Legea 10/2001. Decizia nr. 76/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 76/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 05-05-2015 în dosarul nr. 76/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 76

Ședința publică din 05.05.2015

PREȘEDINTE: M. L.

JUDECĂTOR: D. C.

GREFIER: A. M. T.

S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanții G. A. și K. E. I. împotriva sentinței civile nr. 2142/17.09.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații A. R.-M., A. C., R. P., R. A., Primăria Timișoara, M. R., M. A., S.C. O. S.A. Timișoara, S. M., B. M., B. H., G. E., C. M., C. N. A., C. L. Municipal Timișoara, Muț N., Muț M., S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. și S.C. A.D.P. S.A. Timișoara, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.10/2001.

Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile pârâtului, au fost consemnate în încheierea de ședință din 28.04.2015, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre, când, pentru a da posibilitatea părților de a formula concluzii scrise, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.

În termenul de amânare a pronunțării s-au depus la dosarul cauzei prin registratura instanței de către reclamanți, la data de 30.04.2015, concluzii scrise (1), (2) și(3); la data de 30.04.2015, de către pârâții R. P., C. M., B. M., B. Hortensia, A. R. M., Muț N., M. A., M. R., A. C. și G. E., concluzii scrise și la data de 04.05.2015, de către reclamanți, concluzii scrise (4) și (5).

CURTEA,

Deliberând asupra apelului constată următoarele

Prina acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. inițial sub nr. 8603/C/2002, reclamanta G. E. i-a chemat în judecata pe paratii C. L. Timișoara, ., R. P. și R. A., S. P. și S. M.. Gălăteanu Ș. și Gălăteanu E., M. R. și M. A., M. N. și M. M., B. M. și B. Hortensia, C. M. și C. N. A., solicitând restituirea integrală și în natură a imobilului situat în Timișoara, ..15, înscris în CF colectiv_ Timișoara, nr.top 5720 în care a fost transnotat din CF 1051 Timișoara nr.top 5725 ce a fost naționalizat de S. R. fără titlu, de la antecesorul său P. Velimir; să se constate că ulterior preluării abuzive imobilul a fost dezmembrat și apartamentat, astfel că în prezent figurează 10 apartamente la care se adaugă și alte spații și garaje; să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în favoarea pârâților persoane fizice, cu încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995 și a oricăror alte contracte prin care s-au înstrăinat părți din imobil; să se constate că imobilul revendicat are în componență și alte spații care sunt închiriate de S. R. unor terți, să dispună desființarea încheierii nr.7670/1998 a judecătorului delegat de carte funciară cu privire la dezmembrarea, apartamentarea și intabulările operate în CF col_ Timișoara, să se dispună sistarea cărților funciare individuale constituite ca urmare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu parații persoane fizice, rectificarea CF a imobilului din litigiu, în sensul restabilirii situației anterioare preluării acestuia de către S. R.; să se constate deschisă succesiunea după defuncții Petkovits Velimir și Petkovits A., să se constate că este unica moștenitoare a acestora, conform certificatului de calitate de moștenitor depus, că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului se compune și din imobilul din litigiu, și să se dispună intabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantei cu titlu de restituire și moștenire, cu cheltuieli de judecată.

Motivând în fapt, a arătat în esență că imobilul din litigiu este proprietatea tabulara a antecesorului său Petkovits Velimir, ea fiind singura persoană cu vocație succesorală după acesta și după soția supraviețuitoare a proprietarului tabular, conform certificatului de calitate de moștenitor nr.216/1999, eliberat de BNP M. R. din Lugoj; că antecesorul său era exceptat de la aplicarea Decretului 92/1950 încadrându-se în categoriile de persoane prevăzute la art.2 al acestui act normativ, preluarea imobilului făcându-se în mod abuziv. Mai arată că pârâții persoane fizice au dobândit părți din imobilul revendicat, în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale, întrucât Legea 112/1995 se referă doar la imobilele preluate de S. R. cu titlu.

Pârâții au formulat întâmpinare, invocând în primul rând excepția autorității de lucru judecat față de hotărârile judecătorești pronunțate anterior la cererea aceleiași reclamante, prin care a fost respinsă acțiunea acesteia pentru lipsa calității procesuale active.

S-a reținut ca obiectul acestei acțiuni formulata în contradictoriu cu aceiași pârâți a fost de constatare a faptului că imobilul a trecut în proprietatea Statului R. fără titlu, și că în consecință, și actele de înstrăinare făcute de S. R. către foștii chiriași sunt lovite de nulitate.

Acțiunile au fost respinse cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada faptului că antecesoarea sa a cărei moștenitoare testamentară este, a acceptat succesiunea după fostul proprietar al imobilului revendicat și că i-ar fi intrat în consecință imobilul în patrimoniu.

Pe fond, au susținut netemeinica acțiunii.

Pârâtul C. L. Timișoara a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei pentru lipsa vocației succesorale după fostul proprietar tabular, întrucât antecesoarea reclamantei nu a acceptat niciodată succesiunea acestui defunct, și prin urmare nu putea testa reclamantei ceva ce nu avea în patrimoniul său.

Prin sentința civilă nr. 1240/20.12.2002 Tribunalul T. a respins acțiunea civilă formulată de către reclamanta G. E. împotriva pârâților C. L. al Municipiului Timișoara. . Timișoara, R. P. și R. A., S. P. și S. M.. Gălăteanu Ș. și Gălăteanu E., M. R. și M. A., M. N. și M. M., B. M. și B. Hortensia, C. M. și C. N. A., reținând că s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat lipsa calității procesuale active a reclamantei în formularea acțiunii pentru restituirea imobilelor preluate de S. R. înainte de 1989, care au aparținut lui Petkovics Velimir. conform art. 1201 Cod civ. și art. 137 Cod pr.civ.

Prin decizia civilă nr.11/20.01.2004, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr.1743/C/2003, a fost respins apelul reclamantei G. E. continuat de moștenitorii G. A. I. și G. A. împotriva sentinței civile nr. 1240/20.12.2002 pronunțată de tribunalul T. în dosar nr. 8603/C/2002.

Prin decizia civila 4158/30.03.2009 pronunțată în dosarul nr._/1/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanții G. A. și G. A. I. (in prezent decedat), cale de atac continuată de moștenitorii G. A. și K. E. I., precum și de pârâții R. P. și R. A. și a casat decizia civila recurată, precum și sentința civila nr.1240/PI/20.12.2002 a Tribunalului T. și a trimis cauza spre rejudecare pe fond la Tribunalul T..

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 26.06.2009 sub nr._ .

Reclamanții G. A. și K. E. I., au depus la dosar cerere de restrângere a obiectului acțiunii, însoțită de declarația autentificată sub nr.919/02.10.2009 la BNP L. D., prin care au arătat că petitele acțiunii constau doar în:

1.Constatarea preluării abuzive fără titlu de către S. R. a cotei de 1/1 parte din imobilul situat în Timișoara ..15, judet T., înscris în CF colectiv_ Timișoara, nr.top 5720 în care a fost transnotat din CF 1051 Timișoara nr.top 5725 imobil care la data preluării abuzive a aparținut antecesorilor lor Petkovits Velimir;

2.constatarea nulității absolute în principal în baza art.46 alin. 1 și 4 și în subsidiar în baza art.46 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001 a contractelor de vânzare-cumpărare încheiat cu parații persoane fizice, respectiv:

-944/14.01.1998 încheiat de RA Urbis Timișoara cu pârâții 13 și 14 pentru apartamentul nr.4 înscris în CF_ Timișoara, nr.top 5725/VI;

-_/21.01.1998 încheiat de RA Urbis Timișoara cu pârâții 11 și 12 pentru apartamentul nr.5A, înscris în CF_ Timișoara, nr.top 5725/VII;

-_/21.01.1998 încheiat de RA Urbis Timișoara cu pârâții 9 și 10 pentru apartamentul nr.5B, înscris în CF_ Timișoara nr.top 5725/VIII;

-_/21.01.1998, încheiat de RA Urbis Timișoara cu pârâții 7 și 8, pentru apartamentul nr.6 înscris în CF_ Timișoara, nr.top 5725/IX;

-_/20.01.1998 încheiat de . cu paratii 15 și 16 pentru apartamentul nr.8 înscris în CF_ Timișoara, nr.top 5725/XI;

-937/R/18.12.1998 încheiat de RA Urbis Timișoara cu pârâții 3 și 4 pentru apartamentul nr.1 înscris în CF_ Timișoara, nr.top 5725/I,

-938/R/22.12.1997 încheiat de . paratii 5 și 6 pentru apartamentul nr.2, cât și a oricăror alte contracte prin care s-a înstrăinat părti din imobilul preluat abuziv de S. R. de la Petkovits Velimir.

Cu privire la celelalte petite ale acțiunii reclamanții au arătat că renunță la judecata acestora.

Pârâtul C. L. al Municipiului Timișoara a formulat întâmpinare prin care a invocat pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii, lipsa calității procesuale active a reclamanților și lipsa de obiect, iar pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.

A invocat excepția inadmisibilității acțiunii pe motiv că până în prezent nu s-a soluționat acțiunea ce formează obiectul dosarului nr.1357/C/2002, ce are ca obiect contestația formulată de contestatoarea G. E., împotriva Dispoziției nr. 2538/19.12.2001, în prezent suspendat până la soluționarea dosarului de față.

Mai invocă de asemenea că acțiunea este inadmisibila întrucât prezenta cerere întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001, astfel cum a statuat ÎCCJ a fost înregistrată după soluționarea procedurii speciale, astfel că instanța investită cu prezenta acțiune poate proceda la suspendarea prezentei cauze pana la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr.1357/C/2002.

Mai mult, odată cu apariția Legii 1/2009 de modificare și completare a Legii 10/2001, legiuitorul a statuat că nu se restituie în natură ci doar în echivalent imobilele înstrăinate în baza Legii 112/1995.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, aceștia au reiterat motivul constând în aceea că antecesoarea lor, respectiv G. E. nu a făcut dovada acceptării succesiunii după proprietarul tabular Petkovits Velimir de către Petkovits A., a cărei moștenitoare testamentară a dovedit că este în baza certificatului de moștenitor nr.216/1999.

Soția supraviețuitoare a proprietarului tabular, respectiv Petkovits A. nu a dezbătut niciodată succesiunea după soțul său Petkovits Velimir, astfel că nu putea testa ceea ce nu avea în patrimoniu.

A invocat de asemenea autoritatea de lucru judecat în raport de acțiunea ce a făcut obiectul dosarului_/1999 soluționată definitiv și irevocabil prin sent.civ.nr.1708/1999 a Judecătoriei Timișoara în șnur cu decizia civila nr.4098/20.12.2000 a Curții de Apel Timișoara.

În ce privește excepția lipsei de obiect arată că aceasta se impune a fi reținută, deoarece unitatea deținătoare s-a pronunțat asupra notificării prin emiterea Dispoziției Primarului nr.2538/19.12.2001, decizie care a și fost atacată în instanță, formând obiectul dosarului nr.1357/C/2002 al Tribunalului T., acțiune nesoluționată până în prezent.

Pe fond a solicitat respingerea acțiunii, arătând în esență că actul de preluare a imobilului de către S. R. a fost valabil; că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă deoarece nu există motive de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii 112/1995, și că atât pârâtul CLM Timișoara și foștii chiriași au fost de bună credință la încheierea contractelor.

Prin întâmpinare, pârâții R. P. și A. au invocat pe cale de excepție lipsa calității procesuale active a reclamantei G. E., iar pe fond respingerea acțiunii ca nefondată,.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale active au invocat aceleași motive ca și paratul C. L. Timișoara, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii, arătând că nu este posibila restituirea în natura ci doar în echivalent, întrucât imobilele au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, iar preluarea de către S. R. al imobilului s-a făcut în baza unui titlu valabil. Au invocat de asemenea buna lor credință la cumpărarea imobilului.

Pârâta . invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive (fila 110 Volum I), invocând HCLMT nr.147/01.06.1999 prin care –sa hotărât începând cu data de 01.05.1999 încetarea activităților de administrare a fondului locativ și a vânzărilor de locuințe fond de stat și preluarea lor de către Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara.

Prin întâmpinare, pârâta DGFP T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe motiv că actele în baza cărora s-a preluat imobilul nu au fost emise de Ministerul Finanțelor Publice, pe de o parte, precum și faptul că nu are calitatea de unitate deținătoare pe de altă parte.

Prin notele scrise depuse față de întâmpinarea pârâților R. P. și A., reclamanții au solicitat respingerea excepției autorității de lucru judecat, arătând că acest aspect a fost tranșat prin decizia nr.4158/31.03.2009 a ÎCCJ, care a statuat că prezenta acțiune are ca și cauza juridica dispozițiile Legii 10/2001, cauză diferită față de acțiunea în revendicare pe dreptul comun, în raport de care s-a reținut ca fiind întemeiată excepția autorității de lucru judecat.

Arată că prin aceeași decizie li s-a reținut calitatea procesuală activă, întrucât dispozițiile Legii 10/2001 repun în termenul de acceptare a moștenirii pe succesibilii chiar neacceptanți, prin notificare depusă în condițiile acestei legi.

Cât privește aspectul că soția supraviețuitoare a fostului proprietar tabular nu ar fi acceptat moștenirea, și prin urmare nu ar fi putut testa ceea ce nu se afla în patrimoniul său, arată că Petkovits A. nu se mai afla în viață la data apariției Legii 10/2001, insă dreptul de opțiune a fost exercitat de G. E. fiind transmis din patrimoniul defunctei Petkovits A..

Arată de asemenea că nu se pune problema renunțării la moștenire, deoarece aceasta trebuie să fie făcută în mod expres, neputând fi dedusă.

În ce privește caracterul preluării de către stat a imobilului, arată că această preluare a fost una abuzivă, fără titlu valabil, însuși textul Legii nr.10/2001 calificând Decretul 92/1950 ca fiind un act de preluare abuzivă.

La dosar s-au depus mai multe note scrise privind jurisprudență și doctrină (filele 220-228; 229-287; 288-296; 297-307, 308, 362, 363, 365, 366, 367 din Volumul I dosar, respectiv filele 3-9; 94-95; 120-141.

Reclamanții au insistat asupra aspectului de nulitate absoluta a înstrăinărilor unor părți din imobil către foștii chiriași pe motiv că imobilul era exceptat de la înstrăinare, întrucât aparținea patrimoniului național cultural.

Au invocat adresa nr.1292/04.08.2003 a Ministerului Culturii și cultelor cu privire la clarificarea noțiunii de evidentă aprobată la care face referire art.10 din HG 20/1996, prin care li s-a comunicat lista monumentelor istorice aprobate în 1991. Au arătat că art.10 alin.2 din Legea 112/1995 se referă la locuințe monumente istorice și din patrimoniul național, arătând că legiuitorul a folosit o sintagmă mai largă interzicând inclusiv înstrăinarea imobilelor din patrimoniul cultural național, adică a imobilelor aflate în lista 1992 la capitolul E.

Arată că până în anul 2004 nu a operat clasarea la care se referă art.2 din OG 68/1994 pentru perioada 1996-2000.

Pârâtul C. L. al Municipiului Timișoara a exprimat în scris un punct de vedere (filele 189-191 Volum II), prin care a arătat că imobilul în cauza nu este menționat pe lista monumentelor istorice cu interdicție de înstrăinare. Mai mult, Legea 422/2001, privind protejarea monumentelor istorice a intrat în vigoare la 24.07.2001 și ca atare, nu era în vigoare la momentul vânzării apartamentelor din imobilul în litigiu.

Reclamanții au mai depus în probațiune adresa 151/16.02.2004 (fila 198 Volum II) comunicată de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a Județului T., invocând de asemenea și ordinul 2314/2004 a Ministerului Culturii și Cultelor privind aprobarea listei monumentelor istorice actualizată, înscrisuri din care rezultă că reactualizarea listei 1991 a imobilelor monumente istorice și din patrimoniul cultural național nu a fost operată până în anul 2004, iar din anul 2004 când lista 1991 a fost reactualizată și s-a operat clasarea pe categorii valorice a imobilelor din patrimoniul cultural comun pe categorii A, B, C, imobilul în speță a fost încadrat în categoria A.

Au fost depuse la dosar concluzii scrise de către pârâtul C. L. al Municipiului Timișoara (filele 231-254 Volum II de către reclamanți – filele 255-298).

Prin sentința civila nr. 1904/PI/23.07.2010 Tribunalul T. a respins excepțiile inadmisibilității și a lipsei de obiect invocate de paratul C. L. al Municipiului Timișoara, a lipsei de calitate procesuala activa invocata de parații C. L. al Municipiului Timișoara și R. P. și A. și a lipsei de calitate procesuala pasiva invocata de parații DGFP Timișoara și . .

A respins acțiunea formulata de reclamanta G. E. și continuata de succesorii acesteia G. A. și K. E. I., în contradictoriu cu parații C. L. al Municipiului Timișoara, S. R. prin Ministerul Finantelor Publice reprezentat de DGFP Timis, ., ..A..- Timișoara, R. P. și R. A., S. P. și S. M., Gălăteanu Ș. și Gălăteanu E., M. R. și M. A., M. N. și M. M., B. M. și B. Hortensia, C. M. și C. N. A..

Prin decizia civilă nr. 657/23.03.2011 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara a fost admis apelul declarat de reclamanții G. A. și K. E. I. împotriva sentinței civile nr.1904/PI/23.07.2010 pronunțată de Tribunalul T. în contradictoriu cu pârâții C. L. AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, PRIMĂRIA TIMIȘOARA, S. R. REPREZENTAT DE MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., ., . TIMIȘOARA, R. P., R. A., S. P., S. M., G. Ș., G. E., M. R., M. A., M. N., M. M., B. M., B. H., C. M. și C. A..

A desființat sentința apelată și a fost trimisa cauza spre rejudecare la Tribunalul T..

A respins apelul declarat de pârâtul C. L. al Municipiului Timișoara împotriva aceleiași hotărâri. Fără cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timișoara examinând apelurile prin prisma criticilor formulate și în baza art.295 al.1 C.pr.civ., față de probele administrate în cauză și de normele legale ce vor fi mai jos arătate a reținut următoarele:

În primul rând, este de observat că pârâtul C. L. al Municipiului Timișoara a criticat respingerea excepțiilor invocate în primă instanță și că admiterea acestor excepții ar face inutilă – în sensul art.137 al.1 C.pr.civ. – examinarea celorlalte critici aduse sentinței apelate.

Astfel, pârâtul a criticat respingerea în primă instanță a excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților. Curtea constată că argumentele invocate în susținerea acestei critici nu sunt întemeiate.

Urmare a renunțării la judecata unor cereri din acțiunea introductivă, instanța a rămas investită cu soluționarea cererilor în constatarea preluării abuzive, fără titlu valabil a imobilului și în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul astfel preluat (fila 37-43 volumul I, dosar fond).

Împrejurarea că pe rolul instanțelor este înregistrat un alt dosar al cărui obiect îl reprezintă contestație împotriva dispoziției emise în baza Legii 10/2001 cu privire la imobil nu atrage inadmisibilitatea prezentei cereri în anulare (conform precizării), art.47 din Legea 10/2001 în forma în vigoare la data sesizării instanței de către antecesoarea reclamanților și, respectiv, la data suspendării judecății în susmenționatul dosar permițând formularea unei cereri în nulitatea înstrăinării.

Nici referirea la Decizia 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se constituie în temeri de natură a atrage admiterea excepției.

Astfel, această decizie a fost dată în soluționarea raportului dintre legea generală și legea specială în materia revendicării imobilelor abuziv preluate în perioada de referință a Legii 10/2001.

Or, reclamanta a formulat cererea în nulitate tocmai pentru a înlătura impedimentul la restituirea imobilului pe calea legii speciale rezultat din înstrăinarea apartamentelor din acest imobil.

Nu poate fi reținută ca întemeiată nici referirea la dispozițiile Legii 1/2009 întrucât reclamanta a sesizat instanța cu cererea în nulitate cu mult anterior intrării în vigoare a acestei legi. Pe de altă parte, legea de modificare a Legii 10/2001 dispune că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele înstrăinate în baza Legii 112/1995 cu respectarea condițiilor cerute de lege; or, în cauză, reclamanta (și, ulterior, succesorii acesteia) a (au) invocat tocmai încălcarea legii la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În fine, cum în mod corect a reținut și prima instanță, prin decizia XX/2007 dată asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța de judecată are plenitudine de jurisdicție în această materie, astfel că poate dispune direct restituirea în natură a imobilelor ce intră în sfera de reglementare a Legii 10/2001.

Nici excepția lipsei de obiect a acțiunii nu poate fi primită, tribunalul reținând în mod corect că excepția este neîntemeiată, având în vedere obiectul astfel cum a fost precizat.

Reține ca nici criticile aduse de pârâtul apelant modalității în care s-a dispus suspendarea judecării cauzei înregistrată sub nr. dosar 1357/C/2002 al Tribunalului T. nu se constituie în argumente întemeiate pentru susținerea excepției lipsei obiectului acțiunii, ele neputând fi formulate în prezentul dosar.

În fine, pârâtul însuși susține că, prin dispoziția ce face obiect al dosarului nr.1357/C/2002, a fost respinsă cererea de restituire a imobilului întrucât reclamanta notificatoare nu a făcut dovada calității de moștenitor al fostului proprietar tabular al imobilului; or, prin prezenta acțiune, reclamanta tinde și la înlăturarea acestui impediment la restituire.

Cu privire la excepția lipsei calității procesual active a reclamantei invocată de pârât, instanța a reținut că: Prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare nr.4158/30.03.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia nr.11/20.01.2004 a Curții de Apel Timișoara și sentința civilă nr.1240/PI/20.12.2002 a Tribunalului T. reținând că în mod nelegal cererea reclamantei a fost respinsă în baza excepției autorității de lucru judecat, câtă vreme, prin hotărârile anterioare, instanțele au avut în vedere dispozițiile dreptului comun referitoare la moștenire, iar prezenta cerere are altă cauză juridică, respectiv dispozițiile Legii 10/2001 prin care succesibilii, chiar neacceptați sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii, prin notificarea formulată în condițiile legii.

În consecință, instanța de casare a stabilit cu caracter obligatoriu conform art.315 C.pr.civ., că instanța de trimitere este ținută să analizeze calitatea procesuală a reclamantei din perspectiva dispozițiilor art.4 din Legea 10/2001.

Instanța de trimitere este ținută, astfel, să examineze dacă reclamanta – care are calitate procesuală să promoveze prezenta cerere – are calitatea de persoană îndreptățită în sensul art.4 din Legea 10/2001.

Conform acestei norme în forma în vigoare la data sesizării instanței de către reclamantă, de prevederile Legii 10/2001 beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite, iar succesibilii care, după 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiect al legii, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii.

Referitor la acest aspect, instanța reține că imobilul a fost preluat în baza Decretului 92/1950 de la Petkovits Velimir.

Conform certificatului de calitate de moștenitor nr.216/10.12.1999 eliberat de B.N.P. M. R. (fila 6 dosar nr.8603/C/2002 al Tribunalului T.), de pe urma lui Petkovits Velimir, decedat la 08.02.1950, a rămas ca moștenitoare soția acestuia, Petkovits A., în cotă de 1/1 parte. Urmare a decesului acesteia (11.03.1985) a rămas ca moștenitor acceptant reclamanta G. E., în calitate de legatar universal în cotă de 1/1 parte.

Eliberat în condițiile Legii 36/1995 și necontestat, certificatul menționat face dovada, până la anularea sa, a calității de moștenitor după defunctul Petkovits Velimir a soției sale Petkovits A. și, respectiv, a aceleiași calități a reclamantei în urma decesului numitei Petkovits A..

În continuare, instanța reține că fostul proprietar tabular a decedat la 08.02.1950, Decretul 92/1950 privind naționalizarea unor imobile a intrat în vigoare la 20 aprilie 1950, ulterior decesului proprietarului, iar dreptul de proprietate al statului a fost înscris în cartea funciară în anul 1956 (fila 506 dosar 1743/2003 al Curții de Apel Timișoara).

Pe de altă parte, conform dispozițiilor art.26 din Decretul-Lege 115/1938 (în vigoare la data decesului proprietarului tabular) „drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte …”, iar din anexa la Decretul 92/1950 depusă la dosar de pârât (fila 485-505 dosar 1743/2003 al Curții de Apel Timișoara) rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de la Petkovits A. (fila 498 dosar).

Din coroborarea acestor considerente rezultă că antecesoarea reclamantei este moștenitoarea acceptantă a defunctului său soț, acest argument fiind în concordanță cu certificatul de calitate de moștenitor susmenționat.

În consecință, reclamanta G. E. are calitatea de persoană îndreptățită în sensul art.4 din legea 10/2001 de a solicita măsuri reparatorii în baza acestei legi, aceasta și pentru că, prin retransmitere, în sensul art.692 C.civ., în patrimoniul său a intrat vocația de a formula notificare în condițiile Legii 10/2001 cu privire la imobilul abuziv naționalizat.

Având în vedere aceste considerente, apelul pârâtului C. L. al Municipiului Timișoara este nefondat și va fi respins ca atare.

În ceea ce privește apelul reclamanților (succesori ai defunctei reclamante G. E.), instanța a reținut următoarele:

Pentru a respinge cererea de chemare în judecată, tribunalul a avut în vedere că în cauză este incidentă Decizia nr.1055/2008 a Curții Constituționale prin care dispozițiile art.47 din Legea 10/2001 au fost declarate ca nefiind constituționale.

Potrivit acestui articol (ce avea nr.48 la data sesizării Tribunalului T. de către reclamantă), persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condițiile prezentei legi.

Practic, această normă permitea persoanelor care se pretindeau îndreptățite în sensul legii 10/2001 și ale căror cereri anterioare cu privire la bunuri ce făceau obiect al legii au fost respinse, să promoveze alte cereri cu privire la aceleași bunuri, fiind încălcate, astfel, dispozițiile legale referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Pentru a nu fi încălcate drepturile câștigate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și pentru a nu fi încălcat principiul puterii de lucru judecat, prin Decizia nr.1055/2008, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională susmenționata normă.

Corespunde realității că prin hotărâri judecătorești anterioare cererile reclamantei vizând imobilul în litigiu au fost respinse, însă instanțele nu au examinat fondul pretențiilor acesteia, reținând lipsa calității procesuale active a acesteia. Or, în procesul de față, cauza juridică a acțiunii este alta decât în cazul celor anterioare (cum în mod obligatoriu în sensul art.315 C.pr.civ. a stabilit instanța de casare prin decizia pronunțată ulterior publicării deciziei Curții Constituționale), astfel că aplicabilitatea dispozițiilor art.1201 C.civ., art.166 C.pr.civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat nu poate fi reținută, decizia Curții Constituționale nefiind incidentă în cauză.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, prin cererea precizată în prezentul dosar, reclamanții solicită strict constatarea nevalabilității titlului statului și a înstrăinărilor unor apartamente din imobilul preluat, astfel cum a și reținut prima instanță.

Contrar acestor considerente, tribunalul, având în vedere decizia menționată, a reținut că reclamanta nu mai poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, neexaminând fondul cererii reclamantei (astfel cum a fost ulterior precizată) și pronunțând, astfel, o hotărâre nelegală.

În consecință, în baza dispozițiilor art.297 al.1 C.pr.civ., văzând cererea apelanților și dispozițiile art.XXII din Legea 202/2010, instanța a admis apelul declarat de reclamanții G. A. și K. E. I. împotriva sentinței civile nr.1904/PI/23.07.2010 pronunțată de Tribunalul T. în contradictoriu cu pârâții C. L. al Municipiului Timișoara, Primăria Timișoara, S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., ., . Timișoara, R. P., R. A., S. P., S. M., G. Ș., G. E., M. R., M. A., M. N., M. M., B. M., B. H., C. M. și C. A., a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul T. conform considerentelor mai sus arătate.

În baza art.296 C. pr. civ. a respins apelul declarat de pârâtul C. L. al Municipiului Timișoara împotriva aceleiași hotărâri”.

Prin decizia civila 3284/14.05.2012 pronunțată în dosarul nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I Civilă a respins recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 657/23.03.2011 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara

Cauza a fost înregistrata după casare la Tribunalul T. la data de 11.10.2012 sub numărul de dosar_, iar prin sentința civilă nr. 2142/17.09.2014 Tribunalul T. a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G. E. și continuată de moștenitorii G. A. și K. E. I. în contradictoriu cu pârâții C. L. AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, P. TIMIȘOARA, .., A. R.-M. – moștenitorii defunctului G. Ș., R. P., R. A., S. M., G. E., M. R., M. A., M. N., M. M., B. M., B. H., C. M., C. N. A., S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T. și A. C..

Au fost obligați reclamanții G. A. și K. E. I. să plătească, în solidar, suma de 800 lei pârâtei G. E. cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.500 lei pârâtului R. P. cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.500 lei pârâtului B. M. cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.500 lei pârâtei C. M. cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut, în fapt că, imobilul situat în Timișoara, .. 15, jud. T. înscris în CF 1051 Timișoara, transnotat în CF colectiv_ Timișoara a fost proprietatea tabulară a defunctului Petkovits Velimir, decedat în data de 21.02.1950, și a fost preluat de S. R. prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, în anexa la Decretul 92/1950 fiind menționată ca proprietar Petkovits A., soția supraviețuitoare a fostului proprietar tabular.

Dreptul de proprietate al Statului R. a fost înscris în cartea funciară în anul 1956.

Conform certificatului de calitate de moștenitor nr.216/10.12.1999 eliberat de B.N.P. M. R. (fila 6 dosar nr. 8603/C/2002 al Tribunalului T.), de pe urma lui Petkovits Velimir, decedat la 08.02.1950, a rămas ca moștenitoare soția acestuia, Petkovits A., în cotă de 1/1 parte. Urmare a decesului acesteia (11.03.1985) a rămas ca moștenitor acceptant reclamanta G. E., în calitate de legatar universal în cotă de 1/1 parte.

Reclamanta, și ulterior succesorii acesteia, prin restrângerea obiectului acțiunii introductive formulată în data de 01.10.2009, au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului R. asupra imobilului în litigiu. S-a solicitat de asemenea constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu foștii chiriași ai apartamentelor din imobil.

Constatarea nevalabilității titlului statului a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Cel de-al doilea capăt de cerere a fost întemeiat pe dispozițiile art. 46 alin. 1 și 4 (în principal) și art. 46 alin. 1 și 2 (în subsidiar) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că în drept, sunt aplicabile următoarele dispoziții legale (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată):

Art. 6 din Legea nr. 213/1998 „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

(3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.

Art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 „(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi.”.

Art. 46 din Legea nr. 10/2001 „(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

(3) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b), sunt lovite de nulitate absolută, buna-credință neputând fi invocată în aceste cazuri.

(4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”

Art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 „(1) Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.

Art. 10 din Legea nr. 112/1995 „Sunt exceptate de la vânzare apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum sunt: piscină, saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică.

Sunt, de asemenea, exceptate de la vânzare locuințele care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol, cele declarate monumente istorice și din patrimoniul național, precum și cele folosite ca reședințe pentru foștii și actualii demnitari”.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 „Actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. 6 și ale art. 10 sunt lovite de nulitate absolută”.

Tribunalul a analizat doar fondul cererii de chemare în judecată, potrivit considerentelor deciziei din apel nr. 657/23.03.2011 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara, excepțiile invocate în prezentul litigiu fiind deja dezlegate de instanțele de control judiciar în cele două cicluri procesuale anterioare.

Imobilul care reprezintă obiectul prezentului litigiu face parte din imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind naționalizat în baza dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, și poate fi restituite în natură sau prin echivalent foștilor proprietari doar prin parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001. În cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 se constată nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului.

Reclamanta a introdus o acțiune de sine stătătoare prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, întemeindu-și cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care reglementează revendicarea bunurilor preluate fără titlu valabil de statul român. Stabilirea nevalabilității titlului statului reprezenta o condiție esențială pentru admiterea acțiunii în revendicare.

În litigiul pendinte pentru a se putea constata, în temeiul dispozițiilor art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 este necesar să se stabilească faptul că bunul a fost preluat fără titlu valabil de stat.

În prezent potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 „(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege:

a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare…”

Este adevărat că la data când s-a formulat prezenta cerere de chemare în judecată această dispoziție nu exista în Legea nr. 10/2001, dar în prezent, din moment ce legiuitorul a prevăzut în mod expres faptul că un imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 este un imobil preluat abuziv de stat, fără titlu valabil, formularea unui capăt de cerere distinct în sensul constatării preluării abuzive a imobilului este superfluă. Reclamanții nu mai sunt nevoiți să dovedească preluarea abuzivă a bunului pentru că însăși legea constată caracterul abuziv al preluării bunului în baza decretului de naționalizare menționat.

Se solicită prin cererea de chemare în judecată constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu foștii chiriași în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 invocându-se două motive: 1. bunul în litigiu face parte din categoria bunurilor monumente istorice și din patrimoniul național și nu putea fi înstrăinat (art. 10 alin. 2 și art. 11 din Legea nr. 112/1995); 2. bunul a fost preluat fără titlu valabil de statul român și actualii proprietari nu au fost de bună credință în momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare.

În ceea ce privește primul motiv de nulitate invocat - bunul în litigiu face parte din categoria bunurilor monumente istorice și din patrimoniul național și nu putea fi înstrăinat (art. 10 alin. 2 și art. 11 din Legea nr. 112/1995), s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 10 din H.G. nr. 20/1996 privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului „Locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul cultural național sunt cele aflate în evidența aprobată de Comisia Națională a Monumentelor Istorice”.

Articolul unic din H.G. nr. 632/1996 are următorul cuprins „Articolul 8 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, se modifică și va avea următorul cuprins:

"ART. 8

(1) Locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul național sunt cele aflate în evidenta Ministerului Culturii pe baza listelor avizate de Comisia Națională a Monumentelor Istorice și aprobate de ministrul culturii.

(2) Locuințele monumente istorice și din patrimoniul național sunt cele care au o valoare națională excepțională, reprezentative pe plan universal pentru civilizația României, cele de valoare națională, precum și monumentele reprezentative pentru o anumită zona, epoca, stil, autor sau arie etnografica, clasate în categoriile A, B și C, potrivit prevederilor art. 2 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 68/1994.

(3) Nu se încadrează în categoria locuințelor declarate monumente istorice și din patrimoniul național, în sensul art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, imobilele cu destinația de locuința ce reprezintă bunuri culturale comune, prevăzute de art. 2 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 68/1994. Locuințele încadrate ca bunuri culturale comune se pot vinde cu respectarea dispozițiilor legale.

(4) Cumpărătorii imobilelor cu destinația de locuința din categoria celor prevăzute la alin. (3) sunt obligați ca în calitate de proprietari, sa asigure protecția, conservarea și restaurarea unitară a acestora.

(5) Schimbarea destinației, regimul de folosire, transformarea, consolidarea și restaurarea imobilelor cu destinația de locuința prevăzute la alin. (3) se vor efectua numai cu avizul Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice.

(6) Ministerul Culturii va transmite, în termen de 30 de zile, consiliilor județene și Consiliului General al Municipiului București lista imobilelor stabilite ca fiind bunuri culturale comune."

Art. 2 din O.G. nr. 68/1994 clasează monumentele istorice astfel „Monumentele istorice se clasează în următoarele categorii:

a) categoria A - monumente de valoare națională excepțională, reprezentative pe plan universal pentru civilizația României;

b) categoria B - monumente de valoare națională;

c) categoria C - monumente reprezentative pentru o anumită zonă, epocă, stil, autor, arie etnografică.

Bunurile culturale imobile care nu sunt clasate în categoriile A, B sau C reprezintă bunuri culturale comune”.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 68/1994 „Încadrarea unui bun cultural în una dintre categoriile prevăzute la art. 2 și 3 se face pe baza criteriilor unice și metodologiei stabilite de Ministerul Culturii printr-o procedură de clasare care se declanșează potrivit prevederilor prezentei ordonanțe”, iar art. 5 din același act normativ dispune că „Pentru monumentele istorice, procedura de clasare se declanșează:

a) la solicitarea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, titulari ai dreptului de proprietate sau ai altor drepturi reale asupra unor bunuri culturale imobile;

b) din oficiu.

Declanșarea procedurii de clasare din oficiu se face de către Direcția monumentelor istorice, în colaborare cu inspectoratele pentru cultură județene și al municipiului București, prin oficiile pentru patrimoniul cultural național județene și al municipiului București, pentru bunurile culturale imobile aflate în proprietate publică.

Declanșarea procedurii de clasare pentru rezervațiile de arhitectură și urbanism se face din oficiu, cu respectarea reglementărilor specifice în materie, indiferent de regimul de proprietate a bunurilor imobile aflate pe suprafața acestor rezervații.

Instituțiile de cult sunt obligate ca în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe să înainteze Direcției monumentelor istorice lista bunurilor culturale imobile propuse pentru clasare”.

Dispozițiile articolului unic din H.G. nr. 632/1996 explică care sunt locuințele „declarate monumente istorice și din patrimoniul național” la care se referă dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995. Aceste text de lege face referire la dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 68/1998. Astfel, nu pot face obiectul înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995 acele locuințe care reprezintă monumente de valoare națională excepțională, reprezentative pe plan universal pentru civilizația României (categoria A), monumente de valoare națională (categoria B), monumente reprezentative pentru o anumită zonă, epocă, stil, autor, arie etnografică (categoria C) în sensul prevăzut de O.G. nr. 68/1998.

Încadrarea unui bun în una din cele trei categorie se face în urma unei proceduri de clasare declanșate din oficiu de către Direcția Monumentelor Istorice sau la cererea unei persoane interesate.

Reclamanții invocă în susținerea cererii lor existența Listei Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice elaborată în anul 1992 de Comisia Națională a Monumentelor și Ansamblurilor Istorice (În continuare LMSAI 1992). Această listă a fost întocmită anterior O.G. nr. 68/1998 și nu respectă criteriile de clasificare prevăzute de art. 2 din acest act normativ.

Nu se poate pune semnul egalității între LMSAI 1992 și clasificare prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 68/1998 pentru că nu toate bunurile care fac parte din patrimoniul cultural național se încadrează în categoria bunurilor care reprezintă monumente de valoare națională excepțională, reprezentative pe plan universal pentru civilizația României (categoria A), monumente de valoare națională (categoria B), monumente reprezentative pentru o anumită zonă, epocă, stil, autor, arie etnografică (categoria C), o parte din aceste bunuri sunt doar bunuri culturale comune.

Pentru a se putea pronunța nulitatea absolută în baza dispozițiilor art. 11 rap la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 reclamanții trebuie să dovedească îndeplinirea următoarelor condiții:

- bunul face parte din categoriile A, B sau C prevăzute de aret. 2 din O.G. nr. 68/1998

- dispoziția legală care încadrează bunul în una din aceste categorii este una clară, previzibilă, accesibilă

Reclamanții au solicitat efectuarea în cauză a unei expertize și să se ceară mai multe lămuriri la Ministerul Culturii pentru a se vedea dacă bunul face parte din una din cele trei categorii indicate mai sus. Or, asemenea probe nu sunt admisibile în această cauză.

Sarcina reclamanților era aceea de a dovedi faptul că la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare de fiecare fost chiriaș în parte bunul era exceptat de la vânzare și exista în acel moment o dispoziție legală clară care prevedea acest lucru.

C. L. Timișoara neagă existența unei interdicții de înstrăinare pentru acest imobil, iar reclamanții nu o dovedesc. LMSAI 1992 nu are valoare probantă în prezenta cauză, nu se poate presupune că dacă un bun este înscris pe această listă, el poate fi încadrat automat în cele trei categorii prevăzute de O.G. nr. 68/1998, nu se poate admite o interpretare prin analogie sau corelație. Interdicția trebuie să fie clară și să nu suscite nici un fel de interpretări.

Împrejurarea că această clasificare nu a fost făcută până la data înstrăinării apartamentelor nu poate fi imputată foștilor chiriași, astfel că, acest motiv de nulitate absolută s-a apreciat ca neîntemeiat.

În ceea ce privește al doilea motiv de nulitate invocat - bunul a fost preluat fără titlu valabil de statul român și actualii proprietari nu au fost de bună credință în momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare.

Contractele de vânzare cumpărare contestate în prezentul litigiu au fost încheiate în perioada 1997 – 1998. Reclamanta a inițial în anul 1994 o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun și respinsă irevocabil pentru lipsa calității sale procesual active, și abia în anul 1999, după încheierea contractelor de vânzare cumpărare contestate, a fost emis certificatul de calitate de moștenitor al reclamantei după soția fostului proprietar tabular.

Reaua credință trebuie dovedită, buna credință se prezumă, iar reclamanții nu au dovedit că actualii proprietari au fost de rea credință în momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare contestate.

Prin urmare, și acest motiv de nulitate absolută este neîntemeiat.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. din 1865, tribunalul a obligat reclamanții G. A. și K. E. I. să plătească, în solidar, suma de 800 lei pârâtei G. E. cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, suma de 1.500 lei pârâtului R. P. cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, suma de 1.500 lei pârâtului B. M. cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, suma de 1.500 lei pârâtei C. M. cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva sentinței civile nr. 2142 din 17.09.2014 pronunțată de Tribunalul T. au declarat apel reclamanții G. A. și K. E. I. care au solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii.

În motivare au arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică în ceea ce privește motivul nulității actelor de înstrăinare a unor părți din imobil prin raportare la disp. art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995.

În mod greșit a reținut instanța că reclamanții trebuiau să dovedească îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile legale menționate întrucât instanța trebuia să stabilească dacă imobilul din litigiu face parte din Lista 1991-1992 – aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamburilor și siturilor istorice în care erau evidențiate pe capitole (A, B, C, D, E) imobilele cu statut de locuințe monumente istorice și din patrimoniul Cultural Național (imobile ce interesează în speță).

A arătat că a făcut dovada că imobilul face parte din lista 1991-1912 Capitolul E ceea ce-i conferea în perioada 1996-2000 statutul de imobil apartenent categoriei „monumente istorice și din patrimoniul cultural național” în sensul art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995.

Au învederat că instanța trebuia sa cunoască și sa ia în considerare ca de la regula instituita de art 10 alin 2 din Legea 112/1995, exista ca excepție introdusa prin H.G. 632/1996, doar situația imobilelor bunuri culturale comune, iar imobilele bunuri culturale comune, erau în accepțiunea legiuitorului, acele imobile care desi făceau parte din Lista 1991-1992 ca «monumente istorice și din patrimoniul cultural național», raportat la valoarea lor de mai mica insemnatate, erau considerate bunuri culturale comune.

Fiind o situație de excepție, situația imobilelor bunuri culturale comune este de stricta interpretare exceptio est strictissimae interpretationis - excepțiile sunt de stricta interpretare, iar aceasta determinare stricta a sferei imobilelor care erau bunuri culturale comune a fost rezolvata însa prin lege și nu a fost lăsata și nici nu putea fi lăsata la latitudinea instanțelor. Prin lege s-a stabilit atributul și competenta materiala, excepționala, speciala și exclusiva a Ministerului Culturii de a stabili metodologia și procedurile de clasare a unor imobile în patrimoniul cultural național si, respectiv, ca bunuri culturale comune.

A arătat că prima instanța a greșit pentru ca nu a observat ca dispozițiile O.G. 68/1998 nu au fost aplicabile, intrucat normele și procedurile prevăzute de aceasta ordonanța, au necesitat studii, analize și lucrări care s-au efectuat în timp, fiind finalizate numai în anul 2004 ( a se vedea în acest sens proba constând în adresa 151/2004 de la DCCPCN T., instituție descentralizata în teritoriu a Ministerului Culturii).

Prin H.G. 632/1996, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din O.G. 68/1996 s-a stabilit competenta exclusiva și totodată obligația Ministerului Culturii de a întocmi în termen de 30 de zile Lista 1996 cu bunurile culturale comune și de a o transmite autorităților locale pentru a se cunoaște care sunt imobilele din Lista 1991-1992, care desi ca regula nu puteau fi înstrăinate, prin excepție, daca erau stabilite prin Lista 1996 ca bunuri culturale comune, puteau forma obiectul vânzării prin Legea 112/1995.

Ministerul Culturii s-a conformat obligației și termenului de 30 de zile stabilite prin H.G. 632/1996. în acest sens a întocmit Lista 1996 cu bunurile culturale comune, care includeau imobile din Lista 1991 cu «monumente istorice și din patrimoniul cultural național», dar care datorita valorii lor evaluate de organul competent - Ministerul Culturii - ca fiind de însemnătate mai redusa, puteau fi înstrăinate prin Legea 112/1995.

Ministerul Culturii, prin adresa 3990/1996, a transmis autorităților locale Lista 1996 cu bunurile culturale comune din Timișoara, care deși erau imobile incluse în Lista 1991 cu «monumente istorice și din patrimoniul cultural național», puteau fi înstrăinate pe cale de excepție.

Prima instanță trebuia să constate că imobilul fiind inclus în Lista 1991-1992 era supus regulei neinstrainarii sale, iar întrucât nu se regăsea în Lista 1996 cu bunuri culturale comune, nu-i era aplicabila situația de excepție derogatorie de la regula stabilita de art. 10 alin 2 din Legea 112/1995.

Raportat la aceste aspecte înstrăinarea imobilului a fost nelegala, constituind frauda la lege, actele de înstrăinare fiind încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative de ordine publica în vigoare la data înstrăinării.

Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii atacate îl constituie faptul că nu li s-a admis cererile în probațiune pe care le-au solicitat, cereri care ar fi lămurit instanța cu privire la aspectele invocate.

Au arătat de asemenea că nulitatea actelor de înstrăinare solicitată prin prezenta cerere apare ca o consecință a faptului că imobilul a fost preluat abuziv, fără titluvalabil, or, instanța constatând că în speță este vorba de o preluare fără titlu valabil, trebuie să constate și încălcarea disp art. 1 din Legea nr. 112/1995 și nulitatea actelor de înstrăinare în raport de acest aspect.

Au susținut că în mod greșit au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată față de pârâți.

La data de 18.02.2015 pârâții R. P., C. M., B. M., B. Hortensia, A. R. M., Muț N., M. A. și M. R. au depus prin registratura instanței apel incident împotriva încheierii interlocutorii din 10.09.2014, cerere în probațiune și întâmpinare.

Prin apelul incident, formulat în baza art. 293 C. pr. civ. pârâții au solicitat schimbarea în tot a încheierii interlocutorii din 10.09.2014 în sensul admiterii excepției de nulitate absolută a cererii introductive cu consecința respingerii acțiunii în raport de acest motiv, cu cheltuieli de judecată.

Au arătat că prin această Excepție și prin Nota în probațiune conexă au susținut că

• Toate contestațiile împotriva dispozițiilor Primarului cu privire la imobilele revendicate de G. E. au fost introduse cu știința si consimțământul acesteia:

• Toate acțiunile în nulitate pornite în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilele revendicate de G. E. au fost introduse fără știința si consimțământul acesteia. Prin urmare, inclusiv acțiunea în nulitate din prezentul dosar a fost pornită fără știința și consimțământul titularei aparente a acțiunii, G. E. care a dorit o formă de reparație legală pentru naționalizarea imobilelor antecesorilor săi, dar NU prin anularea contractelor chiriașilor cumpărători de bună-credință si NU prin evicțiunea acestora.

Au învederat că întrucât prima instanță le-a respins excepția prin încheiere și că nu pot justifica un interes procesual în introducere a unui apel principal, din moment ce nu au căzut în pretenții – singura cale procedurală de-a interveni în acest sens o reprezintă formularea prezentului apel incident - în baza art. 293 C. pr. civ.

Tribunalul recunoaște incident că lipsește semnătura lui G. E. de pe cererea introductivă și decide că "ar trebui" ca reclamanta să-si confirme semnătura, că în lipsa acesteia "ar trebui chemați moștenitorii" și că aceștia " își însușesc acțiunea antecesoarei lor".

Or, nici apelanții principali, nici pârâții, nu atacă cu apel această constatare indirectă a Tribunalului T. privind lipsa semnăturii lui G. E. de pe cererea introductivă. Caracterul irevocabil al hotărârii instanței se impune sub acest aspect, în temeiul art. 377, al. 2, pct. 2, C. pr. civ. C..

Prima instanță a ignorat însă faptul că semnătura de pe cererea introductivă aparține unui terț necunoscut.

Moștenitorii lui G. E. nu își pot însuși o acțiune introdusă de un terț pe care nu l-au moștenit, o persoană care nu e G. E., iar Tribunalul T. a observat cu titlu irevocabil că lipsește semnătura lui G. E. de pe cererea introductivă, dar nu a observat că semnătura totuși existentă pe această cerere aparține unei alte persoane. Proba că această semnătură este a unui terț necunoscut au făcut-o în primă instanță și doresc să o facă încă o dată și prin prezentul apel.

Practic, Tribunalul T. susține că moștenitorii " își însușesc acțiunea antecesoarei lor", când, de fapt acțiunea nu este a antecesoarei lor.

În ceea ce privește drepturile și obligațiile moștenitorilor introduși în cauză în raport cu prevederile art. 133, al. 2, C.proc.civ.C. și cu calitatea de succesori în drepturi și obligații ai antecesoarei lor, arată că moștenitorii reclamantei aparente, introduși în cauză, nu au dreptul de a confirma/ratifica ceea ce însăși antecesoarea lor nu a dorit să facă, iar regulile transmisiunii moștenirii se opun ca moștenitorii introduși în cauză să confirme/ratifice acte juridice care NU au aparținut autorului lor, ci, în speță, unor necunoscuți, astfel că nelegalitatea hotărârii primei instanțe și nulitatea cererii introductive se impun a fi constatate și sub acest aspect.

Referitor la excepția de nulitate absolută a cereri introductive și a cererii de apel din primul ciclu procesual arată că în dreptul numelui titularului cereri introductive (dosar instanță - fila 5 dosar nr. 8603/2002) se află o semnătură a altei persoane decât G. E., iar acest fapt reiese cu evidență comparând această semnătură cu semnătura lui G. E. consemnată pe un act autentic, încheiat de către notarul public. Respectiv este vorba despre procura notarială încheiată de G. E. în calitate de mandant și aflată la fila 33 - dosar apel, ciclul I procesual, D. nr. 1743/27.02.2003, C.A.Timișoara. Semnătura de pe această filă este radical diferită de cea de pe cererea introductivă de instanță.

O altă comparație trebuie făcută cu semnăturile lui G. E. consemnate pe cele două notificări formulate si depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 ( fila 160 ) dosar apel, ciclul I procesual, D. nr. 1743/27.02.2003, C.A.Timișoara. După cum se poate constata examinând aceste notificări, G. E. a fost asistată în aceste demersuri de un avocat, în prezența căruia petenta și-a pus semnătura în dreptul numelui ei. Și aceste semnături sunt radical diferite de cea de pe cererea introductivă.

Relevantă este și semnătura lui G. E. de pe notificarea/cererea făcută de aceasta și de mandatarul său, Cernic M., către Curtea de Apel Timișoara, în primul dosar de apel și comparația cu semnătura lui G. E. la rubrica Client.

În legătură cu cererea de apel - arată că semnătura de pe această cerere este diferită de celelalte semnături la care a făcut referire, iar consecința de drept material al semnării celor două cereri de către titulara lor aparentă este nulitatea absolută ca efect al absenței consimțământului, iar scopul introducerii celor două cereri de către persoanele necunoscute care au semnat în locul titularei aparente este ilicit și imoral.

Cererile analizate fiind introduse de alte persoane decât titulara lor aparentă G. E., sunt susținute cu rea-credință și urmăresc scopuri de drept procesual ilicite, constând în chemarea abuzivă în judecată a unor persoane și căderea lor în pretenții, urmată de privarea lor de proprietate și împroprietărirea altor persoane.

Invocă în susținerea motivelor de apel – decizia de îndrumare a Tribunalului Superior nr. 12/1958 – în baza căruia se impune obligativitatea instanței de a cerceta dacă scopul unui act de procedură este licit.

Cum cele două cereri nu au fost semnate de titulara lor aparență ele nu reflectă voința titularei astfel că se încalcă principiul disponibilității în procesul civil fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. 2 și art. 108 alin. 1 C. pr. civ., iar sancțiunea pentru actelor de procedură contrare principiului disponibilității - este nulitatea absolută (invocă în acest sens decizia civilă nr. 6399/2001 a Curții Supreme de Justiție).

Mai mult cererile nu respectă condiția obligatorie a semnării lor de titular conform art. 112 pct. 6 și art. 133 C. pr. civ.

Arată că art. 133, al. 2, C. pr. civ., este inaplicabil în speță, ca efect al decesului reclamantei, iar prezumția care se naște în cauză este aceea că reclamanta NU a dorit introducerea prezentei acțiuni, anularea contractelor noastre de vânzare-cumpărare, evacuarea pârâților și împroprietărirea sa cu proprietățile pârâților. Dacă ar fi dorit aceste lucruri, ar fi semnat cererile și/sau împuternicirile necesare. Or, cererile introductivă și de apel, precum și împuternicirile din prezentul dosar folosite până la decesul ei în cadrul litigiului, au fost semnate de alte persoane.

Au învederat că regulile transmisiunii moștenirii se opun ca moștenitorii introduși în cauză să confirme/retifice acte juridice care nu au aparținut autorului lor, ci, în speță, unor necunoscuți, astfel că și sub acest aspect se impune a fi constată nulitatea cereri de chemare în judecată.

De asemenea, ca efect al faptului că litigiul a fost demarat de persoane necunoscute, care au ignorat manifestarea de voință a titularei aparente a cererilor introductivă și de apel, cu încălcarea consecutivă a principiului disponibilității, orice act de procedură realizat în cauză este lovit de nulitate neavând la bază voința titulare acțiunii.

Apelanții au depus la aceeași dată cerere în probațiune prin care au solicitat proba prin comparația de scripte în vederea confruntării semnăturilor care apar în dreptul numelui G. E. de pe înscrisurile aflate la dosar pentru a constata că semnătura de pe cererea introductivă de instanță este radical diferită de semnătura de pe cererea de apel, că ambele semnături sunt radical diferite de semnăturile de pe cele două împuterniciri avocațiale, și, în fine, că toate semnăturile anterior menționate sunt radical diferite de semnătura aplicată de G. E. pe procura notarială

În subsidiar solicită proba cu expertiza grafică și tehnică a documentelor în baza art. 201 C. pr. civ. respectiv art. 212 lit. a din OG nr. 75/2000 privind expertiza criminalistică sens în care a solicitat comunicarea și atașarea la dosar a înscrisurilor în original: procura notarială din 08.09.1993 dată de G. E. în favoarea lui Cernic M.; notificările adresate Consiliului L. Timișoaraîn baza Legii nr. 10/2001 de G. E., notificarea din dosarul nr. 8252/C/2000 a lui G. E..

Proba o solicită, susțin apelanții, întrucât G. E. nu a semnat nici cererea introductivă nici cererea de apel în primul ciclu procesual, nici împuternicirile avoațiale depuse la dosar până la data decesului său, 23.06.2003.

Prin „notă în probațiune” pârâții au învederat că toate contestațiile împotriva dispozițiilor Primarului cu privire la imobilele revendicate de G. E. au fost introduse cu știința și consimțământul acesteia; toate acțiunile în nulitate pornite în baza Legii nr. 10/2001 cu privire Ia imobilele revendicate de G. E. au fost introduse FĂRĂ știința și consimțământul acesteia. Prin urmare, inclusiv acțiunea în nulitate din prezentul dosar a fost pornită FĂRĂ știința și consimțământul titularei aparente a acțiunii, G. E.; și că G. E. a dorit o formă de reparație legală pentru naționalizarea imobilelor antecesorilor săi, dar NU în forma anulării contractelor chiriașilor cumpărători și a evicțiunii acestora

Prin întâmpinare pârâții apelanți au solicitat respingerea apelului declarat de reclamanți cu cheltuieli de judecată.

Au arătat că reclamanții nu au depus înscrisuri pentru a dovedi că imobilul face parte din categoria monumentelor isttorice.

Apelanții fac confuzie între "preluare fără titlu valabil" și "preluare fără titlu". Imobilul a fost preluat cu titlu - Decretul 92/1950 - respectându-se condiția prevăzută de art. 1 din Legea 112/1995. Faptul că acest titlu este nevalabil nu transformă preluarea într-una fără titlu or, la data cumpărării apartamentelor coexistau atât Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice emisă în 1992 de Ministerul Culturii cât și OG nr. 68/1994 privind patrimoniul cultural național, din înscrisurile de la dosar rezultă că imobilul în litigiu nu a fost niciodată clasificat ca monument istoric, iar la data vântării-cumpărării imobilului Ministerul Culturii nu declanșase nici o procedură de clasare a imobilului ca monument istoric.

Au arătat că le sunt aplicabile disp. art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/001, că imobilul a fost preluat de S. R. cu titlu nevalabil și că nevalabilitatea titlului se impune a fi constatată și în lumina criteriilor stabilite de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, au arătat că reclamanții apelanți nu au făcut dovada relei credințe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin completarea apelului – reclamanții au învederat că în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, imobilul din litigiu în perioada 1996-2000 în care s-au încheiat contractele de vânzare cumpărare a fost cuprins în Lista 1991-1992 a imobilelor –monumente istorice și din patrimoniul cultural național la Capitolul E/art. 2 din OG 27/1992, iar excepția de la interdicția înstrăinării au constituit-o conform HG nr. 632/1996 – imobilelel din Lista 1992 cu statut de bunuri culturale comune a căror identificare urma să se facă pe baza criteriului valorii artistice, stabilit de art. 2 al OG 69/1994 la care HG 632/1996 face trimitere expresă

Conform art. 2 al O.G. 68/1994 (la care H.G. 632/1996 face trimitere expresa), in afara de împărțirea si clasificarea imobilelor «monumente istorice si din patrimoniul cultural național» in primul rând, pe 5 Capitole A,B,C,D,E in Lista 1992, după criteriul genului artistic, in al doilea l rând, imobilele din Lista 1992, (din toate cele 5 Capitole A,B,C,D,E) urmau sa fie clasate si după criteriul valorii artistice pe Categorii A,B,C.

In cazul in care o astfel de clasare s-ar fi realizat si operat in perioada 1996-2000 (perioada in care au fost încheiate actele de Înstrăinare) - imobilele care ar fi rămas in afara clasării in cele 3 categorii la care se refera art. 2 al O.G. 68/1994, ar fi fost bunuri culturale comune.

Aceasta situație, pe de o parte, nu înseamnă însa ca imobilele cuprinse in Lista 1991 la Capitolele D, E, - în întregul lor sunt bunuri, iar Categoriile A,B,C (la care se refera art. 2 din OG 68/1994) nu sunt una si același lucru si nu se confunda cu Capitolele A,B,C din Lista 1992.

Din anul 2004 de când a fost operata clasarea pe Categorii A,B,C, conform art. 2 din OUG 68/1994, imobilul este clasat, conform clasării pe categorii, la care se refera art. 2 din OUG 68/1994 in categoria - «A», el fiind evidențiat la poziția 62, având COD LMI 2004 -"TM-II-a-A-_ - Ansamblul U. "FABRIC" (II). (fiind clasat la CATEGORIA A).

Aceasta configurație a Listei 1992 pe 5 Capitole (A,B,C,D,E) cuprinzând imobilele «monumente istorice si din patrimoniul cultural național», cărora li se aplica regula interdicției înstrăinării conform art. 10 alin 2 din Legea 112/1995, NU a fost modificata prin simplul fapt al adoptării Ordonanței 68/1994 si al prevederilor art 2 al O.G. 68/1994, privind clasarea imobilelor si după criteriul valorii pe Categorii A, B, C (ceea ce nu se confunda cu noțiunea de Capitole), imobilele la care se refera Categoriile A, B, C, din punct de vedere a valorii lor artistice nefiind totuna cu imobilele din Capitole (A,B,C) ale Listei 1992.

Prin completări la apelul declarat reclamanții-apelanți au invocat depășirea competenței materiale generale de instanța de judecata, competenta care a fost data prin art. 4 din OUG 68/1994 si a alin 6 al articolului unic al H.G. 632/1996, - in ceea ce privește atributul de a individualiza si a stabili care sunt bunurile culturale comune din Lista 1991 – Ministerului Culturii și Cultelor cu motivarea că instanța a confundat Lista 1996 cuprinzând imobilele bunuri culturale comune, cu imobilele cuprinse in Capitolele D si E din Lista 1992 a imobilelor monumente istorice si din patrimoniul cultural național.

A solicitat să se aibă în vedere faptul că apelul privește inclusiv nelegalitatea si netemeinicia modului in care prima instanța a soluționat pe fond capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil de către statul roman a imobilului, in sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil de către statul roman a imobilului.

Sub aspectul obiectului cererii respinse de prima instanța, se observă că demersul judiciar pendinte, poartă asupra invalidării operațiunilor juridice de vânzare-cumpărare efectuate de S. R. prin entități ale sale învestite cu această prerogativă, pe seama foștilor chiriași ai imobilului in speța.

Cum, au uzat de procedura specială reglementată de Legea cu nr.10/2001, rezultă că demersul judiciar pendinte trebuie perceput ca având configurația unei chestiuni prejudiciale (față de această procedură administrativa).

Cum în virtutea art.6 din Legea nr.213/ 1998 privind proprietate publică și regimul juridic al acesteia, instanțele sunt competente să analizeze valabilitatea titlului statului, care trebuia să fie în conformitate cu legile și Constituția în vigoare, precum și cu tratatele internaționale la care România era parte, instanța de fond, era obligata sa observe si sa se pronunțe exhaustiv si in concret asupra motivului special invocat privind constatarea preluării fără titlu valabil de către statul roman a imobilului

Prin cererea în probațiune depusă la 20.02.2015, reclamanții apelanți au solicitat să se dispună efectuarea unei adrese către Ministerul Culturii Patrimoniului Național pentru a se comunica dacă imobilul, în speță, din Timișoara, .. 11, jud. T., a fost, sau nu, bun cultural comun, respectiv dacă imobilul a avut, sau nu a avut, regim de imobil bun cultural comun, în perioada 1996-2000, perioada în care s-au încheiat actele de înstrăinare nelegale, deduse judecății.

Au solicitat să se comunice lista cu bunurile culturale comune pentru Municipiul Timișoara.

Pentru același termen (24.02.2015)apelanții au depus decizii de speță pentru a fi avut în vedere la soluționarea cauzei.

De asemenea, au solicitat să se efectueze o adresă către Ministerul Culturii și Patrimoniului Național pentru a se comunica dacă imobilul în litigiu a fost vreodată bun cultural comun.

La 23.02.2015 au înregistrat o cerere în probațiune prin care au solicitat în principal efectuarea unei expertize în domeniul monumente istorice în vederea stabiliri regimului imobilului pentru perioada 1996-2000, iar, în subsidiar, se solicită încuviințarea numirii unui expert care să expună un punct de vedere în domeniu raportat la calificarea imobilului din litigiu.

Prin încheierea de ședință din 28.04.2015 cererile în probațiune au fost respinse de instanță

Examinând sentința civilă atacată prin prisma motivelor invocate, la art. 295 și urm. C. pr. civ., Curtea constată că apelurile sunt nefondate.

Astfel, prin apelul incident declarat de pârâții R. P., C. M., B. M., B. Hortensia, A. R. M., Muț N., M. A. și M. R. care a fost calificat ca aderare la apel – pârâții au solicitat schimbarea încheierii interlocutorii – din 10.09.2014- prin care s-a respins excepția nulității absolute a cererii introductive.

Curtea reține că, în mod corect, a fost respinsă cererea formulată de pârâți cu privire la excepția invocată, având în vedere că cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentei cauze a fost formulată de G. E. la 02.08.2002 și după decesul aceseia a fost continuată de moștenitorii săi reclamanții din prezenta cauză.

Sub acest aspect trebuie precizat că prin decizia civilă nr. 657 din 23.03.2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dos. nr._ rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3284/14.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (după parcurgerea a două cicluri procesuale) s-a reținut cu putere de lucru judecat că numita G. E. are calitate de persoană îndreptățită în sensul aart. 4 din Legea nr. 10/2001- de a solicita măsuri reparatorii și că în patrimoniul său a intrat vocația de a formula notificare în condițiile Legii nr. 10/2001- cu privire la imobilul din litigiu.

Urmare a reținerii acestei calități instanța de casare a desființat hotărârea tribunalului și a trimis cauza spre rejudecarea fondului acțiunii astfel cum a fost sesizat de reclamanți, respectiv constatarea nevalabilității titlului statului și a nulității înstrăinărilor unor apartamente din imobil.

Prin soluția astfel pronunțată Curtea de Apel Timișoara a reținut implicit calitatea procesuală activă a reclamanților – succesori și continuatori ai acțiunii promovată de G. E. (în 2002).

Raportat la aceste aspecte se constată că nu poate fi primită susținerea pârâților apelanți în sensul că „moștenitorii lui G. E. nu-și pot însuși o acțiune introdusă de un terț pe care nu l-a moștenit, o persoană care nu este Găția E.” și că „acțiunea nu este a antecesoarei lor” – cu atât mai mult cu cât prin chiar recursul declarat de pârâți la 15.06.2011 împotriva deciziei civile nr. 657/22.03.2011 – aceștia au precizat că acțiunea a fost formulată de reclamanta G. E. și precizată de succesori acesteia G. A. și K. E. I. (fila 17 dosar_ )

Raportat la aceaste considerente, la faptul că în acest ciclu procesual în raport de cele reținute anterior- nu se mai pune problema confirmării sau ratificării actelor întocmite de antecesoarea reclamanților, ci la împrejurarea că în cauză prin acceptarea succesiunii moștenitorii reclamantei (reclamanții actuali) au preluat drepturile și obligațiile antecesoarei lor, și dobândind astfel calitatea de reclamanți în cauză au continuat procesul demarat în anul 2002 de reclamanta G. E..

De asemenea, în raport de cele menționate nu putea fi primită nici critica cu privire la invocata irevocabilitate a încheierii din 10.09.2014 sub aspectul recunoașterii indirecte de către Tribunal a faptului că lipsește semnătura lui G. E. de pe cererea introductivă.

Referitor la apelul reclamanților, aceștia au invocat în primul rând nulitatea actelor de înstrăinare a unor părți din imobil în raport de disp. art. 10 din HG nr. 20/1996.

S-a făcut sub acest aspect o corectă aplicare în cauză a disp art. 8 și 9 din normele de aplicare a Legiinr. 112/1995 (ce definesc locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul național) precum și a disp. art. 2, 3 și 4 dinOG nr. 68/1998.

Prin adresa nr. R714/30.05.2013 emisă de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al județului T. (fila 342 – dos. Tribunal) și precizează că imobilul din Timișoara, .. 15, nu era monument istoric.

Pe de altă parte din adresa nr. 823/10.06.2003 emisă de Direcția Monumentelor Istorice (fila 344 – dos. apel) rezultă că imobilul din .. 15 nu este înscris în lista monumentelor istorice a jud. T. în capitolele A, B. C și D al Listei Monumentelor Ansamblurilor și Siturilor Istorice, că . nominalizată în Capitorul E al listei 1912, dar imobilele nominaliate în Capitorul E nu sunt monumente istorice ci doar susceptibile de a fi monumente istorice.

OG nr. 68/1994 – privind protejarea patrimoniului cultural inițial (în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărre din litigiu) prevedea în art. 1 că monumentele istorice pot fi și locurile istorice – însă în cauză nu s-a făcut dovada de către Ministerul Culturii – autoritate competentă în materia patrimoniului cultural – că imobilul în litigiu inclus în Capitorul E din lista 1992 a monumentelor, ansamblurile și siturilor istorice – a fost clasat ca monument istoric.

De altfel, din coroborarea disp. art. 1, 2, 3 și 4 din OG nr. 68/1994 rezultă că imobilele din Capitolul E din listă „zone istorice urbane și rurale” puteau deveni monumente istorice în baza unei proceduri de clasare prevătută de lege – aspect nedovedit în cauză.

Referitor la respingerea capătului de cerere privind constatarea preluării fără un titlu valabil și a nulității actelor de înstrăinare ca o consecință a preluării imobilului fără titlu valabil – se constată că nici această critică nu este întemeiată, având în vedere că în raport de disp. art. 1 din Legea nr. 112/1996 precum și art. 1 alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1996 - imobilul din litigiu făcea parte din categoria imobilelor preluate cu titlu – Decretul 92/1950, contractele de vânzare-cumpărare fiind astfel încheiate cu respectarea condiției de preluare cu titlu prevăzută de art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 1 alin. 2 din Norme la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, iar legea nu făcea distincție între preluarea cu titlu valabil sau nevalabil.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 califică în art. 2 imobilele de natura celui din litigiu (preluate în baza Decretului 92/1950) în categoria imobilelor preluate abuziv de stat deci fără titlu valabil și cum acest aspect este consacrat prin lege, se constată că în mod corect a reținut tribunalul că nu se mai impune constatarea nevalabilității titlului statului de către instanța, dovedirea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat.

Referitor la dovedirea bunei credințe a pârâților la încheierea contractelor de vânzare cumpărare s-a reținut corect de tribunal că acestea au fost încheiate cu bună credință, iar reclamanții nu au atacat hotărârea sub acest aspect.

Prezumția de bună credință a cumpărătorilor nu a fost răsturnată aceștia au cumpărat apartamentele înainte de . Legii nr. 213/1998, de la un proprietar, S. R. ce era înscris în CF la data cumpărării, iar procesul ce fusese notat în CF a fost soluționat irevocabil (dos. 8603/2002) la data încheierii contractelor.

Ultima critică adusă hotărârii se referă la încălcarea de către instanță a competenței materiale dată prin lege unui Organ al Administrației Centrale – Comisia Națională a Monumentelor și Ansamblurilor și Siturilor Istorice – critică ce se privește, de asemenea, ca nefiind întemeiată, instanța soluționând cauza cu respectarea competenței materială dată de lege, respectiv art. 2 din Codul de procedură civilă.

Față de considerentele arătate, Curtea în baza art. 296 și urm. C. pr. civ., Curtea va respinge apelul declarat de reclamanții G. A. și K. E. I. împotriva sentinței civile nr. 2142/17.09.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații A. R.-M., A. C., R. P., R. A., Primăria Timișoara, M. R., M. A., S.C. O. S.A. Timișoara, S. M., B. M., B. H., G. E., C. M., C. N. A., C. L. Municipal Timișoara, Muț N., Muț M., S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. și S.C. A.D.P. S.A. Timișoara. De asemenea, va respinge cererea de aderare la apelul reclamanților formulată de pârâții R. P., C. M., B. M., B. Hortensia, A. R. M., Muț N., M. A. și M. R..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de reclamanții G. A. și K. E. I. împotriva sentinței civile nr. 2142/17.09.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații A. R.-M., A. C., R. P., R. A., Primăria Timișoara, M. R., M. A., S.C. O. S.A. Timișoara, S. M., B. M., B. H., G. E., C. M., C. N. A., C. L. Municipal Timișoara, Muț N., Muț M., S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. și S.C. A.D.P. S.A. Timișoara.

Respinge cererea de aderare la apelul reclamanților formulată de pârâții R. P., C. M., B. M., B. Hortensia, A. R. M., Muț N., M. A. și M. R..

Definitivă.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 05.05.2015

PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,

M. L. D. C.

GREFIER,

A. M. T.

Red. M.L./03.06.2015

Tehnored. A.M.T. 23 ex./08.06.2015/21 ex. . instanță: Tribunalul T. – jud. I. A. D.

← Expropriere. Sentința nr. 2784/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA		Cereri. Decizia nr. 189/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Expropriere. Sentința nr. 2784/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA Cereri. Decizia nr. 189/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA Grăniţuire. Decizia nr. 191/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA Validare poprire. Decizia nr. 192/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA Restituire metale preţioase. Decizia nr. 45/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA