Pretenţii. Decizia nr. 479/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 479/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 02-12-2015 în dosarul nr. 479/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 479
Ședința publică din 02 decembrie 2015
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: M. M.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâta . și intervenientul M. TIMIȘOARA P. PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 709/18.10.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul H. I., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar prin registratura instanței la data de 27.11.2015 concluziile scrise formulate de reclamantul intimat H. I., la care s-a anexat, în xerocopie, un set de înscrisuri, enumerate punctual în cuprinsul concluziilor.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 25.11.2015, când pronunțarea a fost amânată pentru termenul de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
În deliberare, reține următoarele:
P. cererea înregistrată sub nr._ la Tribunalul T. – Secția Comercială prin disjungere din dosar nr._, reclamantul H. I. a chemat în judecată pârâta ., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să oblige pârâta la plata echivalentului bănesc al lipsei de folosință, respectiv al folosinței fără drept, a cotei sale de 140/862 mp din terenul cu nr. top 200/1 cu suprafața de 862 mp înscris în CF nr. 860 Timișoara, din ianuarie 2005 și până la data rămânerii definitive a hotărârii precum și la plata unei sume anuale, până la finele anului calendaristic, cu același titlu.
În motivare, a arătat că terenul cu nr. top 200 înscris inițial în CF nr. 860 Timișoara, casă cu 3 etaje și curte în Bulevardul Lenin (actualmente E.) nr. 3 și terenul aferent în suprafață de 885 mp ce a aparținut bunicii sale, N. Irma, a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și împărțit în 14 apartamente.
Reclamantului și surorii sale le-au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 apartamentele 6 și 14 și un spațiu cu altă destinație. Ulterior, reclamantul a primit cu titlu de donație de la sora sa cota acesteia de proprietate, astfel că în prezent deține o cotă de 140/862 mp din terenul cu nr. top 200/1.
A arătat că, din suprafața de 862 mp, pârâta ocupă abuziv o porțiune de 220 mp pe care a edificat fără autorizație mai multe construcții astfel că, din punctul său de vedere, în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale deoarece pârâta a edificat nelegal și fără acordul său construcțiile pe terenul proprietatea reclamantului iar până în prezent nu a reglementat situația prin eliberarea terenului.
În drept, a invocat prevederile art. 480 Cod civil, art. 998, 999 Cod civil, Decretul - Lege nr. 115/1938 și Legea nr. 7/1996.
La termenul de judecată din 29.02.2008 reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 lei pentru perioada ianuarie 2005 – ianuarie 2008 și a sumei de 2.000 lei/an începând cu anul 2008.
P. sentința civilă nr. 255/09.05.2008, Tribunalul T. a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, în considerarea cuantumului pretențiilor.
Dosarul a fost înregistrat sub același număr la Judecătoria Timișoara la 21.05.2008.
În cauză a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei intervenientul M. Timișoara prin P. M. Timișoara care a solicitat respingerea cererii reclamantului cu motivarea că dreptul de proprietate dobândit de acesta în baza Legii nr. 10/2001 asupra terenului face obiect al unor solicitări de revizuire pe cale administrativă și judecătorească.
În acest sens, a indicat dosarele nr. 4990._ aflat pe rolul Curții de Apel Timișoara și nr._ aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și a solicitat suspendarea judecății în temeiul art. 244 pct. 1 C.pr.civ. până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 4990._ .
Pârâta nu a depus întâmpinare pentru a-și exprima poziția cu privire la acțiunea principală ori la cererea de intervenție accesorie.
La dosar au fost depuse înscrisuri și a fost efectuată expertiza topo de expertul Zarafan C., expertiză ce face parte integrantă din hotărâre.
La termenul de judecată din 06.10.2009, instanța a respins cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea pârâtei . reținând, pe de o parte, că în cauză nu se pune în discuție dreptul de proprietate al reclamantului și că, pe de altă parte, pretențiile acestuia se referă la terenul nr. top 200/1/6, 200/1/14, 200/1/8, respectiv 200/1/15 din CF nr. 860 Timișoara, în timp ce în sentința civilă nr. 124/22.02.2008 a Tribunalului T. – Secția comercială și de contencios administrativ se vorbește despre nr. top 209, 207 și 208/2, acestea din urmă fiind parcelele de teren care au făcut obiectul contractului de concesiune încheiat de reclamant cu Consiliul Local al M. Timișoara.
În consecință, a constatat instanța, cum între parcelele care formează obiectul celor două dosare nu există identitate, intervenientul nu justifică interesul pentru a formula cererea de intervenție accesorie, iar M. Timișoara nu a devenit parte în proces,astfel că solicitarea de suspendare a judecății formulată prin cererea de intervenție nu a fost discutată.
Pe cale de concluzii scrise, reclamantul H. și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 55.771,68 lei/an reprezentând echivalentul bănesc al lipsei de folosință, respectiv al folosinței fără drept de către pârâtă a cotei de proprietate de 34/862 mp din terenul cu nr. top 200/1 cu suprafața de 862 mp înscris în CF nr. 860 Timișoara din ianuarie 2005 și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii; totodată,a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în 6.000 lei onorariu avocațial, 500 lei taxă de timbru și onorariul expertului.
