Rezoluţiune contract. Decizia nr. 175/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 175/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-10-2015 în dosarul nr. 175/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 175
Ședința publică din 13 octombrie 2015
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: S. C.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de reclamantul R. V. P. împotriva sentinței civile nr. 2829/20.11.2014 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Nodiș I. și Nodiș S., având ca obiect rezoluțiune contract.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților cu ocazia dezbaterii apelului sunt consemnate în încheierea ședinței publice din 06.10.2015, care face parte integrantă din prezenta și potrivit căreia pronunțarea a fost amânată succesiv, la 06.10.2015 și la 13.10.2015.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față constată:
Prin sentința civilă nr. 2829/20.11.2014, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de reclamantul R. V. P., în contradictoriu cu pârâții Nodiș I. și Nodiș I..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că între părți a intervenit antecontractul de vânzare–cumpărare, autentificat cu nr. 641/07.10.2009 de BNP Asociați „M.”.
Prin acest antecontract reclamantul s-a obligat să cumpere, iar pârâții s-au obligat să vândă terenurile înscrise în CF_ Sânandrei, nr. cad. Cc797/4/1, Cc797/4/2/1/11 și în CF_ Sânandrei, nr. cad. Cc797/4/1, Cc797/4/2/1/2.
În antecontract s-a stabilit ca vânzarea – cumpărarea în formă autentică să aibă loc până la 14 februarie 2011.
În susținerea acțiunii sale reclamantul a invocat următoarea clauză din antecontract.:
„În cazul în care încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu va avea loc din culpa promitentului-cumpărător, constând din refuzul său de a mai cumpăra, acesta pierde suma de 20.000 euro (douăzecimiieuro), sumă ce va fi reținută din plățile făcute de către promitentul-cumpărător la data de 15.06.2009, respectiv 25.06.2009, iar obligația promitenților-vânzători de a vinde încetează.”
Reclamantul a susținut că această clauză este una de dezicere, iar pârâții, dimpotrivă, au invocat caracterul ei de clauză penală.
Tribunalul a reținut că o clauză penală este aceea prin care una, sau ambele părți își rezervă dreptul de a se răzgândi, de a își retrage consimțământul dat la încheierea contractului, cu consecința desființării acestuia.
Cu alte cuvinte, clauza de dezicere presupune un contract încheiat în temeiul acordului de voințe al părților, ea dând însă dreptul unei părți de a desființa unilateral acel contract.
Prin urmare, clauza de dezicere se află în strânsă legătură cu formarea contractului.
Prin clauza penală părțile convin ca, în cazul neexecutării în natură a obligațiilor contractuale, parte în culpă să o despăgubească pe cealaltă.
Sub acest aspect, clauza penală este în strânsă legătură cu executarea contractului.
Tribunalul a apreciat că, în speță, clauza invocată de reclamant este una penală, iar nu de dezicere, din următoarele considerente.
Pentru a fi calificată clauză de dezicere ea ar trebui să prevadă desființarea antecontractului de vânzare – cumpărare, prin retragerea consimțământului inițial, dat la încheierea acestuia.
În schimb, ea face referire la refuzul promitentului cumpărător de a cumpăra, de a încheia contractul autentic de vânzare – cumpărare, adică de a executa același antecontract.
De asemenea, dezicerea de a cumpăra ar fi presupus, inițial, un contract autentic de vânzare – cumpărare, iar, ulterior, cumpărătorul să își retragă în mod unilateral consimțământul, cu consecința desființării contractului.
Având în vedere distincția mai sus reținută, tribunalul a apreciat că clauza invocată de reclamant nu este de dezicere.
Mai mult, din modul în care este formulată, tribunalul a reținut că ea este stipulată în favoarea pârâților, promitenți vânzători.
Astfel, în temeiul aceste clauze pârâții, promitenți vânzători, pot pretinde suma de_ euro de la promitentul cumpărător, în cazul în care acesta refuză executarea în natură a antecontractului de vânzare (încheierea contractului autentic de vânzare – cumpărare).
Mai mult, într-o astfel de împrejurare, promitenții vânzători sunt exonerați de propria lor obligație, aceea de a vinde într-o formă autentică imobilele.
Ori, clauza de dezicere trebuie stipulată, prin esența ei, în favoarea părții care solicită rezoluțiunea unilaterală a contractului.
Prin urmare, tribunalul a reținut că, în realitate, reclamantul își invocă propria culpă în neexecutarea antecontractului de vânzare – cumpărare, fiind de principiu că nimeni nu își poate invoca propria culpă pentru a obține recunoașterea unui drept.
Cât privește neîndeplinirea obligației promitenților vânzători de a degreva, până la data de 14 februarie 2011, imobilul ipotecat în favoarea BRD – GSG, Sucursala Timișoara, respectiv de a-i oferi spre vânzare terenuri similare, la același preț, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 1798/2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul_/325/2012, s-a stabilit în mod irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, faptul că o astfel de împrejurare nu poate justifica cererea reclamantului de rezoluțiune a antecontractului de vânzare – cumpărare.
Și aceasta, deoarece reclamantul nu a dovedit îndeplinirea propriei obligații, aceea de a achita în întregime prețul, obligație care este anterioară celei a promitenților vânzători de a degreva imobilul de ipoteca instituită în favoarea BRD – GSG, Sucursala Timișoara.
Reclamantul nu a dovedit modificarea stării de fapt reținute prin sentința civilă nr. 1798/2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul_/325/2012, în sensul achitării integrale a prețului, astfel că motivul invocat este neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul R. V. P. solicitând schimbarea în tot în sensul admiterii cererii sale de chemare în judecată.
Apelul său a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 466 și urm. Cod procedură civilă, iar în fapt pe mai multe argumente de netemeinicie și nelegalitate.
Redând situația raporturilor juridice dintre părți astfel cum ele au rezultat din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată între ele, reclamantul a criticat sentința Tribunalului T. pentru aceea că ar fi interpretat greșit clauza din acest act juridic pe care el și-a întemeiat acțiunea.
În concret, reclamantul a susținut că clauza care se referă la aceea că „În cazul în care vânzarea nu va avea loc din culpa promitentului–cumpărător (respectiv din culpa sa), constând în refuzul său de a mai cumpăra, acesta pierde suma de 20.000 euro, sumă reținută din plățile făcute de către promitentul-cumpărător” nu este o clauză penală – așa cum greșit a reținut instanța de fond – ci o clauză de dezicere.
Această clauză rezultă că prevede, fără echivoc, dreptul unilateral al reclamantului de a se răzgândi, cu unica consecință a pierderii sumei de 20.000 euro.
În opinia reclamantului, într-o argumentare ce excede înțelegerii sale, instanța a omis cu desăvârșire să facă vorbire despre consecința respingerii cererii sale cu privire la suma de 60.000 euro (din totalul de 80.000 euro achitați) care rămân practic pârâtelor, îmbogățindu-i fără justă cauză și că interpretând greșit clauza contractuală instanța reține că pârâții sunt dispuși să-i vândă bunurile care fac obiectul antecontractului, fără însă a observa că acestea au ieșit din patrimoniul lor prin executare silită.
Apelantul reclamant a susținut că doctrina admite clauza de dezicere ca o clauză accesorie a antecontractului de vânzare-cumpărare care, spre deosebire de clauza penală (prin care părțile prestabilesc cuantumul daunelor interese – compensatorii și/sau moratorii – ce vor fi datorate de partea culpabilă de neîndeplinirea obligației asumate prin antecontract), acordă părții dreptul de a se răzgândi și a desființa unilateral convenția cu singura consecință - a pierderii unei sume de bani (sau chiar independent de existența unei sancțiuni).
Recunoșterea naturii și a efectelor unei astfel de clauze de dezicere a fost corect analizată și în jurisprudență (de exemplu, în decizia civilă nr. 812/8.10.2009 a Curții de Apel Timișoara) care a arătat că în cazul exercitării dezicerii nu se pune problema executării contractului ci problema desființării acestuia, ori, reclamantul nu dorește obligarea pârâtelor la executarea contractului ci doar să dea eficiență clauzei de răzgândire cu restituirea părții din preț diminuată cu 20.000 euro.
Cu acea ocazie, judecătorii au apreciat că facultatea de dezicere este discreționară, putând fi exercitată fără a fi necesară justificarea ei, ea neputând fi privită nici ca o condiție suspenivă și nici ca o condiție rezolutorie, fiind parte integrantă a consimțământului, adică a unui element esențial (de validitate) al contractului, fără de care acesta nu poate lua naștere în mod valabil.
De asmenea, s-a apreciat că simpla executare a unor clauze anticipatorii stipulate în contract iar nu a obligației principale (aceea de a parafa în fața notarului contractul promis) nu are forța necesară pentru a naște prezumția de renunțare la clauza de dezicere, fiind unanim admis că părțile, chiar în prezența clauzei de dezicere, pot stipula în tot sau în parte exercitarea obligației contractante fără ca aceasta să afecteze eficacitatea clauzei. Rezultă deci, că facultatea de dezicere privește global și direct obligația beneficiarului, de unde mai rezultă că simpla executare a unor clauze anticipatorii nu poate pune în discuție clauza de dezicere stipulată de părți, adică facultatea de asumare sau respingere a contractului promis.
În opinia reclamantului, Tribunalul T., deși reține că este vorba în cauză despre o clauză penală, se contrazice flagrant în motivarea soluției, reținând atât faptul că printr-o astfel de clauză ambele părți își rezervă dreptul de a se răzgândi, de a-și retrage consimțământul dat la încheierea contractului, în consecință desființarea acestuia (pag. 5 alin. 16) cât și faptul că prin clauza penală părțile convin că în cazul neexecutării în natură a obligațiilor contractuale, partea în culpă să o despăgubească pe cealaltă (aceeași pagină, alin. 19).
În viziunea instanței clauza de dezicere presupune un contract încheiat în temeiul acordului de voințe al părților, ea dând dreptul unei părți de a desființa unilateral acel contract. Instanța a considerat în mod greșit că această clauză nu poate fi inserată în antecontract, după cum, tot în mod greșit, s-a considerat că cererea reclamantului pentru rezoluțiunea antecontractului își are cauza juridică în neîndeplinirea obligației cocontractanților, reținând în acest sens autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1798/2013 a Tribunalului T..
La cererea de apel au fost atașate copiile procesului verbal din 26.03.2015 ora 8,20 și 13,00 care arată scoaterea la vânzare, prin executare silită imobiliară, a imobilelor individualizate în antecontract.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimații pârâți Nodiș I. și Nodiș S. au solicitat respingerea ca nefondat a apelului reclamantului, considerând că în mod corect, instanța de fond a constatat că clauza de care a înțeles să o invoce reclamantul în susținerea acțiunii este o clauză penală (iar nu una de dezicere) și că valorificarea ei în instanță nu poate fi făcută decât de partea care și-a executat obligațiile contractuale, ceea ce nu este cazul reclamantului, fapt ce rezultă și din sentința civilă nr. 1798/PI/17.06.2013 a Tribunalului T. (ce se opune în cauză cu autoritate de lucru judecat).
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat reținerea ca nefondată atât pe excepție cât și pe fond, a susținerilor pârâților, iar prin concuziile scrise depuse pentru termenul când s-a amânat pronunțarea deciziei, a reiterat și dezvoltat apărările formulate în apel.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei și legalității și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că apelul declarat în cauză este nefondat.
Ca aspect primordial, înainte de a proceda la discutarea argumentelor expuse de reclamant în cererea sa de apel, Curtea a luat în discuție excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți prin întâmpinare și a constatat că este nefondată întrucât în cauză nu sunt întrunite toate condițiile obligatorii și cumulative care caracterizează această instituție, respectiv faptul că deși este vorba despre aceleași părți, în aceleași calități (respectiv în propriul lor nume) și de același obiect (antecontractul încheiat între părți, a cărui menținere reclamantul nu o mai dorește), cauza acțiunii este diferită, în dosarul anterior (nr._/325/2012) fiind invocată neîndeplinirea obligațiilor convenționale de către pârâți ca motiv de rezoluțiune a actului juridic iar în prezenta cauză fiind invocată posibilitatea pe care i-o conferă clauza de dezicere, de a obține desființarea actului.
Prin urmare, excepția autorității de lucru judecat astfel cum ea este definită de dispozițiile art. 431 Cod procedură civilă nu este incidentă în cauză, motiv pentru care nu poate paraliza acțiunea în instanță a reclamantului.
Analiza probelor dosarului și, în primul rând, a actului juridic ce face obiectul cauzei demonstrează, contrar susținerilor reclamantului, că din punct de vedere al argumentelor de substanță invocate în susținerea soluției de respingere a acțiunii, ea reprezintă rezultatul corectei interpretări a legii, concluzie ce poate fi dedusă din următoarele aspecte:
Reclamantul are dreptate atunci când afirmă că efectul unei clauze de dezicere conținute într-un act juridic consensual este acela de a da, prin însăși voința concordantă a părților, posibilitatea aceleia din ele în beneficiul căreia a fost stipulată, de a se răzgândi asupra încheierii contractului.
Astfel spus, efectele acestei clauze nu depind de voința celeilalte părți contractante, simpla ei invocare fără nicio justificare, fiind suficientă pentru a putea realiza desființarea contractului, eventual – și astfel cum, de altfel se întâmplă în majoritatea cazurilor – cu suportarea unei sume de bani reparatorii.
Confuzia care se creează între atare clauză și o clauză penală se datorează faptului că, prin ambele, părțile convenției stabilesc în avans sumele datorate pentru eșecul acesteia.
Cu toate acestea, distincția poate fi totuși făcută având în vedere faptul că printr-o clauză penală părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său, esențială în antrenarea acestei răspunderi fiind ideea de culpă a debitorului.
Cu alte cuvinte, suma stabilită ca preț al dezicerii este prețul exercitării dreptului de a revoca o convenție unilateral și în absența oricărei culpe – intervenind, deci, în faza formării actului juridic –, în timp ce suma plătită în baza clauzei penale reprezintă prețul, convențional stabilit, al culpei pentru eșecul executării actului.
Privită din punctul de vedere al celor expuse anterior, rezultă că clauza inserată în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată între părți la data de 07.10.2009 - și de care înțelege să se prevaleze reclamantul pentru a obține desființarea acestui act juridic -, nu este o clauză de dezicere așa cum el susține, ci o clauză penală, astfel cum corect a și reținut instanța de fond.
Această concluzie rezultă atât din conținutul termenilor prin care a fost consacrată cât și din natura actului în care a fost cuprinsă.
În concret, la fila 3 al. 3 a antecontractului de vânzare-cumpărare părțile au prevăzut, de comun acord, că „În cazul în care încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu va avea loc din culpa promitentului cumpărător (în speță, reclamantul) constând în refuzul său de a mai cumpăra, acesta pierde suma de 20.000 de euro, sumă ce va fi reținută din plățile făcute de acesta la datele din 15.06.2009, respectiv 25.06.2009, iar obligația promitenților vânzători de a vinde încetează”.
În egală măsură, și în beneficiul promitentului cumpărător, aceleași părți au prevăzut în contract (fila 2 alin. 2) că „În cazul în care încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu va avea loc din culpa promitentului vânzător constând în refuzul acestora de a vinde, acestea se obligă să restituie promitentului cumpărător sumele încasate cu titlu de avans precum și suma de 20.000 de euro, cu titlul de penalități”.
Prin urmare, rezultă că, pe bază de reciprocitate, părțile au convenit să stabilească cu anticipație sumele pe care și le datorează în ipoteza neîndeplinirii obligațiilor asumate, definind drept culpă ce antrenează această răspundere, simplul lor refuz de a vinde și, respectiv, de a cumpăra.
De aceea, clauza la care se referă reclamantul nu este una de dezicere întrucât aceasta - așa cum s-a explicat în cuprinsul prezentei - exclude orice idee de culpă, condiție pe care ea, conform voinței exprese și concordante a părților, în mod evident, nu o îndeplinește.
Totodată, această clauză nu poate fi caracterizată ca fiind una de dezicere și pentru faptul că, datorită obiectului specific al unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare (cum e și cea în cauză), respectiv asumarea obligațiilor de a vinde/de a cumpăra un bun în viitor, o dată ce voința părților s-a reunit (formându-se acordul de voință pentru transmiterea în viitor a dreptului de proprietate), antecontractul s-a realizat în deplinătatea sa.
Prevederea unei clauze în acest antecontract prin care părțile au consacrat, sub sancțiunea plății unor sume de bani, posibilitatea de a refuza încheierea/perfectarea contractului de vânzare-cumpărare (calificând acest refuz ca fiind o formă a culpei lor) nu privește consimțământul necesar încheierii promisiunii - pentru a putea fi caracterizată ca o clauză de dezicere – ci consimțământul necesar executării acesteia, care coincide cu încheierea propriu-zisă a contractului de vânzare-cumpărare, obiect al promisiunii, - clauza de care s-a prevalat reclamantul fiind, și din acest motiv, o clauză penală.
Consacrarea unei astfel de clauze penale într-o convenție permite invocarea ei doar de către partea care, dorind desființarea ei, demonstrează că și-a executat întocmai și complet obligațiile contractuale ori, în cauza de față, (astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1798/17.06.2013 a Judecătoriei Timișoara) reclamantul este în culpă cu propriile obligații, din care cauză, în mod justificat, acțiunea sa nu poate fi admisă.
Împrejurarea că bunurile determinate individual prin antecontract au ieșit din patrimoniul pârâților și nu mai pot face obiectul vânzării-cumpărării nu este de natură a determina o altă soluție, câtă vreme acest aspect nu a făcut temeiul acțiunii cu care reclamantul a investit instanța de judecată.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Curtea apreciază ca fiind legală și temeinică sentința civilă nr. 2829/20.11.2014, pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă, motiv pentru care va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul R. V. P. împotriva acesteia.
Luând act de împrejurarea că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamantul R. V. P. împotriva sentinței civile nr. 2829/20.11.2014 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Nodiș I. și Nodiș S..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 13 octombrie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
D. C. C. R.
GREFIER,
S. C.
Red. D.C. – 23.10.2015
Tehnored. S.C. – 5 ex./06.11.2015
Tribunalul T., Judecător: L. V.
Se comunică:
Reclamantului R. V. P., la dom. ales Timișoara bv. Take I. nr. 11-13 ., la Cabinet avocat S. C.
Pârâților intimați NODIȘ I. si NODIȘ S., la do.proc.ales - Cabinet Individual de Avocat O. E., Timișoara, Bulevardul C. D. L., nr. 33, .
| ← Completare/lămurire dispozitiv. Decizia nr. 367/2015. Curtea de... | Cereri. Decizia nr. 390/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
