Anulare act. Decizia nr. 176/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 176/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-11-2014 în dosarul nr. 176/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.176/A
Ședința publică din 25 noiembrie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: R. P. D.
S-a luat în examinare, în rejudecare după casare, apelul declarat de S.C. A. R. S.R.L. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 752/03.11.2010 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta Asociația C. foștilor Urbarialiști R. – A. și pârâții L. M., L. M.–M., având ca obiect anulare act.
La apelul nominal, părțile lipsesc.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierile de ședință din 11.11.2014, și respectiv 18.11.2014, care fac parte integrantă din prezenta hotărâre și, când, din lipsă de timp pentru dezbateri și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, în condițiile art. 260 alin. 1 C.pr.civ., pronunțarea a fost amânată pentru astăzi, 25.11.2014.
CURTEA
În deliberare, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul A. în data de 21.04.2010, reclamanta Asociația C. Foștilor Urbarialiști R., în contradictoriu în contradictoriu cu pârâții L. M., L. M. M. și S.C. A. R. S.R.L., a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP V. A., sub nr. 994/30 aprilie 2009, pentru cauză ilicită, respectiv încălcarea prevederilor imperative ale art. 28 al. 6 și 7 din Legea nr. 1/2000; anularea vânzării-cumpărării autentificate de BNP V. A. sub nr. 1155/2009, în temeiul art. 948 cod civil și al principiului anulabilității actelor subsecvente unui act nul, această pârâtă fiind de rea-credință, și rectificarea CF 3402, 3405, 3406, 3407, 3408, 3409, 3410, 3411 Bocsig în sensul revenirii la situația anterioară de CF de sub B1, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, a arătat că imobilele care sunt individualizate în CF-urile menționate au fost proprietatea reclamantei, provenind din titlul de proprietate nr._ din data de 10.04.2009, cu destinația de arabil și pășune. În opinia reclamantei, prin mijloace dolosive, fostul președinte al reclamantei, împreună cu autori necunoscuți, au contrafăcut actele composesoratului, înscenând modificarea organelor de conducere, schimbarea prevederilor statutului în sensul eliminării interdicțiilor legale de înstrăinare a terenului și vânzarea unei părți considerabile către terți. Reclamanta a susținut că, fără niciun mandat și drept, domnul I. loan a semnat și a aplicat ștampila asociației, renunțând la peste 80 de ha la întocmirea actelor în vederea eliberării titlurilor de proprietate, apărând evidentă graba cu care s-a obținut înregistrarea actelor de modificare a statutului, de ridicare a titlului și de vânzare a peste 200 ha din pășune. Mai mult, reclamanta a susținut că acesta a obținut copii după titlul anterior eliberării acestuia, la data de 04.05.2009, prin proces verbal semnat de către dl. Primar C., în calitate de președinte al comisiei locale de fond funciar, și dl. Zopota C.-G., ca delegat al Asociației. Reclamanta a învederat că, deși I. loan și dl. L. au fost avertizați asupra ilegalităților comise, totuși s-au perfectat actele de înstrăinare a terenurilor vândute, deoarece colile de CF au fost blocate mai multe zile de un extras de CF de autentificare, neștiindu-se cui se intenționează a se înstrăina. Reclamanta a mai subliniat că a depus cerere de notare în CF a procesului, dar sub diferite pretexte, angajații de la CF Ineu au tergiversat primirea cererii, aceasta fiind înregistrată ulterior și fiind respinsă pentru acest motiv. Aceste aspecte au fost aduse la cunoștința organelor de cercetare penală printr-o plângere penală înregistrată la P. de pe lângă Judecătoria Ineu, care se află în curs de soluționare.
Reclamanta a mai învederat că pârâta de rangul 2 avea cunoștință despre împrejurarea că există probleme privind terenurile din litigiu, astfel încât, în opinia reclamantei, aceasta nu se poate prevala de buna sa credință.
În drept a invocat disp. art.112, 93 C.pr.civ., art.28 al.6 și 7 din Legea 1/2000, art. 948, 962, 966 Cod Civil, art.26 al.1 raportat la art.28 al.6 și 7 din Legea 1/2000, art.34 din Legea 7/1996.
Prin întâmpinare, pârâta S.C. A.-R. S.R.L. a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare in judecata, cu cheltuieli de judecată. În motivare, pârâta a invocat excepția necompetentei materiale a Tribunalului A. raportat la obiectul dedus judecații. Având in vedere temeiul juridic invocat de către reclamantă, respectiv art. 28 al.6 si 7 din Legea nr. 1/2000, care reprezintă o cauza specială de nulitate a actelor juridice, reglementată de o lege specială din materia fondului funciar, respectiv Legea nr. 1/2000, precum si faptul ca acțiunea promovată de aceasta este o cerere petitorie, prin care se apară dreptul de proprietate asupra unor bunuri imobile, urmărindu-se stabilirea dreptului de proprietate a reclamantei asupra imobilelor, pârâta a apreciat că litigiul este unul de fond funciar, iar competenta de soluționare a prezentei cauze revine Judecătoriei Ineu.
Pârâta a mai invocat excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare in judecata, apreciind că reclamanta nu a timbrat cererea la valoarea de 501.180,75 lei, care reprezintă prețul vânzării-cumpărării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanta cu pârâții L., a cărui nulitate absolută se solicită.
Cele două excepții au fost soluționate în cursul procesului, prin respingerea lor, de către tribunal prin încheierea din 29 septembrie 2010.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii astfel cum a fost precizată si modificată. În acest sens, a descris starea de fapt și a arătat că reclamanta menționează in cuprinsul cererii de chemare in judecata că, la baza vânzarii-cumpărării bunurilor imobile de către Composesorat, au stat o . acte emise de către reclamantă prin care s-a hotărât vânzarea acestor terenuri paraților de rangul 1, învederând că hotărârea Adunării Generale a Composesoratului din data de 28 februarie 2009, a stat la baza vânzării imobilelor mai sus arătate, prin care s-a hotărât în prezența tuturor asociaților cu drept de vot, componenta comitetului de conducere, respectiv numirea d-lui I. I. ca președinte, precum si împuternicirea d-lui I. I. in vederea întreprinderii demersurilor necesare pentru înregistrarea modificărilor actului constitutiv și statutului în registrul asociaților și fundațiilor la Judecătoria Ineu, inclusiv prin semnarea actului adițional. Or, in situația in care se urmărea anularea hotărârii mai sus menționate și care, potrivit reclamantei, nu a fost adoptată potrivit legii, conform susținerilor acesteia, exista posibilitatea legala de a o ataca, potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate, fapt ce nu s-a întreprins, astfel ca aceasta nu poate invoca propria culpă in susținerea propriului interes.
Pe de altă parte, pârâta a susținut că hotărârile Adunării generale ale Composesoratului din data de 28.02.2009 și 28.04.2009, precum și actul constitutiv si statutul asociației modificate și înscrise in Registrul de Asociații si Fundații de la Judecătoria Ineu sub nr._, potrivit încheierii nr. 116/2009 a Judecătoriei Ineu, sunt actele premergătoare și indisolubil legate de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare atacate prin prezenta cauza și, având în vedere faptul că aceste acte sunt pe deplin valabil încheiate și sunt în ființă la momentul actual, nefiind desființate, în aprecierea reclamantei, acțiunea este neîntemeiata, întrucât in lipsa desființării acestor acte, contractele de vânzare sunt și rămân pe deplin valabil încheiate. Atâta timp cât aceste acte sunt in ființă, nefiind atacate potrivit prevederilor legale speciale din OG nr. 26/2000, care reglementează procedura specială prevăzută în cazul atacării actelor emise de către asociații, respectiv de către reclamantă, contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare se solicita prin prezenta cauză sunt si rămân valide, iar dreptul pârâtei de proprietate este pe deplin opozabil acesteia.
În ceea ce privește temeiul juridic invocat de către reclamanta in cuprinsul cererii de chemare in judecata, a susținut că aceste contracte de vânzare-cumpărare a căror anulare se solicita de către reclamanta au fost încheiate cu respectarea tuturor prevederilor legale relative la încheierea acestor acte juridice, respectându-se toate condițiile de validitate și fără a se încălca vreo interdicție de vânzare a imobilelor care fac obiectul acestor contracte, astfel cum în mod neîntemeiat și eronat susține reclamanta, respectiv prin încălcarea art. 28 al. 6 si 7 din Legea nr. 1/2000 cu modificările si completările ulterioare.
