Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 403/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 403/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 403/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 403

Ședința publică din 14 martie 2013

PREȘEDINTE: C. P.

JUDECĂTOR: M. G.

JUDECĂTOR: A.-M. N.

GREFIER: S. C.

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții Lațici V. și A. (Lațici) V., de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T. și de către P. de pe lângă T. T. împotriva sentinței civile nr. 3569/13.12.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile

M. Public este reprezentat de procuror A.-I. S., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Procedura este legal îndeplinită.

După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nefiind formulate cereri și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.

Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursurilor declarate de P. de pe lângă T. T. și de către Direcția Generală a Finanțelor P. T., astfel cum au fost formulate în scris, iar cu privire la recursul reclamanților, solicită respingerea acestuia și pe fond, respingerea în totalitate a acțiunii reclamanților.

După plecarea reprezentante Ministerului Public, dar înainte de închiderea dezbaterilor, s-a prezentat avocat Vucoiev N. cu împuternicire avocațială pentru reclamanții recurenți Lațici V. și A. V., solicitând să fie consemnată prezența sa, cu concluzii de admitere a recursului reclamanților astfel cum a fost formulat în scris, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, sens în care depune chitanța care atestă cuantumul acestora. Referitor la recursurile formulate de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. București și de către P. de pe lângă T. T., solicită respingerea acestora.

CURTEA

În deliberare, constată următoarele:

P. sentința civilă nr.3569/13.12.2012 pronunțată în dosarul nr._, T. T. a Admite in parte acțiunea formulata de reclamanții LAȚICI V. (V.) domiciliat în Timișoara . nr. 69, . și A. V. (născută LAȚICI), domiciliată în Timișoara ., județul T., in contradictoriu cu pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P., prin D.G.F.P. T., cu sediul in Timișoara, .. 9B.

A obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri pentru confiscarea următoarelor bunuri: o semănătoare de porumb (2470 lei), o semănătoare de grâu (2015 lei), un plug cu o brazde (990 lei), un plug cu două brazde (1265 lei), o căruță (1500 lei), o trăsură (2100 lei), o sanie trasă de cai (600 lei), 6 butoaie din lemn de 1200 litri (1680 lei), 6 butoaie pentru țuică (672 lei), 4 căzi pentru fermentat prune de 200 litri (360 lei), 10 sape (130 lei), 3 scroafe (1950 lei), 12 purcei (1360 lei), 7 porci (3010 lei), o vacă (2400 lei), 20 de oi (1560), 80 de găini (156 lei), 20 de gâște (182 lei), 20 de rațe (119 lei), 4 paturi (880 lei), 4 dulapuri (880 lei), 4 oglinzi (260 lei), 4 covoare (720 lei), 4 perdele (220 lei), 6 plapume (200 lei), 12 perne (66 lei), 2 cuptoare de gătit cu plită (750 lei), 20 cuțite (32 lei), 20 furculițe (32 lei), 20 linguri (32 lei),_ kg de grâu (26 130 lei) și_ kg de porumb (_ lei).

A respins în rest acțiunea.

A obligat pârâtul să plătească reclamanților 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând o parte din onorariul de expert, în măsura admiterii acțiunii.

Pentru a pronunța această nouă sentință, tribunalul a reținut că, prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ 19.05.2010, reclamanții LAȚICI V. (V.) și A. V. au chemat in judecată pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: să se constate că de drept li se aplică dispozițiile art. 1 și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/02.06.2009; să se constate că pe cale de consecință se cuvine obligarea pârâtului la: acordarea unor despăgubiri morale către reclamanți, reprezentând echivalentul în lei la cursul de la data plății efective, a sumei de: 80.000 euro pentru reclamantul LAȚICI V. (zis și VASA în limba sârbă); 80.000 euro pentru reclamanta A. V. (născută LAȚICI); 90.000 euro pentru defunctul lor tată LAȚICI P.; 90.000 euro pentru defuncta lor mamă LATICI I.; 108.000 euro pentru defunctul lor bunic LAȚICI I.; 108.000 euro pentru defuncta lor bunică LAȚICI EVITA.

In motivare, au arătat că aceste despăgubiri reprezintă contravaloarea prejudiciului moral cauzat lor, urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic, abuziv, a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru întreaga lor familie timp de 4 ani și 6 luni în localitatea RĂCHITOASA din actualul județ Ialomița din Câmpia Bărăganului.

Menționează că la stabilirea daunelor morale au avut vedere o . factori obiectivi printre care și faptul că pentru fiecare lună de deportare au estimat valoarea daunelor morale cuvenite la 2000 euro/lună, 24.000 euro pe an și respectiv 108.000 euro (100.000 euro) pentru 4 ani și 6 luni de deportare.

De asemenea, au avut în vedere și faptul că bunicul lor patern LAȚICI I. (I. a decedat în localitatea Răchitoasa datorită condițiilor inumane de viață și a lipsei de asistență medicală și prin urmare acesta și bunica paternă LAȚICI EVITA nu au putut beneficia de nici un fel de măsuri reparatorii, părinții lor beneficiind de prevederile D.L. 118/1990 din aprilie 1990 până la decesul lor, iar reclamanții beneficiază și în prezent de măsurile reparatorii dispuse prin acest decret.

Reclamanții au mai solicitat și acordarea de despăgubiri reprezentând:

- echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, care nu le-au fost restituite și pentru care nu primit nici un fel de despăgubiri, în cuantum de 70.000 euro, respectiv echivalent în lei la data plății efective, acest prejudiciu material provenind din: distrugeri aduse imobilului proprietatea bunicilor și părinților reclamanților din localitatea Sânpetrul M., județul T., respectiv demolarea corpului secundar de clădire (casa mică construita din cameră și bucătărie) și aducerea în stare de nefolosință a corpului principal de clădire (casa mare) precum și demolarea hambarelor, cocinilor; confiscarea întregului inventar gospodăresc din cele două corpuri de clădire și anexe, corpul 1 având 3 camere și bucătărie, șpais, grajd mare, șopron, respectiv a întregului mobilier, precum însușirea de către autorități a produselor agricole și a alimentelor din întreaga gospodărie;

- confiscarea tuturor utilajelor agricole care serveau cultivării celor 19 ha teren arabil din loc. S. M., proprietate a familiei reclamanților, constând în pluguri, semănătoare și alte utilaje cu tracțiune animală;

- confiscarea animalelor din gospodărie, respectiv 3 cai, 1 vacă, 18 oi și păsări de curte;

- însușirea de către autorități a recoltei agricole a anului 1951, terenul fiind cultivat preponderent cu grâu și porumb care nu a putut fi recoltat, fiind deportați anterior începerii secerișului și recoltării porumbului (la 18.06.1951), precum și lipsirea lor de folosința terenului pe următorii ani, până la finele anului 1955.

Reclamanții au arătat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 la 18.06.1951 întreaga lor familie compusă din părinți LATICI P. (P. în limba română) în etate de 32 de ani, LATICI I. în etate de 28 de ani și bunicii paterni LATICI I. (I. în limba română) in etate de 70 de ani și LATICI EVITA în etate de 58 de ani precum și reclamantul LATICI V. (VASA în limba sârbă) în etate de 8 ani, au fost strămutați din localitatea S. M. (actual jud. T.) în loc. RĂCHITOASA (actual GIURGIENII NOI), măsura fiind ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 la data de 20.12.1955.

Reclamanta A. V. (născută LATICI) arata ca s-a născut în localitatea Răchitoasa actual GIURGIENII NOI din județul C., mama sa fiind însărcinată la data deportării.

Se susține că bunicul reclamanților LAȚICI I. născut la 28.03.1881, a luptat în armata austro-ungară în primul război mondial, fiind înrolat (obligatoriu) încă din primele zile ale războiului. În timpul războiului a fost luat prizonier de armată rusă și dus în lagărul de muncă în Siberia, întorcându-se din prizonierat după terminarea războiului.

Tatăl reclamanților s-a născut după întoarcerea bunicului din război și prizonierat, la data de 7 iulie 1919. De asemenea, arată că la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, tatăl lor a fost recrutat, întorcându-se acasă după terminarea războiului cu grave degerături și cu sănătatea afectată.

Datorită faptului că bunicul era în etate iar tatăl suferind si aproape incapabil de muncă, părinții și bunicii noștri au fost nevoiți să angajeze oameni pentru a putea lucra cele 19 ha teren arabil care asigurau existența familiei. Astfel, s-a considerat că aceștia exploatează

forța de muncă, au un „servitor permanent" și sunt chiaburi.

Nimic nu a împiedicat autoritățile acelor vremuri să dea dovadă de lipsă de omenie și cinism, chiar când au dispus deportarea a doi veterani de război împreună cu familiile lor, mama reclamanților fiind însărcinată la data aplicării măsurii.

Bunicul reclamanților a și decedat la 1 an de la deportare, la data de 21.03.1952 în localitatea Răchitoasa.

La înapoiere, au venit fără bunicul care decedase și, in plus, cu reclamanta Latici V. care se născuse în B. și avea 3 ani la sosire în satul natal.

Tragedia avea însă să continue, întrucât casa reclamanților era ocupată de Gostat (corpul 1, principal), corpul 2 secundar era demolat, la fel și hambarele, cocinile și celelalte anexe. Cu greu ne-a fost restituit ce mai rămăsese din gospodăria înfloritoare a părinților și bunicilor noștri. Casa era goală, nu mai era nimic, totul (lemnăria, podelele erau distruse), utilajele agricole și animalele lipseau fiind confiscate, pământul era la Gostat.

Familia, respectiv femeile casei, mama și bunica, au muncit să-si crească copiii și să le asigure un viitor deși nu li s-a permis să se înscrie la liceu, fiind considerați copii de „chiaburi și deportați".

După evenimentele din decembrie 1989, li s-a restituit terenul arabil, părinții au beneficiat de măsurile reparatorii dispuse prin D.L. 118/1990 o scurtă perioadă de timp, până la decesul lor iar, reclamanții beneficiază de ele și în prezent.

Cu privire la daunele morale solicitate, doctrina și practica judiciară au statuat că atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale precum dreptul la libertatea individuală, dreptul la viața personală la liniște, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, ci și morale.

Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile psihice încercate urmare a restrângerii posibilităților de viață provenite urmare a încălcării drepturilor persoanei, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate de victimele defăimărilor, calomniilor și aprecierilor defavorabile, precum și orice alte asemenea prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului.

Problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă. Aceasta atât datorită faptului că suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă ci numai de o alinare, ușurare, cât și a faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat și câteodată chiar până la sfârșitul vieții sale.

În speța dedusă judecății, raportat la cele expuse pe larg anterior, consideră că se impune admiterea capătului de cerere referitor la acordarea daunelor morale și materiale solicitate.

Dacă cei care au pronunțat sentința civilă 1997/F/ 17.12.2009 în dosar nr._ a Tribunalului Ialomița au dat o interpretare eronată textului Lg. 221/2009, nu se justifică nimic invocarea acestui precedent singular, el neavând valoare decizie de îndrumare și nici nu poate servi drept etalon jurisprudență.

Apreciază că orice răstălmăcire dată Legii nr. 221/2009 contravine intenției avute de legiuitor la promulgarea ei respectiv d se repara gravele abuzuri comise în perioada fostului regim comunist, iar poziția adoptată de reprezentantul pârâtului în teritoriu în ca în cauze similare, înseamnă o nouă umilință pentru victimele deportărilor și condamnărilor politice precum și pentru urmașii lor.

Menționează că au evaluat pretențiile morale și despăgubirile materiale solicitate după criterii obiective, în optica lor, instanțele în urma administrării probatoriului urmând a le admite în totalitate sau în parte.

Apreciază eronată interpretarea dată măsurilor reparatorii. Legea 221/2009 reglementează clar, astfel încât despăgubirile acordate prin L. 221/2009 completează cele acordate prin D.L. 118/1990 și OUG 214/1994.

În drept, a invocat prevederile art. 1 alin. (3), art. 3 din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. l lit. a și b din Legea 221/2009, art. 998-999 cod civil, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale drepturilor Omului, art. 274 cod procedură civilă.

Paratul, prin D. T., a depus întâmpinare, solicitand a se pune in vedere reclamanților:

A.) sa facă dovada calității de moștenitori ai antecesorilor si sa depună certificatul de moștenitor in acest sens;

B.) sa pună in vedere reclamanților sa facă dovada cu înscrisuri a bunurilor confiscate din gospodărie

C.) pe cale de excepție, invoca lipsa calității procesuale active a reclamanților in ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor morale pentru antecesorii familiei

D.) in subsidiar, pe fondul cauzei, in ceea ce privește daunele morale solicita respingerea cererii de chemare in judecata ca neîntemeiata.

In conformitate cu prevederile art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum si persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive au beneficiat de o . facilitate.

Potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, persoanele care s-au aflat in-situațiile prevăzute de art. 1 au si dreptul la o indemnizație lunara, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cat au fost strămutate. Art. 3 prevede ca: "(1) Persoanele care s-au aflat in situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) si e) si alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunara de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare in alte localități, deportare in străinătate sau prizonierat, indiferent daca sunt sau nu sunt pensionate."

P. decretul-lege anterior menționat, s-a creat cadrul legal pentru despăgubirea persoanelor care s-au aflat in situațiile prevăzute in art. 1 si care au fost prejudiciate. P. aceasta indemnizație s-a urmărit o reparație a unor daune morale suferite de persoanele care s-au aflat in situațiile prevăzute de art. 1 pentru condițiile de viata deosebit de grele ce le-au fost impuse de dictatura comunista.

Iar in conformitate cu prevederile art. 2 alin. 2 din Decretul-lege nr. 118/1990: "In cazul celor decedați, urmașii acestora au dreptul la pensie de urmaș in condițiile legii, cu luarea in calcul a vechimilor stabilite potrivit prezentului decret-lege."

De asemenea, prevederile art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999, tot ca o măsura reparatorie, conferă dreptul persoanelor care au calitatea de luptător in rezistenta anticomunista la "restituirea, in condițiile legii, in natura sau, daca aceasta nu este posibila, prin echivalent a bunurilor confiscate. Decizia pentru constatarea calității de luptător in rezistenta anticomunista poate fi folosita ca proba in fata instituțiilor abilitate a dispune restituirea in natura sau prin echivalent a bunurilor confiscate, in ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării".

In final, paratul apreciază ca acest act normativ, invocat de către reclamanți, se aplica doar persoanelor care nu au fost despăgubite in temeiul actelor normative menționate mai sus si nu tuturor persoanelor care au primit după anul 1990 despăgubiri sub diferite forme, prin diferite acte normative.

La data de 17 februarie 2011 și 31 martie 2011 reclamanții au precizat temeiul de drept al acțiunii, invocând art. 998, 999, 1838, 1839 cod civil, art. 504 și urm. cod procedură penală, art. 52 din Constituția României, art. 2, 3, 4, 5, 6 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional 1 la convenție.

P. sentința civila nr. 2425/PI/2011 T. T. a respins acțiunea formulata de reclamanții LAȚICI V. (V.) și A. V. in contradictoriu cu pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P., având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî astfel, T. T. a avut în vedere faptul că obiectul cererii introductive îl reprezintă acordarea de despăgubiri în baza Legii 221/2009.

Potrivit art. 5 al. 1 lit. a, teza I-a din Legea 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.

P. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 5 al. 1 lit. a, teza I-a sunt neconstituționale.

Conform art. 31 al. 3 din Legea 47/1992: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Întrucât cele 45 de zile prevăzute de art. 31 al. 3 din Legea 221/2009 s-au împlinit, iar Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, tribunalul reține că temeiului invocat, respectiv art. 5 al. 1 lit. a, și-a încetat efectele.

Aplicarea în speță a acestei decizii nu încalcă principiul neretroactivității deciziilor Curții Constituționale, câtă vreme în cauză nu a fost pronunțată încă o hotărâre judecătorească.

Având în vedere precizările temeiului de drept de către reclamanți, tribunalul a reținut că art. 998, 999 c. civ. reglementează sediul materiei răspunderii civile delictuale de drept comun și este de principiu că normele speciale ale Legii 221/2009 se completează cu normele generale, în măsura în care nu sunt contrazise de acestea din urmă, chiar dacă reclamantul nu ar fi invocat în mod explicit dispozițiile art. 998, 999 c. civ.

Ori, termenul de prescripție al acțiunii în răspundere civilă delictuală a Statului Român, întemeiată pe prevederile art. 998 și 999 c. civ., a început să curgă la data căderii regimului comunist, cel mai târziu la data intrării în vigoare a Decretului Lege nr. 118/30.03.1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și s-a împlinit în termen de 3 ani, potrivit art. 3 al. 1 teza I-a din Decretul nr. 167/1958.

Adoptarea Legii 221/2009 nu a urmărit repunerea victimelor regimului comunist în termenul de prescripție al dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală de drept comun.

Și aceasta deoarece, pe de o parte, nu orice faptă, ci doar cele reglementate de Legea 221/2009, atrage răspunderea Statului Român, iar, pe de altă parte, pe lângă despăgubirile morale declarate neconstituționale, Legea 221/2001 prevede și alte măsuri reparatorii, în privința cărora legea continuă să se aplice.

Este vorba de acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a condamnării politice sau a măsurii administrative cu caracter politic și repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Mai mult, Legea 221/2009 reglementează dreptul la acțiune pentru constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, altele decât cele reglementate de art. 1 și 3, iar această acțiune este imprescriptibilă.

Cu alte cuvinte, Legea 221/2009 nu este o simplă normă legală pentru repunerea persoanelor îndreptățite în termenul de prescripție al dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală a Statului Român pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele condamnate politic sau supuse unor măsuri cu caracter politic anterior datei de 23 decembrie 1989, ci este un veritabil act normativ, cu un obiect de reglementare bine determinat și cu un caracter special față de prevederile generale ale art. 998, 999 c. civ.

Declararea neconstituțională a normei speciale care reglementa dreptul la despăgubiri morale, respectiv art. 5 al. 1, lit. a, teza I-a din Legea 221/2009, nu înlătură prescripția împlinită a dreptului la acțiune întemeiată prevederile de drept comun ale art. 998, 999 c. civ.

De altfel, în absența dreptului la acțiune în temeiul Legii 221/2009, nu există nici prescripție, fie ea generală sau specială.

De asemenea, tribunalul a reținut că prin adoptarea art. 5 al. 1, lit. a, teza I-a a Legii 221/2009 reclamanții nu au dobândit un drept, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, fiind un atribut al statului legiferarea, inclusiv prin abrogarea unor norme legale.

P. urmare, cererea reclamanților de acordare de despăgubiri morale în baza art. 998, 999 c. civ. este prescrisă.

Pe cale de consecință, a fost respinsă și cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative ca lipsită de interes, înțeles ca folos practic urmărit prin inițierea prezentului demers judiciar.

În cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 504 și urm. cod procedură penală.

Astfel, acest text legal prevede că: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).

Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”.

Aceste prevederi legale își au sorgintea în dispozițiile art. 52 al. 3 din Constituția României, potrivit căruia: „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”.

P. urmare, art. 504 și urm. cod procedură penală reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare, iar nu pentru condamnările politice, respectiv măsurile administrative cu caracter politic dispuse înainte de 23 decembrie 1989.

În ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamanți, instanța a reținut că art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Acest text de lege, însă, nu trebuie interpretat prin sine, ci raportat la prevederile al. 5 al aceluiași articol, conform căruia acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Cu alte cuvinte, acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca urmare a unei condamnări politice sau a unei măsuri administrative cu caracter politic este condiționată de existența unei proceduri începute, dar nesoluționate în baza Legii 10/2001.

Legiuitorul a instituit o dispoziție de favoare prin conferirea accesului direct la instanță celor a căror procedură administrativă nu a fost soluționată, neurmărind să repună în termen pe cei care nu au recurs la această procedură sau a căror notificare în baza Legii 10/2001 a fost respinsă, chiar și în parte, irevocabil.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal, reclamanții Lațici V. (V.) și A. (Lațici) V., solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, întrucât cauza a fost soluționată pe baza unor excepții greșit interpretate, în special în ceea ce privește despăgubirile pentru daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate și nerestituire, a căror justețe o dovedesc înscrisurile de la dosar.

In ceea ce privește petitul prin care s-a solicitat acordarea despăgubirilor pentru daune morale se consideră că tribunalul a aplicat greșit legea în cauză.

In acest sens, s-a susținut că Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, neavând caracter retroactiv, conform art. 147 din Constituție, nu poate fi aplicată în cauzele înregistrate înainte de data publicării ei (cum este și cea de față), întrucât s-ar încălca nu numai acest principiu ci și principiile egalității cetățenilor în fața legii și nediscriminării (fiind avantajați doar reclamanții care au obținut hotărâri definitive favorabile înainte de acest moment).