Reclamantul și-a însușit din raportul de expertiză suprafața de 34 mp ca fiind suprafața pentru care poate solicita despăgubiri și valoarea de 1937,80 Euro/mp (8201,72 lei/mp) stabilită de expert pentru terenul în litigiu; totodată, a achiesat la concluziile expertului în sensul că pierderea reclamantului este de 20% din suma totală de 278.858,48 lei, anual.
P. sentința civilă nr. 3105/12.02.2010 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea reclamantului astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta să îi plătească daune interese de 55.771,68 lei/an începând cu data de 24.01.2005 și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei hotărâri; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de M. Timișoara în favoarea pârâtei; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8.011,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că, în baza Legii 10/2001, reclamantul H. I. a redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 6, 13 și 14 și a spațiului cu altă destinație SAD din imobilul situat în Timișoara, .) nr. 3 înscris în CF nr. 860 Timișoara.
Conform art. 9 din Legea nr. 10/2001 (temeiul restituirii terenului către reclamant), imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.
P. decizia civilă nr. 195/A/07.12.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția Comercială s-a reținut că pe terenul restituit familiei reclamantului se află construcțiile edificate de către pârâta . fără autorizație și fără acordul reclamantului, motiv pentru care instanța a respins cererea acestei societăți comerciale de a i se recunoaște un drept de superficie pe terenul în litigiu. Considerentele acestei decizii au intrat în puterea de lucru judecat, deoarece reflectă și explică dispozitivul acestei hotărâri.
Instanța a apreciat că de la data pronunțării acestei hotărâri se poate afirma despre reclamant că a cunoscut sau putea să cunoască persoana responsabilă de cauzarea prejudiciului.
Expertul a evaluat terenul în litigiu la 1937,80 Euro/mp și a stabilit că 34 mp din suprafața reală folosită de familia H. este ocupată de construcțiile pârâtei, suprafața regăsindu-se în perimetrul delimitat prin punctele C, E, F, D din planul de situație depus la fila 105 dosar. Totodată, a mai stabilit că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri reprezentând 20% din valoarea de 278.858,48 lei, calculată pentru terenul de 34 mp la o valoare de 8201,72 lei/mp, anual, ceea ce înseamnă 55.771,68 lei/an.
În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, principiu care operează în materia răspunderii civile delictuale, instanța a dispus ca suma menționată să fie plătită reclamantului până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, cererea acestuia fiind admisă conform celor mai sus-arătate.
Cererea de intervenție accesorie a fost respinsă în baza art. 54-55 C.pr.civ.
Împotriva hotărârii au declarat recurs pârâta ., respectiv apel intervenientul M. Timișoara prin Primar, înregistrate pe rolul Tribunalului T. – Secția Comercială și de C. Administrativ la 22.04.2010.
Pe calea recursului, pârâta . a solicitat casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În motivare, a arătat că prin acțiunea formulată reclamantul a solicitat obligarea sa la plata unei despăgubiri pentru folosința terenului în suprafața de 34/862 mp proprietatea reclamantului.
În cauză s-a efectuat o expertiză pe care recurenta a contestat-o, motiv pentru care, la termenul din 26 ianuarie 2010, expertul a stabilit că valoarea despăgubirilor pentru perioada 2005-2010 este de 891,40 euro x 5 ani = 4457euro la un preț de 131 euro/mp.
Prima instanță a stabilit, însă, despăgubirile la 1937,80 euro/mp, fără a avea la bază concluziile unui raport de expertiză evaluator sau bazându-se pe alt raport de expertiza dintr-un alt dosar; or, cauza fiind soluționată pe baza unui alt raport de expertiză decât cel comunicat pârâtei recurente, i s-a încălcat dreptul la apărare, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 5 C.pr.civ.
Mai mult, a arătat, expertul a stabilit cuantumul despăgubirilor anuale ca fiind o cotă de 20% din valoarea de piață a terenului, ceea ce reprezintă un calcul lipsit de fundament real cu consecința acoperirii valorii de piață a terenului în circa 5 ani (termen foarte scurt). În realitate, cuantumul eventualelor despăgubiri ce s-ar dovedi si cuveni pentru folosința unui imobil se calculează in funcție de folosul nerealizat de către proprietar din exploatarea bunului avându-se în vedere destinația bunului respectiv, iar un teren în suprafață de 34 mp nu poate avea o valoare practică de piață.
Conform art. 998 -999 Cod civil, reclamantului i se impune să dovedească cuantumul prejudiciului, respectiv ce s-ar fi putut face și nu s-a făcut cu exploatarea unei suprafețe de 34 mp teren aflat sub o construcție edificată de peste 30 de ani și pe care societatea pârâtă a achiziționat-o înainte de restituirea terenului către reclamant.
A arătat că în mod greșit a fost respinsă cererea de intervenție întrucât, câtă vreme nu a fost stabilit irevocabil dreptul de proprietate al reclamantului, acesta nu poate pretinde despăgubiri pentru folosința terenului de la o terță persoană.
P. cererea de apel, intervenientul M. Timișoara prin Primar a solicitat schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtei și al respingerii acțiunii reclamantului.
