în Timișoara, . în CF nr. 36 Timișoara, accesoriu la contractul de muncă ( art.16 din contract).
Contractul individual de muncă al reclamantului a încetat în baza dispozițiilor art. 65 din Codul Muncii, potrivit Deciziei nr. 145/31.08.2007 de încetare a contractului de muncă din inițiativa angajatorului emisă de către SN Radiocomunicații SA – S. Timișoara.
Ulterior, reclamantul a fost pensionat pentru munca depusă și pentru limită de vârstă, prin Decizia nr._/20.11.2007, emisă de Casa Județeană T..
Această decizie este ulterioară încetării contractului de muncă al reclamantului și nu se poate considera că raporturile de muncă dintre reclamant și pârâtă au încetat ca urmare a emiterii ei.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtă în ceea ce privește petitele 2 și 3 ale acțiunii, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992: ’’ locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la data intrării în vigoare, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere’’.
Întrucât contractul individual de muncă al reclamantului Ț. V. a încetat potrivit dispozițiilor art. 65 din Codul Muncii în baza Deciziei nr. 145/31.08.2007 emisă de către SN Radiocomunicații SA – S. Timișoara, iar la data încetării contractului de muncă și-a încetat valabilitatea și contractul de închiriere încheiat pentru imobilul din litigiu, la data înregistrării acțiunii, respectiv 14.11.2007, reclamantul nu mai avea calitatea de titular al contractului de închiriere pentru a putea invoca dispozițiile Legii nr. 85/1992.
În ceea ce privește tacita relocațiune invocată de reclamant, instanța a constatat că prin notificarea cu nr.135/22.11.2007, expediată prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc M. A., reclamantul a fost notificat de către pârâtă ca în termen de 30 zile de la data comunicării, să părăsească imobilul din litigiu, ca urmare a încetării contractului de închiriere.
Nu se poate reține, prin urmare, că între părți a operat tacita relocațiune, întrucât pârâta și-a manifestat expres voința de a nu reînnoi contractul de închiriere.
Referitor la susținerile reclamantului în sensul că instanța de control a soluționat irevocabil aspectele legate de excepția lipsei calității procesuale active și în sensul că nu se pot analiza, cu ocazia rejudecării decât aspectele legate de fondul litigiului, prima instanță a constatat că acestea sunt neîntemeiate, întrucât instanța de control judiciar a hotărât cu ocazia soluționării recursului doar în ceea ce privește legitimitatea reclamantului de a ataca Hotărârea nr.8/1992 a Consiliului de Administrație, fără a soluționa și aspectul legat de faptul că reclamantul nu mai deținea calitatea de chiriaș la data introducerii acțiunii.
Este de observat că instanța de control judiciar a menționat în considerentele hotărârii că se impune a se lămuri, cu ocazia rejudecării, modalitatea în care a încetat contractul de muncă al reclamantului iar acest aspect este în strânsă legătură cu excepția lipsei calității procesuale active invocată de către pârâtă.
Constatând, față de cele mai sus menționate, că reclamantul la data introducerii acțiunii nu mai avea calitatea de titular al unui contract de închiriere pentru imobilul din litigiu, raportat la prevederile art. 7 din Legea nr.85/1992, instanța a reținut că reclamantul nu are calitate procesuală activă în ceea ce privește petitele 2 și 3 ale acțiunii.
Referitor la cererea reclamantului de anulare a Hotărârii nr.8/1992 a Consiliului de Administrație al . Timișoara, instanța a reținut că excepția lipsei de interes invocată de pârâtă este întemeiată, întrucât acesta nu ar obține nici un folos practic ca urmare a anulării hotărârii, atâta timp cât se constată lipsa calității procesuale în ceea ce privește obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare –cumpărare pentru imobilul din litigiu.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost admis de Tribunalul T. care, prin decizia civilă nr. 304/A/01.04.2010, a desființat hotărârea cu trimiterea spre rejudecare la prima instanță.