În ce privește art. 28 din Legea nr. 1/2000, pârâta a susținut că acest text de lege a fost modificat prin art. I pct. 31 al Titlului VI din Legea nr. 247/2005, iar al. 1 al art. 28 reglementând în mod expres situația terenurilor forestiere aflate in proprietatea formelor asociative, respectiv a composesoratului din prezenta cauză, și nu a terenurilor din categoria pășune sau a terenurilor arabile. Alineatele invocate în mod greșit de către reclamantă in susținerea anulării acestor acte juridice, respectiv al. 6 si 7 ale art. 28, se referă exclusiv la categoria terenurilor forestiere, odată ce sunt parte integrantă a art.28 și nu pot fi interpretate in extenso la toate categoriile de terenuri.
În aprecierea pârâtei, reclamanții se află în eroare, susținând că s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 1/2000, respectiv ale al. 6 si 7 din art. 28 al Legii nr.1/2000, atâta timp cât terenurile care au făcut obiectul vânzării-cumpărării a căror anulare se solicită nu au fost terenuri forestiere, la momentul înstrăinării, iar articolul mai sus arătat reglementează în integralitatea lui și în mod expres situația juridică a terenurilor forestiere retrocedate acestor forme asociative, cu atât mai mult cu cât la momentul înstrăinării acestora către parată, acestea făceau parte din categoria terenurilor arabile, iar parata are calitatea de subdobânditor de buna credință și cu titlu oneros a unui bun imobil, ce reprezintă o excepție de la principiul anulabilitătii actelor subsecvente unui act nul.
În aprecierea pârâtei, în cauză sunt incidente o . principii de drept, cum ar fi cazul subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros a unui imobil si principiul error communis facit ius - principiul validității aparentei în drept, pe deplin aplicabile in speță, în opinia pârâtei, având în vedere că a fost dobânditoare de bună credința a unui bun imobil, respectiv terenurile mai sus menționate dobândite cu titlu oneros, a achitat prețul vânzării-cumpărării, neurmărind niciun interes speculativ sau de altă natură și s-a aflat . si invincibilă, având in vedere titlul de proprietate al vânzătorilor, cât și titlul proprietarului anterior, precum și înscrierea bunului în cartea funciară, ce corespundea situației juridice relevate de către titlurile de proprietate ale autorilor, precum și tuturor documentelor verificate în prealabil. Astfel, hotărârile adunării generale ale composesoratului, care au stat la baza vânzării-cumpărării prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra terenurilor către autori, modificările statutului și actului constitutiv ale composesoratului, înscrierile din cartea funciară corespundeau situației juridice exhibate de către titlurile de proprietate ale autorilor, astfel că imobilele dobândite de către ea aveau toate însușirile cerute de lege spre a li se putea transmite proprietatea.
În consecința, în aplicarea principiilor de drept enunțate, pârâta a considerat că, în măsura in care ambele parți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și nici cauza ilicită invocata de reclamantă.
În drept, a invocat art. 115 C.pr.civ, art. 1898 Cod Civil, art. 1899 al. 2 Cod civil, art. 30 si 31 Legea nr. 7/1996, Legea nr. 1/2000, art. 44 din Constituția României si toate dispozițiile legale menționate in prezenta întâmpinare.
Pârâta ..R.L. a formulat și o cerere de chemare in garanție pentru evicțiune împotriva lui L. M. și L. M. M., solicitând ca, in situația în care se va admite cererea de chemare in judecată, să se dispună obligarea chemaților în garanție la restituirea sumei de 1.673.200 lei, preț achitat de societate, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP V. A. sub nr. 1155 la data de 28.05.2009, la plata daunelor interese, a cheltuielilor utile, necesare și a contravalorii sporului de valoare adus terenului și a cheltuielilor de judecată, plus cheltuielile contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat.
În fapt, a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP V. A. sub nr. 1155 la data de 28.05.2009, a cumpărat de la Lupas M. și Lupas M. M. imobilele terenuri situate in localitatea Bocsig si înscrise in CF nr. 3402, 3405, 3406, 3407, 3408, 3409, 3410, 3411 Bocsig, achitând acestora prețul vânzării-cumpărării în valoare de 400.000 euro, echivalentul în lei la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare al sumei de 1.673.200 lei. Ulterior, a fost chemată în judecată de către reclamanta Asociația Composesoratului Foștilor Urbarialiști R. în dosarul nr._ aflat pe rolul Tribunalului A., aceasta solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care a dobândit terenurile mai sus menționate și rectificarea CF-urilor de mai sus, în sensul restabilirii situației anterioare de carte funciară. Întrucât vânzătorii sunt ținuți la obligația de garanție pentru orice evicțiune totală sau parțială, pârâta a susținut că are interesul născut și actual, de a-i chema în garanție pentru a se apăra, iar, in ipoteza în care va fi evinsă și se va trece peste susținerile sale din întâmpinare privind respingerea cererii de chemare in judecată, iar aceasta din urma va fi admisa, a solicitat încuviințarea prezentei cereri cu obligarea celor chemați in garanție să o despăgubească.
În drept: art. 1337 si urm. Cod Civil, art. 60- 63 Cod procedură civilă.
Pârâții L. M. și L. M. M., prin concluziile scrise, au solicitat respingerea acțiunii promovate de către reclamanta Asociația C. Foștilor Urbarialisti R., ca fiind neîntemeiată. În esență au susținut aceleași apărări ca și pârâta S.C.A. R. S.R.L., arătând că vânzarea terenurilor composesoratului a fost decisă de către asociați prin hotărârea adunării generale, care nu a fost atacată în justiție, în condițiile O.G. nr. 26/2000 și că primul contract s-a încheiat după afișarea unei oferte publice de cumpărare în valoare de 501.180,75 de lei de către soții L. M. și M.. Cât privește art. 28 din Legea nr. 1/2000, având în vedere modificările ce i-au fost aduse, pârâții au apreciat că acest text de lege nu mai reglementează decât situația terenurilor forestiere, aflate în proprietatea formelor asociative, făcând trimitere la soluția procurorului care a instrumentat cauza penală și care a dispus o soluție de neîncepere a urmăririi penale față de notarul public care a autentificat contractul autentic de vânzare, tocmai pe considerentul că art. 28 reglementează doar situația terenurilor forestiere. Apreciind că ambele contracte au fost valabil încheiate, pârâții au mai susținut că prezumția de bună-credință a lor și a cumpărătorilor subsecvenți nu a fost răsturnată, la data cumpărării, terenurile fiind întabulate în cartea funciară și fiind libere de orice sarcinii.
Prin sentința civilă nr. 752/3.11.2010 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a admis cererea formulată de reclamanta Asociația C. foștilor urbarialiști R. în contradictoriu cu pârâții L. M., L. M. M. și S.C. A. R. S.R.L., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public V. A., sub nr. 994/30 aprilie 2009, încheiat între reclamant și pârâții L. M. și L. M. M.; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public V. A. sub nr. 1155/2009, încheiat între pârâții L. M. și L. M. M. și pârâta S.C. A. R. S.R.L; a dispus rectificarea C.F. nr.3402, C.F. nr.3405, C.F. nr.3406, C.F. nr.3407, C.F. nr.3408, C.F. nr.3409, C.F. nr.3410, C.F. nr.3411 Bocsig, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților S.C. A. R. S.R.L. și al pârâților L. M. și L. M. M., cu revenirea la situația anterioară de carte funciară de sub B1, în fiecare carte funciară în parte, respectiv a reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantului asupra parcelelor înscrise în aceste cărți funciare; a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. A. R. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții L. M. și L. M. M. și a obligat pârâții-chemații în garanție L. M. și L. M. M. să plătească pârâtei S.C. A. R. S.R.L. suma de 1.673.200 lei, cu titlu de restituire preț, precum și suma de 21.394,4 lei, cu titlu de daune interese, respingând, ca nefondate, restul pretențiilor formulate; a obligat pârâții L. M. și L. M. M. să plătească reclamantului Asociația Composesoratului foștilor urbarialiști R. suma de 20.860 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat aceiași pârâți L. M. și L. M. M. să plătească pârâtei S.C. A. R. S.R.L. suma de 20.848 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut că, prin titlul de proprietate nr. 158.317/10 aprilie 2009, s-a reconstituit în favoarea Asociației C. foștilor urbarialiști R. dreptul de proprietate asupra 376,9692 ha. de teren, în cea mai mare parte alcătuite din pășuni, iar o . parcele reprezentând alte terenuri neagricole ori neproductive.
