Obligaţie de a face. Decizia nr. 179/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 179/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-11-2014 în dosarul nr. 179/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIE CIVILĂ NR.179/A
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 27.11.2014
PREȘEDINTE: DR. L. L.
JUDECĂTOR: C. P.
GREFIER: R. P.-D.
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de reclamanta S.C. K&K S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1186/PI/21.05.2014 pronunțată de Tribunalul T., în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtei P. Română Unită cu R. G.-Catolică Dumbrăvița, având ca obiect obligația a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, pentru reclamanta-apelantă avocat P. A. și pentru pârâta-intimată avocat I. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, verificarea actelor și lucrărilor de la dosar, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta pârâtei-intimate depune la dosar delegație de reprezentare,
Reprezentantele părților declar că nu mai au de formula alte cereri și de administrat alte probe.
Instanța, constatând că nu mai sunt alte cestiuni incidentale de soluționat acordă cuvântul pe cererea de apel.
Reprezentanta pârâtei solicită instanței admiterea apelului așa cum a fost el formulat, schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și acordarea cheltuielilor de judecată, depunând la dosar dovada plății onorariului avocațial – chitanța nr. 828/26.11.2014.
În susținere declară că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală stabilind că art. 34 din Decretul-lege nr. 31/1954 reprezintă legea generală în raport de dispozițiile Legii nr. 31/1990, respectiv a dispozițiilor art. 55 din această lege. Prima instanță a făcut o aplicare greșită a textelor de lege invocate, deoarece în materia societăților comerciale, deși Legea nr. 31/1990 derogă prin anumite dispoziții de la Decretul-lege nr. 31/1954, art. 55 de care se prevalează prima instanță, invocându-l ca și temei al respingerii acțiunii, nu se aplică în speța de față deoarece acesta vizează societățile care încă sunt în curs de înființare, fiind reglementat în capitolul II din legea societăților comerciale. Abia în capitolul III al acestei legi menționează în mod expres modalitatea de funcționare a unui societăți comerciale, două ce aceasta a fost constituită. Acest art. 55 se aplică strict înainte de constituirea în mod legal și de dobândirea personalității juridice a societății comerciale prin înscrierea ei în Registrul Comerțului. Ulterior nu-și mai găsește aplicabilitatea, având în vedere modalitatea de structurare a Legii nr. 31/1990.
În condițiile în care totuși, se consideră că dispozițiile art. 55 sunt derogări speciale de la art. 34 din Decretul-lege nr. 31/1954, se impun anumite aspecte și anume că art. 55 din Legea nr. 31/1990 stabilește faptul că cel care dobândește bunul sau participă la încheierea unui act juridici, trebuie să facă dovada că terțul cunoștea sau trebuia să cunoască obiectul de activitate al societății.
Raportat la obiectul prezentului litigiu care vizează donația unui bun făcută de o societate comercială, trebuie avut în considerare că în nici o reglementare ce vizează societățile comercială nu se reține aspectul ă societățile comerciale pot gratifica. Dispoziția de interdicție a gratificărilor de către societățile comerciale emană din dispozițiile art. 34 din Decretul-lege nr. 31/1954, text în vigoare la momentul încheierii actului, când nulitatea ce lovește un asemenea act este una absolută, diferită de nulitatea relativă care rezultă după . noului cod de procedură civilă. Actul a fost încheiat anterior intrării în vigoare a noului cod de procedură civilă -28.04.2010.
Întrebată fiind, reprezentanta apelantei declară că, din perspectiva celor două acte legislative puse în discuție referitor la existența interdicției de a întocmi un asemenea act juridic de gratificare de către o societate comercială, această interdicție este prevăzută de dispozițiile art. 34 din Decretul-lege nr. 31/1954, raportat la scopul societății comerciale.
Situația concretă trebuia să fie analizată de un complet specializat de litigii cu profesioniștii, astfel că transpunerea cauzei de pe rolul Secției comerciale pe rolul Secției civile a Tribunalului T. nu a fost utilă cauzei.
La baza existenței și activității societăților comerciale se află codurile CAEN, unde nu se poate vorbii de existența posibilității de a dona. Legea fundațiilor și asociaților reglementează această instituție specială. Codul de procedură fiscală vine și limitează la 2% posibilitatea de a dona parte din profit.
Interdicția se circumscrie în prevederile art. 34 din Decretul-lege nr. 31/1954, neexistând o interdicție expresă.
Se solicită admiterea apelului, conform motivelor detaliate pe larg, cu cheltuieli de judecată, conform dovezii depuse.
Reprezentanta pârâtei – intimate solicită respingerea apelului, menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe cu reținerea aspectului că cererea privind cheltuielile de judecată va fi formulată pe cale separată.
Cu privire la primul motiv de apel reprezentat de necompetența materială funcțională a primei instanțe trebuie avut în vedere că apelanta se contrazice, aceasta nesolicitând anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, ci solicită rejudecarea cauzei de către instanța de apel. Dacă Curtea de Apel Timișoara – Secția I Civilă este competentă să soluționeze apelul, atunci și Secția I Civilă a Tribunalului T. era competentă funcțional.
Pe de altă parte nu a fost invocată din nou excepția necompetenței funcționale.
Cu privire la fondul pricinii, arată că nu există nici o interdicție legală prin care o societate comercială să doneze bunuri din patrimoniul său, conform legii societăților comerciale . mai mult decât atât în art. 701 și art. 15322 atunci când legiuitorul vorbește de acte translative de proprietate de dispoziție efectuate de o societate comercială nu distinge după cum actele de dispoziție sunt cu titlu oneros sau sunt cu titlu gratuit, singurele aspecte vizând faptul că actele de dispoziție trebuie să se încheie de reprezentanții legali, în limitele hotărâri A.. Pentru situația dată, există o hotărâre A. adoptată cu unanimitate, prin care se aprobă donația. În legea insolvenței la art. 117 alin. 2 lit. a de prevede posibilitatea lichidatorului judiciar de a introduce acțiuni de anulare a actelor cu titlu gratuit încheiate de societate.
Cu privire la societatea reclamantă, trebuie avut în vedere că legea societăților prevede ca actele încheiate de o societate să fie încheiate în limita contractului de societate, în cauza de față în contractul de societate neexistând interdicții cu privire la încheierea actelor de donație.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Secției a II-a Civile a Tribunalului T. la data de 07.10.2013, sub nr._, reclamanta ., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta P. Română Unită cu R. G.-Catolică Dumbrăvița, ca prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză să se constate nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. 296/28.04.2010 de BNP M. O. pentru imobilul înscris în CF_ Dumbrăvița, nr. cadastral_, nr. parcelă 14, constând în teren intravilan în suprafața de 1600 mp și pe cale de consecință, să se dispună repunerea părților în situația anterioară, în sensul redobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilul înscris în CF_ Dumbrăvița, nr. cadastral_, nr. parcelă 14, constând în teren intravilan în suprafața de 1600 mp.
A mai solicitat să se dispună intabularea dreptului de proprietate al societății reclamante asupra imobilul înscris în CF_ Dumbrăvița, nr. cadastral_, nr. parcelă 14, constând în teren intravilan în suprafața de 1600 mp.
În motivare, reclamanta a arătat în esență că prin contractul de donație autentificat sub nr. 296/28.04.2010 de BNP M. O. s-a transmis în proprietatea pârâtei de către societatea reclamantă, cu titlu gratuit imobilul înscris în CF_ Dumbrăvița, nr. cadastral_, nr. . teren intravilan în suprafața de 1600 mp. În baza actului de donație antementionat pârâta a devenit proprietara terenului, înscriindu-și dreptul de proprietate în cartea funciară.
S-a învederat că astfel contractul de donație autentificat sub nr. 296/28.04.2010 de BNP M. O. este lovit de nulitate absolută, având în vedere prevederile art. 34, alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, respectiv „orice act care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este lovit de nulitate".
Societatea este un procedeu tehnic pentru realizarea unei finalități și anume, punerea în valoare în comun a resurselor și capacităților mai multor persoane în scopul obținerii și împărțirii beneficiilor realizate.
În esență, societatea se constituie în scopul exclusiv de a realiza beneficii prin săvârșirea faptelor de comerț (art.3 C.. de scopul pentru care a fost constituită. Potrivit prevederilor art. 34 din Decretul nr. 31/1954, "persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut".
Specialitatea capacități de folosința este determinată prin precizarea obiectului de activitate al societății în contractul de societate.
Astfel, contractul de donație a cărui nulitate absoluta se solicită a fi constatată prin prezentul litigiu nu a fost încheiat cu respectarea de către societatea reclamantă a principiului specialității capacității de folosință, contractul de donație neîncadrându-se în categoria faptelor de comerț prevăzute de art. 3 din C.. sau actele juridice, faptele juridice și operațiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulația mărfurilor, cu scopul de a obține profit) și nici în scopul pentru care societate a fost constituită.
Reclamanta a mai arătat că în plus, potrivit legii, orice act al societății comerciale care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este lovit de nulitate absolută, motiv pentru care se impune, în opinia acesteia, ca instanța de judecată să constate această nulitate.
Pârâta P. R. U. cu R. G. C. Dumbrăvița a formulat întâmpinare, solicitând în principal, respingerea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de donație, precum și a capetelor de cerere accesorii, ca inadmisibile, raportat la dispozițiile art. 31 alin.1 din Lg. nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, coroborat cu dispozițiile art. 27 alin.1 și 2 din Lg. nr. 489/2006.
În subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În apărare, pârâta a învederat că, prin contractul de donație autentificat sub nr. 296/28.04.2010 de BNP M. O., reclamanta, în calitate de donatoare, a donat Parohiei Române Unită cu R. G. Catolică, denumită în continuare P., bunul imobil, în natură teren, înscris în CF nr._ Dumbrăvița, nr. cadastral_, număr parcelă 14, în suprafață de 1.600 m.p. situat în intravilanul localității Dumbrăvița, având categoria de folosință curți construcții, cu referința teren intravilan spații verzi, zone de protecție.
Așa cum se menționează la fila 2 a contractului de donație, terenul se află în zona B a Comunei Dumbrăvița, fiind donat de către societate Parohiei cu scopul de a fi construit un lăcaș de cult în .> Pârâta a mai arătat că, în vederea ridicării lăcașului de cult a făcut toate demersurile necesare pentru obținerea fondurilor necesare ridicării acestuia, dar și demersurile administrative care impun obținerea unui certificat de urbanism, autorizație de construire.
Astfel, pârâta a menționat că, la data de 11.10.2012 a fost înregistrată cu nr. 1268 la Primăria Comunei Dumbrăvița o cerere prin care solicita eliberarea unui certificat de urbanism necesar pentru demararea lucrărilor în vederea construirii acestui lăcaș de cult.
Deoarece Primăria a întârziat în a elibera certificatul de urbanism, pârâta, prin reprezentantul său legal, a înregistrat la data de 27.02.1013 sub nr. 2782, o cerere prin care se solicită comunicarea unei hotărâri raportat la cererea de eliberare a unui certificat de urbanism.
Pârâta a arătat că, la data de 04.03.2013 s-a eliberează de către Primăria Dumbrăvița, sub nr. 94 certificatul de urbanism, în scopul amplasării unei biserici, în intravilan, „în zonă verde și edificiu cult", cu respectarea RLU, RGU, PUZ aprobat prin HCL 4/22.01.2009, precum și că prin HCL 4/22.01.2009, s-a aprobat Planul Urbanistic Zonal, având ca beneficiari tocmai societatea donatoare și Fundația A., care doreau a ridica, pe o suprafață de 32.026 m.p., un complex imobiliar, terenul donat având în fapt destinația de spațiu verde, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară, certificatul de urbanism, planul urbanistic zonal.
Pârâta a apreciat că motivul de nulitate invocat de către reclamantă este nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a societății, care, contrar scopului pentru care a fost constituită, și anume acela de a realiza profit, a donat o suprafață de teren, suprafață care intra în patrimoniul societății.
Temeiul de drept vizează dispozițiile art. 34 din D 31/1954 potrivit cu care: „(1) Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. (2) Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.”
Pârâta a considerat că, pe lângă dispozițiile Decretului nr. 31/1954, în vigoare la data încheierii contractului de donație, se aplică legea specială, deoarece în cadrul contractului de donație, calitatea de donatar a avut-o aceasta, adică un cult religios recunoscut în România.
În susținerea excepției de inadmisibilitate, pârâta, prevalându-se de dispozițiile art.27 alin.2 corelate cu art.31 din Legea nr.489/2006, a arătat că odată cu încheierea contractului de donație bunul a devenit insesizabil, fiind imposibil de a urmări acel bun și cu atât mai mult de a-l readuce în patrimoniul dispunătorului. Deoarece scopul urmărit de către reclamantă este de a readuce acest bun în patrimoniul său este clar că devin incidente dispozițiile art. 27 alin.2 din Lg. nr. 489/2006.
Pârâta a susținut că articolul 31 din legea menționată supra instituie o interdicție, fiind o normă imperativă, de la care nici o parte nu poate deroga.
Astfel, s-a arătat că bunurile care au intrat în patrimoniul bisericii, indiferent de modalitatea de dobândire, donație, contribuții, succesiuni, nu pot face obiectul unei revendicări ulterioare.
Pârâta a opinat că termenul de revendicare utilizat de legiuitor nu trebuie înțeles în sensul folosit în cazul dreptului de proprietate, într-o interpretare strictă, ci trebuie incluse toate operațiunile juridice prin care un bun poate fi scos din patrimoniul Bisericii și readus în patrimoniul dispunătorului.
S-a menționat că terenul litigios a intrat în patrimoniul pârâtei cu titlu de donație, fiind încheiat în acest sens un contract autentic, respectându-se astfel condiția ad validitatem impusă de legea civilă, având scopul de a construi un lăcaș de cult pentru credincioșii greco-catolici din acea zonă.
Cu privire la fondul cauzei, pârâta arată că, în data de 31.03.2010 a avut loc Adunarea Generală a Asociaților S.C. K&K S.R.L., adunare la care au participat asociații: Kohn Ernest, Kohn Jivodinca și Kohn Miodrag A., hotărându-se, cu unanimitate de voturi „donarea parcelei cu număr cadastral_, constând în teren intravilan, spații verzi, zone de protecție, în suprafață de 1.600 m.p. în favoarea Parohiei Române G. Catolice Unite cu R. Dumbrăvița”.
Pârâta a precizat că obiectul de activitate al societății reclamante este acela de închiriere și subînchiriere bunuri imobiliare proprii sau închiriate, cod CAEN 6820, precum și că, în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin.1 din Legea societăților comerciale, hotărârile A. sunt obligatorii, astfel se impunea a se încheia contractul de donație. Mai mult, hotărârea este un izvor de obligații, societatea având la acea dată obligația de a dona terenul în suprafață de 1.600 m.p.
S-a subliniat de pârâta că, la data încheierii actului respectiv, reclamanta nu avea reprezentarea încălcării principiului specialității capacității de folosință, principiu pe care îl invocă în susținerea acțiunii în constatarea nulității.
Referitor la principiului specialității capacității de folosință, pârâta a menționat că în teoria societăților, scopul acestora a fost privit, inițial, în strânsă legătură cu obiectul de activitate. După 1990, problema pornea de la bine cunoscutul Decret privind persoanele fizice și juridice nr. 31/1954 care sancționa cu nulitatea (absolută, conform doctrinei) toate operațiunile unei persoane juridice care depășeau scopul acestei persoane (așa numitul "principiu al specialității capacității de folosință a persoanei juridice").
S-a arătat că ulterior, aplicabilitatea principiului, precum și sancțiunea nulității au primit o altă calificare juridică prin prisma dispozițiilor Legii societăților comerciale care, în art. 55 alin. 1 prevede că, în raporturile cu terții, societatea cu răspundere limitată este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască, depășirea acestuia.
Consacrând această soluție, legiuitorul impune reprezentantului societății obligația de a acționa în limitele obiectului de activitate al societății, cu consecința, în caz de încălcare a obligației, ca actele încheiate să angajeze societatea.
În ceea ce privește principiul invocat de reclamantă, pârâta a precizat că obiectul de activitate al acesteia nu este străin de actul pe care l-a încheiat. Astfel, pârâta apreciază că reclamanta a avut în proprietate un imobil teren, în suprafață de_ m.p., pentru care la data de 22.01.2009, prin HCL Dumbrăvița nr. 4 s-a aprobat Planul Urbanistic Zonal, pentru zona rezidențială cu funcțiuni complementare, dotări și servicii publice - schimbare destinație.
Ca urmare a cererii reclamantei a fost întocmit Regulamentul Local de Urbanism care reprezintă sistemul de norme tehnice necesare elaborării documentațiilor tehnice de avizare a parcelărilor, executării construcțiilor și echipării utilitare a zonei pentru care acesta s-a elaborat, potrivit căruia, spațiile verzi ( n.n. terenul de 1.600 m.p. avea această destinație) permit amplasarea de amenajări de tip locuri de joacă, bănci și dotări de parc, clădiri de cult cu anexele aferente, cu condiția să nu depășească 25% din terenul aferent.
Pârâta a învederat că terenul de 1.600 m.p. ce a format obiectul contractului de donație, era în fapt spațiu verde, așa cum rezultă și din extrasul de carte funciară, contractul de donație, respectiv certificatul de urbanism și nu putea fi utilizat decât pentru a fi construite amenajări de tip locuri de joacă, bănci și dotări de parc, clădiri de cult cu anexele aferente.
Ca urmare, în ansamblul ce urma a fi construit de către societatea reclamantă urma a se ridica pe acest teren cu destinația de spațiu verde un lăcaș de cult, pentru cei care locuiau în zona respectivă.
Pârâta a considerat că susținerile din cuprinsul acțiunii, potrivit cu care societatea a încălcat principiul specialității capacității de folosință sunt neîntemeiate cât timp aceasta nu putea schimba destinația acelui spațiu (interdicție legală prevăzută în OUG 195/2005 privind protecția mediului), astfel că el nu putea rămâne decât spațiu verde, putând fi ridicate pe acesta doar anumite construcții, special prevăzute în RLU, printre care și lăcașe de cult.
În drept au fost invocate prevederile art. 205 NCPC precum și textele de lege invocate în întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.860/PI/29.11.2013, Secția a II-a Civilă a admis excepția de necompetență funcțională a Secției a II - a Civile și a declinat competența de soluționare în favoarea Secției I Civile a Tribunalului T..
Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că, deși una dintre părți, reclamanta, are calitatea de „profesionist” în accepțiunea art. 3 NCC, noțiune preluată în NCPC (sau comerciant în accepțiunea Codului Comercial, în vigoare la data încheierii actului juridic), contractul încheiat de către acesta, a cărui nulitate absolută se afirmă în fața instanței – de donație – nu este unul încheiat în exercitarea activității sale specifice și mai mult, motivul de nulitate invocat privește aspectul că prin încheierea contractului a fost încălcat principiul specializării capacității de folosință a societăților, în condițiile în care donația nu este un act sau fapt juridic de comerț, așa cum îl înțelege art. 3 din Codul Comercial.
După declinarea de competență, pricina a fost înregistrată pe rolul Secției I-a Civile a Tribunalului T., la data de 09.01.2014, sub nr._ .
Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției inadmisibilității invocate de pârâtă, precum și a apărărilor vizând fondul cauzei, formulate de aceasta.
Față de aceste considerente prima instanță a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii și acțiunea formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâta P. Română Unită cu R. G.-Catolică Dumbrăvița
Pentru a hotărâ astfel a reținut că prin contractul de donație autentificat sub nr.296/28.04.2010 de BNP M. O., reclamanta . a transmis cu titlu gratuit pârâtei P. Română Unită cu R. G.-Catolică Dumbrăvița dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren măsurând 1600 mp. înscrisă în CF nr._ Dumbrăvița, nr. cad._, nr. parcelă 14, descrisă în chiar cuprinsul contractului ca având categoria de folosință curți construcții, cu referința teren intravilan pentru spații verzi, zone de protecție, dobândit prin cumpărare de donatoare, potrivit încheierii BCPI Timișoara cu nr._/2007.
Decizia societății donatoare de a transmite cu titlu gratuit pe calea donației, ca act juridic, imobilul sus descris pârâtei donatare a avut la bază, potrivit mențiunilor inserate în chiar contractul autentic, Hotărârea A. din 31.03.2010.
Obiectul acțiunii pendinte inițiată de donatoarea supra menționată vizează constatarea nulității absolute a contractului de donație indicat pentru încălcarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, altfel spus pentru nesocotirea ori încălcarea limitării impuse de art.34 din Decretul nr.31/1954 capacității persoanei juridice, ca și condiție de validitate a actului juridic civil în lumina prevederilor art.948 pct.1 C.civ. de la 1864 de a nu încheia acte juridice ce nu sunt subordonate scopului său stabilit prin lege, actul de înființare ori statut.
S-a reținut că ulterior dobândirii terenului în proprietate, la data de 27.02.2013, donatara pârâtă s-a adresat Primăriei Comunei Dumbrăvița în vederea eliberării unui certificat de urbanism pentru a demara lucrările de edificare a unui lăcaș de cult pe terenul în litigiu, care potrivit chiar răspunsului pârâtei de la interogatoriul scris administrat în cauză, avea destinația de spațiu verde, neputând fi utilizat în vederea construirii de locuințe. La fila 36 dosar se află certificatul de urbanism nr.94/04.03.2013 eliberat pârâtei în scopul amplasării unei biserici pe terenul deja individualizat.
Deși pârâta a susținut pe calea întâmpinării formulate în cauză că o atare acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de donație este inadmisibilă, dată fiind calitatea pârâtei, de cult religios, calitate ce atrage obligatoriu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care, prin art. 27 alin.2 și art.31 din lege, statuează că „Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult” și „Bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel - contribuții, donații, succesiuni -, precum și orice alte bunuri intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul revendicării lor ulterioare.”, excepția nu este întemeiată, în opinia instanței.
Întrucât, terenul în litigiu, atât timp cât nu se află edificat pe el un lăcaș de cult care să fie și funcțional, al pârâtei, cum în mod judicios a sesizat și reclamanta, nu intră în sfera „bunurilor sacre” în accepțiunea Legii nr. 489/2006, nefiind, ca teren viran, neafectat de vreo construcție-biserică în care să se desfășoare activitate religioasă, prin el însuși un bun destinat direct și afectat exclusiv cultului, pentru a deveni un bun insesizabil în raport de exigențele art. 27 alin.2 din lege supra redat.
În aceeași ordine de idei, prima instanță a reținut că este de observat că art. 27 alin.2 din Legea nr. 489/2006, atunci când face vorbire despre bunurile sacre, precizează că acestea trebuie stabilite ca atare prin statute proprii conform cu practicile și tradiția fiecărui cult, or pârâta nu a depus aceste statute care să evidențieze categoria bunurilor sacre proprii cultului pe care-l reprezintă, în sensul reglementat de lege.
De altă parte, tribunalul a reținut că nici art. 31 din Legea nr. 489/2006 nu are aptitudinea de a atrage inadmisibilitatea demersului litigios pendinte și de a obstacula analiza pe fond a acțiunii pendinte, de vreme ce legiuitorul prohibește revendicarea ulterioară a bunurilor aduse ca aport cultului prin acte gratuite și a altor bunuri cu condiția de a fi dobândite în mod legal acestea de către cultul religios respectiv.
Prin urmare, întrucât, în speța pendinte tocmai modul legal de dobândire a terenului în proprietatea pârâtei este contestat, pe calea acțiunii în nulitate absolută fundamentată pe nesocotirea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, donatoarea reclamantă, de a încheia un astfel de contract cu titlu gratuit, pe motiv că nu corespunde realizării scopului dedus din obiectul de activitate al societății, rezultă indeniabil că art. 31 din Legea nr. 489/2006 nu poate fi cu succes invocat în susținerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii de față. Din moment ce tocmai . sau nu a terenului litigios în patrimoniul pârâtei este supusă analizei jurisdicționale pendinte.
Context în care, față de excepția inadmisibilității bazată pe art.31 din Lg. nr.489/2006, tribunalul a reținut că nu prezintă nicio relevanță apărarea reclamantei în sensul că acțiunea dedusă judecății nu este una în revendicare, cum pretinde textual art.31 din lege, ci una în constatarea nulității absolute, cu atât mai mult cu cât, prin aceea că se tinde și la rectificarea cărții funciare, ca petit accesoriu celui principal în nulitate, în realitate, reclamanta urmărește finalmente chiar revendicarea terenului de la pârâtă.
Analiza pe fond a pretenției deduse judecății, fundamentată de reclamantă pe art. 34 din Decretul nr.31/1954, în considerarea aprecierii că, contractul de donație, act juridic cu titlu gratuit ce nu conduce la obținerea unui profit pentru societatea comercială donatară (trăsătură ce deosebește societățile comerciale de cele civile, asociații ori fundații fără scop lucrativ), nu se circumscrie scopului definit prin actul constitutiv de înființare al societății pârâte, cu modificările aduse ulterior, scop tradus în obiectul de activitate al persoanei juridice, așa cum rezultă el din chiar certificatul constatator eliberat de ORC T. (filele 12-14 dosar), reclamă însă cu necesitate examinarea dispozițiilor legii societăților comerciale, cum judicios a observat pârâta, de vreme ce reclamanta este o societate comercială a cărei înființare și funcționare, implicând aici și operațiunile juridice efectuate de societate.
Or, această împrejurare face din Legea nr. 31/1990, în opinia tribunalului, legea specială funcție de care, cu precădere, se cere a fi analizată valabilitatea contractului de donație, lege prevalând, în baza principiului „specialia generalibus derogant” față de norma generală conținută de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele juridice în genere.
Ca atare, se cere a fi observată și analizată eventuala incidență în cauză a dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, text legal invocat de pârâtă pe cale de apărare.
Prima instanță a mai reținut că în versiunea în vigoare la data încheierii contractului de donație analizat (dat fiind că cerințele de validitate ale unui act juridic, astfel cum sunt enumerate de art.948 C.civ., între care și capacitatea de a contracta, avute în vedere sunt cele anterioare ori concomitente perfectării actului juridic respectiv), art. 55 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, (cu precizarea că aceeași reglementare este și în prezent în vigoare), statua că „În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii”.
Or, acest text legal a fost edictat în scopul protejării intereselor terților, prin derogare de la regulile mandatului, dispunând că în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă ele depășesc obiectul de activitate al acesteia. Tribunalul a reținut că explicația edictării acestui articol de lege este dată de faptul că terții nu au, în mod rezonabil, posibilitatea cunoașterii dacă actele încheiate de reprezentantul societății se circumscriu sau nu obiectului de activitate al societății.
S-a reținut că textul legal instituie două excepții de la regula sus enunțată.
Cea dintâi excepție vizează situația actelor încheiate cu depășirea obiectului de activitate al societății comerciale, care nu vor angaja societatea, respectiv nu vor produce efecte juridice față de aceasta numai atunci când se va face dovada că terții cunoșteau ori, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea obiectului de activitate al societății; în această ipoteză terții nemaifiind ocrotiți legal și suportând riscul ca actele încheiate de reprezentant să nu angajeze societatea, ci să fie opuse numai celui care le-a încheiat cu încălcarea împuternicirii.
În ce privește situația de excepție consacrată de textul legal analizat, prima instanță a reținut că tot legiuitorul a stabilit că simpla publicare a actului constitutiv nu este o dovadă suficientă pentru a se prezuma că terții cunosc depășirea obiectului de activitate.
Tribunalul a reținut că cea de-a doua situație de excepție prevăzută de art. 55 alin.1 din Legea nr. 31/1990, este a actelor care depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.
Revenind la datele speței de față, instanța de fond a constatat că reclamanta pretinde că perfectarea contractului de donație contravine scopului pentru care societatea a fost constituită potrivit actului constitutiv (este vorba, prin urmare, despre domeniile de activitate ale reclamantei).
Instanța de fond a concluzionat că reclamanta nu a făcut dovada, potrivit cu exigențele art.1169 C.civ., că pârâta cunoștea efectiv că prin încheierea contractului de donație s-au depășit limitele obiectului de activitate al societății donatoare, certificatul de la ORC T. invocat nefiind suficient în acest sens, ca element probatoriu, în raport de teza finală a art.55 alin.1 din Lg. nr.31/1990.
De altă parte, instanța de fond a reținut că se impune precizarea că o incapacitate legală a societății reclamante de a dispune prin donații de bunurile din patrimoniul său, nu este prevăzută expres prin lege, pentru a putea fi reținută eventuala incidență a celei de-a doua situații de excepție consacrată de art.55 alin.1 din Lg. nr.31/1990, respectiv pentru a trage concluzia că asociații și-au depășit, în luarea deciziei de a dona terenul, limitele puterilor recunoscute de lege organelor ce reprezintă societatea. chiar dacă este de necontestat că, așa cum susține reclamanta, donația, ca act juridic, nu figurează menționată ca faptă de comerț în art.3 din vechiul Cod comercial.
Context în care, pentru argumentul prezentat, o dată în plus se impune concluzia că nesocotirea principiului specialității capacității de folosință prevalată în speță se cere, prin urmare, a fi verificată raportat la cea dintâi situație de excepție consacrată de art. 55 alin.1 din Legea nr. 31/1990 și nu prin prisma excepției referitoare la inopozabilitatea actelor încheiate cu depășirea limitelor puterilor prevăzute de lege pentru organele ce reprezintă societatea.
În altă ordine de idei, instanța de fond a reținut că în ce privește terenul în litigiu există aprobat un PUZ și potrivit chiar recunoașterii pârâtei în cadrul interogatoriului, terenul în litigiu, în considerarea destinației sale de zonă verde, nu putea fi oricum utilizat și valorificat de societatea reclamantă în scopul obținerii unui profit, din moment ce pe acesta nu putea fi edificat un complex rezidențial de locuințe pentru vânzare, ci doar amplasate locuri de joacă, dotări de parc, clădiri de cult cu anexe aferente conform art.3 din Regulamentul Local de Urbanism (fila 62 dosar).
Așa fiind, pentru cele ce preced, tribunalul a apreciat că valabilitatea contractului din perspectiva specialității capacității de folosință trebuie raportată nu la art. 34 din Decretul nr. 31/1954 invocat de reclamantă, ci, dimpotrivă, la prevederile art. 55 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, aceasta fiind legea în temeiul căreia a luat naștere societatea reclamantă și care îi guvernează toate cerințele de constituire, funcționarea și operațiunile juridice pe care le întreprinde, și care prevederi ce au caracter de normă specială în raport de art. 34 din Decretul nr.31/1954, reprezentând norma generală în materie de persoane fizice și juridice, iar în virtutea principiului de drept „specialia generalibus derogant”, legea specială se aplică cu prioritate față de cea generală.
Iar în lumina considerentelor supra redate, tribunalul a apreciat că pretențiile reclamantei nu sunt întemeiate, căci chiar depășite limitele obiectului de activitate al societății reclamante prin contractul de donație încheiat (aspect ținând practic de specialitatea capacității de folosință invocată de reclamantă), în virtutea reglementărilor art. 55 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, actul de donație rămâne unul valabil și opozabil reclamantei, cât timp nu s-a făcut în speță dovada pretinsă de textul legal menționat și supra analizat.
Împotriva sentinței civile nr. 1186/21.05.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar_ a declarat apel reclamanta S.C. K&K S.R.L. solicitând admiterea acestuia deoarece prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 34 din Decretul nr. 31/1954.
În motivarea apelului s-a susținut că, potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare sau Statut.
Potrivit prevederilor art. 55 din Legea nr. 31/1990, în raporturile cu terții societatea este angajată prin actele organelor sale.
Apelanta susține că în mod greșit prima instanță a dat eficiență prevederilor art. 55 din Legea nr. 31/1990, în detrimentul art. 34 din Decretul nr. 31/1954 deoarece art. 55 din Decretul nr. 31/1954 nu ar fi aplicabil în prezenta speță, ar viza ipoteza în care o societate nu a fost constituită în mod legal, ceea ce nu este cazul în speță.
Se mai susține că pârâta știa că actul de donație contravine scopului pentru care a fost înființată.
Prin contractul de donație societatea și-a diminuat patrimoniul cu bunul donat, fapt ce contravine însuși scopului și esenței unei societăți comerciale de a obține profit și a împărți asociaților beneficiile realizate.
În finalul apelului se artă că societatea reclamantă tinde la constatarea nulității absolute a actului de donație, prin prisma încălcării unor norme imperative, care ocrotesc un interes general.
La filele 15-27 pârâta P. Română Unită cu R. G.-catolică Dumbrăvița a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului deoarece aspectele privind necompetența materială trebuie invocate de către părți la primul termen de judecată, în fața primei instanțe, această chestiune fiind tranșată de către Tribunalul T., prin soluționarea de către Secția I-a civilă a cauzei.
Referitor la dispozițiile legale criticate de către apelantă se arată că art. 55 din Legea nr. 31/1990 sunt aplicabile și în etapa de funcționare a unei societăți comerciale, iar acest text de lege nu contravine art. 34 din Decretul nr. 31/1954.
În legătură cu nulitatea contractului de donație, întemeiată pe ideea încălcării principiului specialității capacității de folosință, se arată că această teză nu este incidentă în speță deoarece nu există nici o normă imperativă care să interzică efectuarea unui astfel de act juridic.
În finalul întâmpinării se arată că reclamanta își invocă propria culpă în demersul judiciar pe care l-a promovat la momentul formulării prezentei acțiuni aceasta fiind reprezentată de către același administrator legal care un mandat cu durată nelimitată și puteri depline.
Examinând apelul prin prisma motivelor arătate și prin raportare la prevederile art. 480 c.pr.civ. se vor reține următoarele:
Reclamanta pretinde în mod constant că perfectarea contractului de donație contravine scopului pentru care societatea a fost constituită, potrivit actului constitutiv, or, din probele administrate nu rezultă că pârâta a avut cunoștință că prin încheierea contractului de donație s-au depășit limitele obiectului de activitate al societății donatoare, pe de o parte, iar, pe de altă parte pretinsa incapacitate legală a societății reclamante de a dispune prin donații de bunurile din patrimoniul său nu este prevăzută expres prin lege pentru a putea fi reținută, în speță acea excepție consacrată de art. 55 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 în sensul că asociații și-au depăși puterile recunoscute de lege organelor ce reprezintă societatea.
Tribunalul a reținut în mod corect că actul de dispoziție realizat de către reprezentanții societății comerciale nu trebuie raportat la art. 34 din Decretul nr. 31/1954 deoarece dispozițiile din legea specială nr. 31/1990, legea societăților comerciale, sunt cele care reglementează activitatea unei persoane juridice ce desfășoară activități comerciale, aceste reglementări fiind de imediată aplicabilitate.
În altă ordine de idei este de subliniat că în tabloul juridic general privind efectuarea de donații în favoarea instituțiilor de cult, este reglementat inclusiv dreptul autorităților publice sau chiar al statului de a efectua asemenea acte, neputându-se formula o concluzie cu valoare generală, așa cum susține reclamanta, în sensul că o societate comercială nu poate dona un bun din patrimoniul său unei biserici, deoarece prin acest act juridic ar contraveni scopului pentru care a fost înființată.
Față de cele arătate apelul declarat de către reclamanta S.C. K&K S.R.L. va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge apelul declarat reclamanta S.C. K&K S.R.L. cu sediul în Timișoara, ., nr.2A, jud. T. și cu sediul procedural ales în Timișoara, ..4, ., jud.,T. împotriva sentinței civile nr. 1186 din 21.05.2014 pronunțată de Tribunalul T., în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtei P. Română Unită cu R. G.-Catolică Dumbrăvița cu sediul procedural ales în Timișoara, P-ța Sf. G., nr.1, ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
DR. L. LĂPĂDATCRISTIAN P.
GREFIER,
R.
P.-D.
Red: L.L./ 10.12.2014
Tehnored: RPD./ 4 ex./2com/SM
Prima instanță: Tribunalul T., judecător: C. B.
Se comunică
- Reclamantei - S.C. K&K S.R.L. cu sediul procedural ales în Timișoara, ..4, ., jud.,T.
- Pârâtei - P. Română Unită cu R. G.-Catolică Dumbrăvița cu sediul sediul procedural ales în Timișoara, P-ța Sf.G., nr.1, ..
| ← Anulare act. Decizia nr. 176/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Expropriere. Decizia nr. 151/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