In plus, s-a afirmat că drepturile bănești acordate în baza Decretului-lege nr.118/1990 nu au aceeași natură cu cele prevăzute de Legea nr.221/2009, că prin adoptarea acestei legi statul și-a recunoscut responsabilitatea pentru abuzurile comise de vechiul regim comunist (și deci obligația de plată a despăgubirilor) iar în ipoteza în care s-a reținut incidența în cauză a Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, instanța trebuie să facă aplicarea dispozițiilor dreptului comun în materie (art.998 și urm. Cod civil).

P. întâmpinarea formulată în cauză intimatul pârât a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamanților.

P. decizia civilă nr. 1733/2011 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanții Lațici V. și A. (Lațici) V. împotriva sentinței civile nr. 2425/28.04.2011 pronunțată de T. T. – Secția Civilă, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Timișoara a reținut următoarele:

Astfel, în ceea ce privește petitul pentru acordarea despăgubirilor pentru daune morale, Curtea a constatat - contrar susținerilor recurenților – că tribunalul a aplicat corect legea în cauză.

În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin.1 lit.a din Legea 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: DL nr.118/1990, republicat și OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea 568/2001, cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin art. 16 din Legea nr. 24/27.03.2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 al. 1 lit. a din Legea 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 al. 3 și 5 din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită.

Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 al.4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate, întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

Problema aceasta trebuie tratată nuanțat, întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală – ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților, iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților – sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.

Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 al. 1 lit. a al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12.05.2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2.02.2010 din cauza K. și Iouri Kiladze contra G.), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).

Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23.11.1984 din cauza V. der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9.10.2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).

Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din lege – care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. 1 din Constituție) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Că Decizia nr.1358/2010 trebuie să se aplice și cauzelor aflate în curs de judecată și nesoluționate până la momentul publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cea de față rezultă nu numai din raționamentele corect reținute de instanța de fond ci, de dată recentă și din Decizia nr.12/19.09.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii pronunțate în același sens.

In ceea ce privește modul de soluționare a petitului pentru acordarea despăgubirilor pentru daune materiale, Curtea a constatat, însă, că criticile recurenților sunt justificate.

Astfel, fundamentul juridic al unei asemenea solicitări este art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 care, după . acestei legi, nu a fost supus nici unei modificări – nici măcar parțiale – și nici nu a fost declarat neconstituțional.

Textul acestui articol (alin. 1) arată că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri cu caracter politic (cum este și deportarea în B. la care a fost supusă reclamanta și familia sa) precum și, după decesul ei, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate o dată cu comiterea faptului abuziv dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată sau ale Legii nr. 247/2005 cu modificările și completările ulterioare (art. 5 alin. 1 lit. b).

Același articol în alin. 5 prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile anterior menționate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse în condițiile legilor amintite.

Analizarea conținutului textelor menționate, a conținutului inițial al art. 5 alin. 1 lit. a referitor la despăgubirile pentru daune morale și a celui prevăzut de art. 5 alin. 1 lit. c (referitor la repunerea în drepturi sau la înlăturarea efectelor degradării militare), demonstrează că prin promovarea Legii nr. 221/2009 legiuitorul a urmărit să înlăture pe cât posibil, complet toate consecințele grave și serioase produse de abuzurile vechiului regim politic, indiferent de natura lor.

Dacă în privința temeiului de despăgubiri pentru daune morale Curtea Constituțională a constatat că el nu se justifică în condițiile în care există și alte reglementări în vigoare pentru realizarea aceluiași scop reparatoriu, în privința celorlalte două categorii de măsuri reparatorii nu a existat niciun control de constituționalitate anterior sau posterior intrării în vigoare a legii care să nege legitima lor consacrare.

În interpretarea în context a legii și constatând că dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv în timp diferite legi (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările lor), pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, nu a existat până la apariția Legii nr. 221/2009 nici un act normativ similar, de aceea nu se poate în mod rațional afirma că această categorie de bunuri nu ar face obiectul de reglementare al legii.

Este adevărat că art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001, modificate și completate și ale Legii nr. 247/2005 modificate și completate, însă această referință nu poate avea alt scop decât cel de evitare a stabilirii unei duble despăgubiri în una și aceeași materie, fără însă a se putea concluziona că se exclude în mod implicit, alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură.

P. urmare, Curtea a constatat că interpretarea atentă a legii recunoaște reclamanților beneficiul unei astfel de reparații.

Cu toate acestea, fiind vorba de o lege specială, prin excepție de la regulile răspunderii civile delictuale care a stat la baza ideii de reparație materială pe care statul și-a asumat-o în mod voluntar, el nu va răspunde decât în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate - și evident dovedite în mod neechivoc – nu și pentru folosul nerealizat, lucru rezultat cu claritate din formularea alin. 1 lit. b al art. 5 al Legii nr. 221/2009.

Întrucât în această privință acțiunea reclamanților a fost soluționată pe o excepție ce nu-și are incidența în cauză, nefiind analizat fondul pretențiilor lor, Curtea de Apel Timișoara a constatat că doar cu referire la acest aspect recursul reclamanților este întemeiat și, în baza art. 312 alin. 5 cod procedura civila, a admis recursul si a casat sentința civilă nr. 2425/28.04.2011 a Tribunalului T. cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

La data de 25.01.2012 cauza a fost reînregistrată la T. T. sub nr._ .

În rejudecare, reclamanții au depus la dosar o precizare a bunurilor confiscate.

De asemenea, a fost audiată martora G. M. și a fost efectuată o expertiză evaluatorie.

Analizând dosarul cauzei, tribunalul reține următoarele.

Din adeverințele L-180/21.12.2000, L-121/08.03.2001, eliberate de M. Justiției, Direcția Instanțelor Militare și din adeverința 2381/C/06.01.2003, emisă de M. Justiției, T. M. Teritorial, tribunalul reține că reclamanții, părinții (Lațici P., Lațici I.) și bunicii lor (Lațici I., Lațici Evita) au fost deportați prin Decizia M.A.I nr. 200/1951 la data de 18 iunie 1951, fiindu-le stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Giurgenii Noi.

Potrivit art. 3 lit. e, teza I-a din Legea 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 200/1951, a Ministerului Afacerilor Interne.

P. urmare, reclamanții și familia lor (părinți, bunici) au fost supuși unei măsuri administrative în sensul Legii 221/2009.

Conform art. 5 al. 1, lit. b din Legea 221/2009:

„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

În evidența eliberată de C.N.S.A..S la data de 31 august 2005 se menționează faptul că Lațici P., tatăl reclamanților: „A posedat 19 ha de teren arabil, 3 cai, o vacă, 18 oi și inventar agricol. A exploatat muncă salariată, având și un servitor permanent. A fost dislocat din S. M. și lucrează la GAS Giurgeni”.

T. interpretează această evidență ca o recunoaștere a autorităților care au dispus deportarea reclamanților și a familiei lor a bunurilor acestora rămase în urma măsurii administrative.

Noțiunea de „confiscare”, la care face referire art. 5 al. 1, lit. b din Legea 221/2009, trebuie interpretată în sens larg. Ea se referă nu numai la bunurile pe care autoritățile le-au ridicat de la cei deportați, dar și la cele pe care persoanele deportate nu le-au mai recuperat la încetarea măsurii administrative.

Art. 5 al. 1, lit. b din Legea 221/2009 face vorbire de bunuri confiscate nu prin măsura administrativă, ci ca efect al acesteia. Cu alte cuvinte, echivalează cu o confiscare, în sensul prevederilor Legii 221/2009 și pierderea unor bunuri (cum sunt, spre exemplu, cele perisabile – recoltele), ca o consecință directă a măsurii administrative.

În caz contrar, Legea reparatorie 221/2009 își pierde, cel puțin în parte, rațiunea.

Din evidența eliberată de C.N.S.A.S la data de 31 august 2005, din depoziția martorei G. M. audiată în cauză, raportat și la pretențiile reclamanților, tribunalul reține că reclamanții și familia acestora (părinți, bunici) au pierdut, ca efect al măsurii administrative, următoarele bunuri, evaluate prin expertiza efectuată în cauză: o semănătoare de porumb (2470 lei), o semănătoare de grâu (2015 lei), un plug cu o brazde (990 lei), un plug cu două brazde (1265 lei), o căruță (1500 lei), o trăsură (2100 lei), o sanie trasă de cai (600 lei), 6 butoaie din lemn de 1200 litri (1680 lei), 6 butoaie pentru țuică (672 lei), 4 căzi pentru fermentat prune de 200 litri (360 lei), 10 sape (130 lei), 3 scroafe (1950 lei), 12 purcei (1360 lei), 7 porci (3010 lei), o vacă (2400 lei), 20 de oi (1560), 80 de găini (156 lei), 20 de gâște (182 lei), 20 de rațe (119 lei), 4 paturi (880 lei), 4 dulapuri (880 lei), 4 oglinzi (260 lei), 4 covoare (720 lei), 4 perdele (220 lei), 6 plapume (200 lei), 12 perne (66 lei), 2 cuptoare de gătit cu plită (750 lei), 20 cuțite (32 lei), 20 furculițe (32 lei), 20 linguri (32 lei).

În cauză nu s-a făcut dovada faptului că aceste bunuri au fost recuperate de reclamanți și familia acestora la încetarea măsurii deportării.

Reclamanții și familia acestora au mai avut: o vacă, 2 cai, o căruță, 2 paturi, o masă, 4 scaune și un dulap, însă, potrivit martorei G. M., reclamanții și familia acestora au luat cu ei aceste bunuri cu ocazia deportării, astfel că pentru aceste bunuri nu se vor acorda despăgubiri.

Pârâtul a contestat evaluarea făcută de către expert, pe motiv că bunurile nu se mai regăsesc, astfel că evaluarea este doar teoretică.

Având în vedere împrejurările concrete ale cauzei, respectiv pierderea unor bunuri în urmă cu 60 de ani, faptul că însăși măsura deportării a determinat imposibilitatea preconstituirii unor probe cu privire la valoarea bunurilor în momentul deportării, tribunalul prezumă, în lipsa unor probe contrare, că valorile stabilite prin expertiză sunt corecte.

De asemenea, tribunalul a constatat că reclamanții și familia acestora au pierdut recolta din anul 1951 de pe cele 19 ha de teren cultivate, respectiv 10 ha cu grâu și 9 ha cu porumb.

Astfel, reclamanții au dreptul la despăgubiri pentru_ kg de grâu, în valoare de_ lei și_ kg de porumb, în valoare de_ lei.

Reclamanții nu au dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului de 19 ha pe anii cât a durat deportarea, întrucât Legea 221/2009 are în vedere bunurile efectiv confiscate, nu și folosul nerealizat.

În consecință, tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri pentru confiscarea următoarelor bunuri: o semănătoare de porumb (2470 lei), o semănătoare de grâu (2015 lei), un plug cu o brazde (990 lei), un plug cu două brazde (1265 lei), o căruță (1500 lei), o trăsură (2100 lei), o sanie trasă de cai (600 lei), 6 butoaie din lemn de 1200 litri (1680 lei), 6 butoaie pentru țuică (672 lei), 4 căzi pentru fermentat prune de 200 litri (360 lei), 10 sape (130 lei), 3 scroafe (1950 lei), 12 purcei (1360 lei), 7 porci (3010 lei), o vacă (2400 lei), 20 de oi (1560), 80 de găini (156 lei), 20 de gâște (182 lei), 20 de rațe (119 lei), 4 paturi (880 lei), 4 dulapuri (880 lei), 4 oglinzi (260 lei), 4 covoare (720 lei), 4 perdele (220 lei), 6 plapume (200 lei), 12 perne (66 lei), 2 cuptoare de gătit cu plită (750 lei), 20 cuțite (32 lei), 20 furculițe (32 lei), 20 linguri (32 lei),_ kg de grâu (26 130 lei) și_ kg de porumb (_ lei).

T. a respins în rest acțiunea.

În temeiul art. 274 c. pr. civ tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamanților 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând o parte din onorariul de expert, în măsura admiterii acțiunii.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, deopotrivă, atât reclamanții Lațici V. și A. V., cât și pârâtul D. T., alături de P. de pe lângă tribunalul T., toate motivate în drept cu disp.art.304 pct.9 C.pr.civ. rap.la art.304/1 C.pr.civ.

În recursul lor, reclamanții au susținut că instanța de fond a interpretat greșit disp.art.5 alin.1 lit.a din L.221/2009 și că aceștia sunt în continuare îndreptățiți la acordarea de daune morale ca urmare a deportării familiei în B., câtă vreme acțiunea fost introdusă la data de 19.05.2010, anterior deciziilor emise de Curtea Constituțională cu privire la art.5 lit.a din Lege.

Cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile materiale, reclamanții au arătat că pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură și pentru care nu au fost despăgubiți în nici un fel subsemnații și antecesorii noștri, instanța de fond a admis în parte acest petit, aplicând însă în mod greșit legea când a apreciat că pârâtul nu poate răspunde decât în mod limitat la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate (și dovedite) nu și pentru folosul nerealizat.

Contrar celor reținute de instanța de fond, prevederile art. 5 pct. 1 lit. b din L. 221/2009 nu sunt clare și exprese referitor la acordarea sau nu a folosului nerealizat prin confiscarea unor bunuri mobile (în speță a terenului arabil în suprafață de 19 ha deținute de antecesorul Lațici P. în perioada deportării (18.06._55).

Privați de folosința acestui teren arabil, aproape lipsiți de mijloace de subzistență, s-au întors în actualul jud. T. după ridicarea măsuri abuzive a deportării dispuse asupra lor fiind nevoiți să adune ceva bani pentru a se putea întoarce și încropi o nouă gospodărie.

Este neîndoielnic că au fost privați de folosința terenului arabil, de producția ce o puteau realiza, iar raportul de expertiză tehnică de specialitate efectuat în dosarul cauzei la pag.5 Concluzii, în baza probelor administrate a estimat valoarea producției nerealizate în perioada 1952-1955 la suma de 85.595 lei.

Apreciază că prin aplicarea greșită a prevederilor art. 5 pct. 1 lit. b din L. 221/2009 (corelată cu celelalte texte de lege invocate) nu au fost acordate despăgubiri materiale integral, cum au solicitat .

