Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 176/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 176/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 05-02-2013 în dosarul nr. 176/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.176
Ședința publică din 5 Februarie 2013
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul S. R. prin MINSITERUL FINANȚELOR P. prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚEOR P. C.-S. împotriva sentinței civile nr.1663/25.10.2012 pronunțată de T. C.-S. – Secția Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanții MUSTEȚEA M. și B. I., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
M. Public este reprezentat de procuror B. E., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 29 Ianuarie 2013, când pronunțarea a fost amânată pentru termenul de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
P. sentința civilă nr. 1663/25.10.2012, T. C.-S. a admis în parte acțiunea reclamanților Mustețea M. și B. I. și a obligat pârâtul S. român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. să-i plătească suma de 32.056 lei cu titlu de despăgubiri și 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin acțiunea civilă înregistrată sub nr._ la data de 09.05.2012, reclamanții Mustețea M. și B. I. au chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate că se încadrează în prevederile art. 1 alin. 2 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro daune materiale constând în contravaloarea bunurilor confiscate, a animalelor, confiscate și contravaloarea culturilor agricole din anul 1952 până în anul 1989.
În motivarea cererii au arătat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 familia reclamanților a fost ridicată din casa lor, membrii acestora fiind deportați în Câmpia Bărăganului. Întreaga avere a familiei a fost confiscată de către autoritățile comuniste.
Reclamanții au arătat că în momentul deportării, familiei lor i-au fost confiscate bunuri mobile și animale (17 oi, 2 vaci, 1 cal, 1 vițel, 3 porci, 70 păsări) precum și 15 ha teren agricol. În momentul deportării terenurile familiei reclamanților au fost cultivate în felul următor: 0,29 ha vie, 0,29 ha sfeclă de zahăr, 5 ha porumb, 4 ha grâu, 3 ha pădure, 0,58 ha legume și 2 ha trifoi.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. nu a formulat întâmpinare în cauză.
La dosar au fost administrate următoarele înscrisuri: proces-verbal întocmit în 19.06.1951, tabel nominal cu familiile evacuate din . de . agricole din 1951 predate la Arhivele Naționale, adresă eliberată de M.A.I. Direcția Instanțelor Militare, copie carte de identitate și certificat de naștere pe numele reclamantului B. I., copie carte de identitate și certificat de naștere pe numele reclamantei Mustețea M., copie certificat de deces pe numele B. E. și B. I..
În cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică în specialitatea agricultură și proba testimonială cu un martor.
Din analiza probelor și înscrisurilor administrate în cauză, tribunalul a constatat următoarele:
Familia reclamanților a fost strămutată în Câmpia Bărăganului în perioada 18.06._55 (fila 13). În momentul deportării le-a fost confiscată casa de locuit și terenuri agricole în suprafață de 15,06 ha (filele 6-7 dosar fond).
Instanța de fond a reținut ca fiind certă existența în patrimoniul antecesorilor reclamanților doar a bunurilor arătate anterior deoarece doar cu privire la aceste bunuri există înscrisuri (filele 14-16 dosar fond) ce conțin procesele-verbale întocmite de autorități în momentul preluării, înscrisuri ce se coroborează cu proba testimonială administrată în cauză.
Instanța, văzând dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b Legea 221/2009, a constatat că legiuitorul a avut în vedere doar bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Pentru ca un bun să fie confiscat este necesar ca acel bun să fi existat în patrimoniul reclamanților sau a antecesorilor acestora la momentul deportării, din această categorie nefăcând parte și bunuri care ar fi putut exista în viitor (cum sunt culturile agricole viitoare). De asemenea, în categoria de bun mobil nu intră nici contravaloarea reparațiilor efectuate la casă și nici lipsa de folosință a acesteia pentru perioada deportării.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat că în cauză a fost dovedită atât existența în patrimoniul antecesorilor reclamanților cât și faptul confiscării a următoarelor bunuri, bunuri ce se încadrează și în noțiunea de „bunuri confiscate” (astfel cum este prevăzută la art. 5 alin. 1 lit. b Legea 221/2009): culturile aflate pe terenurile confiscate în anul 1951 în valoare de 32.056 lei.
Cu privire la cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul, văzând prevederile art. 276 Cod proc.civ., a admis-o în parte, cu privire la plata onorariului expertului (1.200 lei) și a jumătate din onorariul de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, instituția pârâtă solicitând modificarea ei în sensul respingerii în integralitate a acțiunii reclamanților.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ. iar în fapt pe mai multe argumente de nelegalitate.
S-a susținut în acest sens că acordarea despăgubirilor pentru daune materiale în cuantumul stabilit de instanța de fond nu este nici legală (întrucât ele se acordă doar pentru acele bunuri confiscate și nerestituite care fac și obiectul Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005 – ipoteză care în cauză nu se confirmă), nici temeinică (câtă vreme nu se poate stabili, prin examinare, valoarea acestora).
P. concluziile scrise formulate în cauză, intimații reclamanți Mustețea M. și B. I. au solicitat respingerea recursului pârâtului ca nefondat și obligarea lui la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate cât și din oficiu, potrivit art. 306 alin. 2 C.pr.civ. sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul este parțial fondat.
Astfel, în ceea ce privește pretinsa nelegalitate a dispoziției de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale cauzate familiei de origine a reclamanților prin deportarea ei în B. și lipsirea sa de bunuri, Curtea constată că criticile instituției pârâte sunt neîntemeiate.
Curtea constată că fundamentul juridic al unei asemenea solicitări este art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 care, după . acestei legi, nu a fost supus niciunei modificări – nici măcar parțiale – și nici nu a fost declarat neconstituțional.
Textul acestui articol (alin. 1) arată că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri cu caracter politic (cum este și deportarea în B. la care a fost supusă reclamanta și familia sa) precum și, după decesul ei, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate o dată cu comiterea faptului abuziv dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată sau ale Legii nr. 247/2005 cu modificările și completările ulterioare (art. 5 alin. 1 lit. b ).
Același articol în alin. 5 prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile anterior menționate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse în condițiile legilor amintite.
Analizarea conținutului textelor menționate, a conținutului inițial al art. 5 alin. 1 lit. a (referitor la despăgubirile pentru daune morale) și a celui prevăzut de art. 5 alin. 1 lit. c (referitor la repunerea în drepturi sau la înlăturarea efectelor degradării militare), demonstrează că prin promovarea Legii nr. 221/2009 legiuitorul a urmărit să înlăture pe cât posibil, complet toate consecințele grave și serioase produse de abuzurile vechiului regim politic, indiferent de natura lor.
Dacă în privința temeiului de despăgubiri pentru daune morale Curtea Constituțională a constatat că el nu se justifică în condițiile în care există și alte reglementări în vigoare pentru realizarea aceluiași scop reparatoriu, în privința celorlalte două categorii de măsuri reparatorii nu a existat niciun control de constituționalitate anterior sau posterior intrării în vigoare a legii care să nege legitima lor consacrare.
În interpretarea în context a legii și constatând că dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv în timp diferite legi (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările lor), pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, nu a existat până la apariția Legii nr. 221/2009 nici un act normativ similar, de aceea nu se poate în mod rațional afirma că această categorie de bunuri nu ar face obiectul de reglementare al legii.
Este adevărat că art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001 modificate și completate și ale Legii nr. 247/2005 modificate și completate, însă această referință nu poate avea alt scop decât cel de evitare a stabilirii unei duble despăgubiri în una și aceeași materie, fără însă a se putea concluziona că se exclude în mod implicit, alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură.
P. urmare, Curtea constată că interpretarea atentă a legii recunoaște reclamanților beneficiul unei astfel de reparații.
Cu toate acestea, fiind vorba de o lege specială, prin excepție de la regulile răspunderii civile delictuale care a stat la baza ideii de reparație materială pe care statul și-a asumat-o în mod voluntar, el nu va răspunde decât în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate - și evident dovedite în mod neechivoc –nu și pentru folosul nerealizat, lucru rezultat cu claritate din formularea alin. 1 lit. b al art. 5 al Legii nr. 221/2009.
Curtea constată că, făcând interpretarea corectă a dispozițiilor legale anterior menționate, tribunalul în mod justificat a admis în parte acțiunea reclamanților, obligând instituția pârâtă la plata contravalorii bunurilor de care au fost lipsiți membrii familiei reclamanților prin deportarea în B..
P. urmare, legalitatea dispoziției instanței nu poate fi contestată.
Probele dosarului demonstrează însă că nu același lucru se poate afirma despre temeinicia ei.
Instanța de fond a avut în vedere pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor civile, proba științifică a expertizei efectuate în cauză care a calculat, în raport de diverse criterii explicate în cuprinsul ei, contravaloarea culturilor de plante agricole de pe suprafața de 15,06 ha teren pe care familia reclamanților a fost silită să îl abandoneze în 1951, fără a mai putea beneficia de recolta acestui an (a se vedea în acest sens extrasul din procesul verbal de la fila 7 dosar de fond).
Pentru acest an, contravaloarea produselor agricole a fost stabilită la suma de 32.056 lei (fila 48) pe care instanța de fond și-a însușit-o ca atare dar pe care Curtea o constată ca nefiind pe deplin justificată pentru că expertul a luat în considerare atât valoarea plantelor agricole în sine (grâu, porumb, trifoi, etc.) pe care martorii le-au confirmat prin depozițiile lor cât și părți componente ale acestora (paie grâu, coceni porumb, trifoi semințe, paie trifoi) care nu se mai justificau din moment ce s-au evaluat produsele agricole în integralitatea lor.
De aceea, scăzând contravaloarea acestor din urmă componente, Curtea apreciază că reclamanților li se cuvine pentru producția agricolă a anului 1951, nerecoltată din cauza abuzului comis de puterea politică comunistă, doar suma de 24.960 lei.
Ca atare, va fi admis recursul instituției pârâte și va fi schimbată în parte sentința Tribunalului C.-S., prin reducerea despăgubirilor acordate reclamanților, la nivelul sumei anterior menționate.
Pe cale de consecință, se vor modifica în parte și cheltuielile de judecată, instituția pârâtă urmând să le plătească cu acest titlu reclamanților suma de 1.600 lei reprezentând jumătate din cheltuielile avansate de ei pentru onorariile de expert și de avocat.
Celelalte mențiuni ale sentinței urmează a fi menținute ca temeinice și legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul S. român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. împotriva sentinței civile nr. 1663/25.10.2012 pronunțată de T. C.-S. - Secția Civilă pe care o modifică în parte în sensul că:
Obligă instituția pârâtă să plătească reclamanților Mustețea M. și B. I. suma de 24.960 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale și 1.600 lei cheltuieli parțiale de judecată.
Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 Februarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. CALAICLAUDIA R. M. L.
Grefier,
O. IOȚCOVICI
Red.D.C./11.02.2013
Tehnored.O.I./2 ex/14.02.2013
Instanță fond: T. C.-S. – jud. A. C.
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 1722/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Superficie. Decizia nr. 2608/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
