Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1319/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 1319/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 08-05-2012 în dosarul nr. 1319/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 1319

Ședința publică din 8 mai 2012

PREȘEDINTE: C. R.

JUDECĂTOR: M. L.

JUDECĂTOR: D. C.

GREFIER: F. B.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile nr. 418/20.02.2012 pronunțată de T. A. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P. București, reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. A., având ca obiect Legea nr. 221/2009.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat A. G. T., în reprezentarea reclamantului, lipsă fiind pârâtul.

M. Public este reprezentat de procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.

Reprezentanta reclamantului solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței civile atacate, în sensul admiterii acțiunii inițiale de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, arătând că trebuia judecată pe fond cerere de constatare a caracterului politic al împușcării antecesorului reclamantului, numitul M. P..

Reprezentanta Parchetului pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată:

P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul T. A. la data de 08.06.2010, reclamantul M. I. a chemat în judecată pârâtul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P., solicitând constatarea caracterului politic al masurilor administrative abuzive la care a fost supus bunicul său, M. P., și obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit datorită executării prin împușcare a bunicului său, in suma de 1.000.000 Euro și la plata tuturor cheltuielilor de judecata generate de proces.

În motivare, a arătat că, la sfârșitul lunii iulie 1949, locuitorii din comunele Apateu, Berechiu, Sepreus si Somosches jud. A., si-au exprimat in mod public nemulțumirea fata de masurile inumane, imposibil de suportat, referitoare la cota de grâu care trebuia livrata la stat in acea perioada. La începutul lunii august 1949, un grup format din milițieni si grăniceri, coordonați de ofițeri de securitate din conducerea Direcției Generale a Siguranței Poporului Timișoara, s-au deplasat in cele 4 localități, unde au executat prin împușcare 12 persoane, ca un avertisment pentru localnici, printre aceștia fiind și bunicul său, M. P., care a fost executat prin împușcare, fără nici o judecata și aruncat .. Din Adresa emisa de Inspectoratul Județean de Politie A., Postul de Politie Apateu, cu nr._/09.09.1992, către Procuratura României, Direcția procuraturilor Militare, rezultă că printre persoanele reținute de către militari, s-a aflat bunicul său, M. P., care a fost dus de către forțele de represiune in afara localității, a fost executat prin împușcare, apoi transportat cu căruța la cimitirul din Apateu, unde a fost îngropat de către militari. Astfel, a apreciat că bunicul său a fost unul din inițiatorii Revoltei taranesti anticomunista din loc. Apateu, in iulie 1949, manifestindu-si deschis protestul impotriva dictaturii si terorii comuniste, precum si împotriva abuzului de putere, din partea celor care au fost conducători in acea vreme si au avut puterea politica, fapt care a condus la executarea sa prin impuscare, fara nici o judecata.

Cu privire la încadrarea in drept a acțiunii, sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 4 (l), art. 5 (l) lit. a.) din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 2 (1) din O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările ulterioare.

P. precizarea privind temeiul de drept al acțiunii depusa la termenul din 02.02.2011, reprezentanta reclamantului a învederat că decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, apăruta in Monitorul Oficial al României in data de 15.11.2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.(l) litera a.) teza I din Legea nr. 221/2009, nu poate fi aplicata in prezenta cauză, ci se aplică principiul neretroactivitatii, consfințit de art. 15 alin.(2) din Constituție, legea aflata in vigoare la data formulării acțiunii, respectiv dispozițiile din Legea nr.221/2009, așa cum au fost cuprinse inițial la data apariției sale si la data intentării acțiunii, fiind aplicabile pe tot parcursul procesului, apreciind că în caz contrar, sunt înfrânte prevederile constituționale mai sus invocate cu privire la neretroactivitatea legii. A completat temeiul juridic al acțiunii cu disp. art. 504 aliniat 1 si art. 504 aliniat 2, art. 505 aliniat 1, art. 505 aliniat 4 Cod procedura penala, art. 52 (3) din Constituția României, art. 20 din Constituția României cu privire la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 3 din Protocolul nr.7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, art. 2, 3 și 41 din Convenție, art. 998, 999 Cod civil, Legea 30/1994 cu modificările ulterioare - privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale la aceasta convenție, și art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind modificarea Legii nr. 221/2009.

P. notele de ședință depusă prin serviciul de registratură al instanței la data de 25.02.2011, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii; referitor la disp. art. 504-506 Cod procedură penală, invocate prin precizarea de acțiune, a subliniat că acțiunea este inadmisibilă deoarece antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept, reglementată de art.504 C.pr.pen. este condiționată de existența unei hotărâri definitive dată în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există. În ceea ce privește dispozițiile art. 998–999 Cod civil, a arătat că cererea este prescrisă deoarece, potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul 167/1958, dreptul la acțiune în repararea prejudiciului pe temeiul dispozițiilor Codului civil se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani. Consideră că în speța sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.221/2009 pentru că, după cum a statuat înalta Curte de Casație și Justiție "concursul dintre legea specială, și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".

P. sentința civilă nr. 294/02.03.2011 pronunțată în dosarul nr._, T. A. a respins acțiunea civilă, fără cheltuieli de judecată.

P. decizia civilă nr. 1246/19.10.2011, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile de mai sus, reținând, în considerente, că prima instanță a omis să intre în soluționarea fondului cererii reclamantului în condițiile în care nu s-a pronunțat asupra solicitării de constatare a caracterului politic al măsurii administrative invocată a fi fost aplicată antecesorului reclamantului. A stabilit, ca în rejudecare, prima instanță să aibă în vedere și celelalte susțineri ale recurentului și să se raporteze la decizia nr. 12/19.09.2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii în dosarul nr. 14/2011.

Cauza a fost reînregistrată la T. A. la data de 11.01.2012, în dosarul nr._ .

Pârâtul a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, în principal, în considerarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

P. sentința civilă nr. 418/20.02.2012 pronunțată de T. A. în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea civilă exercitată de reclamantul M. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. a Județului A..