Recursul declarat de SOCIETATEA NAȚIONALĂ RADIOCOMUNICAȚII SA prin S. Direcția Operațională Radiocomunicații Timișoara și de S. DIRECȚIA OPERAȚIONALĂ RADIOCOMUNICAȚII TIMIȘOARA a fost admis prin decizia civilă nr. 84/R/10.02.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._, cu consecința casării deciziei cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul T..
Prin decizia civilă nr.1089/A/22.12.2011 pronunțată în dosarul nr._, instanța a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentința apelată și a admis în parte acțiunea reclamantului.
În consecință, a constatat nulitatea parțială a Hotărârii pârâtei nr. 8/1992, in ce privește declararea locuinței din Timișoara, ., apartamentul 13, ca locuință de intervenție.
A obligat pârâta să vândă reclamantului locuința din Timișoara, ., apartamentul 13.
A respins cererea reclamantului de constatare a nulității Hotărârii pârâtei nr. 8/1992, cu privire la declararea celorlalte locuințe din imobilul din Timișoara, . ca fiind locuință de intervenție.
A respins cererea reclamantului de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare a locuinței din Timișoara, ., apartament 13.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin cererea introductivă reclamantul a solicitat anularea Hotărârii nr. 8/1992 prin care pârâta a încadrat locuința închiriată de el în categoria locuințelor de intervenție si obligarea pârâtei să-i vândă această locuință sau pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de un astfel de contract.
Potrivit art. 7 al. 1 din Legea nr. 85/1992: „Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi”, iar al. 2 prevede că: „De asemenea, vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin. 1 și cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. 3, titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat”.
Din CF nr. 36 Timișoara, tribunalul a reținut că pârâta s-a întabulat asupra imobilului din Timișoara, ., cu titlu de cumpărare în anul 1942, astfel că locuința închiriată de reclamant se încadrează in ipoteza reglementată de art. 7 al. 2 din Legea nr. 85/1992.
Cât privește calitatea reclamantului de persoana îndreptățită la cumpărarea locuinței închiriate, tribunalul a reținut că apelantul i-a solicitat intimatei vânzarea locuinței închiriate încă din 6 septembrie 1993 (fila 62, dosarul Tribunalului T. nr._/325/2007), o cerere similară fiind adresată de apelant și înregistrată la intimată cu nr. 301/3272, la data de 2 octombrie 2002 (fila 9, dosarul Judecătoriei Timișoara nr._/325/2007).
Prin urmare, în raport de aceste date trebuie verificate îndeplinirea în persoana apelantului reclamant a condițiilor pentru cumpărarea locuinței.
Or, la cele două date menționate, apelantul reclamant avea calitatea de chiriaș al intimatei pârâte.
Din considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5/2008, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, tribunalul a reținut că, în astfel de cazuri, acordul de voință se realizează la data cererii de cumpărare a locuinței, cu respectarea, desigur, a celorlalte condiții prevăzute de Legea 85/1992 (să fie vorba de o locuință construită din fondurile de stat, petentul să aibă calitatea de chiriaș, locuința să nu fie de intervenție). Această interpretare este conformă cu principiul consensualismului care guvernează materia încheierii contractelor.
Având calitatea de chiriaș la data solicitării cumpărării locuinței, apelantul are interes să solicite și anularea hotărârii intimatei nr. 8/1992.
In speța de față, însă, acordul de voință al parților nu s-a realizat, întrucât la data solicitării de către reclamant a cumpărării locuinței închiriate, aceasta făcea parte din categoria locuințelor de intervenție, fiind, astfel, exceptată de la vânzare, potrivit art. 7 al. 1 din Legea nr. 85/1992.
Din acest punct de vedere se impune analiza valabilității Hotărârii Consiliului de administrație al paratei nr. 8/1992 prin prisma motivului invocat de reclamant - frauda la lege. Din probele administrate in dosar nu rezultă o înțelegere a membrilor Consiliului de Administrație al pârâtei, în sensul de a eluda prevederile Legii nr. 85/1992.
Însă, din dosarul cauzei, rezultă anumite împrejurări de fapt care îndreptățesc prezumția ca Hotărârea paratei nr. 8/1992 încalcă prevederile Legii nr. 85/1992. Astfel, Legea nr. 85/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 29.07.1992, iar hotărârea paratei, prin care locuințele de serviciu din . au fost declarate ca fiind de intervenție a fost adoptată în luna august a aceluiași an, deci după doar câteva zile. Apoi, așa cum a recunoscut parata intimată, inclusiv la cuvântul pe fond în apel, toate locuințele din . au fost declarate ca fiind de intervenție, pârâta nedeținând la nivelul orașului Timișoara nicio locuință de serviciu. Cu toate acestea, două locuințe din ., sunt ocupate de două persoane (P. I. si G. T.), care nu sunt angajate ale pârâtei.
Mai mult, potrivit art. 7 al. 7 din Legea nr. 85/1992, locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgentă, în cadrul unităților. Din adresa pârâtei nr. 8659/03.11.2011 nu rezultă în mod concret activitatea pe care strungarul, post ocupat si de reclamant, o îndeplinea în cazuri de urgență.
Din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, tribunalul a reținut că strungar este: „Muncitor calificat în prelucrarea pieselor la strung”. „Intervenția operativă la echipamente pentru asigurarea suportului logistic” (din adresa pârâtei), în cazuri de urgență, presupune, din punctul de vedere al strungarului, nu atât prezența acestuia pe teren, cât existența pe stoc a unor piese de schimb.
Nu în ultimul rând, reclamantul locuiește în imobil cu familia încă din anul 1982, deci de aproximativ 30 de ani, astfel că locuința are mai degrabă natura unei locuințe familiale, iar nu de intervenție.
Sintetizând, tribunalul a reținut, pe de o parte, că nu toate locuințele din Timișoara, ., sunt necesare pentru intervenție, în sensul art. 7 al. 7 din Legea nr. 7/1996, iar, pe de altă parte, din probele din dosar nu rezultă că munca depusă de reclamant putea fi catalogată ca fiind „de intervenție”. Un argument în plus îl reprezintă și împrejurarea că reclamantul a continuat să locuiască în imobil și după încetarea raporturilor de muncă avute cu pârâta.
În consecință, tribunalul a admis apelul conform celor mai sus arătate.
Tribunalul a respins cererea reclamantului ca, în caz de refuz, hotărârea să țină loc de contract de vânzare cumpărare. În practică pot apărea dificultăți cu privire la stabilirea refuzului pârâtei de a încheia contract de vânzare cumpărare si a datei la care se va considera încheiat contractul, iar constatarea refuzului va reveni tot instanței de judecată.
De asemenea, tribunalul nu poate stabili un preț al vânzării; expertiza depusă la dosar este din 2007, iar prețul se stabilește la momentul vânzării, potrivit art. 7 al. 4 din Legea nr. 85/1992.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâtele S.N. RADIOCOMUNICAȚII SA prin S. TIMIȘOARA și S. DIRECȚIA OPERAȚIONALĂ RADIOCOMUNICAȚII TIMIȘOARA care au criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantului.
În motivare, s-a invocat că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, câtă vreme, deși reclamantul a solicitat anularea totală a Hotărârii nr. 8/1992, instanța a constatat nulitatea parțială a acestei hotărâri.
S-a mai invocat că, dată fiind compunerea imobilului (construcție și teren aferent) în mod greșit a fost reținută incidența principiului consensualismului; oricum, între părți nu a intervenit vreun acord de voință, iar momentul de referință nu este data înaintării cererii de cumpărare, ci data sesizării instanței de judecată, dată la care reclamantul nu mai avea calitatea de chiriaș al imobilului.
S-a subliniat caracterul contradictoriu al deciziei, care reține atât că acordul de voință nu s-a realizat, cât și împrejurarea că acest acord s-a realizat.
Recurentele au invocat și că reclamantul nu a argumentat în ce a constat frauda la lege invocată și nelegalitatea deducerii existenței fraudei din prezumții simple, câtă vreme nulitățile absolute sunt expres prevăzute de lege.
De asemenea, este criticată greșita constatare a nulității hotărârii în contradictoriu cu sucursala, care nu are personalitate juridică, reproșându-se și nelegala respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului. Astfel, acesta a luat la cunoștință despre conținutul hotărârii atacate cel târziu la 02.10.2002, astfel că termenul de 3 ani prevăzut de art. 9 din Decretul nr. 167/1958 era împlinit la data sesizării instanței, cererea în anulare formulată de reclamant fiind prescriptibilă.
Au invocat că Tribunalul nu a observat că persoanele la care s-a referit și care ocupă locuințele de intervenție din imobil au fost angajate ale unor direcții care, alături de pârâtă, făceau parte din aceeași entitate; ulterior reorganizării, patrimoniul a fost repartizat între acestea.
Pe de altă parte, împotriva acestor persoane au fost demarate proceduri judiciare în sensul evacuării din locuințele ocupate.
În drept, au invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 Cod procedură civilă.
Legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare în cauză.
Prin decizia civilă nr.1293/02.05.2012 pronunțată în dosar nr._, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de pârâtele SOCIETATEA NAȚIONALĂ RADIOCOMUNICAȚII SA prin S. Direcția Operațională Radiocomunicații Timișoara și S. DIRECȚIA OPERAȚIONALĂ RADIOCOMUNICAȚII TIMIȘOARA, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că după apariția Legii nr. 85/1992 reclamantul a solicitat ca locuința în litigiu să-i fie vândută de pârâtă în anul 1993 și, ulterior, în 2002, precum și că în cauză nu s-a contestat calitatea de titular al contractului de închiriere a reclamantului la data formulării cererilor de cumpărare.
Contrar susținerilor recurentelor, curtea a reținut că nu prezintă relevanță situația locativă a reclamantului la data sesizării instanței ci, așa cum a reținut și tribunalul, relevant este că, la data cererii de cumpărare, acesta ocupa apartamentul în baza unui contract de închiriere valabil, având în vedere că la data adoptării Legii nr. 85/1992, chiriașului i s-a recunoscut dreptul de a cumpăra locuința închiriată, persoana juridică proprietar fiind ținută, de la acea dată, să nu refuze încheierea contractului de vânzare-cumpărare dacă și celelalte condiții cerute de lege sunt întrunite, nașterea raportului juridic fiind la latitudinea chiriașului care poate formula cerere de cumpărare (Decizia II/1997 a CSJ, Decizia nr. 5/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Curtea a apreciat că prin acceptarea ofertei de vânzare făcută de stat prin legea sus-menționată, acceptare exprimată prin cererea (cererile) de cumpărare formulată (formulate), reclamantul și-a manifestat voința ca raportul juridic de vânzare-cumpărare să ia naștere, principiul consensualismului având pe deplin aplicare.
Pârâtele au opus acestei modalități de formare a acordului de voință împrejurarea că locuința a cărei vânzare a fost solicitată este de intervenție și, că astfel, nu poate face obiect al vânzării, invocând în acest sens Hotărârea nr. 8 din august 1992 a Consiliului de Administrație al regiei. Existența acestei hotărâri nu este de natură, prin ea însăși, să înfrângă sus-menționatul principiu, câtă vreme hotărârea este supusă cenzurii judecătorești (conform Deciziei II/1997 a CSJ dată în Dosar nr. 3/1997 asupra unui recurs în interesul legii) tocmai pentru a se preveni ca prin voința unilaterală a uneia dintre părți (locatorul) Legea nr. 85/1992 să fie lipsită de efectele urmărite de legiuitor prin adoptarea ei.
Or, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamantul a contestat legalitatea sus-menționatei hotărâri a pârâtei. Din această perspectivă, susținerile recurentelor referitoare la acordarea în apel a mai mult decât s-a cerut și la intervenția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului sunt nefondate.
S-a mai reținut că, deși reclamantul a solicitat ca instanța să dispună anularea art. 1 pct. 2 din Hotărârea nr. 8/1992, în motivarea acestui capăt de cerere a invocat că prin această hotărâre au fost fraudate dispozițiile Legii nr. 85/1992, cu consecința vătămării intereselor sale.
În consecință, instanța de recurs a conchis că tribunalul a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. 1-51 Cod procedură civilă raportat la art. 84 Cod procedură civilă reținând că frauda la lege este o cauză de nulitate absolută, fiind indiferent, astfel, că reclamantul s-a referit la anularea actului și nu la constatarea nulității acestuia.
Pe cale de consecință, s-a apreciat că nici susținerile referitoare la intervenția prescripției nu sunt întemeiate.
Chiar dacă reclamantul a chemat în judecată în calitate de pârâtă S. Timișoara a SOCIETĂȚII NAȚIONALE RADIOCOMUNICAȚII SA, instanța de control judiciar a statuat că susținerile recurentelor vizând inopozabilitatea hotărârii tribunalului față de societatea națională sunt nefondate, câtă vreme aceasta din urmă a formulat cereri în cauză încă din primul ciclu procesual (fila 19 dosar nr._/325/2007 al Judecătoriei Timișoara), iar atât prezentul recurs cât și cel din dosarul nr._ al Curții de Apel Timișoara au fost declarate și de societate în nume propriu.
Curtea a apreciat însă că sunt întemeiate criticile vizând considerentele pentru care instanța de apel a reținut ca fiind nulă hotărârea prin care apartamentul în litigiu a fost declarat locuință de intervenție.
Astfel, s-a reținut că ocuparea – în baza unor contracte de închiriere – a unor apartamente din imobil de către persoane ce nu sunt angajate ale pârâtei este nerelevantă, contrar celor reținute de instanța de apel, câtă vreme locatorul (pârât în cauză) a solicitat evacuarea acestora și instanțele au dispus în acest sens și, pe de altă parte, contractele de închiriere ale acestor persoane erau încheiate cu angajatori care, la acea dată, făceau parte – alături de pârâtă – din aceeași entitate juridică.
A mai conchis instanța de recurs că împrejurarea că hotărârea Consiliului de administrație al pârâtei a fost luată în august 1992, imediat după publicarea în Monitorul Oficial a Legii nr. 85/1992 nu se constituie prin el însuși o fraudare a dispozițiilor legii.
Aceasta, pentru că, în situația în care locuințele din imobil erau destinate strict cazării personalului care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unității, declararea lor în mod expres ca având această destinație ulterior apariției legii reprezintă o formalitate îndeplinită pentru protejarea patrimoniului societății și nu un act de fraudare a legii, aspect, esențial pentru soluționarea cauzei, ce nu a fost clarificat în speța dedusă judecății.
Curtea a reținut că se impune a se face verificări cu privire la situația de fapt a imobilului în care se găsește locuința a cărei vânzare se solicită, impunându-se administrarea de probe pentru a se stabili cu exactitate amplasamentul imobilului în raport de spațiul în care pârâta își desfășoară activitatea (în incintă sau în proximitatea acesteia), activitatea desfășurată sau funcția ocupată de persoanele care, la data apariției Legii nr. 85/1992, dețineau contracte de închiriere încheiate cu pârâta, precum și orice alte elemente pentru a se stabili natura locuinței în litigiu.
Pentru aceste considerente, instanța de recurs a admis recursul declarat de pârâtele SOCIETATEA NAȚIONALĂ RADIOCOMUNICAȚII SA prin S. Direcția Operațională Radiocomunicații Timișoara și S. DIRECȚIA OPERAȚIONALĂ RADIOCOMUNICAȚII TIMIȘOARA, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
Cum reclamantul nu a criticat menținerea hotărârii primei instanțe sub aspectul respingerii cererilor în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare – cumpărare și în stabilirea prețului de vânzare a locuinței, decizia a fost menținută sub acest aspect.
P. a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 25.06.2012 sub nr._ .
În riguroasa respectare a dispozițiilor art.315 alin.1 C.pr.civ., în rejudecare, tribunalul a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică pentru clarificarea amplasamentului apartamentului în discuție raportat la spațiul unde-și desfășoară pârâta activitatea, precum și administrarea probei testimoniale și a celei cu înscrisuri.
Prin decizia civilă nr. 614/A din 27.09.2013 Tribunalul T. a respins apelul declarat de reclamantul apelant Ț. V., împotriva sentinței civile nr._/06.10.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în contradictoriu cu pârâții intimați S.N. de Radiocomunicații SA Bucuresti, si . Timișoara.
Pentru a pronunța această hotărâre, analizând, în rejudecare, legalitatea și temeinicia sentinței atacate în raport de motivele de apel formulate apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele motive:
Art. I pct.2 din Hotărârea nr.8 din august 1992 emisă de pârâtă care a calificat drept locuință de intervenție spațiile cu destinație de locuință din corpul social din incinta Stației de radiodifuziune TM 400 din Timișoara, ..1 și care face obiectul controlului de legalitate (validitate) al instanței judecătorești a fost atacat jurisdicțional de către reclamantul intimat, apreciindu-se că pârâta l-a adoptat în frauda intereselor legitime ale reclamantului și cu eludarea prevederilor Lg. nr.85/1992 care permiteau, prin art.7 alin.1, vânzarea către chiriași a locuințelor construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la data intrării în vigoare a legii, altele decât locuințele de intervenție, cu plata integrală ori în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr.61/1990.
Altfel spus, reclamantul tinde a acredita ideea că în mod nelegal pârâta a sustras din domeniul de aplicare al art.7 alin.1 din Lg. nr.85/1992, spațiul supra individualizat, în care se regăsește și apartamentul nr.13 pe care el l-a ocupat în temeiul contractului de închiriere și pentru care a uzat de facultatea conferită de legea amintită, respectiv, aceea de a-și manifesta voința în sensul achiziționării apartamentului.
Pentru verificarea cerințelor de validitate ale hotărârii atacate, similar examinării validității oricărui act juridic, instanța are a se raporta la normele juridice ce configurează condițiile de validitate stabilite de legiuitor pentru încheierea valabilă a actului juridic, în speță, pentru emiterea hotărârii, momentul în raport de care se apreciază conformitatea unui act juridic cu legea fiind acela al încheierii sale.
Astfel că, instanța urmează a avea, așadar, în vedere norma legală în vigoare la data adoptării Hotărârii nr.8/1992 de către pârâtă, normă reprezentată de Lg. nr.85/1992 în versiunea atunci în vigoare, întrucât numai funcție de aceasta poate fi apreciat caracterul legal ori nelegal al actului suspus analizei jurisdicționale.
Or, art.7 alin.5 din Lg. nr.85/1992, în versiunea vigoare la data emiterii Hotărârii nr.8/1992 statua fără echivoc că „Prin locuințe de intervenție se înțeleg locuințele situate în incinta unităților economice sau bugetare de stat, cât și cele legate nemijlocit de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale persoanelor care le ocupă”.
Rezultând indeniabil, potrivit Legii nr.85/1992 în versiunea în vigoare la data emiterii hotărârii atacate, că, ope legis, locuințele aflate în incinta unităților economice sau bugetare de stat intrau, fără nicio distincție, în categoria locuințelor de intervenție, exceptate de la vânzare; în plus, acestora li se adaugă, conform aceluiași text legal și locuințele legate nemijlocit de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale persoanelor care le ocupă, locuințe ce abia ele îngăduie interpretarea potrivit cu care includerea lor în sfera celor de intervenție presupune evident o apreciere a unității ce le deține în patrimoniu.
Întrucât în acest ultim caz se cereau avute în vedere și supuse analizei și aprecierii aspecte legate de atribuțiile de serviciu ale chiriașilor, precum și de legătura nemijlocită dintre aceste locuințe și desfășurarea activității lor și nicidecum în prima ipoteză de text unde singura condiție impusă de legiuitor era aceea a situării locuințelor în incinta unităților economice sau bugetare de stat.
Revenind la datele speței, este de observat că, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în apel în rejudecare (fila 49-50), apartamentul nr.13 în litigiu, se află situat în aceeași clădire în care la parter se desfășoară activitatea administrativă a societății pârâte și în care se află chiar sediul sucursalei din Timișoara a societății pârâte, în timp ce locuințele ocupate de chiriași se află situate la etajele superioare ale clădirii.
Chiar dacă expertul a precizat că accesul la apartamentele cu destinație de locuință este prevăzut cu intrare direct din stradă și separată față de accesul în incinta spațiului societății pârâte, instanța nu poate face abstracție de împrejurarea că lucrarea de specialitate confirmă indeniabil că apartamentul în discuție este situat în chiar incinta sediului societății pârâte, respectiv, în aceeași clădire ce constituie sediul pârâtei.
Or, în raport de această situație faptică demonstrată, nu poate fi reținut caracterul abuziv al conduitei societății pârâte în edictarea art.I pct.2 din Hotărârea nr.8/1992, din moment ce locuința vizată de reclamant, aflată în incinta societății, se înscria prin efectul legii însăși - art.7 alin.5 din Lg. nr.85/1992 în versiunea atunci în vigoare -, în categoria locuințelor de intervenție, neputând fi, prin urmare, identificată o eludare a dispozițiilor legale în acest sens.
Este de observat împrejurarea că, părțile litigante, prin întreaga confruntare de apărări și probatoriul administrat, au tins strict la demonstrarea faptului că sarcinile specifice de serviciu ale reclamantului impuneau, respectiv, nu impuneau prezența sa permanentă în incinta societății pârâte, de natură a circumscrie apartamentul în discuție celei de-a doua categorii de locuințe de intervenție reglementate de art.7 alin.5 din Lg. nr.85/1992, respectiv cele legate nemijlocit de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu a persoanelor care le ocupă, omițându-se tocmai aspectul esențial, respectiv acela că încadrarea apartamentului litigios în sfera locuințelor de intervenție, exceptate de la vânzare, este dată de îndeplinirea în speță a celeilalte cerințe legale, și anume, situarea sa în incinta societății pârâte.
Context în care, fiind ținut tribunalul, în respectarea îndrumărilor din decizia de casare nr.1293/2012 a Curții de Apel Timișoara a se preocupa de verificarea legalității art.I pct.2 al Hotărârii nr.8/1992, - deși prin sentința nr._/2009, supusă controlului judiciar pendinte, judecătoria a respins acest petit, reținând lipsa de interes a reclamantului, pentru ca mai apoi, aceeași curte de apel să-i legitimeze interesul conform considerentelor deciziei de casare nr.1293/2012 -, pentru argumentele supra evidențiate, apte a substitui integral considerentele judecătoriei cu privire la legalitatea Hotărârii nr.8/1992, va respinge în temeiul art.296 C.pr.civ. apelul promovat, păstrând așadar din sentința atacată, exclusiv soluția de respingere a petitului vizând nulitatea hotărârii și, pe cale de consecință logică, și a celui privind obligarea pârâtei la vânzarea către reclamant a apartamentului litigios, de vreme ce regimul juridic al acestuia îl situează în categoria locuințelor exceptate de la vânzarea conform Lg. nr.85/1992.
Împotriva deciziei civile nr. 614/A din 27.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. ,a declarat recurs reclamantul Ț. V. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat că instanțele trebuiau să constate nulitatea absolută a Hotărârii nr. 8 /1992 emisă de către societatea pârâtă, în temeiul prev. art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, dispoziție legală care ar permite, în opinia recurentului, ca locuințele care nu sunt de intervenție să se vândă la cererea chiriașilor, independent de voința unității în patrimoniul căruia se găsesc.
În esență recurentul susține că prevederile art.7 din Legea nr. 85/1992, în vigoare la data adoptării de către unitatea economică a Hotărârii nr. 8/1992, au fost modificate prin Legea nr. 76/1994, ulterior adoptării hotărârii menționate, iar această modificare adusă prin Legea 76/1994 a redefinit sfera noțiunii de locuință de intervenție, în sensul că s-a restrâns acest concept doar la angajații unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă ,îndeplinesc activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților respective.
Se susține că reclamantul nu se încadrează în aceste prevederi restrictive și, în această interpretare locuința pe care o deține nu mai este de intervenție și poate fi cumpărată,chiar fără acordul unității proprietare.
În drept recurentul a făcut trimitere la prev. art. 304 pct. 9 C.pr civ.
Examinând recursul prin prisma celor arătate și în condițiile prev. de art.304 rap la rat.306 și art.312 C.pr.civ. se reține că acesta este nefondat.
Instanța de apel a reținut că locuința de intervenție, sub aspectul regimului său juridic, a fost definită prin art. 7 alin. 5 din Legea nr. 85/1992, iar în temeiul acestei legi, a fost adoptată Hotărârea nr. 8/1992, prin care s-a stabilit de către unitatea deținătoare, modul de închiriere și deținere a apartamentelor considerate locuințe de intervenție.
În examinarea legalității Hotărârii nr. 8/1992, instanța de apel a reținut că aceasta trebuie raportată la normele cu caracter imperativ, în vigoare la momentul adoptării sale și nu prin prisma modificării art. 7 din Legea nr.85/1992, în anul 1994.
Recurentul susține că prin Legea nr. 76/1994 s-a modificat conținutul art. 7 din Legea nr. 85/1992 în sensul că s-a dat o altă interpretare a noțiunii de locuință de intervenție și aceasta ar fi favorabilă recurentului pentru că, față de contractul său de muncă locuința nu ar mai avea caracterul de intervenție ci ar fi o locuință de serviciu care nu este exceptată de la vânzarea către chiriaș în temeiul Legii nr. 85 /1992.
În această ordine de idei recurentul susține că trebuie constatată nulitatea Hotărârii nr. 8/1992.
Susținerea recurentului, cu această argumentare juridică este greșită, deoarece definirea locuinței de intervenție este făcută de către legiuitor prin art. 7 din Legea nr.85/1992,unitatea deținătoare reconfirmând prin Hotărârea nr. 8 /1992 regimul juridic al acestor locuințe.
Ca atare atribuțiile de serviciul ale reclamantului, aceleași din anul 1992 s-au modificate ulterior, potrivit contractului de muncă, nu sunt de natură a schimba natura juridică a apartamentului în care locuiește și care este afectat de către unitatea deținătoare, în mod exclusiv ,activității specifice.
Cu alte cuvinte, nu atribuțiile de serviciu ale reclamantului, la un moment dat, definesc regimul juridic al locuinței de intervenție, ci afectațiunea acestor locuințe, în temeiul legii, cu caracter unitar, față de toți salariații, uzitată de către societatea comercială deținătoare.
Chiar recurentul susține că toate apartamentele din imobilul respectiv sunt închiriate și nu au fost vândute, pentru că deservesc personalul ce își desfășoară în mod direct activitatea în cadrul societății comerciale de radiocomunicații, aspect ce denotă, odată în plus, că nu există interpretări diferite cu privire la natura juridică a apartamentelor, acestea fiind considerate de intervenție, și destinate potrivit art. 7 din Legea nr. 825/1992, să satisfacă nevoile personalului angajat potrivit profilului societății comerciale.
Față de această stare de fapt nu poate fi susținută ideea promovată de către recurent în sensul că Hotărârea nr. 8/1992 este nulă pentru că aceasta nu ar mai corespunde conceptului de locuință de intervenție, dimpotrivă Hotărârea nr. 8/1992 trebuie examinată în funcție de normele imperative în vigoare la momentul adoptării sale ( din acest punct de vedere Hotărârea nr. 8/1992 este legală ), iar menținerea acesteia, în prezent este, în acord cu specificul activității societății comerciale deținătoare a imobilului și cu prevederile art. 7 din Legea nr.85/1992, astfel cum aceasta a fost modificată.
Din acest punct de vedere motivul de recurs indicat, în drept, respectiv art. 304 pct 9 C.pr civ., nu este incident în speță, instanța de apel realizând o corectă aplicare a prevederilor art. 7 din Legea nr.85/1992, modificată.
Față de cele arătate recursul declarat va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către reclamantul Ț. V. împotriva deciziei civile nr. 614 din 27.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 27 Februarie 2014.
Președinte, L. L. | Judecător, A.-M. N. | Judecător, M. G. |
Grefier, M. S. L. |
Red. L.L-10.03.2014
Tehnored. M.S.L.-10.03.2014.
2ex.
Prima instanță:Judecătoria Timișoara ,judecător L. Ș.
Instanța de apel: Tribunalul T., judecători C. B.,A. C.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 222/2014. Curtea de... | Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... → |
|---|