Raportat la probatoriul administrat constând în înscrisurile depuse care constituie un început de dovadă scrisă fiind apoi completate cu depoziția martorei audiate (G. M.) și evaluările făcute de expertul în specialitatea evaluare bunuri mobile P. T. din raportul de expertiză depus la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din 13.09.2012, astfel că solicitarea de acordare a despăgubirilor materile evidențiate în raportul de expertiză este legitimă, motiv pentru care în principal solicită acordarea acestora conform concluziilor raportului de expertiză (163.519 lei) iar cu totul în subsidiar la valoarea bunurilor mobile de care au fost deposedați estimată la 77.924 lei să se adauge doar recolta din anul 1951 pe cele 19 ha teren care nu am putut s-o recoltăm datorită măsurii administrative cu caracter politic dispusă asupra noastră și a antecesorilor care este în valoare de (26.130 lei + 14.191 lei), respectiv 40.321 lei.

Referitor la soluționarea petitului privind acordarea cheltuielilor de judecată, apreciem că instanța de fond a calculat eronat cuantumul acestora obligând pârâtul să le achite 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând o parte din onorariul de expert, în măsura admiterii acțiunii, omițând a se referi și la onorariul de avocat care trebuia inclus și acesta (chiar parțial, proporțional cu admiterea cererii).

Pe de altă parte, atât pârâtul D. T., cât și P. de pe lângă T. T. au susținut în recursaurile proprii ca sentința civila nr.3569/PI/13.12.2012, pronunțata in prima instanța este netemeinica si nelegala.

Astfel, Decizia civila nr. 3569/PI/13.12.2012 pronunțata in dosarul nr._ . a fost data de T. T. cu incalcarea si aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civila), câtă vreme, prin acțiunea formulata de reclamantic, se solicita instanței obligarea paratului S. R. la plata unor despăgubiri materiale pentru prejudiciul material suferit de familiile reclamanților, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al aceleiași masuri administrative cu caracter politic suferite.

In drept, reclamanții si-au intemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel, referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru pretinsul prejudiciu material cauzat ca efect al masurilor administrative suferite, susținem ca acest capăt de cerere este vădit neintemeiat, intrucat din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, in natura sau in echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Aceasta soluție rezulta fara echivoc daca se consulta expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009 (www.cdep.ro/proiecte/2008/400/00/0/em400.pdf).

Astfel, din Secțiunea a ll-a "Motivul emiterii actului normativ", descriind situația actuala, legiuitorul arata ca, citam: "In ceea ce privește repararea prejudiciului material, Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, prevede restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natura politivca, prevăzute de legislația penala, săvârșite ca manifestare a opoziției fata de regimul totalitar comunist. Aceste bunuri sunt calificate de către art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 10/2001, cu modificările si completările ulterioare, ca fiind imobile preluate in mod abuziv. Totuși, dificultățile legate de procesul de aplicare a acestei legi au determinat ca, in multe cazuri, persoane in vârsta care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist sa nu obtina nici pana la aceasta ora vreo despăgubire concreta."

La subsectiunea 2, intitulata "Schimbări preconizate" se menționează: "prin derogare de la prevederile Legii nr. 20/2001, cu modificările si completările ulterioare, persoana in cauza, precum si soțul sau descendenții pana la gradul al ll-lea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecata a unor despăgubiri bănești care sa acopere valoarea bunurilor confiscate."

Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului, pentru pentru recoltele neculese si nici măcar pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii 10/2001 si nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție in corpul legii, prevederile legale neputand fi aplicate prin analogie.

Având in vedere aceste considerente nu pot fi acordate despăgubiri in condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor in materia fondului funciar. Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzuta de legislația funciara speciala, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului, pentru pentru recoltele neculese puteau fi solicitate in baza acțiunii in despăgubire întemeiată pe art. 998-999 C.civil, in termenul legal de prescripție, o astfel de cerere de despăgubire întemeiată pe art. 998-999 C.civil fiind însă prescrisă în prezent.

Mai mult, chiar Înalta Curte, prin decizia civila nr. 2192/23 martie 2012 statuează că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a L.10/2001, binențeles sub rezerva îndeplinirii si a celorlalte cerințe: sa fi fost confiscate prin hotărâre de condamnare ori ca efect al masurilor administrative abuzive si sa nu fi obținut deja, in condițiile Legii nr. 10/2001, masuri reparatorii in natura sau in echivalent.

Din condiția impusa de către legiuitor pentru acordarea despăgubirilor, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate si anume aceea ca bunurile respective sa nu fi fost restituite sau sa nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile L.10/2001 si ale L.247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intra in sfera de reglementare a legii de reparație nr. 10/2001, modificata si completata prin L._, poate fi solicitat in temeiul art.5 alin. 1 lit. b din L.221/2009.Numai in acest fel se justifica trimiterea expresa făcuta de legiuitor in cuprinsul normei citate, la prev. L.10/2001 si ale L.247/2005.

Or, in domeniul de reglementare al Legii nr.10/2001, astfel cum aceasta a fost modificata si completata prin L.247/2005, nu intra decât terenurile si construcțiile (imobile prin natura) si utilajele si instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

In consecința, in baza art.5 alin.1 lit. b din L.221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsemueaza sferei de aplicare a L. 10/2001, respectiv terenuri si construcții . j

In subsidiar, arata ca dezlegarea data capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material produs, este rezultatul unei evidente încălcări si aplicări greșite a legii, respectiv a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009. Astfel, in conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si urmașii acestora (cazul in speța) pot solicita in justiție acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent.

Așadar, condițiile esențiale, sine qua non, pentru admiterea unei acțiuni privind acordarea de despăgubiri materiale in condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 sunt legate de existenta unei confiscări de bunuri din patrimoniul persoanelor care au făcut obiectul unor condamnări sau masuri administrative cu caracter politic, confiscare efectuata de catre organele competente ale statului comunist de la aceea vreme, precum și de nerestituirea acestor bunuri confiscate pana in prezent sau neacordarea de despăgubiri in echivalent in temeiul altor acte normative pentru aceste bunuri confiscate.

In consecința, chiar si in situație in care instanța de fond a reținut faptul ca domeniul de aplicare al acestor prevederi legale "include sfera bunurilor mobile si imobile, proprietate a reclamanților sau a autorilor acestora" iar "legiuitorul nu a inteles sa limiteze sfera de aplicare a art. 5 lit. b doar la bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001", cu toate aceastea instanța judecătoreasca avea in continuare obligația verificării celor doua condiții legale menționate mai sus, si anume existenta unor confiscări de bunuri din patrimoniul reclamanților sau a autorilor acestora, confiscări efectuate de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme, precum si nerestituirea acestor bunuri confiscate pana in prezent sau neacordarea de despăgubiri in echivalent in temeiul altor acte normative.

In speța, instanța de apel, in baza prezentării unor înscrisuri probatorii indirecte (titluri de proprietate, adevereinte de la primărie etc.) care dovedesc faptul ca reclamanții si autorii acestora dețineau la data luării măsurii administrative anumite bunuri imobile (suprafețe de terenuri agricole), s-a concluzionat fara nicio proba reala si pertinenta ca anumite bunuri mobile (animale, inventar agricol, mobila, obiecte de uz gospodăresc, producție agricola, etc.) ar fi fost confiscate.

