Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 968/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 968/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-12-2014 în dosarul nr. 968/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 968/R
Ședința publică din 11.12.2014
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR: C. P.
GREFIER: R. P.-D.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele N. R. S. și S. E. împotriva sentinței civile nr. 2143/17 septembrie 2014 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara, având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile lipsesc.
M. Public este reprezentat de procuror S. A. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, verificarea actelor și lucrărilor de la dosar, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care constatându-se că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților de la dezbateri și că nu mai sunt alte chestiuni prealabile de soluționat, acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara solicită instanței respingerea recursului declarat de reclamante, tribunalul în mod corect respingând în tot acțiunea acestora având în vedere că s-au solicitat daune morale și materiale care nu se încadrează în dispozițiile legale în materie.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
P. cererea înregistrata la T. T. la data de 10.03.2010 în dosarul nr._, reclamantele N. R. S. și S. E., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin DGFP T. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat S. Român la plata despăgubirilor morale cauzate pentru suferințele fizice și psihice la care au fost supuși toți membru familiei lor prin deportarea în B. și confiscarea tuturor bunurilor, precum și pentru toate persecuțiile pe care le-au suportat după revenirea la domiciliu, refuzându-li-se dreptul la muncă, la educație și la condiții de viață decente pentru suferința cauzată de înfometarea și terorizarea noastră, izolându-i de societate, creându-le o situație de paria, de dușmani ai poporului, despăgubiri pe care le-au solicitat a fi în cuantum de 500.000 euro pentru fiecare din membrii familiei, prezentați mai sus, în valoare totală de 3.000.000 euro. De asemenea, au solicitat obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 200.000 euro, reprezentând daune materiale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că împotriva reclamanților și a familiei reclamanților s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în baza deciziei M. A.I. nr. 200/1951. În noaptea de Rusalii, la data de 18.06.1951, întreaga localitate Șemlacu M., din corn. Gătaia, jud. T., a fost înconjurată de armată, iar, pe baza unor liste făcute de primărie, întreaga familie a fost obligată, sub amenințarea armelor, să părăsească gospodăria. Au arătat că au fost lăsați să ia cu ei doar strictul necesar. În acea noapte, alături de ei au mai fost ridicate și alte familii din căminele lor și deportate în B., fiind cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică, deportare ce a avut loc în ianuarie 1945. Reclamantele au arătat ca după un drum de aproximativ două săptămâni au ajuns în câmpia Bărăganului, în acest timp, reclamanta, S. E., nou născută fiind, s-a îmbolnăvit de pneumonie, iar din cauza lipsei de asistență medicală, și a condițiilor de transport, boala s-a agravat, devenind encefalopatie infantilă, adică epilepsie, cu crize majore frecvente, boală de care suferă și în prezent, toată viața fiind un adevărat chin. Ajunși în câmpia Bărăganului, au fost debarcați în plin câmp, fiind așezați pe o suprafață de pământ pe care era înfipt un țăruș cu o plăcuță care semnifica numărul de casă, acesta urmând să ne fie noul domiciliu.
S-a arătat că precum pedepsele privative de libertate ale deținuților politici și ei au fost obligați la măsuri severe de izolare în câmp, fără acoperiș deasupra capului, dormind sub cerul liber, fără apă, fără alimente, fără igienă, constrânșii fiind să ducă o viață sub limita demnității umane. Pentru un copil șocul acestor tratamente a fost ireversibil. Părinților li s-a aplicat ștampile pe buletin „D.O.""- domiciliu obligatoriu, pentru ca deplasarea să nu poată fi făcută pe o rază mai mare de 5 Km de localitatea în care am fost deportați, Giurgenii Noi.
S-a mai arătat că întrucât au fost primii care au reușit să își construiască o cameră din pământ bătut, părinții lor au adunat toți copiii celorlalte familii învecinate și deportate împreună cu ei, adăpostindu-i pe timpul iernii, locuind în acea cameră aproximativ 18 suflete.
La revenirea după 5 ani în localitatea natală, au găsit casa părintească ruinată.
Privitor la daunele materiale solicitate, reclamantele au arătat că acestea reprezintă echivalentul valorilor bunurilor confiscate ca efect al măsurii abuzive luate împotriva familiei, cu precizarea că bunurile respective nu le-au fost restituite niciodată.
Familia reclamanților avea în proprietate la data deportării teren agricol în suprafață de 38 Ha, batoză, tractor, căruță, uleiniță, atelier cu strung mecanic, materiale de construcții pentru o casă nouă, și anume, cărămidă, grinzi de lemn și țiglă, de asemenea și recolta de grâu și porumb neculeasă din anul agricol 1951, animale rămase în gospodărie.
S-a subliniat că la întoarcere pe lângă faptul că nu au mai găsit nimic din gospodăria lor, le-a fost restricționat dreptul la școlarizare, legile scrise și nescrise ale comuniștilor stigmatizându-i și mai mult.
Cu toate că măsurile au fost de natură administrativă, acestea au făcut ca familiile lor să fie pedepsite, chiar fără o justă judecată, fiind lăsați fără mijloace de subzistență, supuși unui trai indecent la limita supraviețuirii, având ca efect distrugerea sănătății atât fizice cât și psihice cu efect de lungă durată.
S-a susținut că prejudiciile aduse familiei au fost incomensurabile, condițiile în care au fost obligați de S. Român comunist să locuiască în B., le-a creat o teamă permanentă că orice rău se poate întâmpla, iar familia poate trece și prin alte suferințe. Copii fiind, au fost obligați de condițiile grele, ca, în loc să se bucure de anii minunați, jucându-ne sau lecturând, să meargă la munca de câmp împreună cu familia. Deportarea în B. le-a adus prejudicii de ordin moral și prin faptul că li s-a îngrădit accesul la educație, un drept fundamental consacrat prin Declarația Internațională a Drepturilor Omului.
Au învederat instanței faptul că reglementările aplicabile în materia despăgubirilor către persoanele vătămate în drepturile lor, își au sediul în art. 5 paragraful 5 și art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Conform art. 5 paragraful 5: „orice persoană care este victima unei arestări sau unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații". Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că „satisfacția echitabilă ", ar putea cuprinde trei componente și anume: repararea daunelor materiale, o compensație acordată pentru prejudiciul moral (daune morale) și acoperirea tuturor cheltuielilor de judecată plus taxe aferente procedurilor.
Reclamantele au arătat că prejudiciul moral, în cele mai multe cazuri, nu poate fi disociat de cel material, întrucât acestea au condiții cauzale asemănătoare, Curtea acordând în asemenea cazuri o despăgubire globală, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu. Reparația prejudiciului de natură morală este subordonată principiului „restitutio în integrum". Fixarea întinderii reparației, îndemnizarea daunelor, se face cu luarea în considerare a gravității vătămării drepturilor și libertății persoanei.
Pentru motivele invocate mai sus, au solicitat admiterea cererii și acordarea de despăgubiri morale și materiale deoarece împotriva lor și a familiei s-au adoptat măsuri abuzive cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., precum și a confiscării tuturor bunurilor materiale.
În drept, au invocat dispozițiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. 1, lit. a) și b), alin. 2 și alin.4 teza 1 din Legea nr. 221/2009.
Direcția G. a Finanțelor P. T., citata atât în nume propriu în calitate de parata, cât și în reprezentarea Ministerului Finanțelor P. București prin întâmpinare în principal, pe cale de excepție, a solicitat constatarea lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. T., citata în nume propriu. Referitor la petitul privind constatarea caracterului politic al condamnării/ măsurii administrative aplicate bunicilor, părinților și reclamantelor: pe cale de excepție, a solicitat constatarea lipsei calității procesuale active a reclamantelor în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative suferite de părinții și bunicii reclamantelor; pe fond, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca fiind fără obiect.
Referitor la petitul în pretenții, având ca obiect acordarea de despăgubiri în cuantum total de 3.000.000 euro, pentru prejudiciile morale și materiale suferite de reclamante, părinții și bunicii acestora pe cale de excepție, a solicitat constatarea lipsei calității procesuale active a reclamantelor în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de părinți și bunici, decedați; pe fond, respingerea petitului în pretenții ca inadmisibil ori ca neîntemeiat:
În mod cu totul subsidiar, în cazul în care instanța va respinge toate apărările formulate mai sus pe cale de excepție și pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat reducerea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamant;
Pe calea cererii reconventionale, pârâtul a solicitat încetarea acordării către reclamante a masurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 de care beneficiază în prezent.
P. sentința nr. 2143/17 septembrie 2014 pronunțată în dosar nr._, T. T. a respins acțiunea civilă promovată de reclamantele N. R. S. și S. E. în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin D.G.F.P. T..
Pentru a hotărî astfel a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării familiei sale în Câmpia Bărăganului în anul 1951, precum și a unor despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea mai multor utilaje agricole. S-a reținut că în drept reclamantele și-au întemeiat cererea pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009.
T. T. a reținut că în ceea ce privește despăgubirile morale, având în vedere dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a rămas fără obiect și prin urmare nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în temeiul legii speciale.
În ceea ce privește despăgubirile materiale tribunalul a reținut că în prezenta cauză reclamantele solicită contravaloarea unor bunuri care nu fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, prin urmare cererea sa nu este admisibilă așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
S-a reținut că domeniul de aplicare al legii cu nr. 10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”.
Este adevărat că alin. 2 al art. 6 din legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
În ceea ce privește utilajele agricole, tribunalul a reținut că este greu de crezut că ele mai există astăzi, de fapt reclamantele nici nu au afirmat că acestea mai există, solicitându-se doar restituirea contravalorii acestora.
Textul de lege invocat de reclamante dispune că despăgubirile pot fi acordate „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
S-a reținut că Legea nr. 221/2009 nu este o nouă lege specială de reparație prin care au fost repuși în termen cei care nu au respectat procedurile prevăzute de legile speciale anterioare. Această interpretare rezultă și din alin. 5 al art. 5 alin. 1 care arată că „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 2143/17 septembrie 2014 pronunțată de T. T. în dosar nr._, au formulat recurs reclamantele N. R. S. și S. E. solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței civile mai sus menționate și acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantele au învederat că în ceea a ce privește daunele materiale, au dovedit pretențiile prin proba cu înscrisuri, precum și prin expertiza efectuată în cauză care a stabilit o valoare a bunurilor confiscate de regimul comunist. Au apreciat că sunt întrunite condițiile legale pentru a putea beneficia de despăgubirile solicitate, arătând că nici acestea și nici înaintașii lor nu au fost despăgubiți pentru aceste bunuri, vreodată de S. Român sub imperiul niciunei legi privind retrocedarea, depunându-se la dosarul cauzei dovada prin care au solicitat organelor abilitate să le comunice dacă au beneficiat sau nu de aceste reparații materiale. Astfel, prin adresa emisă de Primăria orașului Gătaia, precum și adresa nr._/RG_ emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților se specifică faptul că nu au beneficiat de despăgubirile prevăzute de Legea 10/2001.
S-a arătat că bunurile confiscate și expertizate, conform Raportului de expertiză aflat la dosarul cauzei, sunt de natura celor prevăzute în art. 5 alini, lit. b) din Legea 221/2009, nefiind recompensate prin cele două legi speciale.
S-a apreciat că bunurile ce fac obiectul prezentei cauze sunt bunuri imobile prin natura lor ori prin destinație. Această clasificare se face în funcție de un criteriu mixt, anume natura bunurilor și calificarea dată de lege. în dreptul civil, bunurile imobile fiind de trei feluri: - imobile prin natura lor; - imobile prin destinație; - imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, izvoarele și cursurile de apă, plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent (art. 462 și următoarele C.civ.). Astfel fac parte din această categorie culturile agricole neculese, care au fost inventariate de funcționarii statului, la momentul deportării noastre.
Bunurile imobile prin destinație sunt, prin natura lor, lucruri mobile, însă, dată fiind destinația lor, stabilită de proprietar, legea le consideră imobile.
Bunurile imobile prin destinație sunt definite de art. 468 alin. (1) C.civ. ca fiind „obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond". Așadar, aceste bunuri sunt, prin natura lor, lucruri mobile, însă legea le declara imobile, data fiind destinația lor, stabilita de proprietarul fondului (bun imobil prin natura sa). Caracterul lor de bunuri accesorii fata de un bun imobil prin natura sa determina calificarea lor de bunuri imobile prin destinație.
S-a arătat că astfel, codul civil enumera bunurile imobile prin destinație, în funcție de situația existenta la data adoptării sale, în secolul al XlX-lea. Astfel, art. 468 alin. (2) C.civ. prevede ca sunt imobile prin destinație: animalele afectate la cultura; instrumentele arătoare; semințele date arendașilor sau colonilor parțiali (dijmasilor); porumbii din porumbărie; lapinii (iepurii) ținuți pe lângă casa; stupii cu roi; pestele din iaz (helesteie); teascurile, clădirile, alambicurile, căzile și vasele; instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie și altor uzine; paiele și gunoaiele".
Mai departe, s-a susținut că art. 468 alin. (3) dispune: „Mai sunt imobile prin destinație toate efectele mobiliare (lucrurile mobile) ce proprietarul a așezat către fond în perpetuu". Este important de reținut ca art. 469 C.civ. prevede o prezumție „de așezare în perpetuu către fond" a lucrurilor mobile „când acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului către care sunt așezate; textul extinde aceasta prezumție și în ceea ce privește oglinzile unui apartament, tablourile și alte ornamente „când parchetul pe care ele stau este una cu boaseria camerei" (lemnăria care îmbracă pereții interiori ai unei încăperi), iar pentru statui prevede ca sunt imobile „când sunt așezate înadins, chiar când ele s-ar putea scoate fără . sau deteriorate". în fine, art. 470 C.civ. prevede ca „urloaiele sau țevile ce servesc pentru conducerea apelor la un fond de pământ, sau la vreo casa, sunt imobile și fac parte din proprietățile la care servesc".
Pentru a fi în prezenta unui imobil prin destinație, trebuie îndeplinite, după cum rezultă din interpretarea textelor legale, doua condiții: una materiala și una juridica. Condiția materiala consta în existenta unui raport de accesorietate, de afectare, fizica sau volitionala, între bunul mobil și imobilul prin natura sa căruia îi servește. La rândul ei, condiția juridică impune ca ambele bunuri sa aibă același proprietar, așa încât, în consecința, proprietarul este liber sa decidă când încetează caracterul de accesorialitate al bunului imobil prin destinație.
Ori animalele, uneltele agricole, inclusiv tractoare și batoze sunt bunuri imobile prin destinație, fiind sortite a fi folosite pentru terenul agricol care era al nostru. Toate acestea au făcut obiectul expertizării dispusă în cauză, iar valoarea lor este una reală și certă.
De aceea, reclamantele au apreciat că solicitarea făcută de este una pertinentă, fiind în temeiul Legii nr. 221/2009, dar și în concordanță cu interpretarea dată de înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6 din 15.04.2012.
De altfel s-a subliniat că și Legea 10/2001 nu se rezumă doar la terenuri, ci prevede la art. 6 că: " (1) P. imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în acest construcții. (2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. (3) În situația prevăzută la alin, (2), Restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare. (4) În situația în care utilajele și instalațiile solicitate sunt evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art 21 alin. (1) și (2), după stabilirea contravalorii acestora, prin decizia entității implicate în privatizare se va propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. (5) În situația prevăzută la alin. (4), în vederea emiterii deciziei de restituire în echivalent, la solicitarea entității implicate în privatizare, societățile comerciale privatizate vor transmite informațiile privind existența și valoarea utilajelor și instalațiilor, în termen de maximum 15 zile de la data primirii adresei de solicitare."
Referitor la prejudiciul moral, în virtutea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare...", reclamantele au arătat că au demarat cauza cu sentimentul că în sfârșit se va face dreptate pentru calvarul pe care l-au trăit împreună cu familia, prin deportarea inumană, plină de neînțeles ori lipsită de vreun sens, în arșița Bărăganului, la capătul unui drum istovitor, departe de confortul și siguranța căminelor familiale, departe de toată averea trudită din generații în generații. Au arătat că au sperat astfel, că prin reparația morală și materială instituită de Legea 221/2009, vor recupera pagubele provocate de S. Român prin deportare și că vor avea parte de acea liniște sufletească, prin recunoașterea greșelii pe care societatea a înfăptuit-o împotriva acestora.
S-a arătat că, în această cauză, calitatea este aceea de victime directe ale regimului comunist, împreună cu familia fiind deportați în B., dar și calitatea de urmașe ale antecesorilor care au fost și ei victime ale deportări.
Legiuitorul a asimilat condamnărilor politice, prin raportare directă la rațiunile politice care au stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsura administrativă dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, pe care a menționat-o în mod expres în textul art.3 lit. a din Legea nr. 221/2009. Textul de lege plasează pe poziții de egalitate procesuală activă persoana condamnată, dar aflată în viață, și soțul sau descendenții persoanei condamnate, dar, care a decedat. De asemenea, legea nu distinge momentul în care a avut loc decesul astfel încât nici interpretul legii nu are dreptul să facă o asemenea distincție.
În ceea ce privește consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor noastre, reclamantele au apreciat că art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componența materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situațiile care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. în consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acordul principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
S-a mai arătat că un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă ( cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33).
Ordonanța 137/2000 privind prevenire și sancționarea tuturor formelor de discriminare, statuează că în România, stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate de lege.
„Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării, sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: a) dreptul la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești sau a oricărui alt organ jurisdicțional..."
A mai precizat că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanța de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege, etc.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.
Mai mult, s-a subliniat că și Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae, că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care pot influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza C. c. României, hotărârea din 27 mai 2003).
În ceea ce privește garanția egalității armelor, s-a arătat că, de asemenea, Curtea reamintește că, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.
S-a mai precizat că, Curtea reține că art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate, iar jurisprudența Curții statuează că, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. l, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.
S-a evidențiat că într-o hotărâre de dată recentă, pronunțată în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art.9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)". Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art.9 din „legea din 11.11.1997" o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
P. urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, precum aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, s-a mai arătat că astfel Curtea apreciază că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă" de a vedea concretizat, în termenul prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat. Relevante în analiza problemei de drept supusă a fi dezlegată sunt și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza B. contra României nr.l, hotărârea din 6 decembrie 2007 și cauza D. contra României, hotărârea den 21 februarie 2008.
S-a subliniat că în conformitate cu art. 147 alin 4 din Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituțională, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.
De asemenea, s-a subliniat că potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului ar fi putut ca într-un interval de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat. O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudență sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului.
Pentru aceste motive reclamantele au considerat că sunt incidente dispozițiile art. 303 pet 7, 8 și 9 c.pr.civ..
In drept, au invocat dispozițiile art.299 Cod proc. civ. și următoarele art. 303 pct.7, 8, 9 Cod proc. civ.
La data de 28 noiembrie 2014 Direcția G. Regionala a Finanțelor P. Timișoara în reprezentarea Ministerului Finanțelor P. în calitate de reprezentant al pârâtului S. R., a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de reclamante ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a Sentinței civile nr. 2143/17.09.2014 pronunțata de T. T. prin care s-a dispus respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamantele-recurente, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrativ, cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005.
La data de 15 aprilie 2013 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.” Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, devenind obligatorie pentru instanțe conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ.
În considerentele deciziei se arată că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Așadar interpretarea obligatorie a textului art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 în sensul de mai sus, aceeași cu interpretarea dată prima instanță, nu aduce atingere drepturilor protejate de art.1 Protocolul 1 și nici principiului nediscriminării (art.14 CEDO). Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor. Așa cum a arătat ÎCCJ în Decizia nr. 12/2011 pronunțată într-un alt recurs în interesul legii, CEDO a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate", "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță neputând fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, generatoare de situații discriminatorii.
P. urmare, motivele de recurs invocate de reclamante sunt nefondate, astfel încât, pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge în baza art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 2143/17.09.2014, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimatul pârât nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, nu vor fi acordate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele N. R. S. și S. E. împotriva sentinței civile nr. 2143/17 septembrie 2014 pronunțată de T. T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 decembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. G. A.-M. N. C. P.
GREFIER,
R.
P.-D.
Red: M.G./ 11.01.2015
Tehnored: RPD. 11.01.2015
Prima instanță T. T. Judecător I.-A. D.
2 ex./SM
| ← Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 883/2014.... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 925/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
