Obligaţie de a face. Decizia nr. 222/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 222/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-11-2015 în dosarul nr. 222/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 222
Ședința publică din 27 noiembrie 2015
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare pronunțarea asupra apelului declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile nr. 444/24.02.2015 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, având ca obiect pretenții.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților, au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 17.11.2015, când, pentru a da posibilitatea părților de a formula concluzii scrise, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei la data de 24.11.2015, dată la care, în aceeași compunere a completului de judecată, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului constată următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_, reclamantul M. I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 EURO (sau echivalentul în lei la data efectuării plății) reprezentând despăgubiri morale, pentru arestarea și condamnarea pe nedrept, la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare; obligarea pârâtului la plata sumei de 2.450 EURO (sau echivalentul în lei la data efectuării plății), reprezentând prejudiciul material, constând în contravaloarea veniturilor pe care le-ar fi realizat în perioada de 7 luni de zile în care a fost lipsit de libertate pe nedrept; obligarea pârâtului la plata sumei de 29.400 EURO (sau echivalentul în lei la data efectuării plății), reprezentând prejudiciul material, constând în contravaloarea veniturilor pe care le-ar fi realizat până la pensionare; să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin sentința penală nr. 146/04.05.2007, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M. în dosarul nr._, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de trei ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 215 alin. 1.2,3 cod pen. cu aplicarea disp art. 41 alin.2 cod pen., la pedeapsa închisorii de doi ani pentru săvârșirea infracțiunii prev și ped de art. 11 lit. c din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 și art. 41 alin.2 cod pen. și la pedeapsa închisorii de șase luni pentru săvârșirea infracțiunii prev și ped de art. 32 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea disp art. 41 alin.2 cod pen.. iar în temeiul disp art. 33 lit.a și art. 34 lit.b cod pen., s-a dispus executarea pedepsei mai grele de trei ani închisoare cu privare de libertate și interzicerea drepturilor prev de art. 64 lit.a,b.c cod pen., pe durata și în condițiile art. 71 cod pen.
În baza sentinței penale nr. 146/04.05.2007, s-a emis de către Judecătoria Sânnicolau M., mandatul de executare a pedepsei închisorii și ulterior, mandatul european de arestare.
P. cererea înregistrată la data de 03.07.2012, reclamantul a solicitat rejudecarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr._ și în temeiul disp art. 72 alin.2 din Legea nr. 302/2004, raportat la disp art. 522 indice 1 Cod proc.pen., coroborat cu disp art. 404 alin.l cod proc.pen., suspendarea executării sentinței penale nr. 146/04.05.2007, în temeiul căreia a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 254/05.06.2007, până la soluționarea definitivă a cauzei în rejudecare.
P. sentința penală nr. 132/26.04.2013, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M. în dosarul nr._, în baza art. 522 indice 1 Cod proc. pen., a fost respinsă cererea de rejudecare formulată de reclamant, privind sentința penală nr. 146/04.05.2007, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M. în dosarul nr._ .
Împotriva sentinței penale nr. 132/26.04.2013, s-a declarat recurs, iar prin decizia penală nr. 920/2013, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat, a casat hotărârea primei instanțe și în rejudecare, a admis în principiu cererea de rejudecare a cauzei penale ce a făcut obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei Sânnicolau M., a dispus trimiterea dosarului Judecătoriei Sînnicolau M. în vederea rejudecării cauzei în privința reclamantului și a respins cererea de suspendare a executării sentinței penale nr. 146/04.05.2007.
P. sentința penală nr. 254/29.10.2013, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M. în dosar nr._ *, s-a admis cererea de rejudecare formulată de reclamant, s-a anulat sentința penală nr. 146/04.05.2007, iar în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod proc. pen. s-a dispus achitarea reclamantului, inculpat în dosarul penal, pentru toate infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată și condamnat anterior.
Tot prin aceeași sentință s-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 254/05.06.2007, emis de Judecătoria Sânnicolau M. in baza sentinței penale nr. 146/04.05.2006 pronunțată în dosarul nr._, iar în baza art. 350 alin. 2 Cod proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului, de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 254/05.06.2007 emis de Judecătoria Sânnicolau M..
Împotriva sentinței penale nr. 254/29.10.2013 au declarat calea de atac a apelului, P. de pe lângă Judecătoria Sânnicolau M. și D.G.R.F.P. Timișoara - A.J.F.P. Timișoara, apeluri respinse ca nefondate prin decizia penală nr. 208/A/19.03-2014. pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ *.
Reclamantul a arătat că dispozițiile art. 540 Cod proc. pen. stabilesc criteriile privind cuantificarea daunelor, având ca punct de reper durata privării de libertate și consecințele produse asupra persoanei și a familiei celui privat de libertate.
A solicitat instanței să constate că, doctrina de specialitate a stabilit că valorile morale ale omului nu pot fi prețuite în bani, iar atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, judecătorul având posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească o sumă de bani în cuantumul potrivit, pentru a constitui o reparație în sensul disp. art. 538-539 Cod. proc.p.
Reclamantul a solicitat sa se constate că este îndreptățit la daune morale în suma solicitată cu titlu de reparație morală pentru condamnarea la 3 ani închisoare și consecințele produse asupra sa de condamnarea nedreaptă și arestarea pentru o perioadă de 7 luni și 6 zile, pentru stresul și deteriorarea sănătății și atingerii aduse demnității.
In perioada anterioară condamnării, reclamantul a arătat că și-a câștigat existenta în mod cinstit, fiind încadrat în muncă atât în țară, cât și în străinătate. După condamnare și arestare, reclamantul a invederat ca nu a mai reușit să se reîncadreze în muncă nici până în momentul de față, atât datorită marginalizării, cât și datorită faptului că, pe parcursul arestării și din cauza condamnării suferite, starea sănătății sale s-a deteriorat considerabil, prezentând boală cardiacă gravă, care, în final a necesitat operație pe cord deschis cu efectuarea unui triplu bypass aorto-coronarian și înlocuire de valvă mitrală. A precizat ca, urmare a acestei operații complexe, viața sa s-a schimbat complet, a trebuit să-și adapteze stilul de viață la starea sănătății care necesită periodic îngrijiri medicale post intervenție, cu evitarea stresului, efortului fizic și regim alimentar adecvat.
Reclamantul a solicitat instanței să se constate că, potrivit disp. art. 538 Cod proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea pagubei suferite, dacă în urma rejudecării s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată, ori că acea faptă nu există. Conform art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații.
De asemenea, potrivit art.52 alin. 3 teza l-a din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Despăgubirile ce pot fi acordate pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare pot fi materiale și morale, iar suma ce poate fi acordată cu acest titlu, trebuie să fie de natură a repara întreg prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil și la libertate, drept care trebuie analizat ca fiind efectiv și concret, iar nu teoretic și iluzoriu (CEDO cauza N. contra României).
A solicitat reclamantul să se constate ca a fost arestat și a executat in penitenciar un număr de 220 de zile, în intervalul cuprins între 23.03._13, pentru o fapta pe care nu a săvârșit-o și urmare a unui proces penal, în care judecata s-a făcut în lipsă, datorită superficialității cu care organele judiciare au tratat acest proces și implicit, au înțeles să vegheze la respectarea dreptului oricărui cetățean la un proces echitabil.
Este unanim recunoscut în jurisprudență si în practica judiciara în materie ca orice arestare si inculpare pe nedrept produce celor în cauza suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de masuri lezează demnitatea si onoarea, dar si libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral care justifica acordarea unei compensații materiale.
Reclamantul a mai arătat că, la data arestării, era angajat în muncă ca portar, din această activitate obținea venituri suficiente pentru un trai decent, respectiv 350 EURO, iar în condițiile în care a fost arestat și lipsit ilegal de libertate pentru 220 de zile este îndreptățit să primească despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea veniturilor de care a fost privat pe perioada menționată.
De asemenea, una din consecințele arestării pe nedrept a fost și pierderea locului de muncă, loc de muncă pe care nici în prezent nu l-a mai putut redobândi și, având în vedere starea sănătății sale nu va mai putea lucra vreodată, deoarece odată cu punerea în executare a mandatului european de arestare, autoritățile spaniole au consemnat arestarea în evidențele operative, evidențe la care au acces toți angajatorii și datorită cărora, îi este refuzată orice cerere de angajare.
Pe cale de concluzie și pentru considerentele deja expuse, a solicitat să se constate că urmare a condamnării penale și a arestării pe nedrept, cursul vieții sale a fost modificat dramatic și pe lângă pierderile materiale efective, a suferit un prejudiciu moral major, context în care, doar obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale solicitate, reprezintă o reparație pecuniară justă si echitabilă a prejudiciului moral suferit în urma erorilor judiciare la care a fost supus, motiv pentru care solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În drept, s-au invocat disp. art. 538, art. 539 cod proc. pen., art.l din Protocolul nr.l la CEDO. art. 5 pct. 1 CEDO. art.5 parag.5 CEDO, art.52 alin. 3 teza 1-a din Constituție, jurisprudența CEDO.
La dosar s-au depus următoarele acte: sentința penală nr. 146/04.05.2007, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M. în dosarul nr. 258/295/2.007 - în copie, sentința penală nr. 132/26.04.201 J, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M. în dosarul nr._, sentința penală nr. 254/29.10.2013, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M. în dosarul nr._ *, decizia penală nr. 208/A/19.03-2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._ *, contract de muncă pe perioadă determinată - în copie, cerere de studiu imunohematologic prechirurgical din data de 03.04.2014 raport de externare emis la data de 10.03.2014 - în copie.
P. întâmpinarea depusa de paratul Ministerul Finanțelor prin DGFP T. s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și s-a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului T., raportat la prevederile art. 155 din Legea nr. 105/22.09.1992, competenta reveniundu-i Tribunalului București.
Pe fondul cauzei, paratul a arătat ca reclamantul a fost achitat și ca nu s-a reținut prin hotărârea de casare că privarea de libertate s-ar fi realizat în mod nelegal, motiv pentru care cerința textului de lege nu este îndeplinită.
Paratul a apreciat că interpretarea este corectă prin prisma prevederilor art. 507 Cod de procedura penală, prin hotărârile de achitare nu se face referire la temeinicia și netemeinicia măsurii privative de libertate, conducând la concluzia ca privarea de libertate a reclamantului nu se datorează unei erori judiciare astfel că acțiunea este neîntemeiată.
Din oficiu s-a dispus atașarea dosarului nr._ * al Judecătoriei Sânnicolau M., la care este atașat dosarul nr._ al Judecătoriei Sânnicolau M..
P. sentința civilă nr. 444/PI/24.02.2015, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamantul M. I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunțaastfel, tribunalul a reținut în esență că în fapt,prin sentința penală nr. 254/29.10.2013, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M. în dosarul nr._ *, definitiva prin decizia penală nr. 208/A/19.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a admis cererea de rejudecare formulată de reclamant, s-a anulat sentința penală nr. 146/04.05.2007 – prin care reclamantul M. I. a fost condamnat la pedeapsa rezultanta de trei ani închisoare cu privare de libertate și interzicerea drepturilor prev de art. 64 lit. a, b, c Cod penal, pe durata și în condițiile art. 71 cod pen - iar în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod proc. pen., s-a dispus achitarea reclamantului pentru toate infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată și condamnat anterior, anulandu-se mandat de executare a pedepsei închisorii nr. 254/05.06. 2007 emis de Judecătoria Sânnicolau M. si s-a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului, de sub puterea mandatului mai sus enuntat.
Reclamantul a fost arestat și a executat in penitenciar un număr de 220 de zile, în intervalul cuprins între 23.03._13.
In drept, conform disp. art. 538 Cpp: ” (1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. (4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.”
Din activitatea organelor judiciare nu sunt excluse erorile în soluționarea cauzelor penale ori în ceea ce privește măsurile preventive privative de libertate. Nu sunt excluse nici situațiile în care organul judiciar acționează cu rea-credință, săvârșind infracțiuni contra înfăptuirii justiției, cum sunt represiunea nedreaptă și cercetarea abuzivă, prevăzute în art. 283, respectiv art. 280 NCP. Pentru a asigura o minimă reparație persoanelor care au suferit condamnări sau care au fost private de libertate pe nedrept, noul Cod de procedură penală reglementează, în titlul referitor la procedurile speciale, asemeni codului anterior, posibilitatea reparării pagubei cauzate prin erori judiciare ori prin privare nelegală de libertate.
Utilitatea dispozițiilor procedurale care reglementează repararea pagubei materiale sau a prejudiciului moral constă, în primul rând, în dezdaunarea celui nevinovat, asigurându-se prin această reglementare cadrul procesual de acordare a dezdăunării, iar finalitatea o constituie restabilirea ordinii de drept și cu privire la latura materială a consecințelor unui act de justiție declarat nedrept.
Articolele 538 și 539 NCPP instituie două cazuri în care o persoană este îndreptățită să solicite repararea pagubei materiale sau a daunei morale - eroarea judiciară și privarea nelegală de libertate.
Dispozitiile art. 538 alin. (2) NCPP consacră dreptul la repararea pagubei în ipoteza achitării după redeschiderea procesului penal. Astfel, se consacră legislativ soluțiile jurisprudențiale anterioare. Din interpretarea coroborată a disp. alin. (1), (2) și (4) ale art. 538 NCPP, rezultă că și în această ipoteză, a achitării după redeschiderea procesului în procedura prevăzută de art. 466 - 470 NCPP, soluția trebuie să se fi pronunțat în baza unui fapt nou sau recent descoperit, iar condamnatului nu trebuie să-i fie imputabilă nedescoperirea faptului în timp util. P. urmare, persoanei care s-a sustras procesului penal nu-i poate fi recunoscut dreptul la repararea prejudiciului.
Întrucât enumerarea conținută de art. 538 alin.(3) NCPP este exemplificativă, nedescoperirea în timp util a faptului nou sau recent descoperit poate să se datoreze atât acțiunii (ex: declarații mincinoase), cât și inacțiunii persoanei condamnate. Sub aspect subiectiv, nu este necesară intenția de ascundere a faptului care ar fi dus la achitare, ci este suficientă simpla culpă (neglijență în prezentarea organelor judiciare a faptului care ar fi dus la achitare).
Eroarea judiciară naște dreptul la repararea pagubei cu îndeplinirea următoarelor condiții: a) pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare; b) pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei: după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară; ori în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă; c)persoana să nu își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice altfel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel; d) persoanei condamnate să nu îi fie imputabilă - în tot sau în parte - nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperii.
A reținut că, în ceea ce privește eroarea judiciară, pentru a exista dreptul la repararea pagubei, este necesar ca mai întâi să fi fost pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare - nu are relevanță modalitatea de executare ori de individualizare a pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este cu executare în regim de detenție ori cu suspendarea executării, ceea ce conduce la nașterea dreptului de reparare a pagubei este ca, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, să se procedeze la rejudecarea cauzei și în rejudecare să fie pronunțată o soluție de achitare. De asemenea, textul prevede în mod expres că nu are relevanță dacă hotărârea a fost pusă sau nu în executare; cu alte cuvinte, nu executarea unei pedepse naște dreptul la repararea pagubei, ci condamnarea pe nedrept.
Condamnarea trebuie să fie definitivă; nu va fi despăgubită persoana care a fost condamnată în primă instanță și apoi achitată ca urmare a judecății în căile de atac.
Rejudecarea poate avea loc după admiterea unei căi extraordinare de atac - anularea se pronunță ca urmare a admiterii unei cereri de revizuire, iar desființarea ca urmare a admiterii unei contestații în anulare - sau a admiterii unei cereri de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate; de altfel, textul art. 538 alin. (2) NCPP face referire expresă la rejudecarea cauzei după redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.
In ceea ce privește faptul nou sau recent descoperit, el nu trebuie în mod evident să fi existat la momentul soluționării definitive a cauzei, să fi fost cunoscut de instanță la soluționarea acesteia; nu se pune problema reaprecierii probelor deja administrate, ci de situații nou-apărute, cum ar fi aceea în care se dovedește că organele judiciare au comis infracțiuni în legătură cu soluționarea cauzei ori se dovedește că declarația unui martor audiat pe parcursul judecății a fost mincinoasă.
Soluția după rejudecare trebuie să fie una de achitare, iar nu de încetare a procesului penal; de asemenea, textul nu face distincție relativ la temeiurile achitării.
O condiție importantă, neprevăzută de codul anterior, este aceea ca persoana care solicită repararea pagubei să nu fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice altfel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel. Spre exemplu, nu va fi îndreptățit la repararea pagubei acela care a recunoscut săvârșirea faptei în procedura de recunoaștere a învinuirii ori care a inițiat un acord de recunoaștere a vinovăției, știind că este nevinovat, dacă aceste proceduri au fost urmate prin manifestarea sa de voință neviciată. Va fi însă îndreptățit la repararea pagubei acela care a fost silit să recunoască săvârșirea faptei, deși nevinovat, ca urmare a unor acțiuni de amenințare ori șantaj provocate direct sau indirect de autorul real al faptei.
De asemenea, nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit. Spre exemplu, nu va fi îndreptățită la repararea pagubei persoana care, deși cunoștea faptul că declarația unui martor este mincinoasă, nu a învederat acest lucru organelor judiciare după ce a luat cunoștință de acest aspect.
Comparativ cu reglementarea anterioară, conținută de art. 504 C.proc.pen, în care o atare condiție nu era cerută, dreptul la repararea pagubei fiind recunoscut indiferent de atitudinea procesuală a persoanei condamnate, soluția NCPP este mult mai restrictivă. Modificările aduse instituției erorii judiciare reprezintă o preluare a prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la CEDO și dau expresie principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Instanța civilă învestită cu acțiunea în repararea prejudiciului trebuie să stabilească atitudinea procesuală a persoanei condamnate pe baza elementelor de fapt și de drept relevante în privința exercitării dreptului la apărare în procesul penal.
P. sentința penală nr. 132/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sânnicolau M. în dosarul nr._, instanța - respingând, inițial cererea de rejudecare a reclamantului a reținut că - deși nu există probe certe că inculpatul s-a sustras urmăririi penale și judecății, există probe că acesta a cunoscut existența anchetei penale împotriva sa și până în momentul reținerii de către autoritățile spaniole nu a fost interesat să se apere în fața organelor de cercetare penală sau a instanței de judecată.
Considerentele acestei sentințe penale prezintă relevanță în prezenta cauză, chiar dacă sentința a fost desființată în căile de atac, sub aspectul atitudinii condamnatului reclamant pe parcursul procesului penal, respectiv a împrejurării că a stat în pasivitate sau chiar s-a sustras procesului penal, în cadrul căruia era chemat să-și exercite drepturile procesuale.
S-a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile legale mai sus expuse, pentru a se constata existenta unei erori judiciare, astfel soluția de achitare a reclamantului după redeschiderea procesului în procedura prevăzută de art. 466 - 470 NCPP, nu s-a produs în baza unui fapt nou sau recent descoperit, care să nu fi existat la momentul soluționării definitive a cauzei, să nu fi fost cunoscut de instanță la soluționarea acesteia.
Totodată, tribunalul a reținut că, după rejudecare, in prima instanța, nu s-a administrat nici un mijloc de proba apt sa conducă la modificarea solutiei de condamnare, chiar avocatul reclamantului a învederat instantei - la termenul de judecată din data de 25.10.2013 - ca renunță la audierea martorilor propusi, aspect consemnat in incheierea de sedinta de la acea data, astfel că soluția de achitare a fost pronunțata de către instanță prin reaprecierea probelor deja administrate și nu a unor situații nou-apărute, cum ar fi acelea în care se dovedește că organele judiciare au comis infracțiuni în legătură cu soluționarea cauzei ori se dovedește că declarația unui martor audiat pe parcursul judecății a fost mincinoasă.
Abia in apel, au fost audiate partile civile M. G., D. M., P. I. și N. A., precum si martorii Ș. Ghorghina, P. M. audiati și in faza de urmărire ce nu au relevat nici un fapt nou, necunoscut de catre instanta ce a pronunțat condamnarea.
Văzând ca nu poate fi reținută eroarea judiciară, astfel cum este definită legal, tribunalul, a respins, apreciind ca fiind neîntemeiată acțiunea reclamantului, fără cheltuieli de judecata, necuvenite.
Împotriva sentinței civile nr. 444/PI/24.02.2015 a declarat apel reclamantul M. I., care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că instanța de fond a săvârșit o eroare de fapt, ca urmare a analizării trunchiate și deopotrivă greșite a probatoriului administrat în rejudecarea dosarului penal raportat la modalitatea în care a fost judecat prin neadministrarea probelor în primul ciclu procesual soldat cu condamnarea pe nedrept a reclamantului.
Astfel, în dosarul penal nr._, a fost pronunțată o sentință de condamnare fără a fi audiate toate părțile civile, martorii și bineînțeles în lipsa reclamantului, inculpat în dosarul penal.
Solicită să se constate că, în faza de cercetare judecătorească a cauzei penale ce a format obiectul dosarului nr._, în care a fost dispusă soluția de condamnare, au fost audiate doar trei persoane ( pag. 143 - 145), în contextul în care, doar părțile civile au fost în număr de peste 60, cu toate că, instanța de judecată era obligată să ia declarații fiecărei părți civile, să audieze martorii propuși în cauză și să facă demersuri pentru ca reclamantul să ia cunoștință de existența procesului penal pentru a se putea apăra și să nu judece cauza superficial și în lipsa sa.
Învederează că, în rejudecarea cauzei penale, aceste neajunsuri au fost acoperite, fiind respectate principiile contradictorialității, oralității, egalității armelor, nemijlocirii, legalității și loialității în administrarea mijloacelor de probă.
Astfel, în fața instanței de rejudecare au fost audiate părțile civile și chiar dacă martorii propuși au fost audiați doar în calea de atac a apelului, starea de fapt reală, respectiv că, reclamantul, nu a fost vinovat de nicio infracțiune pentru care a fost cercetat penal, a reieșit din declarațiile părților vătămate, iar martorii audiați nu au făcut altceva decât să întărească această stare de fapt.
În atare situație și având în vedere faptul că, în urma rejudecării cauzei pe baza probatoriului administrat în fața instanței de rejudecare, s-a reținut că, de fapt, reclamantul nu a participat la nicio faptă pentru care a fost trimis în judecată, cercetat penal și condamnat, consideră că, eroarea judiciară există, astfel cum este definită legal, iar instanța de fond nu a făcut altceva decât să perpetueze o stare de nelegalitate în care reclamantul s-a aflat din anul 2007, odată cu pronunțarea hotărârii de condamnare, urmată de o arestare ilegală și până la pronunțarea sentinței de achitare.
Reglementarea din codul de procedură penală a răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie completata cu art. 3 din Protocolul 7 la CEDO, care stabilește că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.
Din examinarea tuturor acestor reglementări rezultă că, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în raport cu victima prejudiciată, revine întotdeauna și fără excepție, direct si nemijlocit statului, care are obligația de a repara orice prejudicii suferite de cel care este arestat sau deținut cu încălcarea dispozițiilor legale în materie și condamnat pe nedrept.
Arată că potrivit dispozițiilor art. 539 alin. 1,2 cod proc. pen.,, are dreptul la repararea pagubei suferite persoana care în cursul procesului penal a fost privată nelegal de libertate " .
Solicită să se constate că, instanța de fond în sentința atacată, nu a motivat în nici un fel respingerea despăgubirilor morale pentru arestarea pe nedrept și să aprecieze că, acțiunea promovată de reclamant se înscrie în linia generală a acțiunilor ce reclamă răspunderea civilă delictuală, iar cadrul special al acțiunii este dat de dispozițiile art. 539 Cod proc. pen., precum si de dispozițiile art. 5 pct. 5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la aceasta. Obligația statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare este stabilită și prin art. 52 alin. 3 din Constituție.
Toate aceste dispoziții legale duc la concluzia ca statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, este obligat să acopere integral prejudiciul suferit de persoana care a fost reținută sau arestată, iar ulterior, după desfășurarea procedurilor penale specifice, a fost achitată, așa cum este cazul reclamantului, care a fost arestat timp de 7 luni și 6 zile.
Analizând dispozițiile art. 539 cod proc. pen., precum și practica în materie a Curții Constituționale, se ajunge la concluzia ca nu doar persoana care a fost condamnată definitiv și, în urma rejudecării cauzei, a obținut o hotărâre definitivă de achitare are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, ci și persoana care a fost reținută sau arestată ilegal.
În condițiile in care s-a luat măsura arestării preventive în cursul procesului penal, iar reclamantul a fost achitat în urma rejudecării cauzei penale, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 539 cod proc. pen., fiind inutil si inadmisibil în procesul civil a se analiza dacă la luarea măsurii preventive a arestării s-au respectat dispozițiile legale, dacă organele de urmărire penală și judecătorul au avut suficiente indicii pentru a considera că, se impune arestarea. Libertatea individuală constituie un drept fundamental al omului, garantat constituțional prin art. 23 si reglementat de art. 5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, astfel că, în condițiile în care, în cursul procesului penal a fost achitat pe motivul că, faptele pentru care a fost judecat și condamnat inițial, nu au fost săvârșite de reclamant, întreaga construcție penală edificată împotriva sa a căzut, fiind nulă de drept, toate capetele de urmărire penală sunt nelegale, inclusiv măsurile privative de libertate luate în cursul procesului penal.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 466- 482 Cod proc. civ.
P. întâmpinare, pârâta D.G.R.F.P. Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, în numele Statului Român, a solicitat respingerea apelului, cu motivarea că prin sentința civilă apelată, T. T. a respins acțiunea, reținând, în mod corect, că cerința textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea nu este îndeplinită.
Astfel, potrivit prevederilor art. 538 alin. 1 din Codul de procedură penală: "Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Totodată, potrivit alin. 3 din același text legal: "Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel".
Potrivit cerinței textului legal, anularea sau desființarea hotărârii de condamnare trebuie să aibă la bază un fapt nou sau recent descoperit. Or, după cum corect a reținut instanța de fond, hotărârea prin care reclamantul a fost achitat nu s-a bazat pe un fapt nou sau recent descoperit, ci a avut în vedere o reapreciere a probelor deja administrate.
Examinând sentința civilă apelată prin prisma motivelor invocate, ale art. 466 și următoarele Cod proc.civ., în raport de probatoriul administrat, Curtea constată că apelul declarat de reclamant este fondat în ceea ce privește critica referitoare la nesoluționarea capătului de cerere având ca obiect repararea pagubei în caz de privare ilegală de libertate.
În acest sens, dispozițiile art. 480 (3) Cod proc.civ. prevăd că, în cazul în care se constată că în mod greșit instanța a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea și va judeca procesul, evocând fondul.
Cum, cererea referitoare la acordarea despăgubirilor, respectiv la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, întemeiată pe dispozițiile art. 539 Cod proc.penală, nu a constituit obiect de analiză a instanței de fond, Curtea în baza dispozițiilor legale menționate, va anula în parte hotărârea apelată și va rejudeca cauza în fond, în raport de petitele cu care a fost investită instanța.
Reclamantul susține că, în mod greșit a reținut instanța că nu există eroare judiciară, având în vedere că, în urma rejudecării cauzei, s-a reținut pe baza probatoriului administrat, că nu a participat la nicio faptă de natura celor pentru care a fost trimis în judecată, cercetat și ulterior condamnat.
Este corectă susținerea apelantului că prin sentința apelată nr. 254/29.10.2013 pronunțată de Judecătoria Sânnicolaul M. în dosarul nr. 577/295 definitivă prin decizia penală nr. 208/19.03.2014 a Curții de Apel Timișoara, s-a admis cererea de rejudecare și s-a anulat sentința penală nr. 146/4.05.2007 prin care reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de trei ani închisoare cu privare de libertate și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b și c Cod penal și s-a dispus achitarea reclamantului pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii și punerea de îndată în libertate a acestuia.
În perioada cuprinsă între 23.03.2013 și 29.10.2013, reclamantul apelant a fost arestat și a executat în penitenciar un număr de 220 de zile.
În acest sens, dispozițiile art. 538 Cod proc.pen. prevăd că „(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărârea definitivă de achitare.
(3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit”.
În același sens sunt și dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția ce garantează dreptul la indemnizare a victimei unei erori judiciare.
Potrivit acestui text „atunci când condamnarea penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pagubă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este acestuia imputabilă în tot sau în parte”.
Rezultă din conținutul normelor legale menționate că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară este reglementat în mod similar în legislația internă și cea europeană.
Obligația statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată și în Constituția României care, în art. 52 alin. (3) stabilește răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, indiferent de modul în care s-a produs.
Raportat la normele legale menționate, rezultă că se poate vorbi de „eroare judiciară” atunci când, după condamnare definitivă, în urma rejudecării cauzei, printr-o altă hotărâre se dispune anularea sau desființarea hotărârii de condamnare definitivă, urmare a descoperirii unui fapt nou sau recent descoperit care determină pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare a persoanei în cauză.
Dispozițiile legale la care s-a făcut referire și care sunt invocate de apelant, nu sunt aplicabile în cauza dedusă judecății, aspect reținut de instanța de fond care a concluzionat în mod corect că soluția de achitare a reclamantului, după redeschiderea dosarului în procedura prevăzută de art. 466-470 Cod proc.pen., nu a avut loc, ca o consecință a intervenirii unui fapt nou sau recent descoperit, care să nu fi existat la momentul soluționării definitive a cauzei, întrucât reclamantul, așa cum rezultă din sentința penală nr. 132/26.04.2013 a Judecătoriei Sânnicolaul M., deși a cunoscut existența anchetei penale împotriva sa și până la data la care a fost reținut de autoritățile spaniole, nu a făcut nici un demers pentru a se apăra în fața organelor de cercetare penală și a instanței penale.
Soluția de achitare a reclamantului, respectiv decizia penală nr. 254/29.10.2013 pronunțată de Judecătoria Sânnicolaul M., definitivă prin decizia penală nr. 208/19.03.2014, a fost pronunțată ca urmare a reaprecierii probelor și nu ca o consecință a unor situații nou apărute, respectiv s-a reținut de instanța de apel că situația de fapt descrisă prin actul de inculpare, nu se coroborează cu probele administrate, probe care nu au relevat participarea condamnatului M. I. la faptele pentru care a fost trimis în judecată, dar nici nu au evidențiat un fapt nou în raport de soluția de condamnare.
În acest sens este constantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care constată că dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, nu se aplică în cazul dispunerii încetării urmăririi penale sau în cazul achitării persoanei trimise în judecată penală, indiferent dacă această soluție a fost pronunțată prin hotărâre definitivă sau în apel și nu recunosc dreptul la indemnizare atunci când nerelevarea faptei necunoscute la momentul pronunțării condamnării este imputabilă persoanei condamnate.
În ceea ce privește incidența art. 539 (1) Cod proc.pen., Curtea constată că dreptul la despăgubiri prevăzut de acest text legal se naște în favoarea persoanei care în cursul procesului penal a fost privată nelegal de libertate.
Conform alin. 2 al art. 539 Cod proc.pen. privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Susținerea apelantului în sensul că este îndreptățit la despăgubiri, în raport de art. 539 Cod proc.pen., întrucât împotriva sa s-a luat măsura arestării preventive în cursul procesului penal și că ulterior a fost achitat, ca urmare a rejudecării cauzei penale, nu poate fi primită.
Din conținutul art. 539 Cod proc.pen., rezultă că acesta reglementează dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul privării nelegale de libertate săvârșită în procesul penal.
Această prevedere legală este în strânsă legătură cu dispozițiile art. 5 din Convenție, dispoziții ce consacră dreptul la libertate și siguranță și care, în situația încălcării lui, atrage aplicarea dispozițiilor art. 5 (5) din convenție, conform cărora orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații.
Raportat la probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile legale menționate (art.539 Cod proc.pen. și art. 5 (5) din Convenție), întrucât în ambele situații dreptul la despăgubiri este condiționat de stabilirea nelegalității privării de libertate, aspect ce nu a fost dovedit în cauză.
Cum, prin hotărârea de achitare nr. 254/29.10.2013 a Judecătoriei Sânnicolaul M., definitivă prin decizia penală nr. 208/19.03.2014 a Curții de Apel Timișoara, nu s-a constatat nelegalitatea privării de libertate a reclamantului, se constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 539 Cod proc.pen. cu referire la art. 5 (5) din Convenție.
Trebuie precizat că, nici un organ judiciar din cele la care face referire art. 539 (2) Cod proc.pen., nu a constatat nelegalitatea privării de libertate a reclamantului, condiție necesară pentru a-l îndreptăți pe acesta la acordarea de despăgubiri.
Privarea de libertate a reclamantului în perioada 23.03.2013 – 29.10.2013 (dată la care s-a admis cererea sa de rejudecare a cauzei și s-a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii) în vederea executării acestei pedepse la care fusese condamnat, nu poate fi caracterizată ca nelegală nici din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în materie pentru a se putea constitui într-un motiv justificat de acordare a despăgubirilor prin prisma temeiului de drept al cererii sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14.01.2014 din cauza S. contra România – par. 68).
Față de considerentele arătate, Curtea, în baza dispozițiilor art. 480 Cod proc.civ., va admite apelul declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile nr. 444 din 24.02.2015 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București; va anula în parte sentința civilă apelată și, rejudecând cauza, va respinge în tot acțiunea civilă formulată de reclamantul M. I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București.
În raport de motivele care au determinat admiterea prezentei căi de atac se constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 453 Cod proc.civ., astfel că instanța nu va acorda cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamantul M. I., cu domiciliul ales la Societatea Civilă de Avocați D. și Asociații, cu sediul în Sânnicolau M., .. 7-9, . - parter, jud. T. împotriva sentinței civile nr. 444 din 24.02.2015 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, cu sediul în București, ., Sector 5.
Anulează în parte sentința civilă apelată și rejudecând cauza:
Respinge în tot acțiunea civilă formulată de reclamantul M. I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, cu sediul în București.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică azi, 27.11.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, pt. GREFIER,
M. L. D. C. I. P.
aflată în C.M., semnează
Grefier șef Secția I Civilă
R. P. D.
Red.M.L./08.12.2015
Tehnored. I.P/L.P. 5 ex./3 .
Prima instanță: T. T., jud. C. P.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 220/2015. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 470/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