Dreptul de proprietate astfel reconstituit, asupra a mai multor parcele, din diverse tarlale, a fost înscris în mai multe cărți funciare, respectiv în C.F. nr.3402-3411 R. la data de 23 aprilie 2009.
Ulterior, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 994/2009 de către notar public V. A., Asociația C. foștilor urbarialiști R., reprezentată de I. I., a vândut pârâților L. M. și L. M. toate suprafețele de teren, în schimbul sumei de 501.180,75 de lei, dreptul de proprietate al noilor proprietari-cumpărători fiind intabulat în cartea funciară la data de 7 mai 2009.
La data de 15 mai 2009, în baza unei adeverințe obținute din partea autorității locale, s-a schimbat destinația terenului din pășune în arabil, pentru ca ulterior, la data de 22 mai 2009, în cărțile funciare să se noteze promisiunea de vânzare-cumpărare în favoarea S.C. Pensiunea Aquapark S.R.L., promisiune radiată ulterior la data de 29 mai 2009.
La aceeași dată – 29 mai 2009 – s-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate al pârâtei S.C.A. R. S.R.L., cu titlu de cumpărare, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu vânzătorii L. M. și L. M. M., autentificat sub nr.1155/28 mai 2009, de către notar public V. A., în schimbul unui preț total de 400.000 euro, echivalentul sumei de 1.673.200 lei la data încheierii actului.
În raport de această stare de fapt, tribunalul a apreciat că primul contract de vânzare-cumpărare, încheiat de către reclamant, în calitate de vânzător, și pârâții L. M. și L. M. M., este lovit de nulitate absolută pentru încălcarea interdicției cuprinsă în art. 28 alin. 7 din Legea nr. 1/2000.
Conform acestor dispoziții legale, terenurile acestor forme asociative nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte, fără ca textul de lege să distingă după cum ar fi vorba despre terenuri cu destinație agricolă ori forestieră.
Este adevărat că aceste dispoziții legale sunt cuprinse în Capitolul 3 al Legii nr. 1/2000, intitulat restituirea terenurilor forestiere, dar se poate remarca faptul că reconstituirea dreptului de proprietate al fostelor forme asociative se realizează în temeiul acelorași dispoziții legale, indiferent de categoria de folosință a terenului supus reconstituirii.
Astfel, nu există nici în cuprinsul Legii nr.18/1991, nici în cuprinsul Legii nr.169/1997 vreo prevedere legală care să permită reconstituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor ori pășunilor în favoarea formelor asociative de exploatare a terenurilor. Primul act normativ care a permis astfel de reconstituiri a fost legea nr.1/2000, care a reglementat în cuprinsul art.28 inclusiv procedura de constituire a noilor forme asociative, continuatoare a vechilor composesorate, obști de răzeși ori moșneni, comune politice, etc. Împrejurarea că aceste dispoziții legale au fost cuprinse în capitolul destinat reconstituirii dreptului de proprietate asupra suprafețelor forestiere, se explică prin aceea că, în imensa majoritate a cazurilor, fostele forme asociative, organizate la nivel rural, exploatau în comun suprafețe de pădure în folosul tuturor membrilor lor. Principiile generale ce guvernează modul de constituire a acestor noi forme asociative, precum și regimul juridic al suprafețelor reconstituite în proprietatea acestora, sunt guvernate de întreg ansamblul de norme cuprins de art. 28 din Legea nr.1/2000, care nu particularizează cu referire strictă la suprafețe de pădure, ci se referă la terenurile acestor forme asociative, regimul juridic fiind aplicabil cu privire la toate suprafețele reconstituite în favoarea acestor forme asociative.
În acest sens, tribunalul a remarcat faptul că normele cuprinse în art. 28 alin. 6, 7 și 8 din Legea nr. 1/2000 utilizează strict noțiunea de terenuri, atunci când reglementează regimul juridic al suprafețelor reconstituite formulelor asociative, iar nu pe aceea de păduri ori terenuri forestiere. Dispozițiile sus-menționate se coroborează cu prevederile art. 26 alin. 1 din același act normativ, care se referă la forme asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră, pășunilor și fânețelor, fiind evident că legea însăși a avut în vedere posibilitatea ca aceste forme asociative să redobândească în proprietate, în temeiul aceleiași proceduri și cu respectarea aceluiași regim juridic, și suprafețele de pășune ori fânețe pe care le-au exploatat în comun în trecut.
De altfel, dacă s-ar admite aprecierile pârâților cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 28 din Legea nr.1/2000, în sensul că acestea s-a referi exclusiv la suprafețele de pădure, atunci ar însemna că reclamantul composesorat nu ar fi avut niciodată dreptul la reconstituirea proprietății asupra terenurilor cu destinație de pășune sau fânețe, deoarece Capitolul 3 din Legea nr.1/2000 se referă exclusiv la restituirea suprafețelor forestiere și nu există niciun alt text de lege în vigoare care să permită reconstituirea în favoarea fostelor forme asociative a pășunilor și fânețelor. Or, într-o asemenea situație, cu atât mai mult ar fi lovit de nulitate contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamant și soții L., câtă vreme titlul de proprietate al reclamantului ar fi lovit de nulitate absolută, ce poate fi invocată și din oficiu.
În realitate, dispozițiile art. 28 din Legea nr.1/2000, chiar dacă sunt incluse în cuprinsul Capitolului 3 al Legii nr. 1/2000, destinat restituirii suprafețelor forestiere, reprezintă cadrul legal ce reglementează regimul juridic al suprafețelor de teren reconstituite în favoarea fostelor forme asociative de exploatare în comun a terenurilor forestiere și agricole, iar interdicția impusă de art. 28 alin. 7 are caracter general cu privire la orice teren reconstituit în favoarea composesoratului, indiferent de destinația acestuia ori categoria lui de folosință.
Așa fiind, concluzia tribunalului a fost aceea că suprafețele de teren reconstituite în favoarea composesoratului prin titlul de proprietate nr._/10 aprilie 2009 nu puteau fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte, dispoziția legii constituind o limitare a exercițiului dreptului de proprietate în sensul scoaterii acestor terenuri din circuitul civil, încălcarea interdicției impusă de lege atrăgând nulitatea absolută a actului juridic, în condițiile art. 962 alin. 2 Cod civil.
Din această perspectivă, este absolut irelevantă împrejurarea că vânzarea terenurilor s-ar fi hotărât de către majoritatea ori chiar toți asociații prezenți în adunarea generală care s-a finalizat cu hotărârea de înstrăinare a terenurilor, deoarece voința comună a părților contractante (vânzător-cumpărător) nu este de natură a acoperi o nulitate absolută, decurgând din încălcarea unei interdicții exprese impusă de lege. În acest context, neatacarea hotărârii adunării generale în justiție, nu schimbă datele problemei, deoarece analiza în discuție nu este legată de existența unui consimțământ valabil al vânzătorului, ci de valabilitatea obiectului contractului, care se analizează în mod obiectiv, exclusiv în raport de interdicția legii și indiferent de existența sau nu a unui consimțământ valabil exprimat. În aceeași ordine de idei, nulitatea unui act juridic pentru nevalabilitatea obiectului convenției, fiind o nulitate absolută, câtă vreme încalcă o normă prohibitivă imperativă a legii, poate fi invocată oricând, inclusiv de către instanța de judecată din oficiu, în cazul în care i se cere a recunoaște efectele juridice produse de un asemenea act nul.
Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept și constatând că, prin contractul încheiat între reclamant și pârâții L. M. și L. M. M., a fost înfrântă interdicția impusă de art. 28 alin. 7 din Legea nr. 1/2000, tribunalul a concluzionat că respectiva convenției este nulă pentru nevalabilitatea obiectului ei, motiv pentru care a admis primul capăt de cerere formulat de reclamant și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public V. A., sub nr. 994/30 aprilie 2009, încheiat între reclamant și pârâții L. M. și L. M. M..
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect constatarea nulității actului juridic subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare încheiat asupra acelorași terenuri între pârâții L. M. și L. M. M., în calitate de vânzători, și pârâta S.C. A. R. S.R.L. în calitate de cumpărător, tribunalul a apreciat că, în cauză, își găsesc aplicabilitatea două principii generale de drept: quod nullum est nullum producit efectum și resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Principiul validității aparenței de drept ori a ocrotirii subdobânditorului cu titlu oneros și cu titlu particular, de bună-credință a unui bun imobil, nu își găsesc aplicabilitatea, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile acestor principii.
O aplicațiune normativă a principiului validității aparenței de drept este consacrată în cuprinsul art. 31 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, cunoscut și sub denumirea de principiul publicității materiale a cărții funciare. Conform acestui text de lege, dobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală.
Raportând acest principiu, la starea de fapt expusă mai sus, s-a constatat că, la data formulării cererii de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară din partea pârâtei S.C.A. R. S.R.L. nu era notată într-adevăr nicio acțiune prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare. Pe de altă parte, însă, atât din titlul transmițătorilor (pârâții L.), cât și din cuprinsul cărților funciare în care fuseseră intabulate parcelele, a rezultat cu claritate că acestea au fost proprietatea unui composesorat, ce nu avea dreptul să le înstrăineze, în raport de art. 28 alin. 7 din Legea nr. 1/2000. Așa fiind, încălcarea unei interdicții imperative a legii de către primii contractanți a putut fi lesne observată de către pârâta S.C. A. R. S.R.L., atât din cuprinsul cărților funciare, cât și din cuprinsul titlului transmițătorilor, astfel că, în aceste circumstanțe, pârâta nu mai poate invoca cu succes în favoarea sa buna credință, deoarece aceasta nu există.
Tribunalul a reținut că este absolut irelevantă împrejurarea schimbării categoriei de folosință a terenului, din pășune în arabil, anterior încheierii contractului dintre soții L. și pârâta S.C.A. R. S.R.L., deoarece această operațiune nu a fost de natură nici a valida contractul anterior și nici de a împiedica pârâta să constate că urmează să achiziționeze un teren ce a fost dobândit de vânzători printr-un contract lovit de nulitate absolută, ca urmare a sfidării grosolane a unei interdicții exprese a legii.
În raport de aceste considerente și în temeiul principiilor sus-menționate, incidente fiind aceleași dispoziții cuprinse în art. 962 alin. 2 Cod civil, care interzic încheierea de contracte asupra unor bunuri care nu se găsesc în comerț, prin efectul legii, tribunalul a admis și cel de-al doilea capăt de cerere și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public V. A. sub nr.1155/2009, încheiat între pârâții L. M. și L. M. M. și pârâta S.C:A. R. S.R.L.
Urmare a acestor soluții, în condițiile art. 34 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, tribunalul a dispus rectificarea C.F. nr. 3402, C.F. nr. 3405, C.F. nr. 3406, C.F. nr. 3407, C.F. nr.3408, C.F. nr.3409, C.F. nr.3410, C.F. nr.3411 Bocsig, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților S.C. A. R. S.R.L. și al pârâților L. M. și L. M. M. cu revenirea la situația anterioară de carte funciară de sub B1, în fiecare carte funciară în parte, respectiv a reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantului asupra parcelelor înscrise în aceste cărți funciare.
Cât privește cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta S.C.A. R. S.R.L. împotriva pârâților L. M. și L. M. M., prima instanță a reținut că aceasta este întemeiată în parte, nici pârâții neformulând apărări concrete asupra acestei cereri, ci rezumându-se doar să demonteze susținerile reclamantului.
Conform art.1337 Cod civil, vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului, obligația de garanție având conținutul reglementat în cuprinsul art.1341 Cod civil, conform căruia, în caz de evicțiune, cumpărătorul are dreptul de a pretinde de la vânzător: restituirea prețului, fructele, dacă este dator a le întoarce proprietarului care l-a evins, cheltuielile de judecată avansate în procesul cu evingătorul, dar și cele avansate în procesul contra vânzătorului, precum și daune-interese și cheltuielile de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții L. M., L. M. și . Timișoara.
Pârâții L. M. și L. M. au solicitat modificarea în tot a hotărârii prime instanțe și, pe fond, respingerea acțiunii promovate de către reclamanta Asociația C. Foștilor Urbarialiști R..
În motivarea apelului, s-a arătat că, în mod greșit, Tribunalul A. a admis cererea Composesoratului și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare având ca părți pârâții L. M. și L. M. – M..
La termenul de judecată din data de 14 aprilie 2011, pârâților apelanți L. M. și L. M.-M. li s-a pus în vedere să completeze taxa de timbru cu suma de 10.420 lei, obligație legală pe care pârâții apelanți nu au îndeplinit-o până la momentul soluționării cauzei.
Pârâta . Timișoara a solicitat, prin apelul declarat, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivarea apelului, s-a arătat că actele translative de proprietate în temeiul cărora apelanta . a devenit proprietar au respectat hotărârea Adunării Generale a Composesoratului din data de 28 februarie 2009, hotărâre ce a reprezentat voința tuturor asociațiilor cu drept de vot, manifestarea de voință fiind în sensul înstrăinării bunurilor imobile.
S-a arătat că s-au respectat toate dispozițiile legale la încheierea celor două contracte, terenurile ce fac obiectul contractelor nu sunt forestiere, ci terenuri agricole.
S-a mai susținut că societatea comercială este subdobânditor de bună credință și cu titlu oneros, ceea ce presupune păstrarea bunului cumpărat, ultima vânzare putând fi păstrată ca urmare a respectării principiului menționat, respectiv acela al validității aparenței în drept.
În finalul apelului, s-a arătat că acțiunea a fost promovată pentru a satisface interesul unora dintre membrii asociației, acționarii . fiind persoane de bună credință și serioase.
S-a mai contestat calitatea numitului Zopota C. G. de președinte al Composesoratului foștilor Urbarialiști Rapsig.
Prin decizia civilă nr. 1055/20.10.2011 pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Timișoara a anulat, ca insuficient timbrat, apelul declarat de către pârâții L. M. și L. M.-M. împotriva sentinței primei instanțe și a respins apelul declarat de pârâta . Timișoara împotriva aceleiași hotărâri.
Pentru a decide astfel, curtea a reținut că pârâta a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul a două categorii de motive de apel: - o categorie vizează chestiuni formale cu privire la aplicarea dispozițiilor legale, respectiv acelea privind constituirea asociației, manifestarea de voință a membrilor asociației și calitatea reprezentanților acestei asociații în justiție; - o a doua categorie de motive se referă la aspecte de fond privind natura juridică a imobilelor ce au făcut obiectul înstrăinării și la poziția cumpărătorilor de bună credință, cu titlu oneros, în persoana pârâtei ..
Referitor la prima categorie de motive, instanța de apel a arătat că Tribunalul A. a reținut în mod corect că reclamantul Asociația C. Foștilor Urabarialiști R. are calitate procesuală și este reprezentată legal de persoana care a promovat acțiunea în justiție.
De altfel, aspectele privind constituirea Composesoratului și stabilirea organelor de conducere au făcut obiectul unor judecăți ulterioare, în prezent, stabilindu-se modul de organizare și funcționare a acestei persoane juridice, inclusiv, prin sentința civilă nr. 1050 din 13.07.2011 pronunțată de Judecătoria Ineu în dosarul nr._ .
Cu privire la cea de a doua categorie de motive de apel, instanța de control judiciar a reținut că în patrimoniul persoanei juridice, în temeiul Legii nr. 1/2000, a fost reconstituit dreptul de proprietate, cu privire la terenurile ce au făcut, ulterior, obiectul actelor translative de proprietate, aflate în litigiu.
În conformitate cu prevederile art. 28 alin. 7 din Legea nr. 1/2000, terenurile intrate în patrimoniul persoanei juridice, Asociația Composesorală, nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte, fără ca textul de lege să distingă după cum ar fi vorba despre terenul cu destinație agricolă ori forestier.
S-a reținut că, prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 994 din 30.04.2009 și 1155/2009 de către foștii reprezentanți ai Asociației Composesorale, s-au încălcat dispozițiile imperative ale art. 28 din Legea nr. 1/2000, care sancționează cu nulitate absolută asemenea înstrăinări de bunuri imobile.
Ca atare, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a constatat nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare și a dispus rectificarea cărților funciare.
Problema poziției terțului cumpărător de bună credință nu are rezonanță juridică în sensul pretins de pârâta apelantă ., din cel puțin două perspective. În primul rând, pârâta apelantă este parte a actului juridic translativ de proprietate, prin care un pretins proprietar îi vinde în condițiile în care această operațiune juridică este interzisă de legea specială în materie, aspect ce înlătură prezumția de bună credință invocată. De asemenea, pârâta apelantă avea cunoștință de situația imobilelor ce au făcut obiectul înstrăinării și a disputelor juridice cu privire la acestea. Ca atare, în mod corect prima instanță a reținut că poziția pârâtei . nu este de natură a valida ipoteza terțului dobânditor de bună credință și cu titlu oneros.
Curtea a reținut că, mai mult, prima instanță a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta . și a dispus obligarea pârâților chemați în garanție L. la plata către . a prețului achitat precum și a sumei de 21.394,4 lei cu titlu de daune interese.
În aceste condiții, instanța de apel a respins apelul pârâtei ., ca nefondat, susținerile apelantei nefiind de natură a determina schimbarea sau anularea hotărârii primei instanțe.
În temeiul prev. art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, pentru neîndeplinirea obligației legale de completare a taxelor de timbru, apelul pârâților L. M. și L. M.-M. a fost ca insuficient timbrat.
La data de 02 decembrie 2011, reclamanta Asociația C. Foștilor Urbarialiști R. a formulat a formulat cerere de completare a hotărârii, arătând că s-a omis acordarea cheltuielilor de judecată la care este îndreptățită, fiind partea care a câștigat procesul în apel și care a solicitat și dovedit cheltuielile de judecată.
Față de aceste susțineri și de dispozițiile legale în materie, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 1055 din 20.10.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._, formulată de intimata Asociația C. Foștilor Urbarialiști R. și a dispus obligarea apelanților la plata către intimata menționată a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Prin decizia civilă nr. 3413/22.10.2013 pronunțată în dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție București – Secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta . Timișoara împotriva deciziei civile nr. 1055/20.10.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara–Secția I Civilă, pe care a casat-o în parte și a dispus trimiterea apelului declarat de pârâta . Timișoara împotriva sentinței civile nr. 752/3.11._ a Tribunalului A., spre rejudecare aceleiași instanțe, menținând restul dispozițiilor deciziei cu privire la apelul declarat de către pârâții L. M. și L. M.–M..
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, dintre motivele de recurs invocate de către recurentă, Înalta Curte a luat în examinare pct. 7 al art. 304 Cod procedură civilă, apreciind ca fiind fondată această critică, reținând din considerentele deciziei atacate că instanța de apel, formându-și convingerea în sensul soluției pronunțate, nu a făcut o analiză judicioasă și coroborată a întregului material probator administrat în cauză.
În acest sens, instanța de recurs a apreciat, din analiza considerentelor hotărârii atacate, faptul că instanța nu a soluționat toate motivele de apel formulate de pârâta ., respectiv lipsa calității de reprezentant a numitul Zopota C. G., în calitate de președinte al Asociației C. de a promova prezenta acțiune sau de a reprezenta C., întrucât la dosarul cauzei nu există nicio mențiune cu privire la mandatul expres acordat în acest sens cu votul Adunării Generale.
S-a reținut că această chestiune trebuia lămurită, având în vedere că însăși reclamanta-vânzătoare în cadrul contractului de vânzare-cumpărare nr. 994/30.04.2009 a contestat legalitatea actului de înstrăinare, invocându-și practic propria culpă, ceea ce atrage incidența principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”, potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de culpa sa pentru valorificarea unor drepturi pe cale judiciară, iar în speța de față, chiar reclamanta invocă nerespectarea unor norme legale de către Asociația C. foștilor urbarialiști R..
Tot în același context, s-a reținut că nu au fost cercetate toate aspectele deduse judecății referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. 7 din Legea nr. 1/2000, pentru a se putea verifica dacă a existat o cauză ilicită la încheierea acestor acte juridice, ca motiv de nulitate absolută și, de asemenea, înlăturarea prezumției de bună-credință a terțului subdobânditor de către prima instanță și reținută de instanța de apel nu a fost dovedită, din perspectiva dispozițiilor art. 1899 alin. 2 Cod civil.
Deși sarcina probei revenea reclamantei, potrivit dispozițiilor art. 1169 Cod civil, în cauză, instanța supremă a constatat că nu au fost administrate probe în acest sens și nici nu există elemente care să conducă la înlăturarea prezumției de bună-credință a terțului subdobânditor, instanțele apreciind, că din titlul vânzătorului, pârâta . putea cunoaște faptul că acesta provine de la Composesorat, care nu avea dreptul să înstrăineze, în raport de dispozițiile art. 28 alin. 7 din Legea nr. 1/2000, astfel că, încălcarea unei interdicții imperative a legii de către primii contractanți nu mai poate institui în favoarea sa, prezumția de bună-credință.
În temeiul caracterului devolutiv al apelului, în speță, instanța supremă a reținut că se impune completarea probatoriului administrat, întrucât din considerentele deciziei pronunțate se constată că soluția de respingere a apelului pârâtei nu este susținută de probele din dosar, iar în acest sens, potrivit art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța de apel trebuia să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanța, cu privire la toate chestiunile ce au făcut obiectul criticilor.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. dosar_, iar instanța de apel, constatând că, potrivit deciziei de casare, este învestită exclusiv cu rejudecarea cererii de apel declarată de pârâta . Timișoara (decizia sa fiind menținută sub aspectul anulării, ca insuficient timbrat a apelului declarat de pârâții L. M. și L. M.–M.), cu respectarea întocmai a cerințelor art. 315 alin. 1 C.proc.civ., a procedat la suplimentarea probatoriului sub aspectul lipsei calității de reprezentant a numitul Zopota C. G., în calitate de președinte al Asociației C. de a promova prezenta acțiune sau de a reprezenta C., incidența dispozițiilor art. 28 alin. 7 din Legea nr. 1/2000 și modul de aplicare în speță, pentru a se putea verifica dacă a existat o cauză ilicită la încheierea acestor acte juridice, ca motiv de nulitate absolută, și, respectiv cu privire la înlăturarea prezumției de bună-credință a terțului subdobânditor de către prima instanță, din perspectiva dispozițiilor art. 1899 alin. 2 Cod civil.
În acest sens, s-au depus la dosar înscrisuri și s-au audiat martori, material probator din a cărui analiză, față de prevederile art. 282 și urm C.proc.civ., art. 948 și art. 962 și art. 966 C.civ., art. 28 din Legea nr. 1/2000, curtea reține că prezentul apel este neîntemeiat, Tribunalul A. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul acesteia și pe care instanța de apel și le însușește în întregime.
În ceea ce privește calitatea numitului Zopota C. G. de președinte a Asociației și de a promova prezenta acțiune sau de a reprezenta valabil C., curtea constată că acest aspect a făcut obiectul unui alt litigiu înregistrat pe rolul instanțelor de judecată, finalizat prin sentința civilă nr. 1050/13.07.2011 dată de Judecătoria Ineu în dosar nr._, definitivă și irevocabilă, prin respingerea de către Tribunalul A., prin decizia civilă nr. 1281/R/18.10.2011, a recursului declarat de I. I. și P. T. (filele 156-159 primul dosar de apel).
Prin această hotărâre, instanța de judecată s-a pronunțat irevocabil cu privire la organele de conducere ale Asociației-reclamante, statuând cu putere de lucru judecat în sensul validității hotărârilor Adunării Generale extraordinare din 31.05.2009 și 1.06.2009, prin care este acordat numitului Zopota C. G. mandat pentru a reprezenta Asociația.
Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Ineu a reținut că, la data de 31 mai 2009, a avut loc ședința extraordinară a Asociației Urbarială C. Foștilor Urbarialiști a localității R., având ca ordine la zi primirea de noi membrii, alegerea noului Consiliu de Administrație și demiterea celui vechi, anularea vechi ștampile și emiterea unei noi ștampile cu nr.2. De asemenea, la data de 01.06.2009 a avut loc ședința noului Consiliu de Adunare al pârâtei, având ca ordine de zi alegerea noii conduceri-președinte, administrator și împuternicirea președintelui, administratorului pentru a reprezenta Asociația la bănci, finanțe, Direcția Muncii, CASS A., Agenția șomaj, ITM, APIA și alte instituții care apără interesele Asociației.
Prin Încheierea nr. 84/25.01.2010 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Ineu, a fost admisă cererea petentei Asociația ,,C. Foștilor Urbarialiști R. și s-a dispus autorizarea modificării actului constitutiv și statutul petentei conform Actului Adițional la statutul și actul constitutiv al petentei, autentificat la BNP L. Feier cu nr.778/06 iulie 2009 și s-a reținut în fapt că la data de 31 mai 2009 a avut loc Adunarea Generala a membrilor composesori, prin procesul verbal încheiat la aceiași dată dispunându-se numirea noului consiliu de administrație, potrivit prevederilor art. 21 din O.G nr.26/2000 cu modificările și completările ulterioare.
S-a mai reținut că, prin decizia civila nr. 822/2009 a Tribunalului A. secția civila, dată în dosar nr._, a fost dispusă înscrierea acestor mențiuni în Registrul special ținut de judecătorie. Potrivit procesului verbal întocmit la data de 1 iunie 2009, autentificat sub nr.751/29.06.2009 la BNP L. Feier din Ineu, noul consiliu de administrație a hotărât numirea președintelui precum și a administratorului Composesoratului R., în conformitate cu prevederile art.14 alin.1 din statutul petentei. Potrivit Actului Adițional la statutul și actul constitutiv al petentei, autentificat la BNP L. Feier cu nr.778/06 iulie 2009, fila 15,16 dosar, întocmit ca urmare a proceselor verbale ale Adunării Generale a membrilor composesori din data de 31.05.2009 și respectiv al Consiliului de Administrație al petentei din data de 01.06.2009, s-a modificat actul constitutiv și statutul Composesoratului R..
Instanța de fond a mai reținut că pârâta este constituită ca persoană juridică fără scop patrimonial, conform prev.art.26 din Legea nr.1/2000 cu modificările ulterioare, respectiv prevederile O.G nr.26/2000 cu modificările ulterioare, privind asociațiile și fundațiile, iar reclamantul P. T. deține calitatea de membru în C. R. de înființare până în prezent, și că reclamantul I. I. a deținut funcția de Președinte al Composesoratului R. până la data de 29.04.2009, când a fost înlocuit cu actualul președinte Zopota C.-G., care deținuse anterior în cadrul composesoratului R., funcția de administrator.
Curtea observă că, de-a lungul timpului, au existat dispute cu privire la acest aspect, respectiv la persoanele care au calitatea de a reprezenta valabil Asociația și de a angaja valabil răspunderea acesteia, prin contractele încheiate, iar, prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a tranșat asupra calității lui Zopota C. G. de reprezentant valabil al Asociației, în calitate de președinte, astfel că aceste aspecte nu pot fi repuse în discuție în prezentul litigiu, fără a aduce atingere putere de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, lucru ce nu se poate accepta.
Atât prezumția, cât și excepția lucrului judecat reprezintă instrumente juridice menite să servească instituția puterii de lucru judecat, care, în calitate de cel mai important efect al hotărârilor judecătorești, are la bază două reguli: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată și soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul. Produce un efect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în speță, reclamanta, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-o nouă judecată, fără ca instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului și un efect negativ pentru partea care a pierdut procesul, în speță, pârâta, întrucât aceasta nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu.
Prin prezentul demers judiciar, societatea-pârâtă tinde să dovedească contrariul a ceea ce s-a stabilit prin hotărâre judecătorească anterioară, solicitând instanței în prezenta cauză să constate, că, în realitate, nu este valabil mandatul lui Zopota C. G. de a promova prezenta acțiune civilă, acesta neavând calitatea de reprezentant al Asociației, întrucât hotărârea Adunării Generale din 09.04.2010 nu a fost legal și statutar adoptată.
Or, codul de procedură civilă reglementează, la art. 166, excepția puterii de lucru judecat, ceea ce înseamnă că din momentul în care o hotărâre judecătorească nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac, ea trebuie considerată că reflectă adevărul – res judicata pro veritate habetur.
Aceasta înseamnă că o cerere poate fi judecată irevocabil o singură dată și nu poate fi combătută printr-o altă hotărâre judecătorească, astfel încât drepturile recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces; altfel spus, din motive de politică judiciară, de siguranță și stabilitate juridică, situațiile litigioase nu pot fi întreținute la infinit.
În ce privește cele trei elemente ale lucrului judecat – identitatea de obiect, cauză și părți – curtea apreciază (în consens cu doctrina din această materie) că primele două elemente (obiectul și cauza) se subsumează în fapt identității de chestiune litigioasă; acest aspect înseamnă că în materie de lucru judecat interesează ceea ce a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii în fața instanței, și ceea ce, în cele din urmă instanța a decis.
Or, analizând chestiunea litigioasă ce a făcut obiectul judecății anterioare (anume: calitatea de președinte a Composesoratului a numitului Zopota C. G., cu consecințele sale în plan procesual), curtea constată că aceasta este identică cu cea invocată de către societatea pârâtă prin primul motiv de apel, astfel că se impune a constata puterea de lucru judecat, ca aspect important al dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din CEDO și consacrat în jurisprudența curții europene de contencios al drepturilor omului.
Curtea mai reține că, prin Procesul-verbal din 09.04.2010, necontestat în instanță, deși potrivit art. 23 alin. 2 din OG nr.26/2000, aceasta era singura posibilitate legală pentru a invalida hotărârea adunării generale, pentru motivele invocate în prezentul apel (bineînțeles, în cadrul unui termen de 15 zile de la adoptare, care este un termen de decădere), s-a hotărât ca reprezentanții legali ai Asociației, respectiv președintele acesteia, să promoveze prezenta acțiune pentru invalidarea unor acte încheiate de conducerea anterioară în numele Composesoratului, cu încălcarea prevederilor legale.
În condițiile în care sentința Judecătoriei Ineu arătată a analizat îndeplinirea cerințelor legale pentru validitatea hotărârii Adunării generale a asociației reclamante susmenționată, prin care Zopota C. G. a fost desemnat președinte al asociației, reținând expres că „I. I. a deținut funcția de Președinte al Composesoratului R. până la data de 29.04.2009, când a fost înlocuit cu actualul președinte Zopota C.-G., care deținuse anterior în cadrul composesoratului R., funcția de administrator”, curtea constată că nu se pot reține, ca întemeiate, argumentele societății-apelante privind modul de organizare și cvorumul realizat la adunarea generală din 09.04.2010, respectiv luarea hotărârii cu numărul necesar de voturi valabil exprimat de persoanele ce aveau calitatea de membrii ai asociației. Aceste argumente trebuiau valorificate în cadrul unui proces demarat în condițiile art. 23 alin. 2 din OG. nr. 26/2000, lucru ce nu s-a întâmplat, astfel că nu mai pot face obiectul analizei în prezentul proces.
Curtea mai constată că nu suntem în ipoteza invocării propriei culpe a reclamantei în susținerea prezentei cereri de chemare în judecată, cum încearcă a acredita ideea societatea-apelantă, în condițiile în care, așa cum rezultă din actele dosarului, au existat numeroase discuții și litigii cu privire la persoanele ce constituie organele de conducere ale reclamantei, iar, în timpul acestora, d-l I. I. a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare contestat cu pârâții L. (la data de 30.04.2009), deși, ulterior s-a constatat, potrivit hotărârii judecătorești arătată anterior, că nu mai avea calitatea de a angaja valabil reclamanta de la data de 29.04.2009.
În plus, cum corect a reținut tribunalul, ne aflăm în ipoteza invocării unei nulități absolute, rezultate din încălcarea unei interdicții legale imperative, ce nu poate valida un act de dispoziție cu privire la un teren ce nu se află în circuitul civil, iar efectele unui astfel de act juridic nu pot fi recunoscute de instanță.
Ca atare, curtea constată că numitul Zopota C. G., având calitatea confirmată judecătoresc de președinte al Asociației-reclamante, a promovat prezenta acțiune civilă în exercitarea mandatului valabil acordat în acest sens de către Composesorat printr-o hotărâre a adunării generale a asociației a cărei legalitate nu s-a contestat în forma prevăzută de lege.
În ceea ce privește cauza de nulitate absolută invocată în speță, curtea constată că, în privința contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă, prin I. I., și pârâții L. M. și L. M.-M., hotărârea primei instanțe a rămas irevocabilă, prin anularea, ca insuficient timbrat, a apelului declarat de soții L., soluție menținută expres prin decizia de casare a Înaltei Curți.
De asemenea, curtea mai reține că, prin acțiunea introductivă, s-a invocat, ca și motiv de nulitate absolută, lipsa obiectului convenției și cauza ilicită urmărită prin semnarea actului, iar tribunalul a reținut că terenul în litigiu nu se află în circuitul civil, nefiind, deci, în prezența unui obiect valabil al contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum această noțiune este definită de art. 962 C.civ.
Cu privire la dispozițiile art. 28 alin. 7 din Legea nr. 1/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractelor contestate (aplicabilă speței, potrivit regulii de drept conform căreia nulitatea unui act juridic civil se analizează prin raportare la aspecte anterioare sau, cel mult, concomitente semnării actului, nu ulterioare), curtea constată că este justă interpretarea dată de tribunal acestui text de lege, care nu prevede nicio distincție cu privire la categoria terenurilor aparținând composesoratelor, fiind fără relevanță juridică dacă acestea erau forestiere, pășune sau agricole. Astfel, art. 28 din Legea nr. 1/2000 prevede că ”6) Membrii formelor asociative aflați în devălmășie sau indiviziune nu pot înstrăina propriile cote-părți unor persoane din afara acestora. (7) Terenurile acestor forme asociative nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte.”
În ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale, invocate de apelantă, obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, curtea constată că aceasta nu poate fi reținută în sensul dorit de societatea-pârâtă, respectiv că prevederile art. 28 alin. 7 din Legea nr. 1/2000 ar viza doar terenuri forestiere.
Se constată, în primul rând, că, în examinarea acestor dispoziții legale, Curtea Constituțională a reținut că acestea sunt conforme cu legea fundamentală în stat, prevăzând anumite interdicții, limitări ale dreptului de proprietate aparținând anumitor subiecte de drept (printre care și composesoratele), decurgând din forma de asociere în cadrul căreia a fost deținut inițial terenul și în cadrul căreia poate fi concepută proprietatea comună a acestor forme asociative, în considerarea particularităților economice și sociale ale formelor de exploatare anterioare trecerii terenurilor în proprietatea Statului.
S-a reținut că ”In examinarea constituționalitatii acestor texte de lege, Curtea pornește de la caracterul atipic al dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere reconstituit în favoarea unor forme asociative care nu mai există de foarte multă vreme în sistemul juridic al țării noastre.
Independent de chestiunile de oportunitate ce au determinat alegerea de către legiuitor a unei forme neobișnuite de reglementare, prin readucerea în viața socială a unor forme străvechi de organizare, nu poate fi contestată legitimitatea voinței acestuia și nici constituționalitatea regimului juridic astfel amenajat. Este cazul unei forme de proprietate ce renaște, prin reconstituirea sa preexistentă, cu modalitățile legale mai sus arătate, modalități care, dacă n-ar fi vorba despre o organizare traditională (care și-a dovedit viabilitatea în decursul istoriei), singulară și excepțională, ar putea suscita dubii de constituționalitate.
Din faptul că această formă arhaică este o modalitate sui generis de proprietate rezultă și că, în ipoteza în care Curtea Constituțională ar considera că "modalitățile" amintite ar trebui reamenajate, nu ar avea altă soluție decât să aducă în circuitul civil general terenurile restituite în cadrul formelor asociative, rupând indiviziunea și caracterul ei perpetuu, spre a institui pentru suprafețele respective un regim juridic ce nu a existat în trecut, devenind astfel legislator pozitiv. Admiterea înlocuirii unui membru al asociației, ca efect al voinței proprietarului unei cote-părți, voință exprimată prin act între vii ori prin testament, ar avea același efect: desființarea proprietății indivize, forțate și perpetue, o proprietate care nu cuprinde, în sine, nimic neconstituțional.
.... In aceste condiții regimul juridic al proprietății privind terenurile forestiere restituite foștilor proprietari, în cadrul formelor asociative menționate, este determinat de legiuitor, în mod special, în considerarea particularităților economice și sociale ale formelor de exploatare anterioare trecerii terenurilor în proprietatea statului.
În alți termeni, dreptul de proprietate renaște în favoarea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora, în condițiile imperativ stabilite de legiuitor, fără ca regimul astfel reglementat să reprezinte o abatere de la principiile constituționale privind ocrotirea proprietății private. Aceste particularități cuprind anumite limitări ale unor prerogative ale dreptului de proprietate, decurgând din faptul că acest drept poartă asupra unei proprietăți aflate într-o perpetuă indiviziune forțată; bunurile respective sunt administrate și exploatate exclusiv în formele asociative prevăzute de lege, corespunzător situației existente în momentul trecerii terenurilor forestiere în proprietatea statului.
La fel ca în cazul oricăror restituiri de bunuri, foștii proprietari urmează, de regulă, să fie despăgubiți integral, dar nu se poate admite ca ei să dobândească mai multe drepturi decât cele pe care le-au avut anterior.”
Este adevărat că deciziile date de Curtea Constituțională vorbesc despre situația unor terenuri forestiere, însă acest lucru se datorează faptului că excepțiile de neconstituționalitate au fost invocate în cadrul unor procese privind terenuri cu această destinație, dar Curtea nu a făcut nicio mențiune în sensul că aceste texte ar viza exclusiv terenurile forestiere.
Ceea ce prezintă importanță și relevanță juridică în cauză este că s-a reținut conformitatea acestor prevederi legale cu Constituția României, pe de o parte, iar, pe de altă parte, faptul că textul de lege arătat nu face nicio distincție între diferitele categorii de terenuri, astfel că nici instanța de judecată chemată să interpreteze și să aplice legea, nu o poate face. De altfel, raționamentul expus de tribunal în interpretarea legii este unul corect, fiind justă concluzia că, dacă s-ar reține argumentele pârâților că textul art. 28 din Legea nr. 1/2000 ar viza doar terenurile forestiere, atunci ar fi nelegală reconstituirea în favoarea reclamantei, în baza acestei prevederi legale, a dreptului de proprietate aupra unui teren cu destinația de pășune. Ca atare, concluzia ce s-ar impune ar fi tot a nevalabilității contractelor, atâta timp cât titlul de proprietate emis în baza legii speciale s-ar fi făcut cu încălcarea acesteia.
Or, este unanim admis că, în favoarea fostelor forme asociative de natura reclamantei se poate reconstitui dreptul de proprietate și asupra unor terenuri din categoria de folosință a terenului în litigiu, adică pășune, și nu teren agricol, cum încearcă a acredita ideea apelanta.
În acest sens, al destinației terenului (agricol sau pășune), curtea constată că, potrivit titlului de proprietate nr._ din data de 10.04.2009, terenul dat reclamantei era în categoria de folosință pășune, categorie în care a și fost exploatat, după cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în prezentul ciclu procesual, care au fost unanimi în a arăta că, la data deplasării reprezentanților apelantei la teren, acesta era folosit efectiv ca și pășune ( filele 105-108, 117-118, 145).
De altfel, adeverința nr. 297/17.05.2009 afirmativ emisă de Primăria Bogsig, care arată că terenurile în discuție sunt arabile, a făcut obiectul unor cercetări în dosarul penal nr. 456/P/2009, reținându-se caracterul său contrafăcut, astfel că nu poate fi valorificată în susținerea poziției procesuale a pârâtei (fila 91 Tribunal).
Adeverințele nr._/17.07.2009 a Primăriei Ineu și nr. 708/2009 a Ocolului Silvic Zărand nu prezintă relevanță juridică în cauză, atâta timp cât, așa cum am arătat, interdicția prevăzute de art. 28 alin. 7 din Legea nr. 1/2000 este una legală, nelimitată în timp, ce vizează toate terenurile aparținând formelor asociative de tipul composesoratelor, fără nicio distincție între categoriile de folosință a terenurilor, terenuri ce nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte.
Ca atare, curtea conchide, în privința ambelor contracte de vânzare-cumpărare, că acestea au fost încheiate cu nerespectarea unei interdicții legale imperative, ce viza imposibilitatea transmiterii terenurilor în discuție prin acte inter vivos, practic, scoțând terenurile din circuitul civil.
Fiind vorba de un bun care nu este în circuitul juridic, actele încheiate nu îndeplinesc cerința existenței unui obiect, astfel cum această noțiune este definită de art. 962 C.civ., iar la încheierea actelor apare evidentă cauza ilicită, decurgând din frauda la lege prevăzută de art. 966 C.civ.
În ceea ce privește buna-credință a terțului subdobânditor la încheierea contractului în discuție, curtea reține că probatoriul administrat în cauză este contradictoriu: martorii societății-pârâte afirmă că reprezentanții societății s-au interesat de situația juridică a terenurilor la diverse persoane calificate (OCPI, Primărie, notari, avocați), toți confirmând posibilitatea înstrăinării terenurilor în discuție.
Martorii reclamantei, însă, arată că au avut loc diferite discuții cu reprezentanții pârâtei, în cadrul cărora acestora li s-a atras atenția în mod repetat asupra nelegalității înstrăinării bunului.
Se pune problema credibilității acestor martori, atâta timp cât aspectele relevate sunt contradictorii, astfel că instanța de apel, va înlătura declarațiile martorilor pârâtei, ca subiective, în condițiile în care aceștia sunt fie angajați actuali, fie colaboratori ai socității-pârâte, dar, și ca nereale, necoroborându-se cu alte mijloace de probă. Vor fi menținute declarațiile martorilor ascultați la propunerea reclamantei, care, deși unii sunt membrii ai reclamantei, au participat direct la întâlnirile pe parcursul cărora au asistat personal la invocarea imposibilității de vânzare. Semnificativă și cu o valoare probatorie considerabilă este declarația martorului C. I.-F., Primarul . cumpărării terenului, care a arătat că personal a atras atenția reprezentanților pârâtei asupra statutului legal al Asociației, respectiv asupra interdicției de vânzare (fila 106).
Existența cercetărilor penale ce au dus la concluzia contrafacerii adeverinței Primăriei Bogsig privind destinația terenului relevă aspecte de natură să conducă la concluzia existenței unor manopere ce exclud din partea pârâților L. a bunei-credințe și viciază actele, iar, pe de altă parte, este greu de omis atitudinea reprezentanților pârâtei, care au perseverat în cumpărarea terenului, deși inclusiv martorii audiați la propunerea sa, au relevat incidente violente cel puțin verbal, petrecute cu ocazia deplasărilor la teren, care, coroborate cu declarația Primarului localității, trebuiau să ridice semne de întrebare cel puțin cu privire la existența acordului pentru vânzare, dacă nu cu privire la validitatea vânzării.
În plus, doctrina juridică și jurisprudența majoritară sunt în sensul că încălcarea unei interdicții legale echivalează cu frauda la lege, ce invalidează însăși operațiunea juridică, ce nu poate fi salvată nici măcar în prezența bunei-credințe.
Cu privire la validitatea aparenței în drept, Curtea mai reține că, în literatura de specialitate se subliniază că principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis este o consecință, atât a celorlalte două principii ale efectelor nulității, cât și a principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic inițial se desființează dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent (și care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic inițial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.
Sunt considerate excepții de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni, anularea actului juridic inițial nu atrage și anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menținut, deși se află în strânsă legătură cu actul juridic desființat. De regulă, aceste excepții se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credințe (în cazurile expres prevăzute de lege), fie pe necesitatea asigurării securității și stabilității circuitului civil.
Excepția invocată în speță de către pârâtă, respectiv situația terțului dobânditor de bună credință și cu titlu oneros, a fost o creație a jurisprudenței, care, însă, în materia actelor juridice privind drepturi supuse publicității imobiliare, și-a găsit o consacrare legislativă prin prevederile art. 34 pct. 1 și art. 36 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data încheierii actelor juridice contestate.
Astfel, potrivit acestor texte de lege (preluate, de altfel și de Noul Cod Civil, în prevederile art. 909 alin. 3 și art. 908 alin. 1 pct. 1 noul Cod Civil), în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) și-a înscris dreptul real în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credință, acesta din urmă va putea fi acționat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 36 din Legea nr. 7/1996 (3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent.
Curtea mai reține că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, o parte a doctrinei, precum și unele soluții din jurisprudență au extins excepția la cazul oricărui subdobânditor de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil, ceea ce a echivalat, practic, cu crearea pe cale jurisprudențială a unui nou mod de dobândire a proprietății, deși modurile de dobândire a proprietății erau (și sunt) expres și limitativ prevăzute de lege. O astfel de lărgire a excepției, invocată de pârâta-apelantă, nu se sprijinea însă pe vreun text de lege și nici nu ținea cont de faptul că, atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la principiul în discuție, oferind protecție terțului subdobânditor de bună-credință, în anumite situații, a făcut-o în mod expres (spre exemplu, art. 1909 alin. 1 Cod Civil din 1864, art. 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954), iar exceptio est strictissimae interpretationis.
Chiar și după . Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, au existat soluții jurisprudențiale care preferau pe subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil în detrimentul proprietarului, însă această opinie agreată de pârâtă comportă discuții, în condițiile în care prevederile legii sunt imperative, iar, atâta timp cât legiuitorul nu distinge, nici interpretul legii, respectiv instituțiile chemate să aplice normele juridice în discuție, nu trebuie să o facă, or soluțiile care reprezintă derogări de la aceste dispoziții cu caracter general trebuie să se sprijine numai pe prevederi legale exprese.
Prevederile art. 30 și 31 din Legea nr. 7/1996 instituie prezumția conformității și valabilității drepturilor reale înscrise în cartea funciară, însă această regulă nu poate fi aplicată în sensul cerut de către pârâtă. Astfel, potrivit acestor texte legale ”Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.
Cuprinsul cărții funciare, în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară.
Dobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală.”
Din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale și aplicarea lor la particularitățile speței, curtea constată, pe de o parte, că pârâții-vânzători cunoșteau că titlul lor de proprietate a fost încheiat cu nerespectarea interdicției prevăzute imperativ de legea specială, iar, în plus, în prezentul apel nu se mai poate analiza acest contract, față de menținerea prin decizia de casare, a soluției de anulare a apelului declarat de pârâții L., astfel că ei nu se găseau în situația de a dobândi un drept în baza unui act juridic legal, nefiind nici de bună-credință. Pe de altă parte, dobânditoarea terenului în discuție, pentru a beneficia de prezumția invocată, trebuiau să cerceteze și titlul înstrăinătoarei, cu ocazia prezentării la notarul public în vederea încheierii contractelor, ocazie cu care puteau să observe că acesta provenea de la o persoană juridică ce nu avea dreptul să dispună de bun prin acte juridice între vii, aspect de natură să ridice semne de întrebare cu privire la valabilitatea titlului. În plus, dispozițiile art. 30 și 31 din actul normativ invocat constituie regula, dar norma specială, aplicabilă speței, o constituie art. 36, care se aplică cu prioritate, conform adagiului specialia generalibus derogant.
Ca atare, având în vedere că, la încheierea actului, pârâta a avut posibilitatea să cerceteze conținutul cărții funciare și a titlului vânzătorilor, față de temeiul înscrierii dreptului în CF, prin reconstituirea în favoarea reclamantei, de discuțiile tensionate la care chiar martorii pârâtei afirmă că au asistat, curtea constată că societatea-apelantă nu se poate prevala de buna-credință invocată, pentru a obține salvarea actului, având în vedere și prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996 precitate, fiind probată reaua sa credință, în condițiile în care nu a acționat cu diligența specifică unui „bun părinte de familie”.
Statutul Composesoratului sau hotărârile acestuia din 28.02.2009 (fila 161), nr. 968/28.04.2009 (fila 165) nu pot salva actele contestate, în condițiile în care, în calitate de „bun părinte de familie”, pârâta trebuia să acționeze cu maximă prudență, raportat la discuțiile purtate chiar cu membrii asociației sau reprezentantul legal al unității administrativ-teritoriale.
Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prevederile art. 282 și urm. C.proc.civ., curtea constată că prezentul apel nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 296 C.proc.civ., îl va respinge.
În baza art. 274 C.proc.civ., față de soluția dată în cauză și de ciclurile procesuale parcurse în speță, curtea va obliga pârâta S.C. A. R. S.R.L., aflată în culp procesuală, la plata către reclamanta Asociația C. foștilor Urbarialiști R. – A. a sumei de 10.961,05 lei, cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat de 3.000 lei, în prima judecată în apel (fila 11) și de 7.000 lei în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (fila 26), respectiv cheltuieli de deplasare la această din urmă instanță de 961,05 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge apelul declarat de S.C. A. R. S.R.L. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 752/03.11.2010, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații Asociația C. foștilor Urbarialiști R. – A., L. M., L. M. – M..
Obligă pârâta S.C. A. R. S.R.L. la plata către reclamanta Asociația C. foștilor Urbarialiști R. – A. a sumei de 10.961,05 lei, cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare..
Pronunțată în ședința publică, azi, 18 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
D. C. C. R. R. P. D.
Red. C.R. 22.12.2014
Tehnored. R.P.D. – 23.12.2014 / 7 EX/SM
Primă instanță: Tribunalul A. – judecător Ș. L.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 925/2014. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 179/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
