Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1335/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1335/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 09-05-2012 în dosarul nr. 1335/2012
ROMÂNIA
C. DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 05.04.2012
DECIZIA CIVILĂ NR. 1335/R
Ședința publică din 9 mai 2012
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. E. P. împotriva sentinței civile nr. 5399/PI/14.11.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
M. Public este reprezentat de doamna procuror M. U. C., de la P. de pe lângă C. de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen legal și este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.
C., văzând că s-a solicitat judecata în lipsă și că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat.
C.
Deliberând, reține următoarele:
P. sentința civilă nr. 5399/PI/14.11.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta B. E. P. împotriva pârâtului S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T..
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul să se constate caracterul politic al condamnării suferite si obligarea paratului la plata despăgubirilor morale în sumă de 100.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit, arătând ca este fiica lui N. Irma, fiind persoana îndreptățita, încadrându-se in Legea 221/2009, art. 5, alin. 1. A arătat că mama sa în vârsta de 16 ani la acea vreme, a fost deportata in Baragan, ceilalți membrii ai familiei rămânând acasă, iar prin măsura administrativa a deportării a fost afectata in totalitate situația familiala, fiindu-i afectate toate mijloacele de pregătire profesionale și mijloace de existenta.
Analizând actele si lucrările dosarului, tribunalul a reținut că se solicită acordarea de despăgubiri morale în condițiile prev. de art. 1, 5 si următoarele din L. 221/2009, temeiul de drept reprezentat de disp. art. 5 alin. 1 lit. a) Teza I din L. 221/2009 fiind insa declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicata in M. O. din 15. 11.2010, iar, conf. art. 147 alin.1 din Constituția României, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; termenul împlinindu-se la 30.12.2010, textul de lege menționat si-a pierdut eficienta juridică.
In acest context, instanța a apreciat că nu se poate considera ca, prin respingerea cererii de chemare in judecata, s-ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, in conținutul argumentelor ce au stat la baza pronunțării D 12/2011 (in completul investit cu soluționarea recursurilor in interesul legii) reținând, in esența, ca L 221/2009 nu a avut ca efect nașterea in patrimoniul beneficiarilor legii a unui bun, apt de a fi protejat prin art.1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
În ceea ce privește caracterul politic al măsurii de strămutare, în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind apta sa mai confere un drept la despăgubiri in cadrul legislativ existent in prezent in România.
Împotriva sentinței a declarat recurs în termen reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii acțiunii.
În motivare, a invocat că instanța nu s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 6,8 din Convenție, dispoziții pe care le-a invocat dar, în schimb, s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.
A reiterat starea de fapt expusă în primă instanță și suferințele prin care a trecut familia sa și a făcut referire la dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7,8,9 C.p.c.
Legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare în cauză.
Examinând sentința prin prisma criticilor formulate și în baza art. 3041 C.p.c., față de dispozițiile art. 299 și urm. C.p.c., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța o va menține, substituind considerentele avute în vedere de tribunal, după cum urmează:
Corespunde realității că reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată și pe dispozițiile art. 6,8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Se observă, însă că, deși mama reclamantei a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin.1 raportată la art. 4 alin. 2 din Legea nr.221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 și până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”
În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite” și că această comisie își va avea sediul la București.
În consecință, a fost lansată somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui M. I și ale Guvernului R., măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).
P. urmare, C. reține că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr.118/1990-republicat.
În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr.118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr.221/2009.
Pentru aceste considerente, având în vedere că măsura deportării a fost dispusă anterior ratificării de către România a Convenției pentru apărarea drepturilor omului prin Legea nr. 30/1994, văzând și Decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 14/2011, prin care a admis recursul în interesul legii formulat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit., a Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, în baza dispozițiilor art. 312 al. 1 C.p.c. raportat la art. 304, 3041 C.p.c., instanța va respinge recursul declarat de reclamanta B. E. P. împotriva sentinței civile nr. 5399/PI/14.11.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta B. E. P. împotriva sentinței civile nr. 5399/PI/14.11.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 9.05.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F. ȘUIUGHEORGHE O. RUJIȚA R.
GREFIER,
C. J.
Red. F.Ș.- 10.05.2012; tehnored. C.J.- 25.05.2012; 2 ex.
Primă instanță: T. T.; Judecător: D. D.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 203/2012. Curtea... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 02-05-2012,... → |
|---|