În motivare a arătat că, urmare a revizuirii dosarelor administrative și a soluționării celor nesoluționate până în prezent, există posibilitatea diminuării cotelor părți retrocedate către revendicatorul H. I. cu suprafața construită autorizată, având în vedere înscrisurile depuse la 23.02.2009 de către . la dosarele administrative formate în baza Legii nr. 10/2001, înscrisuri din care rezultă că societatea a efectuat lucrări de construire autorizate.
A mai arătat că soluționarea prezentului dosar depinde de soluția irevocabilă ce va fi dată în dosar nr. 4990._, motiv pentru care a solicitat suspendarea judecății în baza art. 244 pct. 1 C.pr.civ.
Intimatul reclamant H. I. a formulat întâmpinări, solicitând respingerea apelului și a recursului astfel declarate.
P. încheierea nr. 285/R/21.05.2011 pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul T. – Secția Comercială și de C. Administrativ a dispus scoaterea cauzei de pe rolul acestei secții și trimiterea dosarului Tribunalului T. – Secția Civilă, secție la care a fost înregistrat la 07.06.2010.
La termenul de judecată din 01.02.2011 instanța a calificat calea de atac declarată de pârâtă drept apel; a respins cererea acesteia de suspendare până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/325/2010; a admis proba cu expertiza în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, raportul fiind depus la filele 46-118 și completat cu răspunsul la obiecțiuni de la filele 138-143.
La termenul din 04.10.2011 instanța a respins cererea de suspendare formulată de pârâtă până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/325/2011, iar la termenul din 18.10.2011 a respins cererile în probațiune privind cercetarea la fața locului și efectuarea unei contraexpertize formulate de aceeași parte.
P. decizia civilă nr. 709/18.10.2011 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul T. a respins ca nefondat apelul declarat de intervenientul M. Timișoara prin Primar și a admis apelul declarat de pârâta ., fiind schimbată în parte sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii precizate.
În consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 7149 lei/an începând cu data de 24.01.2005 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii; au fost menținute dispozițiile privind cererea de intervenție accesorie și cheltuielile de judecată în primă instanță; a fost obligat intervenientul la plata sumei de 1000 lei către intimatul H. I. cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a fost obligat intimatul reclamant la plata sumei de 2060 lei către pârâta . cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că în mod corect a reținut prima instanță că reclamantul este proprietar asupra spațiilor indicate în cererea de chemare în judecată și a terenul aferent acestora situate în imobilul din Timișoara, . înscris în CF nr. 860 Timișoara, compus din casa cu trei etaje, apartamentată în 14 apartamente și curte cu suprafața înscrisă în cartea funciară de 862 mp.
Pe terenul restituit reclamantului în baza Legii nr. 10/2001 se află parte din construcțiile edificate de pârâta ..
Adunând cotele deținute de reclamant aferente apartamentelor proprietatea sa și raportând suma la întreg terenul de la adresa menționată, din raportul de expertiză întocmit în fața instanței de fond a rezultat că suprafața totală pentru care reclamantul poate solicita despăgubiri ca urmare a lipsei de folosință este de 34 mp. Această stare de fapt nu poate fi înlăturată, fiind atestată de probele administrate,de mențiunile din cartea funciară și de hotărârile judecătorești pronunțate anterior și reținute în considerente de instanța de fond.
Rămâne de stabilit – a apreciat instanța de apel - care este valoarea cu care se impune despăgubirea proprietarului pentru lipsa de folosință a bunului său, tribunalul având a alege între varianta rezultată din raportul de expertiză topografică efectuat de către judecătorie (_,68 lei anual) și varianta avansată în faza apelului ( 7149 lei/an, fila 52 dosar apel).
Întrucât însuși expertul topograf desemnat de judecătorie a arătat că nu este competent să stabilească contravaloarea lipsei de folosință, având specializarea topografie iar nu evaluare bunuri imobile, cum valoarea reținută de instanța de fond este exagerat de mare, neexistând un criteriu pentru care contravaloarea lipsei de folosință să fie de 20% din valoarea bunului, tribunalul s-a oprit la valoarea stabilită în calea de atac, de 7 ori mai mică,reținând ca fiind corecte criteriile adoptate de expert B.-T. D., care a ales metode de evaluare a terenului liber, nefiind imputabil reclamantului că acesta este ocupat de construcțiile pârâtei, calitatea de proprietar presupunând dreptul acestuia de a închiria terenul la prețul de piață și nu la cel determinat de autoritățile administrative.
Dintre cele două variante de calcul utilizate de expert instanța a ales-o pe cea determinată prin metoda randamentului economic întrucât ține cont de evoluția pieței imobiliare și de așteptările de beneficii viitoare în cazul unei piețe libere.
Metoda compunerii venitului din redevență nu stabilește o valoare la care se poate ajunge prin negocierea liberă dintre proprietar și locatar, ci una impusă de autoritățile locale pentru concesionarea imobilelor aflate în proprietatea sa. Nici cererea de a utiliza o altă metodă de evaluare propusă de expertul asistent U. D. pentru pârâtă nu este întemeiată câtă vreme, așa cum expertul arată (fila 128 dosar), ea a apărut în strânsă legătură cu HG nr. 834/1991, deci pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat înființate conform Legii nr. 15/1990,situație care nu se regăsește în cauză.
Apelul declarat de intervenientul M. Timișoara prin Primar a fost apreciat ca neîntemeiat.
Astfel, cum în cererea de intervenție accesorie (fila 75 dosar fond) se invocă posibilitatea ca terenul proprietatea reclamantului să se diminueze în urma revizuirii dosarelor administrative acolo indicate, nu există un interes actual al intervenientului, atâta timp cât dreptul reclamantului nu este doar atestat de acte de proprietate, ci și consolidat prin mai multe hotărâri judecătorești, astfel că nu se poate reține o posibilitate viitoare, dar incertă de retractare a dreptului de proprietate al reclamantului.
A mai reținut instanța că prin validarea raportului de expertiză întocmit în apel se acoperă și viciile de procedură invocate de apelanta pârâtă cu privire la raportul de expertiză topografică.
Pentru a obliga intimatul reclamant să plătească apelantei pârâtă sumei de 2060 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, tribunalul a avut în vedere că aceasta a efectuat cheltuieli în sumă de 3000 lei onorariu de avocat, 257 lei taxe de timbru și 2060 lei onorariu expert, în timp ce intimatul reclamant a efectuat cheltuieli în sumă de 6678 lei cu titlu de onorarii avocați.
S-a dispus ca taxele de timbru să fie suportate de apelantă pentru că sunt aferente pretențiilor la care au fost obligată prin decizie, astfel că pentru acestea apelanta este căzută în pretenții chiar dacă s-a admis apelul în sensul diminuării despăgubirilor. Onorariul de avocat a fost pus tot în sarcina apelantei întrucât prin admiterea apelului și schimbarea sentinței în modalitatea arătată,ea este parțial căzută în pretenții, dar a câștigat în parte, în aceeași situație fiind și intimatul reclamant care, la rândul său, a fost obligat să își suporte propriile cheltuieli efectuate cu asigurarea apărării.
A mai dispus instanța ca Intimatul reclamant să suporte cheltuielile reprezentate de onorariul de expert pentru că nu a recunoscut cuantumul diminuat al despăgubirilor și a provocat, astfel,administrarea probei. Totodată, tribunalul a reținut că intimatul are dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate pentru combaterea apelului declarat de intervenient; cum nu a indicat cuantumul acestora din totalul de 6678 lei, instanța le-a stabilit ca fiind în cuantum de 1000 lei.
Împotriva deciziei au declarat recursuri pârâta și intervenientul care au criticat-o pentru nelegalitate.
Pe calea recursului, pârâta . a solicitat, în principal, casarea hotărârii si trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât modificarea nu este posibilă,fiind necesară administrarea de probe noi, respectiv administrarea tuturor probelor pe care le-a solicitat, respectiv cercetare locală și efectuarea unei contraexpertize, probe care sunt necesare, utile, pertinente și concludente în vederea corectei soluționări a cauzei, cu respectarea prevederilor art. 129 pct. 5 C.pr.civ. și ale art. 6 CEDO. Cu totul în subsidiar, în situația în care instanța va aprecia că nu se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, a solicitat modificarea hotărârilor în sensul respingerii cererii în despăgubiri formulată de reclamant.
În motivare, a invocat că, urmare a efectului devolutiv al apelului, reținând că expertul topograf Zarafan C. desemnat de prima instanță nu era competent să stabilească contravaloarea lipsei de folosință a terenului solicitată de reclamant, tribunalul a dispus efectuarea unei expertize de către un expert având specialitatea evaluare bunuri imobile și a desemnat-o în acest scop de doamna expert B. T. D..
După depunerea raportului de expertiză, a răspunsului la obiecțiuni formulate și urmare a constatărilor expertului asistent ing. U. G. D. (încuviințat la propunerea pârâtei), a rezultat necesitatea administrării unor probe noi, situație în care erau incidente dispozițiile art. 292 alin. 1 C.pr.civ. („Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”). Întrucât doar în apel a fost efectuată expertiza în evaluare proprietăți imobiliare de către un expert specializat, nu se poate reține că nouă proba a cărei necesitate a rezultat după efectuarea expertizei, respectiv că ar fi tardivă cercetarea la fața locului întrucât „nu a fost solicitată prin motivele de apel”.
Astfel, a arătat pârâta, solicitările sale au fost formulate în termen, câtă vreme doar după depunerea raportului de expertiză și a răspunsului la obiecțiuni ale d-nei expert B. T. D. s-a putut solicita efectuarea oculatei și a contraexpertizei.
Deoarece la termenul din 04.10.2011, primul după depunerea răspunsului la obiecțiuni, s-a pus în discuție cererea de suspendare a litigiului până la soluționarea cauzei ce face obiectul dosarului nr._/325/2011 al Judecătoriei Timișoara, instanța nu a discutat decât această solicitare, stabilind că urmează să se pronunțe prin încheiere, astfel că nu au mai făcut obiect al discuțiilor cererile de efectuare a unei cercetări la fața locului și a unei contraexpertize, primând cererea de suspendare; or, nu este corect și nici procedural să i se impute recurentei că nu a solicitat efectuarea contraexpertizei, câtă vreme este evident că dacă se dispunea suspendarea judecății până la soluționarea menționatului dosar (în care se impunea inclusiv efectuarea expertizei de specialitate), în cauza de față nu ar mai fi fost nevoie de contraexpertiză.
Oricum, a arătat recurenta, este evident că raportul de expertiză efectuat (care complică și mai mult situația prin abordarea prea teoretică și neraportată la cazul concret dedus judecății) și răspunsul la obiecțiuni al d-nei expert nu răspund la toate obiecțiunile ridicate de ea și de expertul asistent,situație în care se impunea efectuarea unei contraexpertize în respectarea principiului aflării adevărului.
În susținerea cererii de modificare a deciziei, a arătat că, raportat la starea de fapt existentă în cauză (stare de fapt ce nu a fost analizată adecvat de instanțe), nu se poate reține incidența prevederilor art. 998-999 cod civil privind antrenarea în persoana sa a răspunderii civile delictuale.
A arătat că imobilul înscris în CF nr. 860 Timișoara, top. 200, aparținând antecesoarei reclamantului a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, că pe o porțiune din acest teren au fost edificate autorizat și în vederea satisfacerii unui interes public construcții ce au trecut din proprietatea statului - în baza Legii nr. 15/1990 - în proprietatea . care s-a privatizat și transformat în ., societate care le-a vândut recurentei fără a fi fost înscrise în cartea funciară. Societatea vânzătoare nu a făcut demersuri în baza HG nr. 843/1991 pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent acestor construcții și pentru înscrierea în cartea funciară a acestui drept, astfel că terenul de sub construcții și cel aferent este în cea mai mare parte proprietate tabulară a Statului Român. O cotă parte infimă din acest teren este proprietatea reclamantului ca urmare a emiterii de P. M. Timișoara în temeiul Legii nr. 10/2001 a dispoziției nr. 1888/25.07.2005, act emis ulterior datei la care recurenta a dobândit cu bună credință, prin înscris autentic, construcțiile aici existente (situație cunoscută de reclamant și intervenient), astfel că nu se putea restitui în natură terenul ce era parțial ocupat de acestea decât cu nesocotirea situației reale a imobilelor și cu încălcarea dispozițiilor Legilor nr. 99/1999 și, respectiv, nr. 15/1990.
A invocat că, în temeiul art. 32/1 din Legea nr. 99/1999, împreună cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor s-a transmis și dreptul de folosință asupra terenului aferent acestora,însă nici statul și nici antecesorii în drepturi ai recurentei nu s-au preocupat de rezolvarea situației juridice a imobilului.
A invocat lipsa culpei sale în crearea situației existente determinată de nelegala restituire în natură a terenului în litigiu,situație de natură a-l îmbogăți fără justă cauză pe reclamant.
A arătat că, în situația în care, în contra acestor argumente, instanța de recurs va reține incidența dispozițiilor art. 998-999 Cod civil, să se constate că suma la plata căreia a fost obligată cu titlu de folos nerealizat de reclamant pentru lipsa de folosință a celor 34 mp teren este exagerată fată de criteriile reale ce trebuiau avute în vedere si amplu enumerate personal și de expertul asistent U. G. precum și de intervenient în cuprinsul obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză întocmit de dna expert B. T. D.,expert care - în răspunsul la obiecțiuni - evită să răspundă majorității criticilor formulate (motiv pentru care a și solicitat efectuarea unei contraexpertize), în baza acestui răspuns nelegal instanța de apel pronunțând o hotărâre care cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.
A invocat că tribunalul a încălcat prevederile art. 274 C.pr.civ., fiind nelegală obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată constând implicit și în contravaloarea expertizei efectuate în primă instanță, câtă vreme acea expertiză a fost invalidată în apel cu consecința efectuării unei expertize în specialitate, corectă fiind compensarea onorariilor de avocat și obligarea reclamantului la suportarea costul expertizei topografice.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C.pr.civ.
Pe calea recursului, intervenientul M. Timișoara prin Primar a solicitat modificarea hotărârilor pronunțate în cauză cu consecința admiterii cererii de intervenție formulată.
În motivare a învederat că instanțele nu au ținut cont de probatoriul administrat în cauză și de obiecțiunile Ia raportul de expertiză efectuat în cauză formulate de intervenient.
Astfel, instanța de apel nu a ținut cont de obiecțiunile potrivit cărora: valorile stabilite de expert au fost supraevaluate; terenul ocupat de construcții este proprietatea în indiviziune și a Statului Român; pârâta plătește - în baza contractului de concesiune nr. 1/2007 - pentru terenurile alăturate parcelei în litigiu (aflate în proprietatea statului) o redevență calculată conform Legii nr. 50/1991 republicată, motiv pentru care a solicitat ca nivelul valorii lipsei de folosință (în lei/mp/an) să fie cel stabilit de expert în tabelul nr. 1 – pag. 6 coloana 2, iar indexarea sumelor datorate anilor 2005-2011 să se facă cu rata inflației.
A mai arătat că pe rolul Judecătoriei Timișoara este înregistrată sub nr. dosar_/325/2011 cererea prin care reclamanta . a solicitat în contradictoriu cu pârâții H. losif, M. Timișoara prin Primar și Consiliul Local al M. Timișoara ca instanța să dispună obligarea acestora la dezmembrarea pe cote părți a terenului evidențiat în CF nr. 860 Timișoara, nr. top. 200/1; să stabilească întinderea reală a terenului înscris în această carte funciară, respectiv ce suprafață de teren este ocupată de clădire și cât din suprafața de teren reprezintă curtea imobilului; să stabilească ce suprafață din terenul deținut în indiviziune este ocupată de clădirea Hotel C.; urmare a dezmembrării, să stabilească cu exactitate locul unde se află terenul ocupat de clădirea hotelului și proprietarul cotei-părți de teren; să stabilească valoarea terenului ocupat de clădire; să dispună obligarea pârâtului care deține cota parte de teren ocupată de hotel să o vândă reclamantei; să dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate astfel dobândit. Pe rolul aceleiași instanțe este înregistrată sub nr. dosar_/325/2010 cererea prin care aceeași reclamantă (pârâta în cauza de față) a solicitat - în contradictoriu cu pârâții H. losif, Seewan M. Irma și P. M. Timișoara - să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 1888/25.07.2005 emisă de P. M. Timișoara referitoare la imobilul situat în Timișoara, .. 3 înscris în CF nr. 860 Timișoara, nr. top. 200, nr. top. 200/11. În consecință, a arătat intervenientul, se impune suspendarea prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a acestor cereri, pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii.
În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 7, 9 C.pr.civ.
La termenul de judecată din 14.03.2012, instanța a admis cererile recurenților și, în baza art. 244 pct. 1 C.pr.civ., a dispus suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/325/2010 al Judecătoria Timișoara având ca obiect stabilirea valabilității titlului pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile.
Urmare a cererii intervenientului recurent care a învederat că dosarul nr._/325/2010 a fost irevocabil soluționat pri decizia civilă nr. 194/07.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, cauza a fost repusă pe rol pentru termenul din 25.11.2015.
Examinând recursul pârâtei . prin prisma criticilor formulate și în baza art. 306 alin. 2 C.pr.civ., față de dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., văzând și normele ce vor fi mai jos arătate, instanța îl găsește ca fiind nefondat și îl va respinge ca atare, pentru următoarele considerente:
În ce privește cererea de casare cu trimitere spre rejudecare care, în opinia pârâtei, s-ar impune pentru motivele mai sus-arătate, instanța reține că, urmare a apelului declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, tribunalul a dispus ca stabilirea contravalorii anuale a lipsei de folosință susținută de reclamant să se facă de un expert specializat în evaluarea proprietății imobiliare.
Raportul de expertiză a fost depus la dosar la termenul din 10.05.2011, când a fost comunicat părților. Pentru termenul de judecată din 07.06.2011, dl U. G. D., expert asistent numit la cererea pârâtei apelante a formulat în numele acesteia obiecțiuni la raportul astfel întocmit,obiecțiuni la care dna expert B. T. D. a răspuns prin înscrisul depus pentru termenul de judecată din 06.09.2011, termen la care răspunsul a fost comunicat către părți.
La termenul următor (04.10.2011) apelanta a formulat prin avocat cerere de suspendare a judecății până la soluționarea dosarului nr._/325/2011 al Judecătoriei Timișoara, cerere însoțită de acte doveditoare (fila 147-151 dosar apel). Contrar susținerilor recurentei, conform încheierii de ședință, la acest termen de judecată nu a fost formulată vreo cerere de probațiune și instanța a rămas în pronunțare asupra cererii de suspendare cu mențiunea că, în caz de respingere, va acorda termen pentru concluzii pe fond la 18.10.2011, dispunând în acest sens în urma deliberării (fila 152 dosar).
Corespunde realității că la filele 153 și 154 din dosarul de apel se găsesc două înscrisuri prin care reclamanta a solicitat efectuarea unei contraexpertize și, respectiv, a unei cercetări la fața locului, însă acestea nu au fost depuse la termenul de judecată din 04.10.2011. Astfel, conform celor mai sus-arătate, în încheierea de ședință de la acest termen nu s-a consemnat depunerea unor asemenea înscrisuri ori formularea verbală a acestor cereri în probațiune. Apoi, cererile poartă data de 18.10.2011 și semnătura președintelui completului de judecată. În fine, conform încheierii de ședință, cererile au fost depuse la dosar în sala de judecată la acest ultim termen de avocatul apelantei care, răspunzând excepției tardivității cererii în probațiune cu contraexpertiza invocată de apărătorul reclamantului, a arătat că la termenul anterior a solicitat suspendarea judecății, „iar dacă se respingea în sală era pregătită să o depună la acel termen, or, instanța s-a pronunțat prin încheierea de ședință” asupra cererii de suspendare (fila 169 dosar apel). Rezultă, astfel, că, în contra susținerilor recurentei, cererea în probațiune prin efectuarea unei contraexpertize a fost cerută cu încălcarea dispozițiilor art. 212 alin. 2 C.pr.civ., cum în mod legal a reținut instanța de apel.
În continuare, este de observat că, la același termen, tribunalul a avut în vedere și că,deoarece probele administrate sunt suficiente pentru soluționarea justă a cauzei, nu este utilă în acest sens administrarea probelor solicitate de apelantă.
Din această perspectivă, instanța reține că, dincolo de faptul că recurenta - criticând soluția de respingere a cererii de probațiune – arată că „raportul de expertiză efectuat și răspunsul la obiecțiuni al d-nei expert, nu lămuresc și nu răspund la toate obiecțiunile ridicate…” (fila 3 apel) fără, însă, a indica în mod punctual care ar fi aspectele nelămurite de expert,susținerile sale (inclusiv cele referitoare la afirmata complicare a situației prin concluziile raportului de expertiză) vizează modalitatea în care instanța de apel a stabilit starea de fapt în cauză și a apreciat probele administrate. Or, aceste susțineri nu vizează legalitatea hotărârii ci,eventual, temeinicia acesteia și ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 10, 11 C.pr.civ., norme legale abrogate la data pronunțării deciziei recurate.
Pentru aceleași considerente se impune aceeași concluzie și în ceea ce privește susținerile vizând cererea de cercetare la fața locului, cerere respinsă de tribunal cu motivarea că o atare probă nu este utilă soluționării cauzei, câtă vreme prin administrarea ei nu se poate stabili situația reală a terenului și a modului de ocupare cu construcții. Pe de altă parte, respingând această cerere de probațiune, instanța de apel a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 287 alin. 1 pct. 4, alin. 2 C.pr.civ., art. 292 C.pr.civ., câtă vreme administrarea acestei probe nu a fost solicitată prin cererea de apel, iar necesitatea cercetării la fața locului nu a decurs din concluziile unui raport de evaluare imobiliară.
În consecință, este nefondată și va fi respinsă ca atare cererea de casare cu trimitere spre rejudecare formulată de pârâta recurentă.
Cu privire la criticile vizând fondul cauzei,instanța constată următoarele:
Pe calea cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei recurente la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului ocupat de construcțiile acesteia, invocând dispozițiile art. 480, 998, 999 Cod civil.
Terenul în litigiu a fost dobândit de reclamant cu titlu de restituire în natură prin Dispoziția nr. 1888/25.07.2005 dată în baza Legii nr. 10/200. P. decizia civilă nr. 194/R/07.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. 18._ * a fost respinsă irevocabil cererea pârâtei din prezenta cauză de anulare parțială a dispoziției astfel emisă, consecința fiind recunoașterea pe cale judecătorească a titlului reclamantului asupra terenului. Câtă vreme recurenta din prezenta cauză a fost parte în acel dosar, cele astfel statuate de instanța de recurs i se opun cu putere de lucru judecat, astfel că susținerile sale din prezenta cale de atac referitoare la nelegalitatea dispoziției de restituire a terenului ocupat de construcții nu pot fi primite ca temeiuri de modificare a deciziei recurate.
În continuare, instanța reține că prin sentința civilă nr. 124/22.09.2008 a Tribunalului T. menținută prin decizia civilă nr. 195/A/7.12.2009 a Curții de Apel Timișoara s-a stabilit irevocabil caracterul neautorizat al construcțiilor edificate (și) pe terenul reclamantului din prezenta cauză și lipsa acordului proprietarului terenului la edificare, cu consecința respingerii cererii reclamantei (recurenta în cauză) de instituire a unui drept de superficie.
Expunerea în recurs a istoricului construcțiilor și a modalității în care pârâta a ajuns să le dobândească reprezintă aspecte de fapt (cum recurenta însăși arată, învederând că starea de fapt concret existentă în cauză nu ar fi fost analizată adecvat de instanța de apel) și nu poate fi încadrată, conform celor mai sus-arătate, în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ., iar susținerilor vizând transmiterea către sine a dreptului de folosință asupra terenului pe care se află construcțiile li se opun cu putere de lucru judecat cele statuate prin hotărârile judecătorești menționate mai sus referitoare la inexistența în patrimoniul său a dreptului de superficie (cu cele două componente, respectiv proprietatea asupra construcțiilor și folosința terenului pe care sunt amplasate acestea). Cum hotărârile arătate au fost pronunțate într-un litigiu în care recurenta a fost parte, iar efectul lor s-a produs în mod nemijlocit în patrimoniul acesteia, sunt nefondate ca temeiuri de modificare a deciziei susținerile sale vizând actele juridice încheiate în timp cu privire la construcții, buna sa credință la dobândirea acestora și lipsa diligenței antecesorilor săi în drepturi în efectuarea de demersuri în vederea înscrierii edificatelor în cartea funciară și în obținerea titlului de proprietate asupra terenului pe care sunt amplasate coroborată cu lipsa vreunei culpe în acest sens a societății recurente.
Instanța de recurs constată în mod suplimentar că aspectele vizând edificarea construcțiilor (și) pe terenul restituit reclamantului și transmiterea dreptului de proprietate asupra edificatelor și, pe cale de consecință, a folosinței asupra terenului, cu referire inclusiv la atitudinea subiectivă a constructorului și a dobânditorilor succesivi au fost susținute și în dosarul nr._/325/2010 soluționat prin decizia civilă nr. 194/R/07.05.2015 de Curtea de Apel Timișoara (mai sus-menționată) în care părți au fost cele din litigiul de față (filele 33-36 dosar), astfel că statuările instanței asupra acestor susțineri au autoritate de lucru judecat și nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară. Câtă vreme și prin această decizie s-a reținut inexistența în patrimoniul recurentei a vreunui drept asupra terenului în litigiu, nici referirea la dispozițiile Legii nr. 99/1999 nu se constituie în temei de modificare a hotărârii tribunalului.
În concluzie, edificatele pârâtei ocupă fără titlu terenul reclamantului, cu consecința cauzării unui prejudiciu ce se impune a fi reparat, constatările instanțelor de judecată în cuprinsul hotărârilor irevocabile mai sus-arătate contrazicând cu autoritate de lucru judecat susținerile pârâtei privind lipsa culpei sale în producerea prejudiciului și existența vreunei cauze de înlăturare a acestei culpe de natură să atragă neîntrunirea în cauză a condițiilor cerute de dispozițiile art. 998, 999 Cod civil, criticile recurentei privind greșita aplicare a acestor dispoziții legale fiind nefondate.
Nefondate sunt și criticile vizând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de instanța de apel.
Astfel, stabilind suma datorată de pârâtă, instanța s-a raportat la situația de fapt a imobilului și la concluziile expertului evaluator, probă administrată în apel. Or, conform celor mai sus-arătate, față de dispozițiile art. 304 C.pr.civ., instanța de recurs nu poate proceda la reevaluarea situației de fapt astfel stabilită.
Pe de altă parte, recurenta a arătat că suma la plata căreia a fost obligată este exagerată fată de criteriile reale enumerate de ea și de intervenient în cuprinsul obiecțiunilor. Se constată, însă că, după ce expertul evaluator a răspuns obiecțiunilor, intervenientul nu a contestat acest răspuns, iar pârâta, conform celor mai sus-arătate, nu a cerut administrarea probei contrarii cu respectarea dispozițiilor procedurale incidente.
Vor fi respinse ca neîntemeiate și criticile vizând încălcarea în apel a dispozițiilor art. 274 C.pr.civ. prin modalitatea în care au fost acordate cheltuielile de judecată. Astfel, stabilind cuantumul sumei datorate cu acest titlu, tribunalul a avut în vedere că în primă instanță cheltuielile de judecată au fost achitate fără legătură directă cu cuantumul exact al despăgubirilor solicitate și nu se impune reducerea lor,iar în apel pârâta va suporta taxa de timbru achitată pentru că este aferentă pretențiilor la care a fost obligată prin decizie și onorariul de avocat (ca și intimatul, pentru că pretențiile ambelor părți au fost admise în parte), fiind îndreptățită la achitarea de către reclamant a onorariului pe care l-a plătit expertului.
În fine, contrar celor invocate de recurentă, hotărârea recurată cuprinde motivele avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea ei, iar aceste motive vizează pricina dedusă judecății și, coroborându-se unele cu altele, conduc în mod logic la concluzia la care a ajuns instanța prin decizia dată de tribunal.
Examinând recursul intervenientului prin prisma acelorași dispoziții legale, instanța îl găsește, de asemenea, ca nefiind fondat și îl va respinge ca atare, pentru următoarele considerente:
În primul rând, după cum s-a arătat mai sus, susținerile privind aprecierea probatoriului administrat în cauză nu se constituie în critici de nelegalitate a deciziei în sensul art. 304 pct. 1-9 ci vizează netemeinicia acesteia, aspect sub care hotărârea atacată nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.
În al doilea rând (acest aspect fiind, de asemenea, examinat în cele ce preced) după depunerea la dosarul de apel a raportului de expertiză, intervenientul a formulat obiecțiuni la care expertul a răspuns prin înscrisul depus pentru termenul de judecată din 06.09.2011 (fila 133, 134, 138-143). După comunicarea către părți a răspunsurilor la obiecțiuni, intervenientul nu a mai formulat în termenul prevăzut de art. 212 alin. 2 C.pr.civ. alte critici care să vizeze concluziile expuse de expert în raport și răspuns, astfel că eventuale critici în acest sens nu pot fi aduse direct în recurs.
În fine, pentru argumentele mai sus-arătate, dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ. nu sunt incidente în cauză.
Având în vedere aceste considerente și dispozițiile art. 312 alin. 1 C.pr.civ. raportat la art. 304 pct. 7, 9 C.pr.civ., art. 306 alin. 2 C.pr.civ., instanța va respinge recursurile declarate de pârâta . și intervenientul M. Timișoara prin Primar împotriva deciziei civile nr. 709/18.10.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
În baza art. 274, 277 C.pr.civ., va obliga recurenții la plata către intimatul-reclamant H. I. a câte 2.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâta . și intervenientul M. TIMIȘOARA P. PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 709/18.10.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Obligă recurenții la plata către intimatul-reclamant H. I. a câte 2.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02 decembrie 2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. RUJIȚA R. C. R.
Grefier,
M. M.
Red. FȘ/21.12.2015
Tehnored. MM/2 ex/28.12.2015
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud. C. D. G.
Inst. apel: Tribunalul T. – jud. A. C., M. R.
| ← Cereri. Decizia nr. 389/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 472/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
