Cereri. Decizia nr. 30/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 30/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-01-2015 în dosarul nr. 30/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 30
Ședința publică din 27 ianuarie 2015
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorul Ș. A.–I. împotriva deciziei civile nr. 739/R/01.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații J. Gurahonț, B. N. Public Fîldan T., Ș. D.–M., Ș. A., Ș. Domițian, F. C. și Ș. S..
La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a prezentat intimata Ș. D.- M., asistată de av. Pat V. S., lipsă fiind contestatorul Ș. A.–I. și intimații J. Gurahonț, B. N. Public Fîldan T., Ș. A., Ș. Domițian, F. C. și Ș. S..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care se constată că, prin registratura instanței, contestatorul Ș. A.–I. au depus la data de 22.01.2015 note de ședință.
Reprezentantul intimatei Ș. D.–M., av. Pat V. S. depune la dosar împuternicire avocațială, chitanța privind achitarea onorariului avocațial, bon fiscal nr. 28/27.01.2015 reprezentând contravaloarea combustibilului și întâmpinare în număr de 8 exemplare, arătând că a fost expediată și prin poștă.
Instanța, față de faptul că s-au invocat dispozițiile art. 317 alin. 2 Cod pr. civ. ca și temei de drept al prezentei contestații, pune în discuție, din oficiu, dispozițiile procesuale aplicabile în cauză, având în vedere data înregistrării pricinii, precum și prevederile art. 3 coroborate cu art. 81 din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, respectiv dispozițiile art. 24 și urm. din Noul Cod de procedură civilă, sub care aspect acordă cuvântul.
Reprezentantul intimatei arată că, în prezenta cauză, sunt aplicabile dispozițiile Noului Cod de procedură civilă.
Instanța, raportat la dispozițiile art. 24 Noul Cod de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 3 din Legea nr. 76/2012, constată că prezentei contestații în anulare îi sunt aplicabile dispozițiile Noului Cod de procedură civilă, raportat la data declanșării prezentului litigiu și, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra contestației în anulare.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, întrucât nu se întemeiază pe niciunul din motivele prevăzute de art. 503 Noul Cod pr. civ., cu cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând, constată că:
Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. dosar_, la data de 13.11.2014, contestatorul Ș. A.-I. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța în contradictoriu cu intimații J. Gurahonț, B. N. Public Fîldan T., Ș. D.–M., Ș. A., Ș. Domițian, F. C. și Ș. S., să dispună desființarea deciziei civile nr.739/R/01.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._, respingerea excepțiilor invocate de intimata Ș. D. M. precum și cele invocate din oficiu, și pe cale de consecință, admiterea recursului așa cum a fost formulat.
În motivare, a arătat că, în ședința publică din data de 01.10.2014, instanța a pus în discuție și din oficiu excepția inadmisibilității recursului, printre excepțiile invocate de intimata Ș. D.-M. prin întâmpinare, acțiunea fiind respinsă în baza art. 248 al. 1 și 2 C.p.c. raportat la art. 83 al. 3 și la art. 486 al. 1 lit. e, alin. 2 și 3 C.p.c., în baza cărora Curtea a constatat nulitatea recursului declarat de reclamant, motivând că nu a fost redactat și reprezentat prin avocat sau alt apărător licențiat, cu toate că s-a pus în vedere acest lucru.
Se mai arată că a precizat la declararea recursului că îl va susține singur, neavând posibilități materiale de a-și angaja un apărător.
În susținerea prezentei contestații, invocă decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a Curții Constituționale a României referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin.(3) și art. 486 alin.(3) din codul de procedură civilă și publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 24.10.2014, prin care se admite excepția de neconstituționalitate în dosare judecate chiar de Curtea de Apel Timișoara, decizie rămasă definitivă și general obligatorie.
În drept, s-a invocat art.317 al. (2) C. pr. civ.
Prin întâmpinare, intimata Ș. D. M. a solicitat respingerea prezentei contestații în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca netemeinică și nelegală, și menținerea hotărârilor pronunțate în cauză.
În motivare, se arată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă, întrucât nu se întemeiază pe niciunul dintre motivele prevăzute la art. 503 N. C. Pr. Civ. Ca și revizuire (dacă se cere recalificarea cererii) este, de asemenea, inadmisibilă întrucât excepția de neconstituționalitate nu a fost invocată în cauză, astfel că nu se poate invoca art. 509, alin. 1, pct. 11.
Hotărârile atacate nu sunt supuse recursului, conform art. 483 N. C. Pr. Civ., în concluzie consideră că acesta este inadmisibil.
In opinia intimatei este și nefondat pe vreunul din cazurile limitativ prevăzute la art. 488 N. C. Pr. Civ.. Petentul a formulat o cerere intitulată „reexaminare" a hotărârilor pronunțate de instanțe în dosarele_/55/2007 și_, cerere pe care, expres și repetat, nu a calificat-o ca având obiect revizuirea acestora.
Se mai arată că prezenta cerere nu are un obiect care să o facă admisibilă în instanță, solicitând de fapt o nouă judecată, fără ca o instanță în alt grad de jurisdicție să fi desființat hotărârile, ceea ce ar duce la încălcarea autorității de lucru judecat.
Instanța de fond a examinat cererea din oficiu, făcând aplicarea dispozițiilor art. 84 C. Pr. Civ. 1865 și 152 N. C. Pr. Civ., constatând că sunt inadmisibile cererile petentului, întrucât nu se întemeiază pe niciunul din cazurile prevăzute limitativ de art. 322 C. Pr. Civ. 1865 sau 509 N. C. Pr. Civ.. Instanța de apel a făcut verificarea sentinței atacate din oficiu și sub motivele invocate, pronunțând, de asemenea, o hotărâre legală și temeinică.
În drept, s-au invocat art. 282-298 C. Pr. Civ. 1865, 483-502, 503-508, 509-513 N. C. Pr. Civ.
La termenul de judecată din data de 27.01.2015, instanța a pus în discuția părților, din oficiu, dispozițiile procesuale aplicabile în cauză, având în vedere data înregistrării pe rolul instanței de judecată a pricinii în care s-a pronunțat decizia contestată, precum și prevederile art. 3 coroborate cu art. 81 din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, respectiv dispozițiile art. 24 și urm. din Noul Cod de procedură civilă, constatând că se impune judecarea cauzei prin raportare la prevederile Noului Cod de procedură civilă.
În cauză, s-a dispus atașarea dosarului nr._ al Curții de Apel Timișoara (la care se află atașate dosarele cu același număr ale Judecătoriei Gurahonț și Tribunalului A.), material probator din a cărui analiză curtea reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 739/01.10.2014 pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Timișoara, cu opinie majoritarp, a constatat nulitatea recursului declarat de petentul Ș. A.-I. împotriva deciziei civile nr. 129/28.01.2014, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ și l-a obligat pe acesta la plata în favoarea intimatelor Ș. D.-M. și Ș. S. a sumei de 201,85 lei, reprezentând cheltuielile de judecată în recurs.
Pentru a decide astfel, curtea a reținut că, prin cererea înregistrată la 26.04.2013 la Curtea de Apel Timișoara și ulterior, la 20.05.2013, la J. Gurahonț sub nr._, petentul Ș. I.-A. a chemat în judecată intimații J. Gurahonț, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP A., B. N. Public Fîldan T., Ș. D.-M., Ș. A., Ș. Domițian, F. C. și Ș. S., solicitând reexaminarea dosarelor nr._/55/2007 și nr._ ale Judecătoriei Gurahonț, constatarea dreptului său și al fraților săi asupra imobilelor rămase după decesul tatălui lor, Ș. P., și constatarea dreptului său asupra bunurilor mobile ce s-au găsit în casa din satul P., ., jud. A., până la data de 19.05.2007. De asemenea, a solicitat obligarea primilor doi pârâți să respecte dreptul comun și Legea nr. 36/1995 și Legea nr. 18/1991.
Prin sentința civilă nr. 764/22.08.2013 pronunțată în dosarul nr._, J. Gurahonț a respins, ca inadmisibilă, cererea de reexaminare a hotărârilor judecătorești din dosarele nr._/55/2007 și nr._ formulată de petentul Ș. A.-I. în contradictoriu cu intimații J. Gurahonț, B. N. Public Fîldan T., Ș. D.-M., Ș. A., Ș. Domițian, F. C. și Ș. S., luând act de renunțarea petentului la judecata față de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP A.; a respins excepțiile invocate de pârâta Ș. D.-M..
Prin decizia civilă nr. 129/28.01.2014 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins apelul declarat de petentul Ș. A.–I. împotriva sentinței primei instanțe și a obligat apelantul la plata către intimata Ș. D.- M. a sumei de 100 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs petentul Ș. A.-I., arătând că acțiunea sa nu reprezintă o cale de atac în cele două dosare menționate; prin cererea din prezentul dosar a solicitat reexaminarea hotărârilor judecătorești din cele două dosare, care conțin erori materiale pe fond, nu de drept, cauzate de neluarea în considerare a tuturor probelor depuse.
În drept, a invocat art. 304 pct.7-10 C.p.c.
Intimata Ș. D.-M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, întrucât litigiul este supus dispozițiilor noului Cod de procedură civilă, iar singura cale de atac este apelul. În subsidiar, a invocat nulitatea recursului, în baza art. 486 C.p.c., arătând că nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază.
În ședința publică din 1.10.2014, având în vedere dispozițiile art. 245-247 C.p.c., instanța de recurs a pus în discuție, în baza art. 457 al. 1 și art. 483 al. 2 C.p.c., excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata Ș. D.-M. prin întâmpinare, iar, din oficiu, în baza art. 83 al. 3, art. 176 și art. 486 al. 1 lit. e C.p.c., a pus în discuție și excepția nulității recursului, care nu a fost declarat prin avocat.
Curtea a mai reținut că, întrucât au fost invocate simultan două excepții în privința recursului petentului, o excepție de procedură (nulitatea recursului pentru nedeclararea prin avocat) și o excepție de fond (inadmisibilitatea recursului declarat împotriva unei hotărâri definitive a instanței de apel), este necesară stabilirea ordinii în care acestea vor fi soluționate, pentru că nu pot fi soluționate concomitent, întrucât admiterea uneia dintre excepții poate determina inutilitatea cercetării celeilalte.
În privința procedurii de soluționare a excepțiilor, art.248 al.1 și 2 din noul Cod de procedură civilă prevede:
„Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc”.
Deși textul legal citat anterior menționează mai întâi excepțiile de procedură și apoi pe cele de fond (al.1), nu face totuși o precizare expresă în ceea ce privește ordinea soluționării atunci când sunt invocate simultan mai multe excepții, stabilind doar că „instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc” (al.2).
Nu există în doctrină și jurisprudență un punct de vedere unitar în această privință; totuși, opinia majoritară este în sensul că trebuie soluționate mai întâi excepțiile de procedură.
În contextul noului Cod de procedură civilă această opinie se impune, având în vedere faptul că sunt reglementate expres nulități ale actelor de procedură, nulități (unele dintre acestea) care în același timp sunt incluse în categoria nulităților necondiționate de existența/dovada unei vătămări.
În consecință, instanța de recurs, în opinie majoritară, a analizat în primul rând excepția nulității recursului petentului, invocată din oficiu, excepție pe care a și reținut-o, ca fiind întemeiată.
Art. 486 al. 1 și 2 C.pr.civ. stabilește mențiunile pe care în mod obligatoriu trebuie să le cuprindă cererea de recurs; la al. 1 lit. a) sunt prevăzute „numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea; în al.2) se prevede că la cererea de recurs se va atașa împuternicirea avocațială. Pentru neîndeplinirea acestor cerințe legale, art. 486 al. 3 C.pr.civ. prevede sancțiunea nulității.
Aceeași sancțiune a nulității este prevăzută expres și de art.83 al.3 C.pr.civ., care prevede: „La redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate și, după caz, reprezentate, sub sancțiunea nulității, numai de către avocat …”
Nulitatea prevăzută în privința reprezentării procesuale este inclusă prin art. 176 pct. 2 C.pr.civ., în categoria nulităților necondiționate, pentru care nu se cere existența unei vătămări.
În cauza de față, deși petentului recurent i s-a pus în vedere în procedura de regularizare a recursului să facă dovada reprezentării prin avocat la redactarea recursului, acesta nu a făcut o asemenea dovadă, precizând expres (fila 6) că își va susține cauza personal și nu va fi reprezentat de avocat.
În această situație, fiind în prezența unei neregularități procedurale a cererii de recurs, prin neîndeplinirea unei cerințe prevăzute sub sancțiunea nulității, recursul declarat de petent este nul, iar examinarea excepției de fond a inadmisibilității recursului devine inutilă.
Pentru ca instanța să verifice legalitatea căii de atac cu care a fost investită, se impune cu prioritate să fie legal investită, în forma prevăzută de lege. În cazul de față, însă, recursul declarat este nul, întrucât nu îndeplinește una dintre condițiile prevăzute de noul Cod de procedură civilă sub sancțiunea nulității.
Față de aceste considerente, în baza art. 248 al. 1 și 2 C.p.c. raportat la art. 83 al. 3 și la art. 486 al. 1 lit. a, al. 2 și al. 3 C.p.c., Curtea a constatat nulitatea recursului declarat de petentul Ș. A.-I. împotriva deciziei civile nr. 129/28.01.2014, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Prin opinia separată, s-a apreciat că se impune respingerea ca inadmisibil a recursului, cu motivarea că, în speță, față de excepțiile puse în discuție, primează excepția inadmisibilității recursului, pentru argumentele ce succed.
Din dispozițiile art. 248 al. 1 și 2 din noul Cod de procedură civilă reiese în mod evident că legea nu face o precizare expresă cu privire la ordinea de soluționare a celor două categorii de excepții menționate, astfel încât instanța trebuie să țină seama de o ordine rațională de soluționare, începând cu cele care în mod logic au prioritate, pornind de la premisa că dreptul (prin normele sale) tinde spre raționalitate (a se vedea Dicționar de drept privat, Ediția a II-a, Ed.M., 202, p.561).
În doctrină, se susține teza că, fără a-și păstra semnificația lor de origine, pentru trebuințele practicii judiciare, „finele de neprimire” sau „finele de nonvaloare” sunt utilizate pentru a desemna excepțiile care se referă la inadmisibilitatea acțiunii, adică la indicarea motivelor pentru care anumite acțiuni (cereri) nu pot fi primite.
De asemenea, se afirmă că inadmisibilitățile au o natură juridică mixtă: diferă de apărările de fond și se apropie de excepțiile de procedură prin obiectul lor (i se contestă reclamantului dreptul de a sesiza instanța); diferă de excepțiile de procedură și se apropie de apărările de fond prin rezultatul lor, astfel că, dacă sunt primite, duc la respingerea acțiunii (cererii).
Regulile ce guvernează excepția de inadmisibilitate sunt reliefate de analiza obiectului, regimului procedural și efectelor (rezultatele) inadmisibilităților.
Obiectul excepției de inadmisibilitate îl reprezintă contestarea (nerecunoașterea de către lege) a dreptului de a sesiza instanța. Din acest punct de vedere inadmisibilitățile diferă de apărările de fond (care vizează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății) și se apropie de excepțiile de procedură (care nici ele nu privesc fondul pricinii, ci doar acțiunea ca atare).
Din punct de vedere al regimului procedural excepțiile de inadmisibilitate pot fi invocate și în căile de atac.
Cât privește efectele inadmisibilității, este de observat că acestea sunt mai puternice decât cele ale excepțiilor, apropiindu-se de consecințele rezultate în urma admiterii unei apărări de fond, excepțiile având un efect provizoriu în timp ce inadmisibilitățile sting acțiunea într-un mod definitiv și irevocabil.
Astfel, efectele inadmisibilității au un alt temei decât cele ale apărărilor de fond, ele duc la respingerea acțiunii nu pentru că dreptul invocat nu există, ci pentru că respectivul drept ipotetic nu poate fi protejat în justiție pe calea aleasă de reclamant (a se vedea M.T., D. procesual civil, vol.II, Ed.Universal Juridic, B.., 2013, p-256-257, RRD nr.9/1987, p.44-52).
Trecând peste aceste considerații de ordin teoretic asupra naturii juridice a inadmisibilității și excepțiilor, se reține, așa cum s-a arătat anterior, că logica reprezintă singurul instrument (organon) care poate stabili care din cele două excepții (inadmisibilitatea sau nulitatea) are prioritate.
Or, din punct de vedere logic inadmisibilitatea vizează inexistența (ceea ce este imposibil, ceea ce este de neprimit) acțiunii (căii de atac), în timp ce nulitatea vizează modul (condițiile procedurale) în care trebuie să se manifeste (exercite) acea acțiune sau cale de atac.
În acest sens, art.457 al.1 din noul Cod de procedură civilă consacră principiul legalității căii de atac, potrivit căruia „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege”.
Prin urmare, din punctul de vedere al ontologiei și teoriei logicii despre ceea ce nu este (nu există, nu ființează, pentru că nu este prevăzut și recunoscut de lege), nu se poate face vreo predicație în sensul că este într-un sens sau altul (nici chiar că recursul este nul), pentru că s-ar încălca principiul noncontradicției, potrivit căruia nu se poate spune, în același timp, că un lucru este și nu este.
Pe de altă parte, considerarea excepției nulității ca fiind prioritară în raport cu excepția inadmisibilității creează o confuzie pentru părți, în sensul că, dacă ar fi fost respectat normele de procedură (redactarea recursului de către avocat, invocarea motivelor prevăzute de art.488 NCPC.) recursul ar fi fost admisibil și, în consecință, ar fi putut să obțină câștig de cauză.
Examinând hotărârea contestată prin prisma motivelor invocate în contestația de față, încadrate de curte, potrivit obligației prevăzute de art. 22 alin. 4 C.proc.civ., în dispozițiile art. 503 alin. 2 pct. 1 și alin. 2 N.C.proc.civ. (ce reiau prevederile art. 317 pct. 2 și art. 318 teza I din vechiul C.proc.civ.), ce constituie temeiul de drept al căii de atac, curtea constată că prezenta contestație în anulare nu este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 503 alin. 2 pct. 1 din noul C.proc.civ. (ce reiau întocmai motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 pct. 2 C., invocat în susținerea prezentei căi de atac), hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, și, deși s-a invocat excepția, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia.
Analizând conținutul actelor procesuale aflate în dosarul în care s-a pronunțat decizia contestată, curtea constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele legale precitate, în condițiile în care cererea de recurs formulată de către petentul Ș. A.-I. a fost soluționată de instanța competentă material și teritorial, față de obiectul cauzei și de prevederile art. 94 pct. 1 lit. i, art. 95 pct. 2, art. 96 pct. 3 și art. 483 C.proc.civ., nefiind incident niciunul dintre cazurile de necompetență absolută a instanțelor judecătorești prevăzute de art. 129 alin. 2 C.proc.civ..
De asemenea, decizia contestată a fost pronunțată cu respectarea întocmai a normelor referitoare la alcătuirea instanței, față de calea de atac cu soluționarea căreia a fost învestită curtea și de prevederile art. 54 din Legea nr. 304/2004 republicată, nefiind, de altfel, invocată nicio excepție privind competența de soluționare a pricinii sau compunerea completului de judecată, cu privire la care instanța de recurs să omită a se pronunța.
Se impune a constata că, prin motivele expuse în susținerea prezentei contestații în anulare, se invocă aplicarea eronată a prevederilor privind obligativitatea reprezentării prin avocat în fața instanței de recurs, prevederi ce au fost declarate ulterior neconstituționale. Aceste aspecte nu se încadrează în temeiul de drept al prezentei contestații în anulare, indicat expres de către contestator, nefiind un aspect legat de competența sau de compunerea instanței de judecată.
De asemenea, nu poate fi încadrat nici în celelalte cazuri expres și limitativ prevăzute de art. 503 C.proc.civ., în care o astfel de cale extraordinară de atac ar deveni admisibilă.
Astfel, în speță, nu s-a invocat și nu se constată nelegala citare a contestatorului pentru termenul la care s-a judecat cererea sa de recurs (alin. 1), nici omisiunea cercetării vreunui motiv de casare (alin. 2 pct. 3) ori nepronunțarea asupra unuia dintre recursurile declarate în termen (alin. 2 pct. 4).
De asemenea, nu suntem nici în prezența erorii materiale (alin. 2 pct. 2), indicate în precizarea depusă la dosar, contestatorul invocând aplicarea pretins eronată a prevederilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin.(3) și art. 486 alin.(3) din Codul de procedură civilă, cu consecința constatării nulității recursului declarat, în condițiile în care el a arătat că se reprezintă singur, iar, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, Curtea Constituțională a României a reținut neconstituționalitatea acestor prevederi legale, decizie rămasă definitivă și general obligatorie.
Curtea constată, în primul rând, că pricina a fost soluționată în maniera arătată prin decizia civilă pronunțată la data de 01.10.2014, în condițiile în care decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a Curții Constituționale a României referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin.(3) și art. 486 alin.(3) din codul de procedură civilă, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 24.10.2014, de la această dată fiind obligatorie pentru instanțele de judecată. De asemenea, potrivit prevederilor art. 147 alin. 1 din Constituție (conținute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), ”Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
Ca atare, curtea constată că, la momentul pronunțării deciziei contestate, normele procesuale civile ce impuneau asistența obligatorie de către avocat în recurs nu fuseseră suspendate de drept, atâta timp cât decizia Curții Constituționale a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial.
În plus, modul de aplicare a deciziei instanței de contencios constituțional în prezenta pricină nu constituie o eroare materială în accepțiunea consacrată a acestei noțiuni în doctrină și jurisprudență (greșeală materială cu privire la aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor), ci o eventuală aplicare eronată a legii, ce nu este susceptibilă de remediere pe calea contestației în anulare de față, nemaiputând fi repusă în discuție prin prezenta cale de atac, neîncadrându-se în ipotezele expres și limitativ prevăzute de legea procesual civilă, pentru admisibilitatea prezentei căi de atac.
Pentru aceste considerente, având în vedere că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 503 C.proc.civ., curtea constată că prezenta cale de atac nu este întemeiată, motiv pentru care, în baza disp. art. 508 C.proc.civ., o va respinge.
În baza art. 453 Cod procedură civilă, va obliga contestatorul Ș. A.–I. la plata către intimata Ș. D.–M. a sumei de 300,03 lei, cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare la instanță, potrivit actelor doveditoare depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul Ș. A.–I. împotriva deciziei civile nr. 739/R/01.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații J. Gurahonț, B. N. Public Fîldan T., Ș. D.–M., Ș. A., Ș. Domițian, F. C. și Ș. S..
Obligă contestatorul Ș. A.–I. la plata către intimata Ș. D.–M. a sumei de 300,03 lei, cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 27.01.2015
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./ 19.02.2015
Tehnored. I.P. 10 ex./ 19.02.2015/8 .>
| ← Sechestru asigurător. Decizia nr. 31/2015. Curtea de Apel... | Strămutare. Sentința nr. 21/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