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că reclamantul M. I. este fiul lui M. I. S. și M. M., fiind născut la 04.11.1952. Părinții reclamantei s-au căsătorit în data de 24.08.1949, în . a fost fiica lui M. P. și M. F., fiind ns. la 05.11.1930, în loc. Apateu, raionul Ineu și decedată în data de 07.04.2009. B. maternă a reclamantului, M. F., a decedat la 16.12.1980, în Apateu, având ultimul domiciliu în Apateu, nr. 517. Reclamantul este moștenitorul mamei sale, alături de tatăl său, M. I. S., și frații săi, M. P. și M. F., după cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 25/04.03.2010 eliberat de notarul public I. Butar.

Bunicul matern al reclamantului, M. P., ns. la 31.10.1896, în loc. Apateu, jud. A., a decedat la 02.08.1949, în Apateu, prin împușcare, astfel cum se precizează în extrasul din registrul de deces nr. 5071/24.02.2010 eliberat de Primăria Comunei Apateu. A avut ultimul domiciliu în Apateu, nr. 517. În toate actele de deces depuse la dosar în copii se menționează și faptul că înscrierea decesului a avut loc în baza sentinței civile nr. 57/1950 a Tribunalului A.. P. declarațiile autentificate prin încheierile nr. 150 și nr. 153/22.02.2010 ale notarului public C. S. M. din loc. Chișineu Criș, numiții B. T. și M. Saveta au arătat că l-au cunoscut pe M. P., zis și F. Moțului, domiciliat în Apateu, nr. 517, născut în 1896, fiul lui F. și F., care a participat la rebeliunea din august 1949, când oamenii, fiind înfometați, au vrut să își baloteze grâul de pe pământurile lor. A intervenit Armata, care, pentru a opri revolta a 5 bărbați, printre care și pe M. P., i-au împușcat în locuri diferite ale statului.

Conform referatului privind dosarul nr. 301/P/1993 al Parchetului M. Timișoara de pe lângă T. M. Timișoara privitor la reprimarea mișcărilor țărănești din august 1949 din localitățile Șepreuș, Apateu, Berechiu și Ș., în perioada 28.07–02.08.1949, țăranii din comunele respective s-au opus măsurii abuzive de predare a cotelor de cereale și au scandat lozinci împotriva guvernului de atunci, alungându-i pe milițienii de la posturile locale. Acțiunea de reprimare a fost coordonată de Direcția regională a securității poporului Timișoara, ai cărei conducători au ordonat batalionului de grăniceri Radna, jud. A. și unui detașament de 40 de milițieni să restabilească ordinea. În cadrul acestei acțiuni, au fost reținute 150 de persoane, iar 12 țărani au fost împușcați, fără judecată. S-a reținut că la 03.08.1949 au fost împușcați 5 oameni în . numărându-se și M. P.. P. rezoluția din 10.02.1997 a Parchetului General Secția parchetelor Militare, s-a dispus neînceperea urmăririi penale privind decesul prin împușcare a 12 oameni în județul A., întrucât în cauză au devenit aplicabile prevederile art. 122 codul penal privind prescripția răspunderii penale.

Cererea de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau a unei măsuri administrative are natura juridică a unei acțiuni în constatare având ca obiect constatarea unei stări de fapt. Or, art. 111 din codul de procedură civilă permite exercitarea doar a acțiunii în constatarea unui drept ( dar și aceasta, doar atunci când partea nu are posibilitatea exercitării acțiunii în realizarea dreptului, care în cazul de față, constituie acțiunea în pretenții privitoare la despăgubiri), fiind inadmisibilă acțiunea în constatarea unei stări de fapt.

De la această regulă de drept comun, Legea nr. 221/2009 a creat o excepție, reglementând, în cadrul art. 4, acțiunea în constatarea caracterului politic al unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic, însă, nu pentru orice astfel de măsură represivă, ci exclusiv pentru cele care nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. 2 și art. 3, cu condiția însă de a îndeplini condițiile prevăzute de aceste ultime texte legale pentru a se încadra în categoriile de măsură administrativă cu caracter politic și condamnare penală cu caracter politic.

Aceasta este concluzia logico-juridică ce se desprinde din disp. art. 4 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 3, 4 și art. 2, respectiv din art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.

Astfel, la art. 1 alin. 2 sunt prezentate faptele penale ( cu indicarea actelor normative ce le reglementează) considerate de legiuitor ca fiind de drept condamnări cu caracter politic, însă această enumerare nu este una limitativă, așa că la art. 1 alin. 3 se precizează faptul că reprezintă condamnare cu caracter politic și cea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare ( și anume: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială).

Conform art. 1 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4, care la alin. 1, reduce în mod expres obiectul acțiunii de constatare a caracterului politic al condamnării la alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2).

Așadar, acțiunea în constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 1 alin. 2 este reglementată de art. 1 alin. 3 coroborat cu art. 4 alin. 1.

Or, bunicul matern al reclamantului nu a suferit o condamnare, din înscrisurile depuse la dosar rezultând că a fost împușcat fără a avea loc o judecată, în sensul formulării unei acuzații împotriva acestuia și analizării acesteia în cadrul unui proces penal, finalizat printr-o hotărâre judecătorească care să cuprindă o condamnare a acestuia.

În ceea ce privește acțiunea în constatarea caracterului politic al măsurilor administrative se aplică aceleași reguli ca mai sus, cu precizarea că art. 3 determină ca măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute în acel text legal. Însă, această enumerare nu este una limitativă, astfel că art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 reglementează calea legală prin care persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, luate în baza altor acte normative decât cele prevăzute la art. 3, să ceară instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, în contextul art. 1 alin. 3.

În această categorie se înscriu și măsurile administrative luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru fapte care au fost săvârșite în vederea atingerii unuia dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999 cu modificările și completările ulterioare ( și anume: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială).

Pentru ca o măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic trebuie să întrunească mai multe condiții: să aibă ca efect privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări; internarea în spitale de psihiatrie; stabilirea de domiciliu obligatoriu; strămutarea într-o altă localitate; deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice; exmatricularea din școli, licee și facultăți; încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice și dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătorești, de la acea dată; internarea în unități și colonii de muncă; stabilirea unui loc de muncă obligatoriu, conform art. 3 din Legea nr .211/2009 și art. 3 alin. 1 din OUG nr. 214/1999; să fie o măsură luată de organele fostei miliții sau securități or de alte organe; să fie dispusă în baza actelor normative prevăzute de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 sau al altor texte normative, dar pentru fapte săvârșite în scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.

Or, măsura luată împotriva bunicului matern al reclamantului nu întrunește prima condiție.

De altfel, din textele legale invocate de reclamant, și anume art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 și art. 2 alin. 1 lit. a și c din OUG nr. 214/1999 rezultă că reclamantul se prevalează doar de prima categorie de acte sancționate prin Legea nr. 221/2009, și anume condamnarea penală cu caracter politic, deși o numește măsură cu caracter politic.

Or, din denumirea Legea nr. 221/2009, potrivit căreia acest act normativ privește doar „condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, dar și din ansamblul acestuia rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere decât aceste două categorii de fapte abuzive, iar nu toate actele abuzive cu caracter politic ale fostului regim comunist.

Pentru aceste condiții, tribunalul a constatat că solicitarea reclamantului de constatare a caracterului politic a acțiunii îndreptate împotriva bunicului matern al acestuia nu întrunește condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește despăgubirile pentru prejudiciul moral, contrar susținerilor reclamantului, decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 este aplicabilă în speță.

Astfel, prin decizia de mai sus, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, reținând că aceste prevederi legale încalcă două principii constituționale: dreptatea socială, ca valoare supremă în stat, consacrată de art. 1 alin. 3 din Constituție, și principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție.

Art. 15 alin. 2 din Constituția României republicată reglementează principiul neretroactivității legii civile, în sensul că aceasta dispune doar pentru viitor, or, decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este o lege, ci un act special reglementat de art. 147 al Constituției României republicată coroborat cu art. 142 alin. 1 din legea fundamentală, conform căruia „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”. Potrivit art. 147 alin. 1, „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.”, iar alin. 4 al aceluiași text legal stabilește obligativitatea deciziilor Curții Constituționale publicate în Monitorul Oficial al României și faptul că au putere numai pentru viitor.

P. prisma acestor prevederi ale legii fundamentale, declararea ca fiind neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 are ca efect încetarea existenței acestei prevederi cu începere de la data împlinirii termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, astfel că nu înlătură efectele produse în baza dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 anterior acestei date. Însă, acest text (declarat neconstituțional) nu a produs efecte juridice în favoarea reclamantului, având în vedere faptul că dreptul la despăgubiri nu se naște în patrimoniul acesteia direct în baza legii, din moment, ce legiuitorul a obligat persoanele care se consideră îndreptățite să beneficieze de drepturile reglementate de acest act normativ, să formuleze acțiunea civilă reglementată de art. 5 din lege. Altfel spus, pentru a benefica de aceste drepturi, persoanele care au suferit condamnări penale sau măsuri administrative cu caracter politic trebuiau să se adreseze instanței de judecată pentru verificarea întrunirii cerințelor prevăzute de lege pentru acordarea drepturilor, și anume a celor care decurg din art. 1-3. Mai mult, în cazul în care persoana a suferit o condamnare penală ce nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. 2 sau a fost supusă unei alte măsuri administrative decât cele prevăzute de art. 2 din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a instituit în sarcina acelei persoane obligația de a exercita acțiunea specială de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau a măsurii administrative, conform art. 1 alin. 4 și art. 4 alin. 1 și 2.

Așadar, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au produs efecte juridice doar în baza hotărârii judecătorești, cel puțin definitive (știut fiind că o astfel de hotărâre se bucură de autoritate de lucru judecat relativ) prin care i se recunoaște dreptul la despăgubiri.

Astfel, simpla formulare a acțiunii prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. a nu conduce la producerea de efecte juridice de către aceste prevederi legale, astfel că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale se aplică în cazul reclamantului, fără a produce efecte retroactive.

Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială.

Abrogarea unui act normativ este rezultatul manifestării voinței legiuitorului cu efecte, exclusiv, ex nunc (pentru viitor), neputând deci retroactiva, conform art. 15 alin. 2 din Constituția României revizuită. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Astfel, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum (actul nul nu poate produce efecte). Așadar, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte inițial valabile, care, în timp, și-au pierdut actualitatea, devenind caduce. În schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic, efectul declarării neconstituționalității unui text de lege, care consfințește un drept subiectiv civil, îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.

Reclamantul a invocat principiul egalității și interzicerea discriminării la care face referire decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, raportat la art. 1 al Protocolului nr. 12 la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dar și la art. 16 din Constituția României republicată ce reglementează egalitatea în drepturi și interzicerea discriminării.

Însă, declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 prin decizia de mai sus nu produce discriminare între persoanele care au beneficiat de aplicarea acestor dispoziții, ce și-au încetat efectele la 31.12.2010, (decizia fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010) și cei care nu au obținut hotărâri judecătorești definitive până la acea dată din moment ce dreptul la despăgubiri morale al primei categorii de persoane are la bază o normă neconstituțională. Or, discriminarea este interzisă doar în privința aplicării prevederilor legale ce sunt conforme cu Constituția României republicată.

P. decizia nr. 12/2011 din_ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și s-a stabilit că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.

Înalta Curte a luat această decizie având în vedere la rezolvarea problemei ridicate de recursul în interesul legii următoarele aspecte, privite atât din perspectiva dreptului intern, național, cât și din perspectiva dreptului european: „A) modalitatea în care se produc efectele deciziilor Curții Constituționale în situația proceselor aflate în curs de desfășurare; B) respectarea procedurii judiciare echitabile în înțelesul art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului; C) respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului; D) principiul nediscriminării părților”.

Considerentele Înaltei Curți au fost devenit publice, odată cu publicarea deciziei in Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din_ .

Reclamantul a invocat și considerentele deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale privitoare la nediscriminare: „Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de articolul 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată: în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale; în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009.”

Jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului legată de aplicarea art. 14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a Protocolului 12 al Convenției a statuat, însă, că o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” (Hotărârea Marcky împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33).

Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul competent să judece recursul în interesul legii a avut în vedere, la soluționarea recursului, și principiul nediscriminării părților, iar, în analiza acestuia, a pornit de la premisa recunoscută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar în cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009 a faptului că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În justificarea acestei concluzii, Înalta Curte a arătat că „Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale)”.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu poate fi vorba în cauze, precum cea de față, de o încălcare a principiului nediscriminării din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului, însă în cazul analizat de Înalta Curte „drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate”.

În consecință, cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009 adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este incidentă în cauză, întrucât acea hotărâre recunoștea dreptul la protecție contra discriminării în situația reglementării unui drept legal, ce nu era aplicat în aceeași măsură bărbaților la fel ca și femeilor. Deci premisa acelei hotărâri constă în aplicarea diferențiată a unui text legal. Or, în cazul de față, reclamantul nu beneficiază de un drept recunoscut de lege, dispozițiile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 fiind înlăturate pe calea controlului de constituționalitate a acestei dispoziții legale, măsură ce are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Reclamantul a mai invocat prevederile art. 504 alin. 1, și 2, art. 505 alin. 1 și 4 din actualul Cod de procedură penală, ce reglementează o procedură specială în materia răspunderii civile delictuale, mai precis în domeniul reparării erorilor judiciare. Procedura este una specială, derogatorie de la dreptul comun, fiind reglementată prin dispoziții distincte față de dreptul comun, așa încât întrucât acțiunea este de competența tribunalului, scutită de plata taxelor de timbru, judecata se face cu participarea procurorului, iar pârâtul este S. R. prin M. Finanțelor P.. Hotărârea pronunțată în primă instanță este supusă recursului.

După cum se poate observa este o procedură de judecată similară cu cea reglementată de Legea nr. 229/2009, ceea ce ar permite coexistența lor din punct de vedere procesual. Însă, cele două proceduri vizează, din punct de vedere al dreptului substanțial, obiecte diferite, ceea ce conduce în final, la excluderea lor reciprocă, întrucât persoana ce a suferit o condamnare penală cu caracter politic sau a fost supusă unei măsuri administrative cu un astfel de caracter în timpul regimului comunist nu se identifică cu persoanele vizate Codul de procedură penală prin dispozițiile art. 504 – 506.

Reclamantul nu întrunește condițiile prevăzute de art. 504–art. 506 din Codul de procedură penală pentru exercitarea acestei acțiuni speciale în repararea erorilor judiciare, prevederi pe care le coroborează cu cele ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Astfel, în ceea ce privește dispozițiile naționale, reclamantul nu îndeplinește următoarele cerințe: existența unei hotărâri definitive de achitare (art. 504 alin. 1), aspect ce se află în legătură directă cu termenul de exercitare a acțiunii prevăzut de art. 506 alin. 2, în condițiile în care acțiunea poate fi exercitată în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii instanței de judecată sau a ordonanței procurorului prevăzute de art. 504.

Or, în cazul bunicului reclamantului nu a exista o hotărâre de condamnare penală, astfel că nu se pune problema rejudecării cauzei, în condițiile revizuirii hotărârilor judecătorești sau altei căi extraordinare de atac, cel mai târziu după schimbarea regimului comunist la 22.12.1989 ( moment în care Codul de procedură penală cuprindea dispoziții similare pentru repararea pagubelor produse prin erori judiciare). Astfel, nu întrunește condiția deținerii unei hotărâri judecătorești de achitare.

Această procedură specială a fost reglementată în considerarea reparării unor erori judiciare constatate prin hotărâri judecătorești definitive. Or, reclamantul nu se află într-o astfel de situație, în condițiile în care din 1990 au fost promulgate diverse acte normative pentru repararea prejudiciilor create de regimul comunist prin condamnări penale/măsuri administrative cu caracter politic, acte normative adoptate tocmai în considerarea imposibilității sau, în cel mai bun caz, a dificultăților pe care le-ar fi întâmpinat persoanelor respective pentru a respecta cerințele cumulative prevăzute de art. 504–506 din Codul de procedură penală pentru exercitarea acțiunii în repararea erorilor judiciare.

Pe de altă parte, conform principiul electa una via, reclamantul are obligația de a alege o sigură cale pentru valorificarea pretențiilor sale. Or, în condițiile în care acesta a menținut calea aleasă inițial, și anume cea reglementată de Legea nr. 221/2009, devine inadmisibilă exercitarea oricărei alte proceduri speciale sau a celei de drept comun în susținerea acelorași pretenții.

În aceeași măsură ca și prevederile Codului de procedură penală analizate mai sus nu sunt aplicabile situației reclamantului nici dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ce reglementează dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, creând aceleași condiții ca și art. 504–506 C.proc.pen. român, și anume: existența unui act definitiv prin care a fost anulată o condamnare penală definitivă sau acordarea grațierii „pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte”. Deci și CEDO condiționează acțiunea în repararea erorilor judiciare de anularea condamnării definitive printr-un act definitiv ce presupune rejudecarea cauzei penale, ca urmare a descoperirii unui fapt nou ce dovedește nevinovăția persoanei, cu condiția ca nedescoperirea în timp util a acelui fapt să nu îi fie imputabilă chiar și în parte acesteia.

Or, așa cum am arătat deja, în cazul bunicului reclamantului nu s-a pronunțat o hotărâre penală de condamnare, așa încât nu se pune problema reparării unei erori judiciare în cadrul reglementat strict de art. 504 din Codul de procedură penală român și art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Reclamantul, prin avocata sa, nu și-a modificat acțiunea într-una de drept comun ( ce ar fi presupus, printre altele, analizarea prescripției extinctive a dreptului la acțiune), întemeindu-și în continuare pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în principal.

În acest context procedural, stabilit chiar de reclamant prin apelarea la procedura specială prevăzută de Legea nr. 221/2009 și continuarea acesteia după decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, invocarea de către reclamant a disp. art. 2, art. 3 și art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum și ale art. 20 (aplicarea dispozițiilor Constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, respectiv a priorității reglementările internaționale față de cele interne, cu excepția cazului în care acestea din urmă sunt mai favorabile), art. 21 (accesul liber la excepție) și art. 52 alin. 3 (răspunderea patrimonială a statului român pentru erorile judiciare) din Constituția României republicată, în măsura în care instanța reține incidența deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, precum și a deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul competent să judece recursul în interesul legii conduce la concluzia apelării de către reclamant la acțiunea de drept comun în repararea prejudiciului moral.

Pe de o parte, dispozițiile art. 52 alin. 3 din Constituția României republicată nu sunt incidente în cazul reclamantului pentru argumentele prezentate în cadrul analizării procedurii speciale a reparării erorilor judiciare.

Pe de altă parte, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale coroborate cu cele ale art. 20 din Constituția României pot constitui temeiul unei acțiuni de drept comun (supusă rigorilor acesteia, deci și prescripției dreptului la acțiune, ce curge de la momentul nașterii dreptului la acțiunea de drept comun, deci de la moment încetării regimului comunist spre deosebire de acțiunea în despăgubiri prevăzută de art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 ce poate fi exercitată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, dar și de acțiunea în constatarea caracterului politic al condamnării penale/măsurii cu caracter administrativ, altele decât cele prevăzute de art. 1 alin. 2 și art. 3, ce este imprescriptibilă). În plus, acțiune de drept comun este incompatibilă cu acțiunea specială prevăzută de art. 5 din Legea nr. 221/2009 (precum și cu cea prevăzută de art. 4), la fel ca și cu cea reglementată de art. 504-506 Codul de procedură penală, din moment ce cele două acte normative cu caracter special stabilesc o procedură de judecată specială, derogatorie de la cea de drept comun, așa încât procedura specială (indiferent de actul normativ care o reglementează) este incompatibilă cu cea de drept comun, conform principiul specialia generalibus derogant.

Astfel, cererea reclamantului de soluționare a pretențiilor sale doar în baza prevederilor Convenției este, în primul rând, inadmisibilă în acest cadru procesual, ceea ce nu constituie o încălcare a principiului accesului liber la excepție (art. 21 din Constituție) din moment ce inadmisibilitatea este reținută doar în raport de procedura specială de judecată aleasă de reclamant.

Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor morale doar în baza prevederilor art. 2 (dreptul la viață) și art. 3 (interzicerea torturii) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale este, de asemenea, inadmisibilă, în condițiile în care condamnarea penală a reclamantului a avut loc anterior ratificării de S. R. a Convenției prin Legea nr. 30/1994, astfel că, potrivit principiului neretroactivității legii civile, statul român nu poate fi tras la răspundere, în temeiul Convenției, pentru fapte săvârșite anterior aderării la acest act normativ internațional.

Chiar și trecând peste aceste considerente, în ipoteza acceptării teoriei reclamantului privitor la analiza cererii sale de acordării a despăgubirilor morale în baza Convenției, apare un alt impediment în analiza în fond a acesteia, și anume intervenția prescripției extinctive a dreptului la acțiune în recunoașterea unei creanțe, conform art. 1 și 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 7 (prescripția începe să curgă de la data la care a luat naștere dreptul la acțiune) și art. 8 (prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.), în condițiile în care dreptul la acțiunea de drept comun s-a născut din momentul încetării regimului comunist.

În aceeași măsură, dispozițiile cu caracter general ale art. 998 și art. 999 din Codul civil, ce cuprinde normele de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, sunt incidente în cauză doar prin coroborare cu dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care, pe parcursul procesului, au fost declarate neconstituționale, astfel că analiza lor separat, iar nu în contextul creat de acele prevederi speciale, este posibilă doar în cadrul acțiunii de drept comun, ce este inadmisibilă în prezenta pricină datorită alegerii de către reclamant a procedurii speciale, dar și prescrisă.

În pronunțarea deciziei nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a avut în vedere și rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist".

În contextul acestor argumente ale reclamantului se cuvin a fi menționate și deciziile nr. 818–821/2008 ale Curții Constituționale, prin care instanța de contencios administrativ a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Art. XIII din Legea nr. 202/2010 nu face altceva decât să modifice Legea nr. 221/2009 sub aspectul modificării căii de atac împotriva hotărârii pronunțate în asupra acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 din apel în recurs, ce este dat în competența curții de apel.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul M. I., solicitând admiterea recursului și, pe cale de consecință, să se dispună modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii sale, astfel cum a formulat-o și precizat-o, constatarea caracterului politie al măsurii supreme la care a fost supus bunicul său, de executare prin împușcare, fără nici o condamnare, precum și acordarea de despăgbiri cu caracter moral. În subsidiar, solicită casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru a avea dreptul să administreze probațiunea solicitată atât în prima instanță, cât și în rejudecare.

În motivare, se arată că sentința pronunțată de T. A. în rejudecare este total nefondată, neconformă cu realitatea, prezentând reminiscențe tipic comuniste, cu atât mai mult cu cât instanța de fond a ignorat în mod surprinzător toate drepturile sale, apărate prin Constituția României, prin Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, precum prin și prin protocoalele adiționale acesteia.

În ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii supreme aplicate bunicului său, arată că sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 4 ( 2) din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 2 (1) din O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările ulterioare. Din materialul probator existent la dosar, reiese în mod indubitabil faptul că bunicul său a fost unul din inițiatorii Revoltei țărănești anticomuniste din loc. Apateu din iulie 1949, manifestându-și deschis protestul împotriva dictaturii și terorii comuniste, precum și împotriva abuzului de putere din partea celor care au fost conducători în acea vreme și au avut puterea politică, fapt care a condus la executarea sa prin împușcare, fără nicio judecată.

Se mai arată că, la data executării bunicului său, 02.09.1949, fiica lui, respectiv mama sa, avea doar 18 ani, repercusiunile asupra sa și asupra întregii familii fiind inimaginabile. Imediat după executarea prin împușcare a bunicului reclamantului, soția acestuia ( bunica sa) a fost deportată cu domiciliu obligatoriu, lângă C., în localitatea Valea Seaca, în perioada 1949-1956, pierzând tot ce avea, toate bunurile pe care le-a adunat într-o viață. Pe de altă parte, familia sa a fost permanent urmărită de organele de represiune, a dus o viață de mizerie, a fost supusă la suferințe fizice și psihice inimaginabile datorită regimului comunist.

Poziția primei instanțe potrivit căreia bunicul său, întrucât a fost împușcat fără nicio condamnare și nu a existat o hotărâre judecătorească care să cuprindă această condamnare la moarte, nefiind incidente disp. art. 4 (2) din L.221/2009, este total greșită, subiectivă și tendențioasă, cu atât mai mult cu cât sunt ignorate înscrisurile cu forță probantă existente la dosarul cauzei.

Probele cerute în fața primei instanțe ( interogatoriul pârâtului și martori) au fost respinse, ca și solicitarea sa de a i se acorda un nou termen de judecată pentru a putea face demersurile ce se impun la CNSAS în vederea obținerii și a altor înscrisuri, cu atât mai mult cu cât cererea sa a fost trimisă la CNSAS în cursul anului 2010.

Consideră că T. A., in rejudecare, nu a respectat cerințele art. 315 Cod pr.civ. și nu i-a dat posibilitatea să-și dovedească acțiunea prin probele pe care le-a solicitat atât inițial, cât și în rejudecare, fiindu-i încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Cu privire la aplicarea sau, mai precis, la neaplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, arată că, în modalitatea reținută de T. A., Decizia CC. 1358/2010 poate avea caracter retroactiv, dar Tratatele Internaționale privind drepturile omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu. De altfel, nu este o aplicare retroactivă, ci o aplicare în concordanță cu aceste tratate, precum și cu jurisprudența CEDO.

Se invocă Decizia CC. 186/18.11.1999, conform cărora: „este necesară examinarea problemei obligației instanțelor judecătorești de aplicare directă a dispozițiilor Constituției atunci când nu există reglementare legală, sau când a fost constatată neconstituționalitatea reglementării legale existente", aplicându-se direct dispozițiile art. 21 din Constituția României referitoare la accesul liber la justiție. În caz contrar, sunt încălcate dispozițiile prevăzute de art. 16 (1) din Constituția României, privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

Se arată că, prin limitarea, prin golirea de conținut a acestei legi reparatorii, nu s-a făcut altceva decât s-a îngrădit accesul liber la justiție și, implicit, la un proces echitabil, existând discriminări clare între cetățeni.

Deși instanța de judecata are obligația de a aplica dispozițiile prevăzute de Constituția României privind drepturile si libertățile cetățenilor, prin invocarea Deciziei C.C.1358/2010 și prin respingerea acțiunii privind acordarea de despăgubiri morale, pe motiv că nu mai există temei de drept, ne aflăm în situația denegării de dreptate, art. 3 din Codul civil, încălcând totodată cerințele art. 4 (2) din Legea nr. 303/2004.

P. sentința recurată, nu au fost respectate cerințele art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, conform cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Art. 6 al Convenție Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010 in cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulate tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, prin art.14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui, în acest sens fiind și prevederile Legii nr. 48/2002, precum și articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.

Se apreciază că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia.

Insăși Curtea Constituționala a reținut in considerentele deciziei nr.1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr.62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoanele care, deși se găsesc in situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Aplicarea deciziei CC. nr.1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile la acea dată, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deși se găsesc in situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de existența, deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010.

Pe de alta parte, art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează, in esența, dreptul de proprietate, iar, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri" privește atât „bunurile actuale", având o valoare patrimonială, cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.

Se arată că, atâta timp cât, în calitate de reclamant, a promovat o acțiune împotriva Statului R., anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, acțiunii sale și, implicit, cauzei sale, îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie a CC. neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, de către instanța naționala, prima chemata sa aplice Convenția.

Aceasta apreciere este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum.

In acest sens, se invocă art. 147 alin. 4 din Constituție, ce consacră efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, ca o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natura a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.

In susținerea recursului său, se arată că prima instanța nu a mai analizat aspectele de fond importante cu privire la contextul și consecințele revoltei populare din localitatea Apateu, care a avut drept finalitate împușcarea unor oameni, ca măsură de represalii și de avertisment pentru localnici, bunicul său numărându-se printre cei executați. Se reia probatoriul administrat în cauză, care confirmă realitatea afirmațiilor sale, probe ce nu au mai fost analizate de T. A. în rejudecare, care s-a referit, în principal, la efectul Deciziei Curții Constituționale arătate.

Se reiterează și prevederile menționate in art. 504 alin. 1 și alin. 2, precum și art. 52 (3) din Constituția României, care sunt, în opinia reclamantului, în concordanță și cu reglementările prevăzute de art. 3 din Protocolul nr.7 Ia Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, ratificata prin Legea nr.30/1994.

In ceea ce privește analizarea disp. art. 998-999 Cod civil, a prev. art. 504 Cod pr.pen., s-a constatat că aceste prevederi legale nu pot fi reținute în sprijinul pretențiilor sale, interpretarea primei instanțe fiind în contradicție clară, certă, cu practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în spețe asemănătoare, în care instanța supremă a concluzionat că reclamanții au dreptul la acordarea unor despăgubiri morale, ca efect al anilor de inchisoare pe care i-au făcut cu caracter politic. Pe de altă parte, nu sunt incidente dispozițiile prevăzute de Decretul nr.167/1958 privind prescripția, nepunându-se în discuție termenul de la curge aceasta. In mod formal, instanța a apreciat că acest termen s-ar fi împlinit cu mai mulți ani înaintea promovării cererii sale de chemare în judecată, iar acțiunea ar fi prescrisă, aspect incorect și în contradicție cu starea de fapt din cazul în speță, atâta timp cât nici nu s-au analizat condițiile privind suspendarea sau întreruperea prescripției.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, arată că, în mod cu totul incorect prima instanță, în rejudecare, nu a făcut aplicabilitatea disp. art. 274 Cod procedura civila, deși la dosarul cauzei, fila 154, a depus dovada cheltuielilor de judecată. Or, atâta timp cât nu se poate reține în sarcina sa nicio culpă cu privire la declararea neconstituționalității art. 5 pct. l lit. a.) din Legea nr. 221/2009, care s-a făcut ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, sunt incidente disp. art. 274 Cod pr.civ., având în vedere culpa Statului R. și reaua sa credință, în condițiile în care a susținut prin întâmpinare respingerea acțiunii sale, ca fiind neîntemeiată, nedovedită.

În drept, invocă disp. art. 299 și urm., art. 304 pct. 7, 8, 9, art. 312 (2), (5) Cod pr.civ., art. 274 Cod pr.civ., art 301 Cod pr.civ., disp. Legii nr. 221/2009, O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările și completările ulterioare, art. 16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României, art. 2, art. 3, 6, 14, 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europenă a Drepturilor Omului, Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 3 Cod civil, Legea nr. 30/1994, art. l, 4 din Legea nr. 303/2004, Legea 290/2004, art. 1 (1), (2) lit. a.) din Legea nr. 48/2002 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Intimatul S. R., prin reprezentanți, nu a depus la dosar întâmpinare și nici nu s-a prezentat pentru a-și exprima poziția față de prezentul recurs.

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate în termen legal, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că recursul reclamantului este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la solicitrea reclamantului de constatare a caracterului politic al măsurii administrative a executării, prin împușcare a bunucului reclamantului, numitul M. P., curtea constată că acest petit a fost eronat soluționat de către prima instanță, ca urmare a unei interpretări eronate a prev. art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Astfel, din probatoriul administrat în ciclurile procesuale anterioare, rezultă cu evidență faptul că, la sfârșitul lunii iulie 1949, locuitorii din comunele Apateu, Berechiu, Sepreus și Somosches din jud. A., și-au exprimat în mod public nemulțumirea față de măsurile inumane, imposibil de suportat, referitoare la cota de grâu care trebuia livrată la stat în acea perioadă. La începutul lunii august 1949, un grup format din milițieni și grăniceri, coordonați de ofițeri de securitate din conducerea Direcției Generale a Siguranței Poporului Timișoara, s-au deplasat în cele 4 localități, unde au executat prin împușcare 12 persoane, ca o măsură de represalii și ca un avertisment pentru localnici.

Unul dintre cei împușcați cu acea ocazie, fără nicio judecată, a fost bunicul reclamantului, numitul M. P., zis a F. Moțului, domiciliat în Apateu nr. 517, fiul lui F. și F., împreună cu încă patru persoane: M. A., M. G., Slana S., M. loan, toți fiind aruncați într-o groapă comună.

Acest lucru este probat prin raportul de constatare medieo-legala nr.397/B/l/21.09.1993 și Raport de constatare medico-legala nr.398/B/l/21.09.1993, emis de Laboratorul jud. de Medicină Legală A., ambele acte întocmite cu ocazia exumării cadavrelor celor cinci persoane împușcate. Se arată că: “Din datele deținute pînă în prezent, rezultă că cele cinci victime au fost înhumate în cimitirul din .. Din cercetările efectuate în cauză, rezultă că, în ziua de 03.08.1949, ofițerii de securitate It. C.. Ambrus C. si mr. Mois A. au ordonat împușcarea acestora fără judecată, apoi au fost înhumați într-o groapă comună...” Se atestă, de asemenea, că “moartea a fost violentă. Ea s-a datorat împușcării. Leziunea de violență a putut fi produsă de o armă de foc tip militar...”.

P. declarațiile de martor, date de M. M. la P. M. Timișoara în dos. 301/P/1993, precum și Botas T., respectiv M. Saveta, sunt confirmate cele menționate mai sus. Martorii au arătat faptul că persoanele împușcate au fost duși la cimitir și îngropați, deși încă nu erau morți.

Aspectele arătate anterior se confirmă prin înscrisurile depuse la dosar: adresa Inspectoratului Județean de Politie A., Postul de Politie Apateu, nr._/09.09.1992, către Procuratura României, Direcția Procuraturilor Militare, Planul de lucru pentru ziua de 2 august 1949, Ordonanța Parchetului M. Timișoara nr.301/P/1993, emisa in data de 20.09.1993, Procesul verbal din 21.09.1993 incheiat de P. procurorul adjunct la P. militar Timișoara, Referatul privind dosarul nr.301/P/1993, întocmit la data de 30.11.1994 de P. M. Timișoara in dos. nr. 301/P/I993, Rezoluția Parchetului General - Secția Parchetelor Militare nr.S/P/1997.

Având în vedere conținutul probelor administrate în cauză, curtea constată că bunicul reclamantului a fost executat prin împușcare la 2 august 1949 fără a fi judecat, deci fără a exista o hotărâre de condamnare.

T. a constatat în mod just faptul că art. 4 din Legea nr. 221/2009 permite constatarea caracterului politic al măsurii dispuse împotriva antecesorului reclamantului, cu titlu de excepție față de disp. Art. 111 C.proc.civ.. de asemenea, față de inexistența unei hotărâri penale de condamnare, situația descrisă în acțiune nu se încadrează în prev. art. 1 alin. 2 sau alin. 4 din lege, bunicul reclamantului nesuferind nicio condamnare cu caracter politic.

Însă, speța de față se încadrează în ipotezele reglementate de art. 3 coroborat cu art. 1 alin. 3 din lege. Este adevărat că acest articol enumără anumite situații în care măsura dispusă are caracter politic, însă această enumerare nu este limitativă, ci exemplificativă, iar, dacă acceptăm că măsurile prin care s-a adus atingere libertății de mișcare a cetățenilor constituie măsuri administrative cu caracter politic, aceeași concluzie se impune cu și mai multă putere și în cazul de față, în care autoritățile Statului comunist au adus atingere dreptului unei persoane la viață, ca drept fundamental al omului, având în vedere că fapta de împotrivire față de regimul comunist reținută în sarcina lui M. P., bunicul reclamantului, urmărea realizarea unora dintre scopurile prev. de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.

Ca atare, se impune a constata caracterul politic al măsurii executării prin împușcare a bunicului reclamantului, soluția primei instanțe urmând a fi modificată exclusiv sub acest aspect.

Cu privire la soluția pronunțată de către prima instanță asupra petitului privind repararea prejudiciului moral, curtea constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii de acordare a daunelor morale, astfel că această solicitare a sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.

Nu s-ar putea susține că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că în mod just a fost respinsă cererea de reparare a prejudiciului moral al reclamantului.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

A reține argumentele reclamantului privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, așa cum am arătat anterior.

Recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile reclamantului vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.

Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptării sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.

Nu se poate reține nici încălcarea art. 16 din Constituția României, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane. De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțării sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.

Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.

Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane.

Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.

Potrivit jurisprudenței CEDO, nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

În ce privește temeiurile de drept invocate prin precizarea de acțiune, tribunalul a apreciat în mod corect că acestea nu sunt de natură a susține temeinicia cererii. Niciunul dintre textele Convenției Europene ale Drepturilor Omului nu consacră dreptul persoanelor persecutate de fostele regimuri politice comuniste la despăgubiri. Pe de altă parte, nici pretinsa discriminare nu este prezentă în cauză, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.

Nu se poate discuta nici despre încălcarea principiului egalității armelor, deoarece nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.

Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.

Totodată, contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.

Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.

În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentei, Curtea constată că potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.

In ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe disp. art. 998–999 C.civ., aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege nr.167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.

Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr.221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamant, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp. art. 998–999 C.civil., respectiv acte de renunțare tacită la beneficiul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului.

In ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin acțiune ( art. 504 C.pr.penală și art. 2 și 3 CEDO ), în mod just tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, pentru considerentele arătate de Tribunal ( absența unei hotărâri penale de condamnare și neaplicarea dispozițiilor CEDO pentru situații petrecute anterior ratificării de către S. R. a acestei convenții, ce a avut loc în anul 1994) și pe care curtea și le însușește în întregime, fără a le mai relua, față de faptul că sunt expuse în cuprinsul prezentei hotărâri anterior.

Ca atare, curtea constată că cererea reclamantului de reparare a prejudiciului moral suferit a fost respinsă în mod corect, ca urmare a unei juste interpretări a prevederilor legale arătate.

În ceea ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate în fața primei instanțe, curtea constată că tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a prev. art. 274 C.proc.civ., conform cărora, la cerere, partea căzută în pretenții poate fi obligată la plata cheltuielilor ocazionate de proces. În speță, prima instanță a respins acțiunea civilă formulată de către reclamant, deoarece a dispărut temeiul de drept invocat în susținerea cererii, fără a se mai preocupa de analiza fondului pretențiilor reclamantului, față de prioritatea motivului reținut. Ca atare, în condițiile în care nu au fost analizate pretențiile reclamantului sub aspectul temeiniciei lor, nu se poate constata că pârâtul S. R. are calitatea de parte căzută în pretenții. Este prematur și lipsit de orice fundament să prezumăm că, în situația în care nu ar fi survenit decizia Curții Constituționale evocată, cererea de chemare în judecată a reclamantului ar fi fost admisă cu certitudine, sau măsura în care ar fi fost obligat pârâtul la plată, pentru a se putea face aplicarea art. 276 C.proc.civ., pentru situația unei eventuale admiteri în parte a acțiunii civile de față.

Nu se poate reține, ca întemeiată argumentarea primei instanțe privind culpa organelor Statului, care au rămas în pasivitate și nu au intervenit legislativ, deoarece, pe de o parte, așa cum am arătat, este vorba de instituții juridice diferite și independente, aparținând unor puteri distincte ale Statului, iar, pe de altă parte, trebuie avută în vedere motivarea deciziei Curții Constituționale care vizează tocmai existența unor reglementări multiple și paralele pentru aceeași situație. Ca atare, se poate conchide că legislativul este ținut de aceste considerente și nu ar fi putut interveni legislativ într-o modalitate care să permită acordarea unor sume de bani cu titlu de daune morale.

Faptul că, în prezentul recurs, a fost admis primul petit al acțiunii nu poate conduce la obligarea Statului la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care modificarea soluției tribunalului a privit doar petitul în constatare, nu și petitul privind acordarea unor reparații bănești pentru repararea prejudiciului moral invocat.

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va admite, ca întemeiat, conform art. 312 alin. 1-3 C.pr.civ. coroborat cu art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recursul declarat de reclamant, va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul că va constata caracterul politic al măsurii administrative a execuției, prin împușcare, a antecesorului reclamantului, numitul M. P., menținând în rest sentința civilă atacată.

In baza art. 274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentului cheltuieli de judecată, ca nedovedite, în condițiile art. 1169 C.civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile nr. 418/20.02.2012 pronunțată de T. A. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P. București, reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. A..

Modifică în parte sentința civilă atacată, în sensul că admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul M. I. împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P. București, reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. A..

Constată caracterul politic al măsurii administrative a execuției, prin împușcare, a antecesorului reclamantului, numitul M. P..

Menține în rest sentința civilă atacată.

Fără cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 8 mai 2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

C. R. M. L. D. C.

GREFIER,

F. B.

Red.C. R./01.06.2012

Tehnored F.B./01.06.2012

Ex.2

Primă instanță:M. A.

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1329/2012. Curtea de Apel...		Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 203/2012. Curtea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Acţiune în constatare. Decizia nr. 1329/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 203/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1335/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 02-05-2012, Curtea de Apel TIMIŞOARA Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 1454/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA