Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2311/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2311/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-11-2012 în dosarul nr. 2311/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.2311
Ședința publică din 14 noiembrie 2012
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. O. P. împotriva deciziei civile nr.211/29.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții D. M. și D. F., având ca obiect revendicare imobiliară și obligație de a face.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 31.10.2012, când inițial pronunțarea a fost amânată pentru 07.11.2012, iar ulterior pentru termenul de azi, încheieri ce fac parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Deliberând reține următoarele:
P. cererea înregistrată sub nr._ la Judecătoria Timișoara, reclamantul S. O. P. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va da, să oblige pârâții D. M. și D. F. să-i lase în deplină proprietate și folosință apartamentul nr.3 situat în Timișoara, . înscris în CF_ C1-U3 Timișoara.
În motivare, a învederat că imobilul în care se află apartamentul a fost redobândit în baza Legii nr.112/1995 prin decizia civilă nr.1344/03.05.1999 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr.790/C/1999, dreptul său de proprietate fiind înscris în cartea funciară.
Ulterior, a aflat că apartamentul nr.1 și 3 din imobil a fost înstrăinat, iar prin hotărâri judecătorești cererile în anularea acestor contracte au fost respinse.
În consecință, solicită compararea titlurilor de proprietate, titlul său fiind preferabil.
În drept a invocat dispozițiile art.480 C.civ.
P. sentința civilă nr._/10.10.2011, cererea de chemare în judecată a fost admisă.
În consecință, pârâții au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și folosință a apartamentului nr.3 situat în Timișoara, ., jud.T., înscris în CF nr._-C1-U3 Timișoara.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că, potrivit extrasului CF nr._-C1-U3 Timisoara, A1 nr.top_-C1-U3 reclamantul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilul situat în Timișoara, ., parter, ..
Reclamantului i s-a reconfirmat dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterior adoptării Legii nr.10/2001-republicată, constatându-se că imobilul a fost naționalizat de la antecesorul reclamantului, într-un mod abuziv și prin urmare, că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului.
Ca urmare a acestei decizii, reclamantul și-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra întregului imobil.
Statul Român a vândut o parte din imobil către pârâți în baza Legii nr.112/1995, deși știa că imobilul este revendicat de către fostul proprietar și că titlul statului este sau poate fi viciat, ca urmare a faptului că naționalizarea a operat fără despăgubiri și fără a se fi urmărit o utilitate publică, așa cum de altfel s-a constatat ulterior, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În acest context, se constată că reclamantul a avut și are un bun, în înțelesul art.1 din primul protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului și că el trebuie să se bucure de toate prerogativele ce derivă din dreptul său asupra propriului bun, în condițiile în care a fost și este lipsit de posesie și folosință, în mod continuu, de la data naționalizării și fără a fi fost compensat vreodată pentru această pagubă ce datează de peste o jumătate de secol.
P. urmare, în acord, cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiterată de instanța europeană în cauzele Ț. vs. România, C. vs. România, S. vs. România, P. vs. România, s-a impus admiterea acțiunii în revendicare a reclamantului și acordarea de prioritate titlului său tabular, chiar potrivit principiilor care călăuzesc dreptul civil român, respectiv „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” și „quod nullum este, nullum producit efectum”, la care se adaugă principiul „qui prior tempore, potior jure”.
În caz contrar, s-ar ajunge la confirmarea unei situații abuzive și impunerea pentru reclamant a unei sarcini speciale suplimentare și exorbitante, din cauza lipsirii sale de bunul ce i-a fost recunoscut prin hotărârea irevocabilă și fără să fi existat motive substanțiale și imperioase pentru a menține această stare de lucruri. De aceea, ingerința statului constituie o ingerință excesivă și împovărătoare în folosirea proprietății, care nu respectă criteriul proporționalității.
Mai mult, a reținut instanța de fond, dacă s-ar respinge prezenta acțiune, reclamantul se va regăsi în situația în care nu își va mai putea recupera vreodată posesia și folosința asupra bunului său, iar dreptul său de proprietate tabular și originar devine pur și simplu iluzoriu, în ciuda existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile și în ciuda faptului că înscrierea dreptului său în cartea funciară, așa cum a fost și înscrierea dreptului antecesorului său, erau și trebuie să fie opozabile “erga omnes”.
De asemenea, prin ignorarea dreptului tabular al reclamantului și a hotărârii judecătorești irevocabile care îi reconfirmă acest drept este încălcată și securitatea raporturilor juridice civile, cu consecința că titularul unui drept de proprietate imobiliar, înscris în cartea funciară și cu un titlu consolidat, nu va mai putea face uz de dreptul său de proprietate, acordându-se în schimb preferință unui titlu extra-tabular, derivat și obținut de la un neproprietar.
Cu alte cuvinte, câtă vreme titlul Statului este și a fost nul, la fel trebuie să fie considerat și titlul pârâților sau cel puțin, trebuie reținut că acest titlu nu poate fi opus titlului tabular anterior al reclamantului –proprietar originar– și al cărui titlu a și fost reconfirmat și întărit irevocabil de o hotărâre judecătorească.
În plus, o analiză a bunei sau relei credințe a pârâților, cumpărători în baza Legii nr.112/1995 este superfluă în cadrul prezentei acțiuni, cu atât mai mult cu cât reclamantul și-a redobândit bunul naționalizat abuziv anterior adoptării Legii nr.10/2001-republicată și și-a intabulat dreptul de proprietate tot anterior apariției aceleiași legi.
Titlul tabular al reclamantului, reflectând dreptul originar de proprietate a devenit opozabil pârâților și acest titlu nu poate fi ignorat și cu atât mai puțin, nu poate fi anulat și/sau înlăturat cu consecința acordării de prioritate titlului extra-tabular al pârâților, inopozabil terților, câtă vreme nu a fost niciodată intabulat în cartea funciară.
Împotriva sentinței au declarat apel pârâții, care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Apelul astfel declarat a fost admis prin decizia civilă nr.211/29.02.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ cu consecința schimbării sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că, pe calea apelului, pârâții au învederat că au fost acționați în judecată de reclamant, care invocă un drept de proprietate asupra întregului imobil - deci și asupra apartamentului nr.3 deținut de pârâți - drept dobândit printr-o hotărâre judecătorească, pentru ca să-i lase în deplină proprietate și folosință spațiul ocupat în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentic.
În motivarea acțiunii sale, reclamantul a învederează că după pronunțarea deciziei civile nr.1344/A/13.05.1999 a Tribunalului T., rămasă irevocabilă, și-a înscris dreptul în CF nr._-C1-U3 Timișoara, în timp ce pârâții, nu. Același reclamant a mai arătat că a solicitat anularea contractului pârâților, dar acțiunea i s-a respins constatându-se că nu există nicio cauză de nulitate.
P. întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii arătând că sunt subdobânditori ai imobilului din litigiu, prin succesiune, că autorul lor l-a cumpărat după expirarea termenului legal de restituire instituit de Legea nr.112/1995, că valabilitatea/legalitatea contractului a fost verificată în trei grade de jurisdicție, că în favoarea lor, în caz de comparație de titluri primează o . criterii și principii.
În baza actelor depuse, prima instanță a admis acțiunea reclamantului constatând că acesta are un titlu preferabil celui al pârâților, deținând un „bun" în înțelesul art.1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de care trebuie să se bucure, în condițiile în care a fost și este lipsit de posesie și folosință de la data naționalizării și fără a fi fost compensat.
A mai reținut instanța că atâta vreme cât titlul statului este și a fost nul, la fel trebuie să fie și titlul pârâților.
Se mai precizează că titlul reclamantului, fiind un drept originar, nu poate fi înlăturat cu consecința acordării priorității unui titlu extratabular, inopozabil terților.
Au susținut în continuare că autorul pârâților, în calitate de chiriaș-cumpărător, are și acesta un „bun" în sensul Convenției, în baza contractului de vânzare-cumpărare validat de instanțe.
Consideră că în procedura comparării titlurilor trebuie acordată preferință titlului pârâților reținând că în favoarea lor acționează criteriul securității raporturilor juridice, mai ales că reclamantului i s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare; respingerea acțiunii amintite a consolidat titlul pârâților, astfel beneficiind de un „bun", deci și pârâții dețin un „bun" în sensul Convenției.
Nu în ultimul rând, solicită a se avea în vedere criteriul posesiei/folosinței imobilului, cel al reparației prin despăgubiri de care poate beneficia reclamantul.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, tribunalul a reținut că prin sentința apelată, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului în revendicare imobiliara întemeiată pe dreptul comun și a obligat pârâții apelanți să îi lase reclamantului în deplină proprietate și folosință apartamentul nr.3.
În esență, în motivare s-a reținut că reclamantul are un bun în senul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, în timp ce pârâții care au titlu ce emană de la Statul Român este unul care cel puțin nu poate fi opus titlului reclamantului, fiindu-i astfel acestuia inopozabil.
Instanța de fond a dat o interpretare greșită atât stării de fapt reținută cât și dispozițiilor legale incidente în speță.
Astfel, prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara în data de 16.08.2002 reclamantul S. O. P. a solicitat în contradictoriu cu antecesorul pârâților apelanți să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/17.12.1997 prin care antecesorul pârâților apelanți, I. N. a cumpărat apartamentul nr.3 situat în Timișoara . . Această acțiune în constatarea nulității absolute a fost întemeiată și analizată în baza Legii nr.10/2001.
Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr.639/27.01.2004, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.1441/18.06.2004 a Curții de Apel Timișoara a respins acțiunea reclamantului reținând că acest contract de vânzare-cumpărare încheiat cu antecesorul pârâților, I. N., a fost încheiat cu respectarea legii în vigoare la data încheierii contractului, fiind de bună credință. P. urmare, instanțele de judecată au menținut contractele de vânzare cumpărare în baza căruia antecesorul pârâților apelanți a devenit proprietarul apartamentului din litigiu nr.3, situat în Timișoara ..
În aceste împrejurări, rezultă fără echivoc faptul ca pârâții apelanți au un bun în accepțiunea Convenției.
Acțiunea în revendicare este o acțiune prin care proprietarul unui bun individual determinat care a pierdut posesia în fața unui terț solicita să i se recunoască dreptul său de proprietate asupra bunului și să obțină restituirea de la un neproprietar.
Or, în speța de fată, pârâții apelanți nu sunt niște simpli neproprietari posesorii, ci proprietari, având un titlu de proprietate valabil, confirmat de instanțele de judecată.
Imobilul din litigiu intra sub incidența Legii nr.10/2001. Existența acestei legi nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare de drept comun. Însa, era necesar ca prima instanță sa analizeze daca admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Or, în condițiile în care a fost analizată și s-a hotărât valabilitatea actului de vânzare-cumpărare, instanța care judecă acțiunea în revendicare, chiar prin compararea de titluri, nu mai este în măsură să analizeze sau să pună la îndoială legalitatea vânzării, fiindcă, astfel, s-ar nesocoti principii de bază ale procesului precum și stabilitatea raporturilor juridice.
Tribunalul a apreciat că prin admiterea acțiunii în revendicare, instanța de fond a încălcat principiul puterii de lucru judecat, rezultat din sentința civilă nr.639/2004 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.1441/18.06.2004 a Curții de Apel Timișoara, precum și principiul securității raporturilor juridice ce reprezintă unul dintre elementele ale preeminenței dreptului, statuat de Convenție.
Aceste hotărâri judecătorești privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare au fost ignorate de prima instanță prin sentința apelată, deși acestea erau decisive în soluționarea acțiunii în revendicare. Instanța de fond, prin pronunțarea sentinței a înlăturat astfel efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile, reținând în mod greșit că acestea nu i-ar fi opozabile reclamantului, care a fost parte în acele procese.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acțiunea în revendicare își păstrează caracterul real cât timp există posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă lucrul a fost însă transmis de uzurpator, în speță statul, unui terț care a dobândit în mod irevocabil proprietatea așa cum este cazul pârâților apelanți, obiectul revendicării se convertește într-o prestație în despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
P. urmare, nu se poate reține că reclamantului i se încălcă dreptul de proprietate în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, fiindcă are dreptul să fie despăgubit pentru acest apartament care nu se poate restitui în natură, suma stabilindu-se în funcție de valoarea de piață a imobilului respectiv.
Împotriva deciziei a declarat recurs în termen reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul menținerii hotărârii primei instanțe.
În motivare, a invocat că, în mod greșit s-a dat eficiență contractului încheiat cu privire la apartament în baza Legii nr.112/1995, câtă vreme prezenta acțiune presupune compararea titlurilor, cel al reclamantului fiind preferabil, buna credință a pârâților cumpărători la încheierea contractului nefiind relevantă.
A învederat că în mod greșit s-a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr.639/2004 dată de Judecătoria Timișoara în prezenta cauză, cel puțin temeiul juridic fiind diferit.
A invocat neobservarea înscrierii dreptului său în cartea funciară.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinare în condițiile art.308 al.2 C.pr.civ.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art.306 al.2 C.pr.civ., față de dispozițiile art.299 și următoarele C.pr.civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Reclamantul a solicitat ca pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și folosință locuința în litigiu, invocând dispozițiile art.480 C.civ. ca temei al cererii în revendicare prin compararea titlurilor asupra imobilului, titluri de care se prevalează ambele părți.
Reclamantul invocă drept titlu decizia civilă nr.1344/A/03.05.1999 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr.790/C/1999 prin care s-a constatat greșita preluare a imobilului în baza Decretului nr.92/1950 de la antecesorul său și s-a dispus înscrierea dreptului său de proprietate, cu titlu de moștenire (fila 23 dosar), înscriere ce s-a și efectuat (fila 29 dosar).
Pe de altă parte, pârâții invocă în favoarea lor contractul de vânzare-cumpărare nr._/17.12.1997 în baza căruia antecesorul lor a dobândit în baza Legii nr.112/1995 același apartament în litigiu (fila 46 dosar).
Valabilitatea titlului pârâților astfel constituit a fost confirmată prin sentința civilă nr.639/27.01.2004 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/2002, definitivă prin decizia civilă nr.1441/18.06.2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr.2594/C/2004 și irevocabilă prin decizia civilă nr.1179/R/18.05.2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr.9350/C/2005 (filele 33-45 dosar), hotărâri prin care a fost respinsă cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare invocat ca titlu de către pârâți.
Corespunde realității că pârâții din prezenta cauză nu au fost părți în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului.
Se observă, însă că, potrivit dispozițiilor art.28 al.2 din Legea nr.7/1996 în forma în vigoare la data pronunțării deciziei civile nr.1344/A/03.05.1999, drepturile reale dobândite prin hotărâri judecătorești sunt opozabile terților fără înscrierea în cartea funciară, înscrierea fiind necesară dacă titularul înțelege să dispună de ele.
În consecință, reclamantul are aptitudinea de a opune pârâților hotărârea prin care dreptul i-a fost recunoscut, cu atât mai mult cu cât dreptul său a și fost înscris în cartea funciară.
Având în vedere data pronunțării deciziei nr.1344/A/03.05.1999 a Tribunalului T. și cea la care reclamantul și-a înscris dreptul în cartea funciară (17.06.1999), imobilul nu mai putea face obiect de reglementare al Legii nr.10/2001, contrar celor reținute de tribunal.
Astfel, chiar dacă imobilul a fost preluat abuziv în sensul legii, la data intrării în vigoare a acesteia reclamantul își înscrisese dreptul de proprietate în cartea funciară în baza unei hotărâri judecătorești și nici statul și nici altă persoană nu îl mai avea în administrare.
Corespunde realității, astfel cum a reținut tribunalul, că acțiunea în revendicare în sensul art.480 C.civ. de la 1864 (în vigoare la data sesizării instanței) este îndreptată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar și că, în cauză, pârâții au un titlu de proprietate asupra imobilului, titlu confirmat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Se observă, însă că reclamantul nu contestă pe calea prezentei cereri valabilitatea unui titlu stabilită cu autoritate de lucru judecat ci tinde, pe calea comparării celor două titluri, la recunoașterea titlului său ca fiind mai caracterizat, comparare ce se realizează în cadrul cererii în revendicare.
Admisibilitatea cererii reclamantului rezultă și din decizia nr.33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii în considerentele căreia se reține expres că existența Legii nr.10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o asemenea acțiune să se prevaleze de un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Procedând la compararea titlurilor părților, instanța reține următoarele:
Reclamantul invocă în favoarea sa hotărârea judecătorească prin care s-a constatat greșita aplicare a Decretului nr.95/1950 în ceea ce-l privește pe antecesorul său și s-a dispus radierea dreptului de proprietate al statului astfel constituit și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului cu titlu de moștenire, precum și evidențele corespunzătoare de carte funciară.
Chiar dacă această hotărâre a fost pronunțată ulterior vânzării apartamentului către antecesorul în drepturi al pârâților, ea nu poate fi ignorată.
Astfel, hotărârea a confirmat existența în patrimoniul reclamantului a unui bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în repetate rânduri că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia reprezintă o privare de bun.
Pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost irevocabil constatat (reținându-se buna credință a cumpărătorilor) le conferă și pârâților aptitudinea de a invoca existența unui bun în patrimoniul lor.
Comparând titlurile invocate de părți, instanța reține că este mai caracterizat și este preferabil cel invocat de reclamant.
Astfel, imobilul în litigiu a fost dobândit cu titlu de moștenire în baza unei hotărâri judecătorești de la antecesoarea sa care, la rându-i, l-a dobândit cu titlu de donație, în cauză neinvocându-se că acest titlu sau cel al donatorului ar fi nelegal constituite.
Pe de altă parte, titlul pârâților provine de la statul care a preluat imobilul în baza Decretului nr.92/1950, act abuziv de deposedare a proprietarului de la acea dată.
A aprecia în sens contrar ar presupune ca reclamantul să fie lipsit de bunul său fără a mai avea posibilitatea de a obține o dezdăunare în echivalent, în condițiile în care Legea nr.10/2001 prevede posibilitatea chiriașilor care au cumpărat cu bună credință imobile în baza Legii nr.112/1995 și ale căror contracte au fost desființate ca urmare a unei acțiuni în revendicare de a fi dezdăunați inclusiv cu prețul de piață al apartamentului ce a făcut obiect al contractului desființat.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art.312 al.1, 2, 3 C.pr.civ. raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., instanța va admite recursul declarat de reclamantul S. O. P. împotriva deciziei civile nr.211/29.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ și va modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelul declarat de pârâții D. M. și D. F. împotriva sentinței civile nr._/10.10.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ .
În baza art.274 C.pr.civ., va obliga pârâții intimați la plata către reclamantul recurent S. O. P. a sumei de 2420 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul S. O. P. împotriva deciziei civile nr.211/29.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de pârâții D. M. și D. F. împotriva sentinței civile nr._/10.10.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ .
Obligă pârâții intimați la plata către reclamantul recurent S. O. P. a sumei de 2420 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14 noiembrie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.FȘ/04.12.2012
Tehnored.MM/2 ex/21.12.2012
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud.L. R.
Inst.apel: Tribunalul T. – jud.D. H., L. D.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 2323/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|








