Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 385/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 385/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-03-2013 în dosarul nr. 385/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 385
Ședința publică din 12 martie 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții B. V. N. și V. G. împotriva sentinței civile nr. 2490/28.11.2012 pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă av. C. G. în reprezentarea reclamanților, lipsă fiind intimatul.
M. Public este reprezentat de d-na procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamanților depune la dosar împuternicire avocațială și concluzii scrise.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamanților solicită admiterea recursului formulat, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, fiind necesară administrarea de probe noi, respectiv a expertizei pentru evaluarea culturilor agricole și a bunurilor confiscate.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului și de menținere, ca legală și temeinică, a sentinței Tribunalului C.-S..
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
P. cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. sub nr._ /28.05.2012, reclamanții B. V. N. și V. G. au chemat în judecată pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate că se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. 2 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro (cinci sute mii euro), daune materiale.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin Decizia nr. 200/1951, familia lor a fost deportată în Câmpia Bărăganului. Întreaga avere rămasă în casă a fost confiscată.
Având în vedere prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 au solicitat să fie despăgubiți cu echivalentul valorii bunurilor confiscate și cu echivalentul producției agricole pe perioada 1952-1989. Despăgubirile materiale reprezintă contravaloarea animalelor: 10 oi, 1 bou, 2 cai, 1 mânz, 5 porci, 2 capre, 14 păsări. La momentul deportării cele 12,72 ha de teren agricol ale familiei reclamanților erau cultivate cu: 0,58 ha vie, 0,86 ha ovăz, 2,61 ha porumb, 1,73 ha orz, 3,51 ha grâu, 0,58 ha fânețe, 0,06 ha fasole, 0,58 ha cartofi, 0,38 legume, 0,14 ha sfeclă de nutreț, 0,06 ha lucernă.
Pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., nu a formulat întâmpinare în cauză.
P. sentința civilă nr. 2490/28.11.2012 pronunțată în dosarul susmenționat, T. C.-S. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții B. V. N. și V. G., împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P., prin DGFP C.-S., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Decizia nr. 200/1951, reclamantul împreună cu familia lui a fost deportat în Câmpia Bărăganului. Întreaga avere rămasă în casă a fost confiscată.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe Decizia M.A.I. nr. 200/195.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Rezultă deci că măsura luată împotriva familiei reclamanților, constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu mai este necesară constatarea caracterului politic al măsurii administrative, alin. 2 al art. 4 excluzând cazurile care se încadrează la art. 3 din Lege.
P. urmare, față de dispozițiile art. 3 alin. 1, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicată, a fost respins.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
P. Decizia nr. 1354/20.10.2010 și Decizia nr. 1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale a României, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.
De asemenea, potrivit Deciziei nr. 12/19.09.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 14/2011, urmare a deciziilor Curții constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și, în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamanților, cât și soluția juridică întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar, în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamanți, tribunalul a constatat că, potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 “orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/_ privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Pentru recuperarea prejudiciului material, reclamanții își puteau valorifica drepturile, respectiv pretențiile referitoare la despăgubirile materiale privind bunurile mobile și imobile confiscate, prin procedura legilor speciale instituite după anul 1989, Legea nr. 10/2001. În situația în care reclamanții nu au utilizat calea legilor speciale, este neîntemeiată solicitarea lor formulată în baza Legii nr. 221/2009, lege care se referă strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciale de reparație.
Din actele depuse la dosar rezultă că daunele materiale se referă la bunuri mobile confiscate și lipsa de folosință a terenurilor, iar din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de condamnarea cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această situație rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arată că, pentru repararea prejudiciului material, Legea nr. 10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până în prezent vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că, prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum și soțul său sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991 și respectiv Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, reclamanții nu au făcut dovada confiscării utilajelor agricole și a animalelor, cu ocazia deportării, respectiv nu au depus niciun proces-verbal de confiscare, iar despăgubirile reprezentând c/val culturilor agricole pe perioada 1951- 1987 nu fac obiectul Legii nr. 221/2009.
Față de aceste considerente, tribunalul ținând cont de dispozițiile Legii nr. 221/2009, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții B. V. N. și V. G. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. prin DGFP C.-S., ca nefondată.
În baza art. 274 Cod procedură civilă nu s-au acordat cheltuieli de judecată, întrucât nu s-au solicitat.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanții B. V. N. și V. G., care au solicitat admiterea recursului și casarea sentinței recurate, deoarece prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, precum și trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind necesară administrarea de probe noi, respectiv expertiza pentru evaluarea culturilor agricole si a bunurilor confiscate.
În motivare, a arătat că față de prevederile art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009, instanța de fond se află într-o reală eroare de drept când a interpretat legea în sensul că, în ceea ce privește daunele materiale, legea se referă numai la bunurile ce au putut fi solicitate în baza legilor speciale de reparație, respectiv la bunuri imobile .
Critică sentința recurată, considerând că, în soluționarea acțiunii, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere faptul că legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte, iar legea nu distinge dacă bunurile a căror reparație materială o solicită fac sau nu fac obiectul legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite în natură sau echivalent.
In acest sens, consideră că sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor pentru bunurile materiale confiscate ca efect al măsurii administrative a deportării, cât și pentru lipsa de folosință a terenului agricol până în 1989.
Au făcut dovada cu acte a tuturor bunurilor solicitate și au solicitat și proba cu martori având în vedere faptul că organele statului comunist nu au întocmit acte la acel moment sau au întocmit acte care respectau numai parțial situația reală a gospodăriilor celor deportați. Consideră că niciun text de lege nu se opune ca și declarațiile martorilor să fie folosite, în situația în care este imposibil de dovedit cu acte în totalitate existența tuturor bunurilor confiscate.
In drept: art. 304 pct. 8 și 9 Cod Procedura Civila.
În cauză, intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., nu a formulat întâmpinare.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., coroborate cu prevederile art. 129 alin. ultim C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs este întemeiat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește petitul privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva familiei reclamanților, tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a prev. art. 3 alin. 1 lit. e și 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
Așa cum rezultă din actul normativ evocat, acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. 2 din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează: alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin. 3 al art.1) precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea - în prealabil - a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.
T. a constatat în mod just că măsura deportării în B. luată față de familia reclamanților se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia MAI nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. 3 al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în B., de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Cu privire la incidența deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, curtea constată că, din cuprinsul cererii introductive rezultă cu evidență faptul că obiectul pricinii îl constituie cererea de reparare a prejudiciului material suferit ca urmare a deportării, în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, și nu a prejudiciului moral, conform lit. a din textul legal arătat. Ca atare, curtea va înlătura considerentele vizând dispariția temeiului de drept al acțiunii, ce fiind extranee pricinii, reținând că reclamanții au învestit instanța cu o cerere de reparare a prejudiciului material, raportat la un text de lege a cărui neconstituționalitate nu a fost constatată până în prezent. De altfel, motivele de recurs vizează aceste aspecte, care au primit o soluționare eronată din partea tribunalului, ca urmare a unei interpretări greșite a legii.
Cu privire la cererea de reparare a prejudiciului material, prin acțiunea civilă, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. la plata unei sume, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate de la autorii lor, la momentul dislocării, respectiv, uneltele agricole și animalele domestice crescute în gospodărie, contravaloarea recoltelor de pe terenul confiscat, contravaloarea beneficiului nerealizat din cultivarea terenului preluat de la familia reclamanților în perioada 1952-1989.
P. sentința pronunțată în cauză, T. C.-S. a respins cererea de acordare a daunelor materiale, cu motivarea, pe de o parte, că nu fac obiectul Legii nr. 221/2009, iar, pe de altă parte, că nu sunt dovedite.
Prevederile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 au fost greșit interpretate de către prima instanță, din conținutul acestui text de lege neputând fi trasă concluzia că poate fi reparat prejudiciul material invocat doar cu privire la bunurile imobile. Aceste dispoziții privesc, deopotrivă, bunurile imobile și mobile confiscate sau preluate ca efect al hotărârii de condamnare sau al măsurii administrative asimilate acesteia. Legiuitorul folosește sintagma de „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate”, astfel că, atâta timp cât nu se face nicio distincție între bunuri imobile și mobile, nici instanța de judecată chemată să soluționeze cererile persoanelor îndreptățite la repararea prejudiciului nu poate face această distincție, cu consecința restrângerii dreptului reclamanților de acces la justiție. Mențiunea privind exceptarea bunurilor care au fost restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005 nu este de natură a înlătura de la beneficiul legii bunurile mobile, ci numai de a nu permite ca pentru bunurile imobile al căror regim juridic a fost reglementat prin legi speciale, să se acorde o dublă reparație.
Chiar dacă în expunerea de motive, s-a făcut trimitere la situația unor bunuri imobile nerestituite conform legilor speciale reparatorii, nu se poate conchide că legiuitorul, în momentul în care a votat actul normativ, nu putea să aibă în vedere extinderea obiectului vizat de legea adoptată, știut fiind că, de la elaborarea unui act normativ și până la adoptarea acestuia, pot surveni modificări cu privire la conținutul legii. În condițiile în care forma adoptată a legii nu face distincția din expunerea de motive, este evident că nici interpretul legii nu trebuie să o facă.
T. a respins cererea reclamanților de acordare a daunelor materiale, cu o motivare alternativă în ce privește utilajele agricole și animalele ( vizând fondul, ca nedovedite, dar și pe excepție, pentru neîncadrarea în dispozițiile legii), iar cererea de repararea a prejudiciului decurgând din contravaloarea culturilor agricole pe perioada 1951-1987, ca nefăcând obiectul legii, fără a analiza sub nici un aspect temeinicia pretențiilor cu acest titlu, impune concluzia că nu a fost analizat fondul cererii cu care a fost legal învestită instanța, soluționând cauza pe o fină de neprimire, aspect ce impune, în condițiile art. 312 alin.1-3 și 5 C.pr.civ., casarea hotărârii atacate, cu trimiterea la prima instanță pentru soluționarea completă a cauzei.
Cu ocazia rejudecării, tribunalul se va preocupa exclusiv de petitul privind repararea prejudiciului material, sens în care se vor cere și precizări cu privire la cuantumul daunelor materiale solicitate defalcat pe fiecare bun distinct și se vor administra probe în dovedirea preluării acestor bunuri de către Stat, a temeiului în care aceste bunuri au intrat în patrimoniul Statului, dacă s-au primit despăgubiri la data preluării, care este valoarea prejudiciului produs.
Cu privire la despăgubirile pentru contravaloarea culturilor agricole, se vor avea în vedere și disp. art. 465 alin. 1 C.civ., conform cărora recoltele neculese sunt bunuri imobile, dar și limitele instituite de legea specială, care prevede posibilitatea reparării prejudiciului constând în bunuri confiscate la momentul deportării, nu și din beneficiul nerealizat.
Având în vedere dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea, constatând întemeiat recursul formulat în cauză, în baza art. 312 alin.1-3 și 5 raportat la art. 304 pct.9 C.pr.civ., îl va admite, va casa sentința atacată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, T. C.-S..
In baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurenților cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanții B. V. N. și V. G. împotriva sentinței civile nr. 2490/28.11.2012 pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Casează sentința atacată și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la T. C.-S..
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. C.R./12.03.2013
Tehnored L.P./22.03.2013
Ex.2
Primă instanță: S.B. – T. C.-S.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 12-03-2013,... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 375/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
