Pretenţii. Decizia nr. 85/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 85/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-02-2015 în dosarul nr. 85/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 85
Ședința publică din 19 februarie 2015
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursului recursul formulat de recurentul reclamant B. C., în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de AJFP T., împotriva Deciziei civile nr.1109 din 8.12.2014 pronunțată de Tribunalul T..
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nefiind formulate și cereri și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin Decizia civilă nr.1109 din 8.12.2014 pronunțată de Tribunalul T. a fost admis apelul formulat de apelantul ministerul Finanțelor Publice prin AJFP T. împotriva sentinței civile nr.835 /2014 pronunțată de Judecătoria D. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul B. C..
A fost schimbată în tot sentința civilă pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei D. în sensul admiterii excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a respingerii cererii de chemare în judecată a reclamantului ca inadmisibilă.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul T. a reținut că prin sentința civila nr.835/26.08.2014 pronunțată de Judecătoria D. în dosar nr._ a fost admisă acțiunea civilă formulata de reclamantul B. C. in contradictoriu cu pârâții S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 202.400 lei reprezentând despăgubiri .
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că:
Prin Sentința civilă nr. 367/12.05.2009 a Judecătoriei D. rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1494/R/17.12.2009 a Tribunalului T. s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că reclamantul B. C. în calitate de moștenitor legal al defuncților L. G., L. M. și L. P. are calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri, pentru construcțiile care au existat pe exploatația agricolă a autorilor săi, în conformitate cu disp. art. 31 alin. 1 din L. 1/2000, astfel cum a fost modificată și completată .
Prin aceeași hotărâre au fost obligate Comisia Locală de Fond Funciar din cadrul Primăriei Ghilad și Comisia Județeană Pentru Stabilirea Dreptului De Proprietate Privată Asupra Terenurilor din C. Instituției Prefectului Județului T., să procedeze la întocmirea documentației necesare pentru acordarea despăgubirilor conform dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată și completată .
În cadrul procesului civil soluționat prin această hotărâre s-a efectuat o expertiză tehnică judiciară, iar expertul judiciar a stabilit că valoarea construcțiilor ce au fost preluate de către S. R. de la autorii reclamantului sunt de 56.222 USD (f. 13-19 dos. Tribunalului D. ). Prin acțiunea de față, reclamantul a solicitat obligarea Statului R. la plata echivalentului în lei al acestei sume. S. R., prin Ministerul Finanțelor, nu a contestat această sumă.
Pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor, a susținut în Întâmpinare că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, deoarece în această materie există legi speciale, care derogă de la regulile de drept comun, invocând în acest sens Decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Instanța a reținut că din perspectiva invocată de către pârât, acțiunea reclamantului nu este inadmisibilă, pe de o parte, pentru că reclamantul nu a formulat o cerere de revendicare prin demersul său procesual, iar pe de altă parte îndreptățirea reclamantului la despăgubiri a fost stabilită și acordată de către instanțele judecătorești tocmai în conformitate cu aceste legi speciale.
Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, denumită și noua lege a retrocedărilor, a intrat în vigoare la 20 mai 2013 și prevede că plata despăgubirilor în dosarele deja aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și a sumelor instituite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile, se va face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Același act normativ prevede, la art. 33, că cererile introduse în instanțe și nesoluționate până la 20 mai 2013 vor fi soluționate după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 si 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri
Aceste termene curg de la data de 1 ianuarie 2014.
În plus, potrivit art. 4 din legea menționată, noile dispoziții se aplică atât cererilor formulate și depuse, în termen legal, nesoluționate până la data intrării în vigoare a noilor reguli, precum și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Aceste reglementări au fost, însă, declarate neconstituționale de Curtea Constituționala a României, în urma unei excepții ridicate de Eyal M. și M. M. Tamar în Dosarul nr._ al Tribunalului București - Secția a V-a civilă. Mai exact, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, respectiv 20 mai 2013.( Decizia CCR nr. 88/2014 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 281, din 16 aprilie 2014)
Practic, acest lucru înseamnă că termenele impuse de noua lege a retrocedărilor NU se aplică și în cazul dosarelor aflate pe rolul instanțelor înainte de 20 mai 2013, aceste dosare urmându-și cursul în baza reglementărilor în vigoare la data introducerii lor în instanță, cum este în cauza de față.
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile justiției și proprietății, în vigoare, la data introducerii acțiunii reclamantului a stabilit o procedură administrativă unificată pentru cererile referitoare la bunuri ce intră sub incidența legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2000 și a ordonanțelor de urgență ale Guvernului nr. 83/1999 și nr. 94/2000.
Aceasta prevede că, în lipsa restituirii, beneficiarii măsurilor de reparație pot alege între compensarea creanței lor prin bunuri și servicii și plata unei despăgubiri calculate conform "practicii și standardelor interne și internaționale în materie de despăgubire pentru imobile și case preluate abuziv de către stat".
Rolul principal în punerea în aplicare a acestei legi a fost încredințat celor două structuri nou-înființate: Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală) și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP).
Deciziile autorităților locale prin care se acordă sau se propune acordarea de despăgubiri trebuie să facă obiectul unui control al legalității din partea prefectului, care este însărcinat apoi cu transmiterea lor către Comisia Centrală.
Prevederile ce reglementează controlul legalității au fost precizate prin Hotărârea Guvernului nr. 128/2008. Potrivit acestor prevederi, dacă prefectul consideră că decizia primarului sau a celorlalte autorități administrative locale este ilegală, o poate contesta pe calea contenciosului administrativ în termen de un an de la data deciziei.
La primirea dosarului, Comisia Centrală trebuie să verifice legalitatea refuzului de restituire a bunului imobil, apoi să transmită dosarul la "evaluatori agreați" pentru ca aceștia să stabilească cuantumul despăgubirii. Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală eliberează un "titlu de despăgubire" sau trimite dosarul la autoritățile locale pentru reexaminare.
Legea nr. 247/2005 nu stabilea nici termenele, nici ordinea în care Comisia Centrală trebuie să examineze dosarele. La data de 28 februarie 2006, Comisia Centrală a hotărât ca ordinea de analizare a dosarelor să fie aleatorie. La data de 16 septembrie 2008, aceasta a revenit asupra hotărârii sale și a stabilit că dosarele trebuie examinate în ordinea înregistrării lor.
Mecanismul introdus prin Legea nr. 247/2005 pentru plata despăgubirilor este următorul:
În vederea plății despăgubirilor stabilite de Comisia Centrală, a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul "Proprietatea". Majoritatea capitalului său este constituit din active ale statului în diferite întreprinderi.
Legea nr. 247/2005 stabilea că, în termen de 30 de zile de la crearea sa, Fondul "Proprietatea" trebuie să ia măsurile necesare, în vederea cotării acțiunilor sale la bursă, pentru ca beneficiarii deciziilor de despăgubire emise în baza legilor de restituire să își poată vinde acțiunile și să încaseze prețul în orice moment.
Începând din luna iulie 2005, Legea nr. 247/2005 a fost modificată de mai multe ori, atât în ceea ce privește funcționarea și finanțarea Fondului "Proprietatea", cât și în ceea ce privește modalitățile de calcul și procedurile de acordare a despăgubirilor.
La data de 28 iunie 2007, Guvernul a adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care a modificat organizarea și funcționarea Fondului "Proprietatea". Printre alte măsuri, această ordonanță, confirmată ulterior de Legea nr. 142/2010 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, le acordă beneficiarilor de titluri la Fondul "Proprietatea" posibilitatea să încaseze o parte din sumă în numerar.
Conform Hotărârii Guvernului nr. 128/2008 privind modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.095/2005 referitoare la punerea în aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 81/2007, după emiterea "titlului de despăgubire" de către Comisia Centrală, partea interesată are posibilitatea să aleagă între a primi o parte din sumă în numerar [în limita a 500.000 lei românești (RON)] și restul în acțiuni și a primi întreaga sumă în acțiuni. Această alegere trebuie făcută la ANRP, care trebuie să înlocuiască "titlul de despăgubire" cu un "titlu de plată" corespunzător cuantumului sumei de plată în numerar și un "titlu de conversie" corespunzător restului sumei ce va fi convertită în acțiuni la Fondul "Proprietatea".
Această alegere se poate face într-un termen de 3 ani de la data emiterii de către Comisia Centrală a "titlului de despăgubire". Cererile de opțiune trebuie analizate în ordine cronologică, însă nu s-a stabilit în mod expres niciun termen în acest sens.
Plata sumelor în numerar mai mici sau egale cu 250.000 RON trebuie efectuată într-un termen de un an de la data emiterii titlului de plată și într-un termen de 2 ani pentru sumele cuprinse între 250.000 și 500.000 RON.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, plata sumelor în numerar a fost suspendată pentru o perioadă de 2 ani, pentru ca echilibrul bugetar să poată fi menținut. În această perioadă, "titlurile de despăgubire" nu pot fi convertite decât în acțiuni la Fondul "Proprietatea".
Prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, statuând asupra unui recurs în interesul legii, au apreciat că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu se aplică în cazul cererilor de restituire sau de despăgubire deja soluționate de autoritățile administrative locale în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește deciziile autorităților administrative locale de admitere a unei cereri de restituire sau de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că acestea au dat naștere la drepturi patrimoniale pentru persoana îndreptățită și că, prin urmare, ele nu puteau fi revocate sau anulate de autoritatea administrativă locală ori de Comisia Centrală (deciziile nr. 6.723 din 17 octombrie 2007 și nr. 6.812 din 10 noiembrie 2008 ale Secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
În ceea ce privește cererile transmise Comisiei Centrale în temeiul Legii nr. 247/2005 și care nu au făcut obiectul unei hotărâri, Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat că instanțele nu se puteau substitui Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor (deciziile nr. 4.894 din 27 aprilie 2009 și nr. 5.392 din 11 mai 2009 ale Secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În schimb, aceasta a considerat că, în ciuda lipsei unui termen legal impus Comisiei Centrale pentru adoptarea deciziei sale, aceasta din urmă are obligația de a se pronunța asupra cererilor de restituire sau de despăgubire într-un "termen rezonabil", așa cum este interpretat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (deciziile nr. 3.857 și 3.870 din 4 noiembrie 2008 ale Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Prin Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva României (Cererile nr. 30.767/05 și 33.800/06), publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 778 din_, Curtea Europeană a Drepturilor Omului Curtea a constatat ineficiența mecanismului de despăgubire instituit prin actele normative mai sus menționate din România, reținând că această situație persistă în ciuda adoptării hotărârilor V., Faimblat și Katz, în care Curtea i-a indicat Guvernului că se impun măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire. După adoptarea acestor hotărâri, numărul a constatatrilor de încălcare a Convenției din acest punct de vedere a crescut neîncetat și pe rolul Curții se află alte câteva sute de cereri similare.
Instanța a constatat că prin răspunsul comunicat la data de 22.08.2014, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a menționat că cererea formulată de reclamant este înregistrată cu nr._/FFCC, fiind în lucru la consilier și urmând să fie analizată în conformitate cu prevederile legii. S-a mai menționat că cererile se soluționează în ordinea cronologică a înregistrării acestora, iar până la data de 05.08.2014 au fost analizate dosare până la nr. de ordine 14.000/FFCC.
Concluzia care se desprinde din acest răspuns e că reclamantul nu a primit încă o despăgubire și nu are nicio garanție cu privire la data la care va putea primi despăgubirile la care este îndreptățit, în conformitate cu dispozițiile Sentinței civile nr. 367/12.05.2009 a Judecătoriei D. rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1494/R/17.12.2009 a Tribunalului T. .
În ceea ce privește posibilitatea de a sancționa întârzierea autorităților administrative în analizarea cererilor, prin decizia din data de 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au hotărât ca, în lipsa unui răspuns din partea autorităților administrative în termenul legal, instanțele să fie abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor.
Instanța a apreciat că imposibilitatea în care se află reclamantul de a obține despăgubirea pentru bunurile imobile naționalizate de la autorii săi constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care România a aderat prin Legea nr. 30/1994 publicata în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994)
Acest articol prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."
Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în practica sa judiciară, un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor .
Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este suficient să se constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Analizând cererea reclamantului, prin raportare la principiile statuate mai sus, instanța a reținut că de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speță, instanța a constatat că întrunirea acestor cerințe de către reclamant a fost constatată de către instanțele judecătorești, prin Sentința civilă nr. 367/12.05.2009 a Judecătoriei D. rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1494/R/17.12.2009 a Tribunalului T..
Rezultă că îndreptățirea reclamantului la despăgubirile solicitate reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul se poate prevala.
Prin urmare constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilelor ce au aparținut autorilor reclamantului, chiar dacă nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului ( cu atât mai mult cu cât acele construcții nu mai există, după cum s-a constatat prin raportul de expertiză efectuat), instanța a apreciat că aceasta dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că acesta îndeplinea condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.
Pe de altă parte, instanța mai are în vedere că S. R., prin autoritățile sale (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților) refuză încă să se conformeze dispozițiilor hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit îndreptățirea reclamantul la despăgubiri și să îl despăgubească, fără a oferi o justificare valabilă, iar a i se pretinde reclamantului să urmeze această procedură ar reprezenta o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Instanța a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile nr. 835/26.08.2014, pronunțata de Judecătoria D. a formulat apel pârâtul S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului, schimbarea in tot a sentinței apelate, cu consecința respingerii acțiunii astfel cum a fost formulata si motivata ca inadmisibilă.
Pe cale de excepție, a invocat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice in speța de fata, sens in care a invocat decizia nr. 27/14. 11. 2011 - privind recursul in interesul legii având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv pronunțata de I.C.C.J. in dosarul nr. 28/2011 prin care sunt admise recursurile in interesul legii formulate de Colegiul de conducere al I.C.C.J. si procurorul general al Parchetului de pe langa I.C.C.J. si se stabilește ca "in acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicata, prin care se solicita obligarea statului roman de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate in mod abuziv, statul roman nu are calitate procesuala pasiva."
Astfel, I.C.C.J. menționează ca, "contestația întemeiata pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001 are ca situație premisa, existenta unei decizii sau dispoziții administrative prin care s-a respins notificarea ori cererea de restituire in natura."
Prin urmare, raportul juridic prevăzut de textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării si este stabilit intre persoana indreptatita care a transmis notificarea si entitatea juridica care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.
De asemenea, in ce privește acțiunile directe îndreptate împotriva statului roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești in temeiul art. 480 si urm. din codul civil si al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignora principiul de drept" specialia generalibus derogant".
Prin urmare, având in vedere argumentele aduse in I.C.C.J. prin decizia nr. 27/17. 02. 2012, precum si obiectul cererii de chemare in judecata ce are la baza cererea de obligare la despăgubiri in temeiul prevederilor Legii 10/2001 si a art. 998 si următoarele din codul civil, a considerat ca in dosarul de fata Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuala pasiva.
A invocat lipsa calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentând al Statului R. având in vedere prevederile art. 223 din noul cod civil .
Or câtă vreme ANRP este organul care stabilește despăgubirile ce se cuvin autorului cererii de chemare in judecata si modalitățile de plata a sumei de 202.400 lei, se poate afirma ca Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de reprezentant al statului roman ci ANRP asa cum reiese in mod clar si din afirmația instanței de fond potrivit căreia" S. R. prin autoritățile sale (ANRP)refuza sa se conformeze hotărârilor judecătorești prin care s-a stabilit indreptatirea reclamantului la plata de despăgubiri."
Pe de alta parte, a invocat că deși in hotărârea pronunțata de Judecătoria D. se afirma ca " S. R. prin ANRP refuza sa se conformeze dispozițiilor hotărârii judecătorești si sa-l despăgubească pe reclamant, in mod nelegal si fara o logica juridica se afirma ca, " pentru argumentele de fapt si de drept expuse mai sus se admite acțiunea si este obligat S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice sa plătească suma de 202.400 lei cu titlu de despăgubiri in favoarea reclamantului.
A invocat ca motiv de nelegalitate și considerentul că a fost obligată la plata de despăgubiri fara a exista un temei legal prin care Ministerul Finanțelor Publice sa fie obligat sa achite suma ceruta prin acțiunea de fata..
Mai mult, nu exista nici o baza legala si totodată nu exista justificare pentru ca instanța sa oblige la plata de despăgubiri
Ministerul Finanțelor pentru o suma de bani datorata de o alta instituție, in speța Autoritatea Naționala Pentru Restituirea Proprietăților, in condițiile in care ambele instituții au propriile bugete, iar MFP nu are prevăzute in buget sume reprezentând contravaloarea construcțiilor deținute de antecesorii reclamantului B. C..
A invocat inadmisibilitatea acțiunii reclamantului având prevederile deciziei nr. 27/2011 pronunțata de I.C.C. j. care stabilește ca " Acțiunile in acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevăd masuri reparatorii prin titlul VII la Legii 247/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si ale art. 13 din aceasta convenție, sunt inadmisibile"
Intimatul, legal citat ,nu a formulat întâmpinare .
Tribunalul T. a constat că apelul declarat de catre paratul apelant Ministerul Finanțelor Publice este fondat.
Analizand sentinta civila 835/26.08.2014 pronuntata in cauza ,sentinta prin care prima instanta a admis actiunea civila a reclamantului intimat Brâzei C., tribunalul a constatat ca in mod eronat a apreciat prima instanta ca admisibil demersul in revendicare al reclamantului în condițiile în care reclamantului i-a fost recunoscut cu putere de lucru judecat dreptul de a beneficia de despăgubiri potrivit titlului VII al Legii 247/2005.
Astfel, reclamantul intimat a formulat plângere în temeiul legii 18/1991 republicată, iar prin sentința civilă nr.367/12.05.2009 rămasă irevocabilă prin respingerea recursului s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru construcțiile în prezent demolate care au existat pe exploatația agricolă a autorilor săi și au fost obligate Comisia locală de fond funciar Ghilad și Comisia Județeană de Fond Funciar să procedeze la întocmirea documentației necesare pentru acordarea despăgubirilor conform dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din legea 247/2005.
Demersul reclamantului intimat intemeiat pe dispozitii de drept comun se impunea a fi respins ca inadmisibil in considerarea principiului specialia generalibus derogant, solutia fiind sprijinita atat de jurisprudenta nationala, cat si de cea comunitara in materie, apreciindu-se in mod constant ca prin aceasta nu se aduce atingere dreptului la un proces echitabil or la un recurs efectiv, drepturi fundamentale consacrate prin pacte si conventii ratificate de Romania.
Din punctul de vedere al admisibilitatii unei astfel de actiuni, sunt de observat si de interpretat sistematic prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, potrivit carora o astfel de cenzura era posibila pana la . legilor speciale de reparatie, in speta Legea nr.247/2005.
Ulterior acestei date, se impunea ca persoanele care se considerau indreptatite la reparatie in temeiul acestui act normativ cu caracter special sa urmeze procedura administrativa astfel instituita.
Prin Decizia nr. 27 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in dosarul nr. 28/2011, in recursul in interesul legii s-a statuat ca: „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Astfel, in considerentele mentionatei decizii, s-a statuat ca „posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).
Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.
Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.
Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.
Or, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.”
Pentru toate aceste considerente, in temeiul dispozitiilor legale evocate, apelul a fost admis, cu consecinta schimbarii în tot a solutiei primei instante, potrivit art.296 C.proc.civ., in sensul schimbarii in tot a sentintei civile apelate si a admiterii exceptiei inadmisibilitatii actiunii cu consecinta respingerii demersului judiciar al reclamantului intimat ca inadmisibile.
In temeiul art.274 C.proc.civ., instanta a retinut ca apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecata astfel ca ele nu vor fi acordate.
Împotriva Deciziei civile nr.1109 din 8.12.2014 pronunțată de Tribunalul T. a formulat recurs reclamantul B. C. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului și menținerii ca temeinică și legală a sentinței Judecătoriei D..
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C.pr.civ.
În motivarea recursului, reclamantul susține că decizia recurată admite apelul și adoptă soluția sus-menționată pentru un singur temei: anume acela că în cazul existenței unor legi speciale interne care reglementează dreptul la despăgubiri pentru cei abuziv deposedați de imobilele lor, și legislația comunitară care consacră ca fundamental un asemenea drept actual și căile de apărare corelative, este prioritară legea internă, iar acțiunea promovată pe baza legislației comunitare generale, ca inadmisibilă.
Apreciază că un asemenea raționament al priorității legii speciale este deplin valabil ori de câte ori legea specială există în acest concurs și este funcțională, iar dreptul poate fi finalizat pe această cale.
Consideră că atât timp cât în speță acțiunea a fost introdusă din cauza nefuncționării legii speciale, nu mai are decât o singură cale de valorificare a dreptului său - aceea a dreptului comunitar, iar decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, nu au fost judecate faptele, ci motivarea, că soluția adoptată s-a situat pe un plan formal, neconcludent prin el însuși, fără raportare la realitatea insurmontabilă, pentru o justă și dreaptă judecată.
Reclamantul recurent apreciază că decizia recurată enunță temeiurile sentinței apelate și considerentele sale, dar nu le supune judecății, în consecință nu se pronunță asupra lor, nu le înlătură, tocmai pentru că rămâne în sfera acelui raționament teoretic formal invocat la pct. 1, ceea ce demonstrează în al doilea rând nelegalitatea sa.
Chestiunile legate de sentință desființată, pe care le consideră esențiale, se referă, în esență, la faptul că prin sentința civilă nr. 367/12.05.2009 a Judecătoriei D. definitivă și irevocabilă, s-a stabilit dreptul său la despăgubiri în cuantum de 202.400 lei la care a fost obligat S. R., despăgubiri stabilite printr-o expertiză tehnică necontestată, pentru numeroasele imobile pentru care autorii săi au fost despăgubiți abuziv - și la care statul a fost obligat în procedura legii interne speciale. Reclamantul susține că această hotărâre judecătorească nu a putut fi finalizată deoarece statul prin organele sale nu a executat-o, deși s-au scurs mai mult de 5 ani. Că deși exista această hotărâre irevocabilă, s-a invocat supunerea dreptului său la o nouă verificare administrativă, care nici până în prezent nu a avut loc, fiind transferat într-o incertitudine deplină, fără măcar a unui indiciu a unui termen rațional de finalizare. Mai susține că există un refuz implicit și chiar direct comunicat prin poziția adoptată în proces în momentul pronunțării sentinței de a rezolva această situație, care a devenit insolubilă pe calea legii speciale, fără vreo justificare serioasă și cât de cât legală. În consecință, consideră că se află în imposibilitatea de a-și valorifica drepturile sale și ca atare sunt incidente prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și protocoalele adiacente - art. 6 alin. 1,13 ș.a.
În acest context al cauzei consideră că tot în mod nelegal au fost înlăturate, ca nefiind incidentă în speță legislația comunitară, prevederile sus-citate ale art. 6 alin. 1 și art. 13 din Convenție care stabilesc că dreptul său este un drept fundamental al omului, care incontestabil este actual, că orice om are, pentru apărarea lui, acces în justiție, la un proces echitabil, într-un termen rezonabil, judecat de o instanța competentă.
Recurentul face aprecieri și cu privire la durata incertă a procesului, raportat la faptul că viața unui om fiind limitată, determinism în care nu este just ca „realizarea drepturilor sale să fie nedeterminată în nici un mod, abandonată în incertitudine. Este o povară indescriptibilă să aștepți peste 15 ani finalizarea unui drept și să-ți fie exclus dreptul de acces la legea care te apără și la un proces echitabil”.
În cazul în care statul nu asigură funcționarea în parametri normali a unei legi speciale interne, când corelativ nu execută o hotărâre judecătorească, este antrenată răspunderea directă și nemijlocită asupra consecințelor acestor situații care afectează un drept fundamental al omului, așa că respingerea acțiunii introduse împotriva sa ca inadmisibilă o consideră ca o greșită aplicare a legii, în condițiile în care decizia recurată nu examinează apărările sale din întâmpinare la apel și nu motivează incidența lor în speță.
Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., curtea de apel consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Curtea constată că recurentul reclamant a invocat dispoz. art.304 pct.7-9 C.pr.civ.
În ceea ce privește cazul de modificare prev. de art.304 pct.7 C.pr.civ., instanța de recurs constata ca decizia din apel este motivata, iar considerentele sale nu cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind arătate considerentele de fapt și de drept pentru care tribunalul a respins apelul reclamantului. Astfel, din hotărârea recurată rezultă că acțiunea reclamantului având ca obiect pretenții reprezentând contravaloarea bunurilor pentru care s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul la despăgubiri conform dispozițiilor din Titlul VII al Legii 247/2005, îndreptată direct împotriva Statului R. este inadmisibilă. În mod corect tribunalul a reținut, din acest punct de vedere, că prin Sentința civilă nr.367/12.05.2009 a Judecătoriei D., rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit cu putere de lucru judecatcă reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru construcțiile în prezent demolate care au existat pe exploatația agricolă a autorilor săi și au fost obligate Comisia locală de fond funciar Ghilad și Comisia Județeană de Fond Funciar să procedeze la întocmirea documentației necesare pentru acordarea despăgubirilor conform dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din legea 247/2005.
Nu sunt întemeiate nici motivele invocate de recurentul reclamant care se subsumează dispoz. art.304 pct.9 C.pr.civ. vizând aplicarea sau interpretarea greșită a legii.
Așa cum s-a arătat mai sus, în procesul anterior, cu putere de lucru judecat s-a stabilit modalitatea în care reclamantul va fi despăgubit pentru bunurile care fac obiectul litigiului. Având in vedere principiile de drept conform cărora dată fiind o cale, nu se admite recurs la alta cale si normele speciale deroga de la cele generale (electa una via, non datur recursus ad alteram, specialia generalibus derogant), instanța retine ca în cazul în care reclamantul procedează la alegerea unui temei juridic, acesteia urmează să i se aplice în întregime dispozițiile legale invocate. Cu alte cuvinte, prin hotărâre judecătorească irevocabilă a fost stabilită modalitatea de despăgubire a reclamantului, neputând fi inițiat un nou proces prin care să se stabilească o altă cale de compensare a prejudiciului suferit de reclamant prin preluarea imobilelor în discuție.
Stabilirea prin Hotărârea CEDO din cauza A. și alții împotriva României a obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de legile 18/1991 și 10/2001.
Pe de altă parte, prin Decizia nr.27/14.11.2011 publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012, obligatorie conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ., ÎCCJ a decis într-un recurs în interesul legii că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
Considerentele expuse mai sus conduc la concluzia că inadmisibilitatea acordării despăgubirilor prin echivalent pe calea dreptului comun nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie.
Instanța supremă a reținut că acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție ignoră principiul specialia generalibus derogant, aceeași fiind soluția și în ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, ce reglementează acțiunea în revendicare, respectiv art. 563-566. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială, iar în ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
De asemenea, ÎCCJ a mai statuat că analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni. Din această perspectivă nu sunt întemeiate nici motivele de recurs care vizează omisiunea instanțelor de fond de a se pronunța asupra aspectelor privind fondul cererii de chemare în judecată din moment ce acțiunea a fost considerată inadmisibilă, în sensul arătat mai sus.
Pentru considerentele mai sus arătate, curtea de apel retine ca motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate astfel încât, conform art. 312 alin.1 C.pr.civ., va respinge recursul formulat împotriva Deciziei civile nr.1109 din 8.12.2014 pronunțată de Tribunalul T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurentul reclamant B. C. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de AJFP T. împotriva Deciziei civile nr. 1109 din 8.12.2014 pronunțată de Tribunalul T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19.02.2015.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. A.M.N. – 5.03.2015
Tehnored. S.C. – 2 ex./09.03.2015
Tribunalul T., Judecători: A. R., Ț. C.
Judecătoria D., Judecător: C. M.
| ← Strămutare. Sentința nr. 21/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Pretenţii. Sentința nr. 1/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
