Cereri. Decizia nr. 389/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 389/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-10-2015 în dosarul nr. 389/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 389
Ședința publică din 13 octombrie 2015
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: S. C.
Pe rol fiind pronunțarea, amânată din data de 29.09.2015 și din data de 06.10.2015, asupra cererilor de revizuire formulate de revizuienții A. R., G. T. S. și G. F., de B. G. și B. I., de P. G. și P. F., de S. I. și S. R., de A. B., de K. A. și K. Pirosca, de Galșan P. și G. E., de F. S. și de Țanța L., împotriva deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații E. R. – C. O., ., C. L. al municipiului A., P. M. A., M. A., M. V. și L. M..
Mersul dezbaterilor și concluziile părților cu ocazia dezbaterii cererilor de revizuire sunt consemnate în încheierea ședinței publice din 29.09.2015, care face parte integrantă din prezenta și potrivit căreia, pronunțarea a fost amânată la 06.10.2015 și, în continuare, la 13.10.2015.
CURTEA
Deliberând asupra cererilor de revizuire din dosarul de față constată:
Prin cererea adresată Curții de Apel Timișoara la data de 18.03.2015 (data poștei) și înregistrată la această instanță la data de 20.03.2015, recurenta pârâtă A. R. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ în sensul schimbării ei și al respingerii acțiunii reclamantei E. R.-C. O. pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2042/22.07.1997 (prin care revizuenta a dobândit în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului 23 situat în A., . nr. 19) și pentru rectificarea situației de CF.
Cererea sa de revizuire a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 322 pct.9 Cod procedură civilă iar în fapt pe mai multe argumente.
Redându-se un istoric al procedurilor judiciare urmate în dosarul finalizat prin decizia a cărei revizuire se solicită, s-a arătat în fapt, că în anul 1998, intimata-reclamantă E. R.-Catolica O., în calitate de fost proprietar al imobilului situat în A., . nr.19, a formulat o cerere de chemare în judecata, înregistrata in dosarul nr.483/1998 al Judecătoriei A., prin care a solicitat rectificarea cârtii funciare (CF) 7170 A., prin anularea încheierii nr.2780/1975 în baza căreia asupra întregului imobil neapartamentat s-a intabulat dreptul de proprietate al statului roman, cu titlu de prescripție extinctivă. De asemenea, s-a solicitat rectificarea CF colectiva 35.161 (actualmente nr.CF nou-_) A., prin anularea parțiala a încheierii nr. 6711/1980 si evidențierea faptului ca . excepția .,7, 8 si 11 (adica inclusiv apartamentul nr.23, proprietatea sa) sunt proprietatea statului roman și restabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor proprietate de stat din aceeași CF. S-a mai solicitat rectificarea unor cărți funciare individuale, printre care și a CF_ A., în care era intabulat dreptul de proprietate al revizuentei în baza contractului de vanzare-cumparare arătat mai sus și restabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui apartament.
Pe parcursul procesului s-a formulat cerere prin care s-a extins procesul față de 9 proprietari de apartamente cumpărate în baza Legii nr.112/1995. S-a solicitat constatarea nulității contractelor de vanzare-cumparare încheiate pentru un număr de 9 apartamente, inclusiv pentru apartamentul pe care ea l-a cumpărat - fără ca revizuenta să fie chemată în judecată -, invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.112/1995 și ale art. 1 alin.4 și respectiv 9/1 din Normele de aplicare a Legii nr.112/1995.
Prin sentința civila nr. 6854/7.11.1998, pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr.483/1998, s-a dispus respingerea, în totalitate, a acțiunii reclamantei. Această hotărâre a fost menținută de Tribunalul A., prin respingerea apelului din dosarul nr.1499/A/1999 (decizia civila nr.634/8.04.1999) și de Curtea de Apel Timișoara, prin respingerea recursului din dosarul nr.8117/C/1999 (decizia civila nr.4000/17.12.1999).
În anul 2003, E. R.-Catolica O. a formulat o nouă cerere de chemare în judecată, înregistrată în dosarul nr.1855/2003 al Judecătoriei A.. Prin aceasta noua cerere s-a solicitat constatarea nulității absolute a mai multor contracte de vanzare-cumparare, inclusiv a contractului de vanzare-cumparare pe care revizuenta l-a încheiat și, în baza căruia și-a intabulat dreptul de proprietate în CF_ A.. De asemenea, s-a solicitat rectificarea cărții funciare, în sensul restabilirii dreptului de proprietate în favoarea statului român asupra apartamentului înscris în CF_ A.. S-au invocat dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului (OUG) nr.94/2000, dispozițiile art.1, art.5 din Legea nr.112/1995, art. 1 pct.2 din Hotărârea Guvernului (HG) nr.20/1996, art.I pct.3 al.i, art.4/1 din HG nr.11/1997, art.VI pct.3 din OUG nr.184/2002.
Prin sentința civila nr.2270/15 mai 2003, pronunțata în dosar nr.1855/2003, Judecătoria A. a respins acțiunea reclamantei. Aceasta hotărâre a fost menținută de Tribunalul A., prin respingerea apelului reclamantei (decizia civila nr.666/3.11.2003). Prin decizia civila nr. 1853/16.12.2004 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara in dosar nr.93i8/C/2004 s-a admis recursul reclamantei și s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanța de fond.
În urma rejudecarii, prin sentința civila nr.5099/26.10.2005, pronunțata de Judecătoria A. in dosar nr.1364/2005, s-a admis acțiunea reclamantei E. R.-Catolica O., s-a constatat, printre alte dispoziții care se refereau la contractele de vânzare-cumpărare ale intimaților de ord.5-22 și, nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare nr. 2042/22.07.1997, prin care revizuenta a dobândit dreptul de proprietate asupra .-a dispus restabilirea dreptului de proprietate in favoarea statului. Aceasta hotărâre a fost menținută atat de Tribunalul A., prin respingerea apelului din dosar nr.515/A/2006 (decizia civila nr. 109/A/9.03.2006), cat si de Curtea de Apel Timișoara, prin respingerea recursului din dosar nr._ (decizia civila nr.2047/25.10.2006).
Ulterior, împotriva deciziei de recurs nr. 2047/25.10.2006, recurenta pârâtă A. R. s-a adresat cu plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, prin hotărârea sa din 16.09.2014 (rămasă definitivă la data de 16.12.2014) a stabilit că prin pronunțarea deciziei de recurs menționate, recurentei i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției.
Această concluzie a fost dedusă de CEDO din aceea că "... la 17 decembrie 1999, la finalizarea primei acțiuni în revendicare a imobilului, Curtea de Apel Timișoara a respins argumentele potrivit cărora episcopia se întemeia pe Legile nr. 112/1995 și Legea nr. 213/1998 pentru a invoca nulitatea preluării de către stat a bunului în litigiu și a vânzării apartamentelor locatarilor. Reține că, în cauză, curtea de apel a pronunțat valabilitatea titlului de proprietate a statului și a vânzării apartamentelor”.
Curtea a constatat că, o dată cu a doua acțiune, introdusă după . hotărârilor de Guvern referitoare la bunurile aparținând cultelor religioase și a Legii nr. 10/2001, aceeași curte de apel a revenit asupra concluziilor sale, prin decizia sa definitivă din 25 octombrie 2006, considerând de această dată că transferul bunului și vânzarea apartamentelor era nelegalâ, încălcând Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 213/1998.
De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem (hotărârea din cauza Esertas, citată anterior, pct. 22).
În aceste condiții, acceptând că în cauza prezentă nu exista o identitate a părților în cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau același imobil și aveau legătură cu aceeași problemă juridică, și anume caracterul legal sau nu al preluării și vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluționarea lor (a se vedea, mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr._/04, pct. 36,16 aprilie 2013).
Curtea a considerat că prezenta cauză nu se referă la ștergerea unei decizii judecătorești irevocabile și care a dobândit autoritatea de lucru judecat (a se compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Cu toate acestea, noua apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel și care a condus la pronunțarea unei decizii radical opuse, ce poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securității juridice. în special datorită faptului că reclamanta aștepta în mod legitim ca această instanță să tranșeze urmarea aceluiași litigiu în sensul respectării autorității lucrului judecat din decizia sa anterioară (a se vedea mutatis mutandis, Siegle, citată anterior, pct. 38, și A. împotriva României, nr. 4351/02, pct. 37,23 septembrie 2008).
Pe cale de consecință, Curtea consideră că respectiva curte de apel, revenind în chestiunea privind transferul bunului în litigiu și a vânzării apartamentelor - care fusese deja tranșată și care făcuse obiectul unei decizii definitive - și în absența un fapte noi, a încălcat principiul securității raporturilor juridice.
Aceste elemente sunt suficiente Curtii pentru a respinge excepția privind lipsa calității de victimă și pentru a concluziona încălcarea art. 6§1 din Conventie".
După pronunțarea Hotărârii CEDO din data de 16 septembrie 2014 și după rămânerea definitivă a acesteia începând cu data de 16 decembrie 2014, revizuenta susține că a sesizat ANRP- Comisia specială pentru Direcția pentru coordonarea Secretariatelor tehnice ale Comisiei speciale de retrocedare, învederând faptul că există această hotărâre definitivă, prin care s-a recunoscut că decizia civilă nr.2407/25.10.2006 a Curții de apel Timișoara, în baza căreia apartamentul cumpărat de ea a reintrat în proprietatea statului, încalcă prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Ea a arătat că, această comisie specială de retrocedare i-a comunicat adresa nr.5/163/C/2.02.2015, prin care a fost înștiințată că, în data de 25.11.2014, a fost finalizată procedura administrativă privitoare la soluționarea notificărilor formulate în baza OUG nr.94/2000, prin emiterea deciziilor cu nr.3037-3050/25.11.2014, care au fost transmise Primăriei mun.A..
Apreciază că, în aceste condiții, dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care revizuenta l-a cumpărat, a fost transferat intimatei de ord.1, în baza OUG nr.94/2000.
În atare situație, recurenta consideră că cererea sa de revizuire a deciziei de recurs nr. 2047/25.10.2006 este justificată câtă vreme condițiile impuse de textul art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă sunt îndeplinite în cazul său, respectiv existența hotărârii din 16.09.2014 a CEDO de constatare a încălcării drepturilor sau libertăților fundamentale (în speță dreptul la un proces echitabil) datorate unei hotărâri judecătorești (respectiv cea din 25.10.2006 a Curții de Apel Timișoara), consecințele sale grave (constând în menținerea ca anulat a actului de vânzare-cumpărare a locuinței sale) continuă să se producă (întrucât statul a dispus restituirea în natură a apartamentului său către pârâtă în termenul de 3 luni în care hotărârea CEDO urma să devină definitivă) și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
La cererea de revizuire a fost atașat un exemplar, tradus în limba română, al hotărârii CEDO.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata . solicitat constatarea, pe cale de excepție, a lipsei calității sale procesuale pasive (întrucât în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu revizuenta nu a avut decât calitatea de reprezentant al statului român) iar, pe fond, constatarea ca admisibilă a cererii potrivit art. 322 pct.9 Cod procedură civilă, situație în care a solicitat să nu fie obligată la plata eventualelor cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea sa, intimata E. R.-C. O. a invocat excepția prematurității cererii de revizuire (în raport cu faptul că la data înregistrării ei nu fusese încă publicată în Monitorul Oficial hotărârea CEDO), excepție la a cărei discutare a renunțat însă pe parcursul judecării cererii.
De asemenea, prin aceeași întâmpinare a solicitat respingerea cererii de revizuire pe baza excepției inadmisibilității câtă vreme, nefiind constatată de către CEDO încălcarea dreptului de proprietate al revizuentei (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional la Convenție), admiterea revizuirii, cu consecința retractării hotărârii prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta A. R. și stat este lipsită de fundament. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât prin Decizia nr. 3049/25.11.2014, a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase (atașată în copie), apartamentul în discuție i-a fost restituit intimatei iar acest titlu nu a fost anulat.
Pe fondul cauzei, intimata a susținut că desființarea hotărârii irevocabile prin care contractul de vânzare-cumpărare al revizuentei a fost anulat nu se justifică având în vedere faptul că, așa cum au constatat instanțele, vânzarea a fost făcută cu încălcarea legii, nefiind relevantă buna sau reaua-credință a chiriașilor cumpărători.
În cauză au formulat întâmpinări și recurenții pârâți F. S., P. G. și P. F., A. B., Galșan C.-P. și Galșan E., S. I. și S. R., K. Pirosca și K. A., B. G. și B. I. cărora, la fel ca și pârâta A. R. le-au fost irevocabil anulate contractele de vânzare-cumpărare prin hotărârea din 25.10.2006 a Curții de Apel Timișoara, ei solicitând admiterea cererii de revizuire și anularea hotărârilor defavorabile lor, cu consecința menținerii valabilității și a contractelor lor de vânzare-cumpărare.
Ca urmare a răspunsului formulat de intimata E. R. C. O. la întâmpinările acestor recurenți pârâți (în care a invocat excepția inadmisibilității unor astfel de pretenții printr-o atare procedură), majoritatea pârâților care au stat în proces alături de pârâta A. R. și care au avut aceeași situație procesuală cu a acesteia, au formulat ulterior cereri individuale de revizuire.
Astfel, pârâții A. R., G. T. S. și G. F., au formulat cereri de revizuire în prezentul dosar, pârâții B. G. și B. I., P. G. și P. F., S. I. și S. R., A. B., K. A. și K. Pirosca, Galșan P. și G. E. și F. S. au formulat cereri de revizuire înregistrate sub dosar nr._, iar pârâta Țanța L. a formulat o cerere similară înregistrată sub dosar nr._ .
Având în vedere faptul că prin toate cererile de revizuire s-a solicitat retractarea deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 și a hotărârilor anterioare, cu consecința respingerii acțiunii Episcopiei și a menținerii ca valabile a contractelor de vânzare-cumpărare, constatând că prin natura și obiectul lor toate aceste cereri au o strânsă legătură iar administrarea justiției ar fi facilitată în această modalitate, în baza art. 164 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a dispus conexarea lor la cel dintâi dosar înregistrat, respectiv la dosarul de față, nr._ .
Întrucât temeiul de drept al tuturor cererilor de revizuire conexate l-a constituit art. 322 pct.9 Cod pr.civ. bazat pe Hotărârea din 16.09.2014 a CEDO în cauza A. R. contra România, prin notele de ședință formulate la data de 09.06.2015, intimata E. R. C. O. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a tuturor revizuenților – cu excepția revizuentei A. R. – întrucât aceștia nu au fost părți în cauza în care CEDO a statuat. Mai precis, această calitate este strict legată de cea a recunoașterii de către CEDO a calității de victimă a unei încălcări a Convenției, calitate pe care în cauză nu o justifică decât revizuenta A. R.. Această concluzie se bazează pe o interpretare corectă a Convenției, a jurisprudenței CEDO (de ex. cea consacrată prin Hotărârea pronunțată în cauza I. și alții contra România) dar și a Recomandării (2000)2 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei precum și a Rezoluției nr. 1226 (2000) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care vorbesc despre necesitatea redresării situației individuale a persoanelor în privința cărora CEDO a constatat încălcarea unor drepturi sau libertăți fundamentale protejate de Convenție și de protocoalele sale adiționale.
Aceeași intimată reclamantă a invocat și excepția lipsei de interes a revizuenților A. B., B. G. și B. I. și S. I. și S. R., având în vedere faptul că aceștia au solicitat - și obținut - restituirea prețului apartamentelor cu privire la care s-a dispus anularea contractelor lor de vânzare-cumpărare.
Răspunzând, în esență, cu aceleași argumente primeia din excepțiile invocate, revizuenții au solicitat respingerea ei motivat de faptul că, chiar dacă Hotărârea CEDO a fost pronunțată ca urmare a plângerii formulate doar de recurenta pârâtă A. R., ea se referă la decizia civilă nr. 2047/25.10.2006 a Curții de Apel Timișoara, în integralitatea sa, și în consecință, le profită tuturor celorlalți recurenți pârâți, revizuenți în prezentul dosar.
Încălcarea dreptului la un proces echitabil își extinde efectele și față de aceștia, ca urmare a consecinței coparticipării lor procesuale pasive. Din această cauză, ei consideră că le sunt aplicabile dispozițiile art. 47 Cod procedură civilă conform cărora dacă obiectul pricinii l-a constituit un drept sau o obligație comună ori dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză, demersurile făcute de una din părți le profită și celorlalte.
Hotărârea CEDO din 16.09.2014 precizează aceea că „respectiva curte de apel revenind în chestiunea privind transferul bunului în litigiu și a vânzării apartamentelor care fusese deja tranșată – și care făcuse obiectul unei decizii definitive – și în absența unor fapte noi a încălcat principiul securității raporturilor juridice”. Această constatare vizează, deci, situația tuturor apartamentelor din imobil și, prin urmare, legitimează cererile de revizuire formulate și de ceilalți recurenți pârâți alături de cea a revizuentei A. R..
Cu referire la excepția lipsei de interes a recurenților pârâți A. B., B. G. și B. I. și S. I. și S. R. în promovarea cererilor de revizuire, s-a solicitat respingerea ei ca neîntemeiată motivat de faptul că prețul actualizat al apartamentelor (pentru care li s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare) ce urmează a le fi restituit de către stat este derizoriu în raport cu valoarea lor reală, astfel că ei justifică interes în a solicita revizuirea hotărârii și a obține astfel, menținerea contractelor de vânzare-cumpărare și redobândirea, deci, a dreptului lor de proprietate de care au fost lipsiți.
Apărările părților pe excepții și pe fondul cauzei au fost reiterate și în notele scrise ulterioare precum și în concluziile verbale formulate cu ocazia rămânerii cauzei în pronunțare.
Înainte de a proceda la examinarea condițiilor de admisibilitate ale cererii de revizuire formulate de recurenta pârâtă A. R., potrivit art. 137 Cod procedură civilă, Curtea a luat în discuție cu prioritate, apărările pe excepții formulate de intimata reclamantă E. R.-C. O. și, evaluându-le într-o ordine de succesiune prin prisma naturii și efectelor lor asupra cauzei de față, a constatat următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a tuturor revizuenților, cu excepția revizuentei A. R., Curtea va constata că este întemeiată, concluzie ce se bazează pe argumentele ce urmează.
Prima dintre condițiile obligatorii/cumulative pe care textul art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă le impune pentru a face admisibilă o cerere de revizuire este existența unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care să se fi constatat încălcarea printr-o hotărâre judecătoreacă a drepturilor sau libertăților fundamentale prevăzute de Convenție.
Curtea va reține că, indiferent de faptul că prin hotărârea instanței naționale s-ar fi statuat prin neobservarea conformă a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și/sau a protocoalelor sale adiționale, în privința drepturilor/libertăților mai multor pesoane cu poziție procesuală similară, dreptul de a formula cerere de revizuire în baza textului art. 322 pct. 9 Cod pr.civ. îl are doar persoana reclamantă a cărei plângere a fost supusă jurisdicției CEDO.
Este adevărat că prin decizia civilă nr. 2047/25.10.2006 a Curții de Apel Timișoara, tuturor pârâților (revizuenți în cauza de față) le-au fost respinse recursurile împotriva hotărârii anterioare prin care s-a dispus anularea contractelor lor de vânzare-cumpărare încheiate cu statul însă doar recurenta pârâtă A. R. s-a adresat cu cerere Curții de la Strasbourg pentru a se plânge de încălcarea drepturilor sale.
Demersurile sale – contrar a ceea ce ceilalți revizuenți susțin – nu pot profita și acestora, dată fiind natura coparticipării lor procesuale.
Chiar dacă toți revizuenții au figurat în procesul purtat în fața instanțelor naționale în aceeași calitate, având aceleași pretenții și au făcut, din această cauză, subiectele aceleiași soluții irevocabile a instanței, coparticiparea lor în proces nu a fost una obligatorie conform art. 48 din codul de procedură civilă ci una facultativă.
Această concluzie este dedusă din faptul că nu au participat în proces pentru a-și proteja un drept comun sau pentru a se apăra împotriva unei obligații comune, dreptul fiecăruia dintre ei fiind unul subiectiv și individual determinat, derivând din cauze juridice diferite, adică din contracte distincte încheiate de ei cu statul pentru apartamentele în care locuiau ca și chiriași, fiind astfel indiferent faptul că aceste apartamente sunt toate situate în același imobil a cărui situație juridică a fost tranșată în același unic dosar nr._ .
Coparticiparea lor în proces nu a fost impusă, deci, nici prin natura raportului juridic și nici prin efectul legii pentru ca actele de procedură îndeplinite de unul – sau unii – din ei să le profite și celorlalți (art. 48 alin. 2 Cod pr.civ.) ci a fost una subiectivă, facultativă (art. 47 Cod procedură civilă), determinată de voința reclamantei din acel proces (E. R.-C. O.) de a–și apăra drepturile într-un cadru procesual unic, care să faciliteze în acest fel administrarea justiției ținând cont de aceea că toți pârâții îi opuneau drepturi individuale similare.
Oricum, indiferent de natura și efectele diferite în dreptul procesual național ale litisconsorțiului facultativ și ale celui necesar, procedura specială de judecată în fața Curții de la Strasbourg și consecințele hotărârii acestei instanțe rămân strict legate doar de persoana acelui coparticipant care i s-a adresat cu plângere.
Acest lucru rezultă atât din dispozițiile din dreptul intern (Legea nr. 30/1994 privind ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului care, în art. 3 vorbește despre recunoașterea dreptului la recursul individual în fața CEDO) cât și din dispozițiile înseși ale Convenției.
Astfel, art. 34 intitulat „Cereri individuale” consacră faptul că Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale.
Art. 35 al. 3 lit. b din aceeași Convenție stabilește dreptul Curții de la Strasbourg de a declara inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34 dacă reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important (...).
Observarea corectă a acestor texte de lege demonstrează faptul că limitele controlului de convenționalitate exercitat de Curtea de la Strasbourg sunt date de identitatea părților care au sesizat-o în mod individual sau colectiv întrucât doar în raport cu acestea se analizează excepția preliminară a calității lor de victime ale unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție.
Concluzia în acest sens este permisă și de conținutul art. 10.3 al Rezoluției nr. 1226/2000 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (privind executarea hotărârilor CEDO) care, ca măsuri la nivel național a stabilit – printre altele – că guvernele trebuie să garanteze redresarea situației individuale a reclamanților (...)”, ceea ce determină astfel, o dată în plus, legătura indisolubilă care trebuie să existe între persoana îndreptățită la măsuri reparatorii pentru încălcarea printr-o hotărâre a instanței naționale, a drepturilor sale prevăzute de Convenție și calitatea sa obligatorie de reclamant în procedura CEDO.
Altfel spus, toți recurenții pârâți din dosarul nr._ al Curții de Apel Timișoara - iar nu numai pârâta A. R. au avut dreptul și posibilitatea efectivă de a se adresa cu plângere CEDO dar câtă vreme doar aceasta din urmă a înțeles să uzeze de acest drept și doar față de ea s-a admis sesizarea - constatându-se calitatea sa de victimă a unei atare încălcări – rezultă, cu putere de evidență, că doar ea are calitate procesuală activă în formularea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă, nu și ceilalți recurenți pârâți care nu au valorificat o astfel de procedură.
În considerarea celor expuse anterior, rezultă că excepția lipsei calității procesuale active a tuturor revizuenților – cu excepția revizuentei A. R. – invocată de intimata reclamantă E. R.-C. O. este întemeiată, urmând ca cererile lor bazate pe dispozițiile art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă, să fie respinse, pe cale de consecință.
Reținerea ca incidentă în cauză a acestei excepții face astfel inutilă, conform art. 137 Cod procedură civilă, discutarea excepției subsidiare a lipsei de interes a revizuenților A. B., B. G. și B. I. și S. I. și S. R., invocată de aceeași intimată (pe baza faptului că cererile lor de revizuire sunt lipsite de scop câtă vreme statul le-ar fi restituit prețul apartamentelor în privința cărora s-a dispus, irevocabil, anularea contractelor de vânzare-cumpărare).
Rezumând argumentele prezentate, rezultă că doar cererea de revizuire formulată de recurenta pârâtă A. R. poate fi analizată prin prisma condițiilor sale de admisibilitate.
Dacă, în cazul său – astfel cum s-a explicat anterior –, s-a dovedit existența uneia dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă, respectiv constatarea prin Hotărârea CEDO a încălcării, printr-o hotărâre judecătorească a instanțelor naționale, a unor drepturi și /sau libertăți prevăzute de Convenție, nu același lucru se poate constata în privința celorlalte condiții, respectiv a persistenței consecințelor grave precum și a aprecierii revizuirii ca singurul remediu posibil.
Constatarea persistenței efectelor încălcării Convenției drepturilor prevăzute de Convenție este direct determinată de natura dreptului încălcat și de forma în care s-a produs această încălcare, a căror descriere rezultă din însuși conținutul hotărârii C.E.D.O.
Prin hotărârea din 16.09.2014, Curtea de la Strasbourg, după ce în prealabil a constatat calitatea reclamantei A. R. de victimă a unei încălcări (prin respingerea excepției invocate în acest sens de Guvernul României), a concluzionat că în cazul său, a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenție, fapt produs prin ignorarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare prin care i se confirmase, irevocabil, legalitatea contractului său de vânzare-cumpărare (par. 44).
Mai precis, s-a apreciat că respectiva curte de apel (în speță, Curtea de Apel Timișoara) revenind în chestiunea privind transferul bunului în litigiu și a vânzării apartamentelor - care fusese deja tranșată și care făcuse obiectul unei decizii definitive – și în absența unor fapte noi - a încălcat principiul securității raporturilor juridice (par. 43), concluzie de principiu ce a fost redată ulterior la pct. 3 din dispozitivul hotărârii.
Cu excepția acestei încălcări, Curtea a considerat că nu este necesar să examineze nici admisibilitatea, nici temeinicia celorlalte capete de cerere prezentate de reclamantă din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ce se referă la protecția dreptului de proprietate (par. 46 și pct. 4 din dispozitivul hotărârii).
Rezumând datele prezentate, rezultă că singura încălcare a Convenției constatată de Curtea de la Strasbourg a fost cea referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 par. 1 al Convenției) prin ignorarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare cu aceeași problemă juridică.
Ori, în raport cu această constatare, rezultă că încălcarea s-a produs printr-o procedură cu efecte instantanee (adică epuizate în chiar momentul pronunțării hotărârii din 25.10.2006 a Curții de Apel Timișoara), neputându-se vorbi, din acest punct de vedere, de efecte perpetuate în timp care se mențin și în prezent, câtă vreme încălcarea dreptului de proprietate al revizuentei (singurul drept care se poate discuta ca având asemenea efecte), nu a făcut obiectul constatării Curții de la Strasbourg.
Refuzul Curții de a examina o asemenea încălcare pretinsă de reclamantă, rezultă nu numai din termenii neechivoci în care el a fost exprimat ci și din faptul că, în situația altor cazuri de încălcare a art. 6 par. 1 al Convenției care au atras consecințe și asupra nesocotirii dreptului de proprietate al reclamanților, atunci când a socotit necesar să o facă, această instanță s-a pronunțat în mod expres și în privința unei atare încălcări.
Cu titlu de exemplu în acest sens poate fi dată hotărârea din 23.09.2008 din cauza A. contra România în care, pe lângă constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil al reclamantei (pentru aceea că, printr-o hotărâre irevocabilă a instanței fusese pronunțată o soluție contrară celei consacrate printr-o altă hotărâre judecătorească anterioară), s-a constatat în mod expres (par. 44-46 din hotărârea C.E.D.O. și pct. 4 din dispozitivul ei) și încălcarea dreptului ei de proprietate prevăzut de art. 1, Protocolul 1 al Convenției.
Chiar dacă – făcându-se abstracție de dispozițiile concrete și clare ale hotărârii CEDO – s-ar putea considera, printr-o interpretare extinsă, că încălcarea art. 6 par. 1 al Convenției antrenează concomitent și efecte încă prezente cu privire la încălcarea dreptului de proprietate al revizuentei (aspect asupra căruia însă, astfel cum s-a arătat, Curtea nu s-a pronunțat), revizuirea nu este admisibilă în principal datorită lipsei condiției sale esențiale, aceea de a fi unic remediu pentru situația reclamantului din procedura CEDO.
Înțelegerea revizuirii ca unic remediu în sensul dispozițiilor art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă face necesară prezentarea rațiunilor pentru care acest text a fost introdus în Codul de procedură civilă.
În acest sens, urmează a se reține că motivul de revizuire prevăzut de pct. 9 al art. 322 Cod procedură civilă a fost consacrat ca urmare a completării acestui articol prin OUG nr. 58/2003.
Acest lucru se datorează faptului că, în cadrul Consiliului Europei, (evaluându-se modul de executare a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de către statele părți la Convenție) s-a observat că nu există în unele sisteme de drept naționale proceduri juridice eficiente pentru remedierea încălcărilor constatate.
Discuțiile purtate în acest sens s-au concretizat într-un prim document intitulat „Recomandarea nr. R (2000)2 a Comitetului de Miniștri ai statelor membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea anumitor dosare la nivel intern ca urmare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului”.
În acest act se menționează că, ținând cont de aceea că în baza art. 46 al Convenției părțile contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale CEDO din litigiile în care ele sunt părți și constatând – așa cum o arată activitatea Comitetului de Miniștri referitoare la controlul executării hotărârilor Curții – că există circumstanțe excepționale în care reexaminarea unui dosar sau redeschiderea unei proceduri s-a dovedit a fi mijlocul cel mai eficient, sau chiar singurul pentru realizarea principiului restitutio in integrum, s-a recomandat statelor-părți ale Convenției să asigure, la nivel intern, posibilități adecvate pentru valorificarea, pe cât posibil, a unui asemenea principiu.
Recomandarea în acest sens s-a făcut și în considerarea jurisprudenței Curții de la Strasbourg care se referă la necesitatea realizării reparației integrale. A fost menționat fapul că Curtea (de exemplu, în cauza Papamichalopoulos contra G.), a estimat că o hotărâre constatând o încălcare, antrenează pentru statul pârât obligația juridică asumată prin Convenție de a pune capăt încălcării și de a face să dispară consecințele ei, de așa manieră încât să se restabilească, atât cât se poate, situația anterioară a reclamantului.
La pct. 4 al acestui document, s-a menționat invitația adresată tuturor statelor părți ale Convenției de a se asigura că sistemele lor juridice oferă instrumentele necesare pentru a permite, în măsura posibilității, respectarea principiului restitutio in integrum și, în special, ca acest sistem să prevadă proceduri adecvate pentru reexaminarea dosarelor, inclusiv prin redeschiderea procedurilor.
Pct. 8 al Recomandării, în aceeași idee, menționează faptul că toate persoanele victime ale încălcării Convenției, trebuie să aibă dreptul, în măsura posibilităților, la o restitutio in integrum eficientă.
Aceeași preocupare pentru remedierea situației peroanelor în privința cărora Curtea de la Strasbourg a constatat încălcarea unor drepturi și/sau libertăți prevăzute de Convenție, a făcut obiectul și altor discuții purtate la nivel eurpean, concluziile în acest sens fiind consemnate în Rezoluția nr. 1226(2000) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care – printre alte măsuri ce trebuie prevăzute la nivelul fiecărui stat – a dispus în sarcina guvernelor obligația de a garanta redresarea situației individuale a reclamanților (din procedurile CEDO) și de a se dota, în caz de nevoie, cu o legislație care să prevadă revizuirea procesului ca urmare a unei hotărâri a Curții.
Întrucât la acel moment Codul de procedură civilă al României (stat care ratificase Convenția, prin Legea nr. 30/1994) nu prevedea un mecanism juridic ca cel menționat în documentele internaționale, prin OUG nr. 58/2003, a fost introdus un motiv nou de revizuire a hotărârilor, prin pct. 9 al art. 322.
Acest text permite revizuirea hotărârii dacă C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale datorită unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii atacate.
Prin urmare, condiția de admisibilitate menționată în finalul articolului impune ca revizuirea să fie singurul remediu iar, în considerarea rațiunilor care au impus introducerea în Codul de procedură civilă a noilor dispoziții în acest sens – astfel cum s-a explicat anterior – acest remediu trebuie să fie eficient prin el însuși, adică să poată singur conduce la restabilirea situației anterioare a reclamantului (restitutio in integrum).
Făcând aplicarea acestor dispoziții la cauza dedusă judecății, rezultă că revizuirea deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 a Curții de Apel Timișoara nu este remediul unic și eficient pentru recurenta pârâtă A. R. și, aceasta, pentru mai multe considerente ce particularizează situația sa.
În primul - și cel mai important rând – revizuirea deciziei de recurs menționate, cu consecința anulării ei, a rejudecării recursului, a admiterii lui și a respingerii cererii de anulare a contractului său de vânzare-cumpărare, este exclusă ca posibilitate prin însăși hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cazul său.
În concret, în paragraful 42 al acestei hotărâri se menționează, neechivoc, că prezentul dosar (cel constituit ca urmare a plângerii ce i-a fost adresată de doamna A. R.) nu privește, în mod cert/categoric (adverb consacrat, în varianta originală existentă pe site-ul CEDO prin cuvântul „assurement”, omis la momentul traducerii în limba română), ștergerea (adică desființarea, într-un limbaj juridic adecvat) unei hotărâri judecătorești irevocabile și care a dobândit autoritate de lucru judecat.
Cu alte cuvinte, acceptarea în aceste condiții a revizuirii ca unic remediu în cazul recurentei pârâte A. R. – astfel cum ea susține prin cererea de față – ar presupune anularea autorității de lucru judecat a hotărârii atacate, adică săvârșirea exact a aceluiași gen de fapte pe care Curtea, prin Hotărîrea sa din 16.09.2014, l-a considerat a fi condus la încălcarea art. 6 par. 1 al Convenției. Ori, o atare ipoteză contravine în mod evident, argumentelor explicative ale acestei hotărâri prin care posibilitatea unei asemenea consecințe a fost, categoric, exclusă.
Cu toate acestea, constatând că prin efectul deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 a Curții de Apel Timișoara s-a ajuns la o hotărâre radical opusă uneia anterioare pronunțată de aceeași instanță, Curtea de la Strasbourg nu a putut să ignore evidența și să nu constate că a fost astfel adusă o atingere principiului securității juridice, fiind încălcat, din această cauză, art. 6 par. 1 al Convenției, fapt pentru care a și prevăzut în dispozitiv modalitatea de sancționare a unei atare încălcări.
Nesocotirea autorității de lucru judecat prin hotărârea din 2006 a Curții de Apel Timișoara a fost constatată de Curtea de la Strasbourg ca fiind generată de lipsa de coerență în plan legislativ, cu posibilitatea repunerii în discuție a soluțiilor definitive pronunțate de instanță în materia restituirii proprietăților (par. 41 din hotărârea CEDO) ceea ce a condus la o încălcare a art. 6 par. 1 al Convenției care nu privește însă posibilitatea desființării autorității de lucru judecat a hotărârii atacate (par. 42) dar care conferă reclamantei A. R. calitatea de victimă a încălcării Convenției (par. 44) și, deci, dreptul de a obține remedierea situației sale.
Totodată, urmează a se observa că în alte situații în care s-a încălcat acest articol ce garantează dreptul la un proces echitabil, ori de cîte ori Curtea a considerat revizuirea hotărârii instanței naționale ca un remediu eficient, a sugerat-o în mod expres în conținutul hotărârilor, în partea care analizează în substanță prejudiciul și modul său de reparare.
Dovadă în acest sens stau, de exemplu, Hotărârea din 26.01.2006 din cauza L. contra România (par. 55-56), Hotărârea din 21.02.2008 din cauza Marolux SRL și Iacobs contra România (par. 52) sau Hotărârea din 08.01.2009 din cauza R. contra România (par. 47-48) în care posibilitatea recurgerii la revizuirea consacrată de dreptul intern (art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă) a fost expres sugerată, situație care însă nu s-a constatat și în Hotărârea din 16.09.2014 pronunțată în cauza ce a opus-o pe reclamanta A. R. statului român, în care soluția desființării deciziei de recurs atacate, dimpotrivă, a fost – așa cum s-a arătat – în mod clar, exclusă.
Faptul că revizuirea hotărârii nu poate constitui prin ea însăși o reparație integrală, rezultă din aceea că, din moment ce apartamentul revizuentei a fost retrocedat Episcopiei R.-C. O. prin Dispoziția nr. 3049/25.11.2014 emisă de Guvernul României – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România iar acest titlu nu a fost desființat până în prezent, admiterea revizuirii – cu consecința finală a respingerii cererii de anulare a contractului său de vânzare-cumpărare – n-ar fi în măsură să o repună în situația anterioară, câtă vreme acest contract ar fi actualmente caduc, respectiv lipsit de obiect.
Astfel spus, revizuirea n-ar putea rezolva prin ea însăși problema restabilirii dreptului său de proprietate, pentru a constitui un remediu eficient, fiind astfel necesar ca revizuenta să declanșeze alte proceduri în acest scop.
Pe de altă parte, revizuirea deciziei de recurs nu numai că nu este un remediu eficient – în sensul documentelor internaționale prezentate – respectiv menit a o repune pe revizuentă în situația anterioară încălcării ci, mai ales, nu este singurul remediu pentru a face admisibilă cererea sa, conform condiției impuse de textul art. 322 pct. 9 Cod pr.civ., prin însuși dispozitivul hotărârii C.E.D.O. (pct. 5) fiind amânată discuția asupra reparației materiale, respectiv asupra aplicabilității art. 41 al Convenției (referitor la competența Curții de la Strasbourg de a acorda o satisfacție materială echitabilă) până la momentul în care guvernul român și/sau reclamanta îi vor aduce la cunoștință eventualul acord la care s-ar putea ajunge în acest sens.
Prin urmare, recurenta pârâtă A. R. deși prin procedura revizuirii de față nu poate fi respusă integral în drepturile avute anterior încălcării, ea poate beneficia de remedierea situației sale fie prin acceptarea de către stat a încheierii cu aceasta a unui acord care să pună capăt, în orice moment (art. 39 pct. 1 din Convenție) procedurii în fața Curții de la Strasbourg (procedură care nu a fost finalizată integral, discutarea problemei despăgubirilor fiind amânată la o dată ulterioară), fie prin însăși statuarea Curții în baza art. 41 al Convenției (astfel cum rezultă din dispozitivul hotărârii C.E.D.O.) în ipoteza eșecului unui atare acord.
Competența statului de a putea statua asupra modalității și cuantumului măsurilor reparatorii este, deci, primordială, celei a Curții de la Strasbourg și ea decurge din obligațiile pozitive asumate prin semnarea și ratificarea Convenției conform cărora „Înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți” (art. 46 al Convenției).
Rezumând argumentele expuse anterior ce particularizează situația procesuală a recurentei pârâte A. R., văzând că cererea de revizuire formulată de aceasta împotriva deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 a Curții de Apel Timișoara nu îndeplinește toate condițiile obligatorii prevăzute de art. 322 pct. 9 Cod pr.civ., Curtea va respinge, pe cale de consecință, această cerere.
Luând act de faptul că intimata nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în acest proces,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite excepția lipsei calității procesuale active invocată de intimata E. R.-C. O. în raport cu revizuenții: G. T. S. și G. F., B. G. și B. I., P. G. și P. F., S. I. și S. R., K. Pirosca și K. A., F. S., Galșan C.-P. și Galșan E., B. A. și Țanța L. și respinge, pe baza acestei excepții, cererile lor de revizuire formulate împotriva deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția Civilă în dosarul nr._ .
Respinge cererea de revizuire formulată de recurenta A. R. împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Fără cheltuieli de judecată.
Pronunțată în ședință publică, azi 13.10.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
-Cu opinie separată -
GREFIER,
S. C.
Red. D.C. – 13.11.2015
Tehnored. S.C. – 2 ex./13.11.2015
Curtea de Apel Timișoara, Judecători: C.O., D.B., T.P.
Opinie separată, în ceea ce privește cererea de revizuire formulată de revizuienta A. R., în sensul că:
Admite cererea de revizuire formulată de revizuienta A. R. împotriva deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr._ .
Schimbă în parte decizia atacată, în sensul că admite recursul declarat de pârâta A. R. împotriva deciziei civile nr. 109/A/9.03.2006 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr. 515/A/2006.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că, admițând apelul declarat de pârâta A. R. împotriva sentinței civile nr. 5099/26.10.2005 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr. 1364/2005, schimbă în parte sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta E. R. C. O. împotriva pârâtei A. R..
Menține în rest hotărârile atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.10.2015.
JUDECĂTOR,
C. R.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Opinia separată privește exclusiv modalitatea de soluționare a cererii de revizuire formulată de revizuienta A. R. împotriva deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._, respectiv întrunirea în speță a tuturor cerințelor prevăzute de art. 322 pct. 9 C.proc.civ..
În acest sens, curtea reține că, potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate de instanța de recurs (indiferent dacă evocă sau nu fondul) poate fi admisă dacă sunt îndeplinite trei condiții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Relevant în soluționarea pricinii este scopul avut în vedere de legiuitor cu ocazia introducerii acestui motiv de revizuire, respectiv necesitatea creării de posibilități de reparare a prejudiciilor cauzate cetățenilor prin încălcarea drepturilor și libertăților lor, atunci când acest lucru se constată printr-o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului, scop prin prisma căruia trebuie interpretate și aplicate prevederile legale precitate, raportat la particularitățile pricinii.
În ceea ce privește prima cerință (existența unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești), curtea reține că, prin Hotărârea din 16.09.2014 a CEDO în cauza A. R. contra România, s-a unit cu fondul excepția lipsei calității de victimă a reclamantei, excepție ce a fost respinsă, s-a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție, hotărându-se încălcarea acestui articol din Convenție; s-a mai hotărât că nu este necesară examinarea admisibilității și temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că problema aplicării art. 41 din Convenție nu se află în stare de judecată. În consecință, s-a amânat pronunțarea în totalitate și s-a solicitat Guvernului și reclamantei să adreseze CEDO în scris, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, observațiile lor cu privire la această problemă și în special să o informeze despre orice acord la care ar putea ajunge părțile; s-a amânat procedura ulterioară, fiind delegată președintelui camerei sarcina stabilirii acesteia după caz.
În considerentele hotărârii, Curtea Europeană a arătat că ”acceptă că prezenta cauză nu se referă la anularea unei decizii judecătorești irevocabile și care a dobândit autoritate de lucru judecat ... Cu toate acestea, noua apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel și care a condus-o la pronunțarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securității juridice, în special datorită faptului că reclamanta aștepta în mod legitim ca această instanță să tranșeze urmarea aceluiași litigiu în sensul respectării autorității de lucru judecat a deciziei sale anterioare.”
Pe cale de consecință, Curtea a considerat că instanța națională (respectiv, Curtea de Apel Timișoara), revenind asupra problemei legalității transferului bunului în litigiu și a vânzării apartamentelor (care fusese deja tranșată și care făcuse obiectul unei decizii definitive) și în absența unor fapte noi, a încălcat principiul securității raporturilor juridice. Aceste elemente au fost apreciate a fi suficiente Curții pentru a respinge excepția privind lipsa calității de victimă și pentru a concluziona încălcarea art. 6 § 1 din Convenție.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ținând seama de concluzia de mai sus, la care a ajuns în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a apreciat că nu este necesar să examineze nici admisibilitatea, nici temeinicia celorlalte capete de cerere prezentate de reclamantă din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție, potrivit căruia „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”, Curtea a considerat că problema aplicării art. 41 din Convenție nu se află în stare de judecată, fiind amânată pronunțarea asupra acestei chestiuni un termen de 6 luni de la data hotărârii, procedura ulterioară luând în considerare posibilitatea unui acord între statul pârât și reclamantă.
Față de conținutul hotărârii CEDO susmenționate, instanța reține că este îndeplinită în speță prima cerință a punctului 9 din art. 322 C.proc.civ., opinia divergentă vizând îndeplinirea celorlalte două condiții.
Cu privire la a doua condiție (consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă), instanța constată că este adevărat că, prin hotărârea Jurisdicției europene s-a constatat încălcarea dreptului petentei la un proces echitabil (art. 6 par. 1 al Convenției), nu a articolului 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, însă, se impune a constata, în primul rând, că CEDO a reținut că, în privința acestei din urmă pretinse încălcări, ținând seama de concluzia la care a ajuns în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, nu este necesar să examineze nici admisibilitatea, nici temeinicia celorlalte capete de cerere prezentate de reclamantă din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Pe de altă parte, este incontestabil că, prin hotărârea supusă revizuirii, dreptul revizuientei de proprietate asupra apartamentului nr. 23 din imobil a fost afectat în însăși esența sa. Revizuienta a pierdut, la data pronunțării deciziei atacate, drepturile sale asupra unui imobil, ce a fost ulterior restituit, potrivit legilor speciale, reclamantei din proces.
Mai trebuie subliniat că încălcarea garanțiilor prevăzute de paragraful 6 din Convenție, reținută de CEDO, a constat în pronunțarea unei soluții contrare celei consacrate într-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară, prin ignorarea autorității de lucru judecat.
Persistența efectelor încălcării Convenției este evidentă, în condițiile în care, la data pronunțării deciziei supuse revizuirii, pârâta A. R. a pierdut dreptul său de proprietate asupra apartamentului, drept ce nu a mai reintrat în patrimoniul său.
Că încălcarea s-a produs printr-o procedură cu efect instantaneu nu poate, în niciun caz, să conducă la concluzia că efectele încălcării nu se perpetuează în timp ori că acestea nu se mențin și în prezent, atâta timp cât dreptul revizuientei de proprietate nu a reintrat în patrimoniul său, ci, dimpotrivă, a fost acordat reclamantei din acel proces, E. R.-C. O., prin Dispoziția nr. 3049/25.11.2014 emisă de Guvernul României – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.
Nu se poate reține un refuz al CEDO de a constata încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, ci s-a reținut, în cuprinsul paragrafului 46 din hotărâre, că, față de concluzia la care a ajuns în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a apreciat că nu este necesar să examineze admisibilitatea sau temeinicia cererilor reclamantei din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cele două ipoteze nu pot fi echivalate, refuzul presupunând o atitudine de respingere, iar reținerea că, față de constatarea încălcării arătate, ”nu este necesar a se mai examina ...” prezintă un alt grad, cu consecințe diferite în prezentul proces. Însă, așa cum s-a arătat, nu se poate conchide în sensul că nu mai subzistă, în situația revizuientei, efectele încălcării reținute. În acest sens, relevantă și determinantă este chiar hotărârea CEDO, prin care se prorogă discutarea reparației cuvenite reclamantei.
În ceea ce privește cea de-a treia cerință a art. 322 pct. 9 C.proc.civ., respectiv consecințele grave ale încălcării constatate să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, curtea reține că, și această din urmă condiție este îndeplinită, atâta timp cât repararea în natură, prin redobândirea proprietății pierdute ca urmare a hotărârii cauzatoare de vătămare, este modalitatea cea mai eficientă de înlăturare a prejudiciului produs, preferabilă oricărei alte forme de reparație prin echivalent.
În acest sens, se impune a fi avută în vedere „Recomandarea nr. R (2000)2 a Comitetului de Miniștri ai statelor membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea anumitor dosare la nivel intern ca urmare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului”, act în al cărui conținut se menționează că, ținând cont că, în baza art. 46 al Convenției, părțile contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale CEDO din litigiile în care ele sunt părți și constatând că există circumstanțe excepționale în care reexaminarea unui dosar sau redeschiderea unei proceduri s-a dovedit a fi mijlocul cel mai eficient, sau chiar singurul pentru realizarea principiului restitutio in integrum, s-a recomandat statelor-părți ale Convenției să asigure, la nivel intern, posibilități adecvate pentru valorificarea, pe cât posibil, a unui asemenea principiu.
Pornind de la acestă teză, se reține, în primul rând, că, prin hotărârea supusă revizuirii, titlul revizuientei de proprietate asupra apartamentului 23 din imobil a fost declarat nul. Ca urmare a deciziei, revizuienta nu mai deține un titlu de proprietate, un drept asupra imobilului, pe care să poată încerca să-l valorifice în altă procedură, pe care ar trebui să o demareze.
În absența contractului său de vânzare-cumpărare asupra apartamentului (invalidat prin decizia atacată), orice demers al reclamantei în justiție pentru redobândirea imobilului în natură va avea o finalitate previzibilă, revizuienta fiind lipsită astfel de posibilitatea de a reintra în posesia sau proprietatea bunului pierdut printr-o hotărâre ce a încălcat garanțiile consacrate de paragraful 6 din CEDO.
Se mai impune a sublinia, în al doilea rând, că solicitările revizuientei de realizare a unei înțelegeri cu Statul pentru înlăturarea consecințelor produse prin încălcarea constatată, nu au avut nicio finalitate, iar, în cadrul procedurii desfășurate la Curtea europeană, recomandarea Guvernului a fost în sensul a se promova prezenta revizuire, astfel că se impune a conchide că Guvernul nu a propus nicio altă modalitate concretă și eficientă de a proceda conform recomandărilor hotărârii CEDO.
Ca atare, a avea în vedere posibilitatea revizuientei să promoveze alte demersuri administrative sau judiciare, cu costuri inerente (de timp și bani), cu șanse de realizare discutabile, este nerezonabil, finalitatea oricărei hotărâri a jurisdicției europene fiind de a înlătura cât mai complet și mai rapid, deci, mai eficient, prejudiciile produse prin încălcările constatate.
Cu privire la posibilitatea reparării integrale a încălcării, nu se poate conchide că revizuirea hotărârii este obstaculată de faptul că apartamentul revizuientei a fost retrocedat reclamantei E. R.-C. O., prin Dispoziția nr. 3049/25.11.2014 emisă de Guvernul României – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, întrucât aceasta (E.) are calitatea de reclamantă în procesul finalizat cu invalidarea titlului de proprietate al revizuientei, și, deci, este parte și în prezenta revizuire, astfel că hotărârea pronunțată îi va fi opozabilă, neputând refuza recunoașterea efectelor sale.
Trebuie avut în vedere și cadrul procesual constituit în fața primei instanțe, respectiv limitele în care s-ar putea proceda la rejudecarea litigiului, limite conturate de petitele formulate: nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și rectificarea cărților funciare, în sensul restabilirii situației de carte funciare anterioare acestor contracte, prin reînscrierea Statului Român ( filele 178 și următoarele dosar), astfel că instanța de revizuire va putea rejudeca pricina doar în acești parametrii.
Titlul cu care reclamanta (intimată în prezenta revizuire) și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară nu a fost invalidat, revizuienta, în absența unui titlu, neputând justifica îndeplinirea cerințelor legale pentru exercitarea acțiunii în desființarea acestei dispoziții, sub aspectul calității procesuale active și a interesului legitim, juridic și actual în formularea unei astfel de acțiuni.
În ceea ce privește existența unei presupuse inadvertențe între versiunea franceză (originală) și traducerea română a hotărârii CEDO, publicată în Monitorul Oficial, aceasta nu poate fi reținută, în condițiile în care Statul Român, prin organismele sale expres abilitate în executarea obligațiilor convenționale asumate, a procedat la traducerea hotărârii originale și la publicarea sa în Monitorul Oficial, traducere obligatorie pentru instanțele române, cu atât mai mult cu cât nu există la dosar nicio altă traducere legalizată, provenită de la un traducător autorizat în condițiile legii, care să ateste distincția făcută de opinia majoritară. În plus, se impune a constata că această presupusă inadvertență se regăsește în paragraful care cuprinde argumentele Curții europene cu privire la motivarea instanței naționale, referindu-se la cea de-a doua procedură judiciară, cea finalizată cu decizia supusă revizuirii (și care nu ar fi tins la anularea primei proceduri), nu la argumentele CEDO pentru a nu recomanda revizuirea.
Curtea mai reține că, potrivit aceleiași hotărâri, juridicția europeană a prorogat discutarea reparațiilor cuvenite reclamantei timp de 6 luni de la data hotărârii (16.09.2014), termen expirat la momentul pronunțării prezentei decizii, tocmai pentru a se da posibilitatea Statului Român, prin instituțiile sale, să ia act de încălcarea constatată și să propună modalități concrete și efective de reparare a prejudiciului invocat de revizuientă.
Conchizând, atâta timp cât revizuienta a probat că s-a adresat ANRP - Comisia specială pentru Direcția pentru coordonarea Secretariatelor tehnice ale Comisiei speciale de retrocedare, învederând încălcarea constatată, iar aceasta i-a comunicat, prin adresa nr.5/163/C/2.02.2015, că, în data de 25.11.2014, a fost finalizată procedura administrativă privitoare la soluționarea notificărilor formulate în baza OUG nr.94/2000, prin emiterea deciziilor cu nr.3037-3050/25.11.2014, care au fost transmise Primăriei mun. A., Guvernul îndrumând revizuienta să promoveze prezenta revizuire, instanța reține că nu este rezonabil să se constate că revizuienta avea posibilitatea de a promova alte demersuri în vederea înlăturării prejudiciului produs ca urmare a încălcării drepturilor sale, recunoscute prin hotărârea CEDO.
De asemenea, nu este rezonabil să se recomande revizuientei să urmărească reparații de la CEDO, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, s-a acordat un termen pentru ca părțile să ajungă la un acord, lucru ce nu s-a realizat în speță (nu din culpa revizuientei), fiind corectă aserțiunea că Statului îi revine în primul rând competența de a statua asupra modalității și cuantumului măsurilor reparatorii, primordial față de Curtea de la Strasbourg, sarcină decurgând din obligațiile pozitive asumate prin semnarea și ratificarea Convenției, în condițiile art. 46 al Convenției.
Se mai impun a fi reținute și considerentele Hotărârii din 20 decembrie 2007, pronunțată în Cauza I. și alții împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „art. 322 § 9 din Codul de procedura civila permite revizuirea unui proces pe plan intern, dacă Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant”. De asemenea, Curtea Europeană a apreciat că, „atunci când constată că un reclamant nu a avut acces la o instanță stabilită prin lege, redresarea cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util, cu respectarea cerințelor art. 6 din Conventie” (paragraful 99).
Dacă nu s-ar ajunge la această interpretare, justitiabilul ar fi lipsit de protecția conferită de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar dreptul său de acces liber la justitie prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală ar fi încălcat.
Pentru toate aceste considerente, curtea constată că sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute de art. 322 pct. 9 C.proc.civ., motiv pentru care, în baza art. 327 alin. 1 C.proc.civ., va admite cererea de revizuire formulată de revizuienta A. R. împotriva deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr._, urmând a proceda la rejudecarea recursului declarat de această parte împotriva deciziei civile nr. 109/A/9.03.2006 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr. 515/A/2006, în privința celorlalți recurenți hotărârea urmând a fi menținută, față de inadmisibilitatea cererilor de revizuire promovate, reținută anterior.
Cu privire la fondul pricinii, în rejudecare, curtea reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 109/09.03.2006 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr.515/A/2006, au fost respinse apelurile declarate de pârâții A. R., P. F., P. G., B. G., B. I., S. R., S. I., M. A., M. V., Koron A., Koron Pirosca, T. L., A. Brândusa, G. P., G. E., G. T. S., G. F., L. M., F. S., S.C R. S.A A., împotriva sentinței civile nr.5099/26.10.2005, pronunțată de Judecătoria A., dosar nr.1364/2005, pârâții au fost obligați, în solidar la plata sumei de 1.200 RON către reclamanta intimată E. R.-C. O., reprezentând cheltuieli de judecată.
S-a reținut că prin sentința civilă nr.5099/26.10.2005 pronunțată de Judecătoria A., a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta E. R.-C. O., în contradictoriu cu S.C. R. S.A A., Statul Român reprezentat prin C. L. al M. A. și persoanele fizice menționate mai-sus; s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți, persoane fizice și Statul Român, prin S.C. R. S.A A., nr.765/1997, nr.764/1997, nr.2797/1997, nr.2964/1998, nr.1989/1997, nr.2140/1997, nr.2353/1997, nr.2043/1997, nr.2041/1997, nr.2859/1997, nr.2774/1997, nr.2042/1997 și nr.2860/1997; s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de legatar nr.240/2001 eliberat de B.N.P C. M. B.-A., după defuncta H. A.; s-a dispus rectificarea C.F nr._,_,_,_,_,_,_,_,_,_, și nr.7170 A., în sensul restabilirii situației anterioare, respectiv a radierii dreptului de proprietate al Statului Român, pârâții fiind obligați, în solidar la cheltuieli de judecată de 1100 RON.
Tribunalul a apreciat că apelurile declarate sunt nefondate și le-a respins, reținând că imobilul litigios a fost preluat în patrimoniul statului, fără titlu valabil și abuziv în temeiul Decretului nr.218/1960 și Decretului nr.712/1966, aceste acte normative fiind declarate neconstituționale și neputând produce efecte juridice.
Calitatea de persoană juridică a reclamantei îndreptățită la retrocedarea imobilului nu poate fi contestată, întrucât Legea nr.112/1995 are prevederi în sensul că situația juridică a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase va fi reglementată prin legi speciale, conform art.25 din lege.
Astfel, O.U.G. nr.94/2000 creează cadrul juridic formulării de acțiune în justiție de către foștii proprietari deposedați; culte religioase, legiuitorul obligându-se prin art.25 din Legea nr.112/1995, ca prin legi speciale să reglementeze situația juridică a altor imobile decât cele ce fac obiectul legii de mai sus.
În privința valabilității contractelor de vânzare-cumpărare ele au fost cenzurate în raport cu prevederile art. 1, 9 și art. 25 din Legea nr.112/1995, în vigoare la data înstrăinării.
Legea susmenționată permitea doar vânzarea locuințelor preluate de stat de la persoanele fizice nu și cele ce au aparținut unor persoane juridice, astfel că s-a concluzionat că nu puteau fi înstrăinate apartamentele din litigiu, motiv pentru care actele de înstrăinare sunt sancționate cu nulitatea absolută.
Invocarea bunei-credințe nu a fost primită, întrucât atât vânzătorul, cât și cumpărătorii aveau obligația să cunoască dispozițiile legale ce guvernează astfel de înstrăinări. Nici faptul că imobilul a fost scos din categoria monumentelor istorice nu este de natură a valida actele de înstrăinare, deoarece ele nu fac obiectul Legii nr.112/1995.
Recurenta A. R. a criticat hotărârea recurată pentru nelegalitate, raportat la dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și art.312 alin.3 Cod procedură civilă.
O primă critică s-a referit la aprecierea instanței de apel asupra nevalabilității titlului statului la preluarea imobilului din litigiu prin Decretul nr.218/1960 și 712/1966, motivat de faptul că aceste acte normative au fost declarate neconstituționale și prin urmare nu pot produce efecte juridice.
Recurenta a susținut că, raportat la prevederile art.1 alin.1 din O.U.G nr.94/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.501/2002, retrocedarea în natură a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase din România se referă la acele imobile care au fost preluate abuziv, cu sau fără titlu, în speță preluarea nefiind abuzivă, ci urmarea unei infracțiuni fiscale comise de reclamantă în anul 1944.
O altă critică se referă la validitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin prisma bunei-credințe la momentul încheierii lor. Recurenta a arătat că a dobândit apartamentul nr.23/A situat în imobilul din litigiu, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.2042/22.07.1997, încheiat cu S.C. R. S.A A. în baza Legii nr.112/1995, cu respectarea acestui act normativ și fără a exista vreun impediment la vânzare, raportat la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, O.U.G nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001.
Buna sa credință la data încheierii contractului rezultă fără echivoc, pe rolul instanțelor de judecată nefiind intentat niciun proces prin care reclamantă să tindă a redobândi imobilul. Litigiul a fost promovat ulterior vânzării, respectiv la data 15.01.1998, iar notificarea de a nu se da curs cererilor de cumpărare a fost trimisă S.C. R. S.A la 20.01.1998.
S-a mai reproșat instanței de apel greșita aplicare și a prevederilor art.48 din Legea nr.10/2001, recurenta concluzionând că, raportat la dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, titlul statului este unul valabil, iar preluarea nu poate fi considerată abuzivă.
Curtea mai reține că decizia recurată s-a dat în rejudecarea pricinii, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr.1853/16.12.2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr.4318/C/2004. Prin această din urmă decizie, instanța de recurs a statuat asupra neincidenței excepției autorității lucrului judecat invocată, apreciind că în speță nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art.1201 cod civil și art.166 Cod procedură civilă pentru a opera autoritatea de lucru judecat, întrucât cererea formulată de reclamant în justiție în anul 1998 se întemeia pe dispozițiile art.34 pct.1 din Decretul Lege nr.115/1938, Legea nr.112/1995 și H.G nr.11/1997, iar prezenta cauză are ca temei legal actele normative privind restituirea bunurilor ce au aparținut cultelor religioase: O.U.G nr.94/2000 și Legea nr.501/2002, O.U.G nr.184/2002.
S-au mai reținut în acest sens prevederile art.6 din O.U.G nr.184/2002, ce fac trimitere la dispozițiile art. 48 din Legea nr.10/2001, care statuează că hotărârile judecătorești anterioare adoptării acestei legi nu au putere de lucru judecat, raportat la acțiunile promovate după . Legii nr.10/2001.
Curtea mai reține că, determinantă în soluționarea litigiului este tocmai Hotărârea CEDO susmenționată, obligatorie pentru instanțele române de la momentul publicării în Monitorul Oficial, în care se arată că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe într-un litigiu să nu mai fie repusă în discuție. În temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptățită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive și executorii cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în privința sa decât atunci când motive substanțiale și imperative impun acest lucru.
După expunerea jurisprudenței CEDO conturate în materie de autoritate/putere de lucru judecat, s-a reținut de curtea europeană în speța dedusă soluționării, că, la 17 decembrie 1999, la finalizarea primei acțiuni în revendicare a imobilului, Curtea de Apel Timișoara a respins argumentele episcopiei, care se baza pe Legea nr. 112/1995 și pe Legea nr. 213/1998 pentru a invoca nulitatea preluării de către stat a bunului în litigiu și a vânzării apartamentelor către chiriași, reținându-se că titlul de proprietate al statului și vânzarea apartamentelor erau valabile.
Cu prilejul soluționării celei de a doua acțiuni, introdusă după . ordonanțelor de Guvern referitoare la bunurile aparținând cultelor religioase și a Legii nr. 10/2001, aceeași curte de apel a revenit asupra concluziilor sale, prin Decizia definitivă din 25 octombrie 2006, considerând de această dată că transferul bunului și vânzarea apartamentelor erau nelegale, fiind contrare Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 213/1998.
În aceste condiții, deși în cauza prezentă nu exista o identitate a părților din cele două proceduri interne, Curtea europeană a constatat că aceste procese priveau același imobil și aveau ca obiect aceeași problemă juridică, și anume caracterul legal sau nelegal al preluării și vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluționarea lor; că instanțele interne au examinat această chestiune în raport cu aceleași dispoziții legislative, și anume art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 6 din Legea nr. 213/1998, în privința cărora au adoptat o interpretare diametral opusă.
S-a subliniat faptul că noile dispoziții ce au fost introduse pentru a îmbunătăți protecția drepturilor foștilor proprietari nu pot aduce atingere principiilor fundamentale care susțin Convenția, precum principiul securității raporturilor juridice. În acest context, lipsa de coerență în plan legislativ și repunerea în discuție a unor soluții definitive din litigii pronunțate de instanțe sunt de natură a determina o incertitudine permanentă și a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
Curtea a mai reținut că, deși cauza aflată pe rolul său nu se referă la anularea unei decizii judecătorești irevocabile și care a dobândit autoritate de lucru judecat, noua apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel și care a condus-o la pronunțarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securității juridice, în special datorită faptului că reclamanta aștepta în mod legitim ca această instanță să tranșeze urmarea aceluiași litigiu în sensul respectării autorității de lucru judecat a deciziei sale anterioare.
Pe cale de consecință, Curtea a considerat că instanța națională, revenind asupra problemei legalității transferului bunului în litigiu și a vânzării apartamentelor - care fusese deja tranșată și care făcuse obiectul unei decizii definitive - și în absența unor fapte noi, a încălcat principiul securității raporturilor juridice, elemente suficiente pentru a concluziona în sensul încălcării art. 6 & 1 din Convenție.
Pornind de la toate aceste aspecte, procedând la rejudecarea recursului declarat de pârâta A. R., curtea reține că, este adevărat că, în cauză nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, cerută de art. 1201 C.civ., art. 166 C.proc.civ., lucru constatat corect în cuprinsul primei decizii de casare dată în cauză.
Însă, prin decizia civilă dată de Curtea de Apel Timișoara în data de 17 decembrie 1999 (irevocabilă), a fost respinsă acțiunea civilă promovată de aceeași reclamantă cu privire la imobilul în litigiu, cu motivarea că transferul bunului în patrimoniul statului a respectat legislația în vigoare la momentul faptelor și că erau valabil încheiate contractele de vânzare-cumpărare, fiind respectate cerințele Legii nr. 112/1995.
Curtea mai reține că se impune a distinge între autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat. Atât prezumția, cât și excepția lucrului judecat reprezintă instrumente juridice menite să servească instituția puterii de lucru judecat, care, în calitate de cel mai important efect al hotărârilor judecătorești, are la bază două reguli: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată și soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul. Puterea de lucru judecat presupune că, din momentul în care o hotărâre judecătorească nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac, ea trebuie considerată că reflectă adevărul – res judicata pro veritate habetur.
Aceasta înseamnă că o cerere poate fi judecată irevocabil o singură dată și nu poate fi combătută printr-o altă hotărâre judecătorească, astfel încât drepturile recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces, acesta fiind, de altfel, un aspect important al dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din CEDO și consacrat în jurisprudența curții europene de contencios al drepturilor omului; altfel spus, din motive de politică judiciară, de siguranță și stabilitate juridică, situațiile litigioase nu pot fi întreținute la infinit.
În ce privește cele trei elemente ale lucrului judecat – identitatea de obiect, cauză și părți – doctrina din această materie este constantă în sensul că primele două elemente (obiectul și cauza) se subsumează în fapt identității de chestiune litigioasă; acest aspect înseamnă că în materie de lucru judecat interesează ceea ce a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii în fața instanței, și ceea ce, în cele din urmă instanța a decis.
Or, analizând chestiunea litigioasă ce a făcut obiectul judecății anterioare (anume: nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995), curtea constată că aceasta este identică cu cea pentru care s-a demarat prezentul demers judiciar al reclamantei. Prin prezentul demers judiciar, reclamanta tinde să dovedească contrariul a ceea ce s-a stabilit prin hotărâre judecătorească anterioară, solicitând instanței în prezenta cauză să constate nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare contesta.
În cauza Amuraritei contra Romaniei, din data de 23.09.2008, Curtea Europeana a arătat că instanțele trebuie să țină cont chiar și de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive, și să nu le mai repună în discuție într-o nouă procedură, ba mai mult, în funcție de particularitățile cauzei, trebuie să analizeze și posibilitatea ca, în anumite situații, constătarile din hotărârile judecătorești să poată fi opuse chiar și terților.
Curtea constată că, în jurisprudența CEDO, se reține în mod constant că autorităților judiciare nu le este permis ca, prin acțiunile sau inacțiunile lor, să impiedice realizarea scopului unei hotărâri judecătorești irevocabile, scop care poate rezulta nu doar din dispozitiv, ci și din motivare, decât în cazurile în care există o imposibilitate obiectivă de executare, temeinic justificată de către autoritatea care invocă imposibilitatea de executare (de exemplu cauza Nitescu contra Romaniei).
Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm. C. pr. civ., Curtea constată că prezentul recurs este întemeiat, astfel că, în baza art. 312 alin. 1-3 C. pr. civ., îl va admite, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că, admițând apelul declarat de pârâta A. R. împotriva sentinței civile nr. 5099/26.10.2005 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr. 1364/2005, va schimba în parte sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta E. R. C. O. împotriva pârâtei A. R., menținând în rest hotărârile atacate.
JUDECĂTOR,
C. R.
Red. op.sep. C.R. – 19.11.2015
Tehnored. S.C. – 2 ex./ 20.11.2015
| ← Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 1121/2013.... | Pretenţii. Decizia nr. 479/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