In realitate, la dosarul cauzei nu există probe pertinente si concludente care sa probeze îndeplinirea in speța a condițiilor legale prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, respectiv existenta unei confiscări a bunurilor menționate (animale, inventar agricol, mobila, obiecte de uz gospodăresc, producție agricola, etc.) din patrimoniul reclamanților sau autorilor acestora, confiscare efectuata de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme, precum si nerestituirea acestor bunuri confiscate pana in prezent sau neacordarea de despăgubiri in echivalent in temeiul altor acte normative, ci doar faptul ca persoanele in cauza dețineau la acea data anumite bunuri imobile.

Or, prevederile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 permit acordarea de despăgubiri materiale exclusiv pentru bunurile confiscate ca efect al condamnării sau măsurii admnistrative iar nu pentru bunurile doar deținute si eventual chiar neconfiscate.

Singura proba existenta la dosar o reprezintă Raportul tehnic de expertiza si evaluare judiciara, intocmit in cauza de către expert, proba pe care o apreciem absolut nepertinenta si neconcludenta in cauza având in vedere faptul ca reprezintă o expertiza nedovedita dar si eronata din punct de vedere al bunurilor evaluate si al sumelor rezultate.

Astfel, in chiar cuprinsul acestui "raport de expertiza" expertul recunoaște faptul ca bunurile cerute a fi expertizate nu exista, si in plus nici nu exista vreo dovada a faptului ca ar fi existat cu adevărat, expertiza realizata fiind o expertiza re teoretica a bunurilor mobile, in răspunsul la obiectivul nr. 1 expertul emițând o . supoziții si păreri strict personale cu privire la pretinse operațiuni nedovedite de confiscare a bunurilor mobile ale familiei . Susținem ca toate aceste aserțiuni ale expertul evaluator sunt simple păreri personale nedovedite, care nu au fost dovedite prin niciun mijloc de proba prevăzut de C.pr.civila si care nu pot fi avute in vedere de către instanța de judecata.

Așadar, in lipsa unor probe certe, temeinice si concludente privind existenta unei confiscări a acestor bunuri mobile, exista o evidenta incertitudine cu privire la ceea ce s-a intamplat in realitate cu aceste bunuri mobile, toate insa aceste cazuri neintrand insa sub incidența prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Mai arata ca ca prin expertiza efectuata sunt evaluate chiar si producțiile agricole iluzorii (culturi de grau si porumb) aferente anilor 1952-1955, ani in care terenurile agricole ale familiei Latici nu a fost cultivate, rezultând astfel ca instanța de fond a acordat in mod nelegal despăgubiri nu doar pentru prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens) ci si pentru beneficiul nerealizat (lucrum cesans), desi o astfel de cerere in mod evident nu se circumscrie sferei de aplicare a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, beneficiile nerealizate reprezentate de lipsa de folosința a terenurilor agricole in perioada stabilirii domiciliului obligatoriu exced in mod neindoielnic obiectului art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 care, asa dupa cum rezulta din conținutul normei juridice invocate, privește exclusiv "bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative".

Curtea, analizând recursurile părților, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.312 C.pr.civ., va constata că recursul reclamanților este parțial întemeiat, în timp ce recursul pârâtului și al Parchetului sunt neîntemeiate.

În acest sens, analiza curții va avea în vedere pe de o parte, ]n mod separate, pretenția reclamanților privind îndreptățirea acestora de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral precum și critica privind cheltuielile de judecata, iar pe de altă parte va analiza grupat recursurile pârâtului și Parchetului, laolaltă cu partea de recursul reclamanților în ceea ce privește despăgubirile pentru prejudiciul material, datorită eitenței unor argumente comune.

Astfel, cu privire la recursul reclamanților privin acordarea de despăburi pentru prejudiciul moral, curtea va constata că tribunalul a interpretat și aplicat corect disp.art.5 lit.a din L.221/2009.

Concret, curtea va constata că a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român prin M. Finanțelor P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic din legea speciala care ar fi stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea constata că se impune în cauză respingerea recursului acesteia si astfel, mentinerea solutiei de respingere a acțiunii.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în recurs, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, recursul actual, dupa . L.202/2010 este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croatia, unde era avuta in vedere o hotarare definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

De altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată si de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011, obligatorie de asemenea pentru instanțele naționale.

Pe de altă parte, tot din perspectiva disp.art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea va constata că tribunalul a interpretat greșit disp.art.276 rap.la art .274 C.pr.civ. cu privire la cheltuielile de judecată acordate în primă instanță, în sensul că a omis să se pronunțe cu privire la onorariul avocatului, în condițiile în care în urma admiterii parțiale a acțiunii, a acordat 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.

Or, consecința firească, în raport cu disp.art.276 C.pr.civ. era ca tribunalul să acorde și alte 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamanți cu avocatul angajat de aceștia, dovada plății aflându-se la dosarul de fond.

Sub aspectul criticilor din toate cele trei recursuri, ale reclamanților, pârâtului și Parchetului, curtea va constata că sentința tribunalului este corectă, fiind materializată printr-o corectă interpretare a disp.art. 5 alin.1 lit. b din L.221/2009, la care se adaugă însă și imperativele care derivă din textul art.315 C.pr.civ., respectiv al efectelor pe care le produce decizia civilă nr.1733/29.11.2011.

Curtea va constata că prin această decizie s-a statuat în mod irevocabil că Dacă în privința temeiului de despăgubiri pentru daune morale Curtea Constituțională a constatat că el nu se justifică în condițiile în care există și alte reglementări în vigoare pentru realizarea aceluiași scop reparatoriu, în privința celorlalte două categorii de măsuri reparatorii nu a existat niciun control de constituționalitate anterior sau posterior intrării în vigoare a legii care să nege legitima lor consacrare.

În interpretarea în context a legii și constatând că dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv în timp diferite legi (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările lor), pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, nu a existat până la apariția Legii nr. 221/2009 nici un act normativ similar, de aceea nu se poate în mod rațional afirma că această categorie de bunuri nu ar face obiectul de reglementare al legii.

Este adevărat că art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001 modificate și completate și ale Legii nr. 247/2005 modificate și completate, însă această referință nu poate avea alt scop decât cel de evitare a stabilirii unei duble despăgubiri în una și aceeași materie, fără însă a se putea concluziona că se exclude în mod implicit, alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură.

P. urmare, Curtea a constatat că interpretarea atentă a legii recunoaște reclamanților beneficiul unei astfel de reparații.

Cu toate acestea, fiind vorba de o lege specială, prin excepție de la regulile răspunderii civile delictuale care a stat la baza ideii de reparație materială pe care statul și-a asumat-o în mod voluntar, el nu va răspunde decât în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate - și evident dovedite în mod neechivoc – nu și pentru folosul nerealizat, lucru rezultat cu claritate din formularea alin. 1 lit. b al art. 5 al Legii nr. 221/2009.

Întrucât în această privință acțiunea reclamanților a fost soluționată pe o excepție ce nu-și are incidența în cauză, nefiind analizat fondul pretențiilor lor, Curtea a constatat că doar cu referire la acest aspect recursul reclamanților este întemeiat și, în baza art. 312 alin. 5 C.pr.civ., a admis recursul și a casat sentința civilă nr.2425/28.04.2011 a Tribunalului T. cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

D. urmare, în raport cu imperativul art. 315 C. pr.civ., în rejudecare, instanța de fond a avut doar datoria de a identifica dovezile care să susțină existența și întinderea daunelor materiale provocate prin măsura administrativă a deportării în B..

Din această perspectivă, Curtea va constata, asemeni tribunalului, că reclamanții pot invoca în favoarea lor disp. art. 5 alin.1 lit. b din L.221/2009, însă doar în privința bunurilor mobile a căror confiscare/dispariție, ca efect al măsurii administrative, a fost dovedit[ ]n raport cu cerințele impuse de art.1169 C.civ.

Astfel, ]n raport cu disp.art.304/1 C.pr.civ., Curtea va constata la rându-i că, în evidența eliberată de C.N.S.A..S la data de 31 august 2005 se menționează faptul că Lațici P., tatăl reclamanților a posedat 19 ha de teren arabil, 3 cai, o vacă, 18 oi și inventar agricol. A exploatat muncă salariată, având și un servitor permanent, fiind dislocat din S. M. și lucrează la GAS Giurgeni.

Acest document reprezintă un început de dovadă scrisă, în sensul în care este o recunoaștere a autorităților care au dispus deportarea reclamanților și a familiei lor, dar și a bunurilor acestora rămase în urma măsurii administrative.

Noțiunea de „confiscare”, la care face referire art. 5 al. 1, lit. b din Legea 221/2009, trebuie interpretată în sens larg. Ea se referă nu numai la bunurile pe care autoritățile le-au ridicat de la cei deportați, dar și la cele pe care persoanele deportate nu le-au mai recuperat la încetarea măsurii administrative.

Art. 5 al. 1, lit. b din Legea 221/2009 face vorbire de bunuri confiscate nu prin măsura administrativă, ci ca efect al acesteia.

Cu alte cuvinte, echivalează cu o confiscare, în sensul prevederilor Legii 221/2009 și pierderea unor bunuri (cum sunt, spre exemplu, cele perisabile – recoltele), ca o consecință directă a măsurii administrative, pentru că în ipoteza contrara, Legea reparatorie 221/2009 își pierde, cel puțin în parte, rațiunea.

Din evidența eliberată de C.N.S.A.S la data de 31 august 2005, din depoziția martorei audiată în cauză, raportat și la pretențiile reclamanților, rezultă că reclamanții și familia acestora (părinți, bunici) au pierdut, ca efect al măsurii administrative, următoarele bunuri, evaluate prin expertiza efectuată în cauză: o semănătoare de porumb (2470 lei), o semănătoare de grâu (2015 lei), un plug cu o brazde (990 lei), un plug cu două brazde (1265 lei), o căruță (1500 lei), o trăsură (2100 lei), o sanie trasă de cai (600 lei), 6 butoaie din lemn de 1200 litri (1680 lei), 6 butoaie pentru țuică (672 lei), 4 căzi pentru fermentat prune de 200 litri (360 lei), 10 sape (130 lei), 3 scroafe (1950 lei), 12 purcei (1360 lei), 7 porci (3010 lei), o vacă (2400 lei), 20 de oi (1560), 80 de găini (156 lei), 20 de gâște (182 lei), 20 de rațe (119 lei), 4 paturi (880 lei), 4 dulapuri (880 lei), 4 oglinzi (260 lei), 4 covoare (720 lei), 4 perdele (220 lei), 6 plapume (200 lei), 12 perne (66 lei), 2 cuptoare de gătit cu plită (750 lei), 20 cuțite (32 lei), 20 furculițe (32 lei), 20 linguri (32 lei).

În cauză nu s-a făcut dovada faptului că aceste bunuri au fost recuperate de reclamanți și familia acestora la încetarea măsurii deportării.

Reclamanții și familia acestora au mai avut: o vacă, 2 cai, o căruță, 2 paturi, o masă, 4 scaune și un dulap, însă, potrivit aceleiași martore, reclamanții și familia acestora au luat cu ei aceste bunuri cu ocazia deportării, astfel că pentru aceste bunuri nu pot fi acordate despăgubiri.

Pârâtul a contestat evaluarea făcută de către expert, pe motiv că bunurile nu se mai regăsesc, astfel că evaluarea este doar teoretică.

Având în vedere împrejurările concrete ale cauzei, respectiv pierderea unor bunuri în urmă cu 60 de ani, faptul că însăși măsura deportării a determinat imposibilitatea preconstituirii unor probe cu privire la valoarea bunurilor în momentul deportării, curtea va constata că tribunalul a prezumat just că, în lipsa unor probe contrare, valorile stabilite prin expertiză sunt corecte.

De asemenea, tribunalul a constatat justificat că reclamanții și familia acestora au pierdut recolta din anul 1951 de pe cele 19 ha de teren cultivate, respectiv 10 ha cu grâu și 9 ha cu porumb.

Astfel, reclamanții au dreptul la despăgubiri pentru_ kg de grâu, în valoare de_ lei și_ kg de porumb, în valoare de_ lei.

Reclamanții nu au dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului de 19 ha pe anii cât a durat deportarea, întrucât Legea 221/2009 are în vedere bunurile efectiv confiscate, nu și folosul nerealizat și în plus, aceste limite au fost de altfel impuse și prin decizia de casare nr.1733 din 29.11.2011.

În raport cu aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art.312 C.pr.civ. rap.la art.304 pct.9 și art.304/1 C.pr.civ., va respinge recursurile declarate de pârâtul S. Român prin MFP, reprezentat de către D. T. precum și cel al Parchetului de pe lângă T. T. împotriva sentinței civile nr.3569/13.12.2012 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .

În baza acelorași temeiuri, va admite recursul declarat împotriva aceleiași sentințe de către reclamanții Lațici V. și A. (Lațici) V. și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va obliga pârâtul să plătească reclamanților și suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, reprezentând onorariu avocat.

Va menține în rest sentința recurată.

În baza art. 274 C.pr.civ., va obliga pârâtul – recurent să plătească reclamanților – recurenți și suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursurile declarate de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T. și de către P. de pe lângă T. T. împotriva sentinței civile nr. 3569/13.12.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._ .

Admite recursul declarat împotriva aceleiași sentințe de către reclamanții Lațici V. și A. (Lațici) V..

Modifică în parte sentința recurată, în sensul că obligă pârâtul să plătească reclamanților și suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Menține în rest sentința.

Obligă pârâtul să plătească reclamanților-recurenți și suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică din 14 martie 2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

C. P. M. G. A.-M. N.

GREFIER,

S. C.

Red. C.P. – 27.03.2013

Tehnored. C.P./ S.C. - 2 ex./28.03.2013

T. T., Judecători: L. V.

← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea...		Succesiune. Decizia nr. 393/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 410/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 361/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Succesiune. Decizia nr. 393/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 325/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 12-03-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 385/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA