Conflict de competenţă. Sentința nr. 9/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-01-2015 în dosarul nr. 550/261/2013*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 9
Ședința Camerei de consiliu din 26 ianuarie 2015
PREȘEDINTE: Prof.Univ.Dr. L. B.
GREFIER:D. B.
S-a luat în examinare conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul C.-S. Secția de C. Administrativ și Fiscal și Tribunalul C.-S. Secția I-a Civilă în dosarul nr._ .
Dezbaterile s-au desfășurat în Camera de consiliu, fără citarea părților, în conformitate cu art. 135 al. 4 Cod procedură civilă.
CURTEA
Deliberând asupra incidentului procedural de față, constată:
Prin decizia civilă nr. 415/A/24.09.2014 Secția a II-a Civilă de C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului C.-S. s-a declinat competența de soluționare a apelului declarat de apelantul D. M. V. împotriva sentinței civile nr. 44/04.02.2014 pronunțată de Judecătoria M. Nouă în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatele Direcția R. pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C.-S., Direcția Generală R. a Finanțelor Publice Timișoara în favoarea Secției I Civile a Tribunalului C.-S..
În esență, s-a reținut că legiuitorul nu stabilește competența de soluționare a căii de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de către judecătorii – ca instanțe de executare cu competență generală de a soluționa în materia contestației la executare, context în care, în acord cu dispozițiile art. 711, art. 713 Cod de procedură civilă, art. 172 alin. (2) Cod de procedură fiscală, art. 218 alin. (2) Cod de procedură fiscală și cu Decizia nr. XIV/2007 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura recursului în interesul legii, competența de soluționare a căii de atac aparține Secției I Civile, ca instanță de drept comun, în materie.
Prin decizia nr. 288/19.11.2014 secția astfel investită și-a declinat, la rândul său, competența de soluționare a litigiului în favoarea Secției a II-a - de contencios administrativ și fiscala Tribunalului C.-S., reținându-se, în esență, că în cauză este în discuție o contestație la executare propriu-zisă, formulată împotriva unui titlu de natură fiscală, reprezentând o creanță fiscală, fapt ce atrage competența soluționării căii de atac a apelului împotriva sentinței civile pronunțate de Judecătoria M. Nouă în favoarea Secției a II-a civile de contencios administrativ și fiscal, în acord cu Decizia nr. XV/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura recursului în interesul legii, argumentul de interpretare incident în speță fiind cel reprezentat de maxima conform căreia „unde există aceeași rațiune se impune aceeași soluție”.
În acest fel, în condițiile art. 133 pct. 2 teza I Cod de procedură civilă, conflictul negativ de competență a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara.
Verificând cauza din perspectiva incidentului procedural astfel creat, Curtea reține următoarele:
Contestația la executare reprezintă o instituție de drept procesual civil, reglementată în Capitolul VI al Cărții a V-a a Codului de procedură civilă. Competența de soluționare a contestației la executare este atribuită instanței de executare – respectiv, judecătoriei, independent de natura titlului executoriu, în ipoteza contestației la executarea propriu-zisă, conform art. 713 alin. (2) Cod de procedură civilă.
D. în ipoteza în care contestația la executare vizează înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu aceasta se va introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută, cu precizarea că atunci când o asemenea contestație vizează un titlu executoriu ce nu emană de la organ de jurisdicție, competența de soluționare aparține instanței de executare.
În acest sens, Curtea constată că normele noului Cod de procedură civilă sunt compatibile cu decizia nr. XV/05.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în procedura recursului în interesul legii, decizie care își menține și în prezent valabilitatea.
Problema instanței competente să soluționeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele de executare se verifică întotdeauna în raport cu nivelul instanței, neavând relevanță împărțirea administrativă a instanței competente să judece calea de atac, împotriva hotărârii pronunțate de instanța de executare, în secții specializate.
În măsura în care tribunalele sunt organizate în secții specializate, înregistrarea cauzei în calea de atac urmează a se face la secția corespunzătoare celei care a pronunțat hotărârea judecătorească – titlu executoriu, în ipoteza în care titlul executoriu este reprezentat exclusiv de o hotărâre judecătorească pronunțată de o anume secție a tribunalului/instanței.
Principiul specializării, enunțat de către instanța supremă, justifică judecarea căii de atac a apelului de către secția corespunzătoare celei care a pronunțat hotărârea ce se execută, cu atât mai mult, cu cât în astfel de litigii pot apare și apărări de fond, precum în orice alt tip de contestație la executarea propriu-zisă.
Această soluție se justifică doar în măsura în care tribunalul este organizat administrativ pe secții specializate. În celelalte cazuri, competența de soluționare a căii de atac aparține, evident, secției civile a tribunalului.
Relativ la speța de față, Curtea constată că titlul executoriu supus executării silite/contestat nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată de o anumită secție a Tribunalului C.-S., fapt care ar atrage competența de soluționare a căii de atac în favoarea secției care a pronunțat hotărârea judecătorească – titlu executoriu, din rațiuni de disciplină jurisdicțională, astfel cum s-a stabilit deja în jurisprudența Curții de Apel Timișoara (exemple: dosar_ *, dosar nr._ * etc. ) și numai în măsura în care tribunalul este organizat în secții specializate. În fapt, în cauza de față nu suntem în prezența unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată de o anumită secție a tribunalului, ci în prezența unui titlu executoriu fiscal, respectiv Dispoziția de urmărire nr. 1140/12.03.2013 emisă în baza Deciziei pentru Regularizarea situației nr. 413/24.01.2013 și a Deciziei nr. 21/05.03.2013, ambele emise de Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C.-S..
Împotriva acestor acte juridice s-a formulat o contestație la executare propriu-zisă, ceea ce rezultă din conținutul demersului judiciar pendinte, context în care devine incidentă Decizia nr. XIV/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în procedura recursului în interesul legii, ale cărei considerente justifică declinarea competenței de soluționare a apelului în favoarea Secției I Civile a tribunalului, dat fiind că, considerentele hotărârii judecătorești au aceeași forță obligatorie ca și dispozițiile acesteia (a se vedea, de exemplu hotărârea din cauza . României – paragraful 96 sau hotărârea din cauza Zazanis contra Greciei – paragraful – 36). Prin urmare, în raport cu considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de control judiciar în materie este instanța civilă ierarhic superioară, iar nu instanța de contencios administrativ și fiscal.
În acest sens, în conținutul acestei decizii s-a menționat faptul că nu se poate considera că în cazul contestației la executarea silită a creanțelor fiscale, legiuitorul ar fi reglementat exercitarea și soluționarea ei în alte condiții, decât cele specifice dreptului comun, referitor la contestația la executare în materie civilă, pentru că, ori de câte ori s-a urmărit să se excludă aplicarea anumitor dispoziții ale dreptului comun în domeniul fiscal s-a prevăzut aceasta, în mod expres, normele de competență fiind de domeniul legii.
Aceeași concluzie este impusă și ca urmare a interpretării comparative și logice a dispozițiilor art. 188 alin. (2) și ale art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală. În esență, excluderea competenței instanței de contencios administrativ și fiscal este și mai evidentă în cazul de speță, căci contestația la executare în discuție nu este îndreptată împotriva titlului executoriu fiscal, ci împotriva actelor de executare silită propriu-zisă a căror reglementare este realizată prin dispozițiile Codului de procedură civilă.
În acest sens este și jurisprudența Curții de Apel Timișoara (a se vedea și sentința civilă nr. 87/02 decembrie 2014 – dosar nr._/325/2011**).
Pe cale de consecință, în baza art. 22 alin. (5) Cod de procedură civilă, Curtea va stabili competența de soluționare a apelului în cauza de față în favoarea Secției I Civilă a Tribunalului C.-S..
PENTRU ACESTE CONSIDERENTE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabilește competența de soluționare a apelului declarat în cauză în favoarea Secției I Civile a Tribunalului C.-S..
Trimite dosarul cauzei la Tribunalul C.-S..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.01.2015.
PREȘEDINTE,
Prof.Univ.Dr. L. B.
GREFIER,
D. B.
Red. .
Tehnored D.B./ 26.01.2015
Ex.6 din care 4 pentru comunicare
Se comunică:
- apelantului: D. M. V. – Timișoara, domiciliul procedural ales ., corp A, cam 4, Jud.
T.
- intimatelor: - Direcția R. pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara – Timișoara, .>
P., nr. 89, .. T.
- Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C.-S. - Reșița .. 29,
jud. C.-S.
- Direcția Generală R. a Finanțelor Publice Timișoara – Timișoara, .. 9,
jud. T.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 6/2015. Curtea de Apel... | Expropriere. Decizia nr. 3/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
